De la mijlocul lunii septembrie începe culesul viilor. Nimic nu era făcut în satul patriarhal fără să se sublinieze rostul, câştigul şi învăţătura din faptul vieţii.

Iar culesul roadelor toamna era prilej de rostit pilde.

Cîrstovul viilor, sărbătoarea viilor se făcea de Ziua Crucii sau după această sărbătoare. Se mai face şi astăzi în sudul ţării în judeţul Dolj şi Vâlcea.

Se respectă un ritual la care participă şi preotul. La Almăju în Dolj preotul vine la locul unde s-au aşezat butoaiele pentru noul an. Se fac rugi la vii şi la pivniţe. Pentru a se-mplini rugile, ţăranii postesc o săptămână. Începe culesul! Strugurii se aşază în târnele de nuiele şi se aşteaptă să fie stropiţi cu aghiasmă. Aghiasma mică se face chiar la vie. Astfel pământul roditor e aureolat de sfinţenia gestului şi a vorbelor. Viţa dă rodul, viţa va fi supusă unui ritual străvechi: o dezgroapă, apoi o ung cu untură, toarnă puţin vin peste ea. Şi până la terminarea culesului se tot întorc la ea, un dus-întors ca vremea cea schimbătoare, pe care ea o-nfruntă pentru a-şi duce rodul la bun sfârşit.

Ţăranul are grija viei tot anul. Nu doar o-ngrijeşte, o păzeşte de nenorociri respectând sărbătorile ţinute pentru vii: Joile, cele după Paşti şi toate vinerile de peste an. Iar practici pentru invocarea rodului şi păzirea viilor de stricăciuni se făceau la marile sărbători ale primăverii, de la Trifon până la Sânziene şi Schimbarea la faţă. Iar la Anul Nou urările amintesc de preaplinul toamnei:

S-aveţi de toate

Ca toamna cea bogată

De toate-mbelşugată.

După echinocţiul de toamnă, ştiut de bătrâni de „Târ înainte-târ înapoi” (nu se lasă roua dusă prea uşor şi se speră la Vara lui Mioi) încep sărbătorile dedicate lupilor, prima fiind în ziua de 24 septembrie: Teclele. Şi cum lupii abia aşteaptă să dea iama prin turmele de oi, ziua se mai numeşte şi teclele berbecarilor: ograda celui ce va lucra în această zi va fi „călcată” de lupi şi îi vor mânca berbecii. Şi turmă fără berbeci, de unde spor? Teclele sunt reprezentări mitice, de care nu uită păstorii şi acţiunea lor distrugătoare poate fi prevenită, dacă vor fi respectate interdicţiile de muncă: femeile, mai ales, pot fi liniştite de tecle, nu trebuie să mai măture prin casă, să mai coase, să folosească obiecte ascuţite. Nu-i bine să dea cenuşa afară din casă. Este credinţa că pot veni lupoaicele să răvăşească cenuşă, să găsească tăciuni aprinşi, acoperiţi de cenuşă, să-i înghită şi astfel să se împuieze. Şi mai ales nu e bine să dea foc cu împrumut, focul este dat de Dumnezeu şi nu trebuie supărat, nu trebuie înstrăinat şi înjurat, că se răzbună. Vatra fără foc şi apă nu trebuie lăsată. Focului îi place să fie păzit, el „vâlvăteşte”, vorbeşte. Cu jar, cenuşă şi spuză se fac farmecele. Focul este o prezenţă sfântă, metafora vieţii şi semn al divinului. Focul, precum norocul: să nu-l împrumuţi. Acu’ te fericeşte, acu’ te pârjoleşte.

 

 

 

Împarte cu prietenii tăi: