Trei zile (26-28 septembrie) sunt primii Filipi de Toamnă şi doar octombrie îi desparte de Filipii cei Mari ai lui noiembrie. Nu se lucrează şi pentru că, se crede, cel ce va lucra, va adormi pe vecie, aşa cum şi este sărbătoarea religioasă a acestei zile: Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost numit „apostolul dragostei”. Este cel ce spunea mulţimilor şi ucenicilor săi: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii…Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de ajuns”.[1]

Noi așteptăm Haritonul în ziua de 28 septembrie. Sărbătoarea este ţinută în partea de sud a ţării şi numai de către femei. Folcloristul Nicolae I. Dumitraşcu povestea că ziua se ţine în judeţul Dolj în credinţa că astfel oamenii vor fi feriţi de ”boli”. Restrictiv se crede că boala învederată era nebuneala şi cu un derivat al acesteia: trândăveala. Pentru că, se spune, nebun să fii să trândăveşti ca să n-ai apoi din ce să trăieşti. Trândavul este apatic, pică cerul pe el şi nu se urneşte din loc, fie e plin de draci ca moara de saci. E trândavul cu gură mare.

Să nu rămâi de căruţă, să nu rămâi în urma celorlalţi este un îndemn care funcţiona ca o normă de conduită în satul de altădată. De la magia cuvintelor la imaginea lucrătorilor la coasă sau la prăşit (să se ţină unii de alţii, în rând) era o concordanţă semnificativă.

Când nu eşti în rând cu ceilalţi, ai nevoie de ajutor.

Aşa este şi povestea unui cărăuş sărac, ce n-apucase să-şi treiere grâul până în ajun de brumărel, când încep brumele mici, adică luna octombrie.

L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea „câtă vară”, ca să-şi termine lucrul la grâu şi Dumnezeu, milostivul s-a-ndurat şi i-a dat, că prea era sărac.

De atunci, se spune că perioada între 29 septembrie şi până la Vinerea Mare (14 octombrie) este ştiută ca Vara lui Mioi, pentru că Mioi îl chema pe sărac.

De aceea în această perioadă pot fi zile călduroase, care să amintească de vară, dar dimineţile rămân ale lui Brumărel, reci şi cu brume mici.

Începutul lui Brumărel, luna octombrie, este chiar sărbătoare ce trebuie ţinută de femei pentru a feri casa de orice primejdie. Este Acoperământul Maicii Domnului, simbol pentru protejarea împotriva relelor lumii.

Se crede că Sfântul Procoavă celebrat la 1 octombrie acoperă pământul cu un strat de zăpadă pentru a-l feri de îngheţ, de năpastă. Prin translaţie de semnificaţie femeile ţin sărbătoarea pentru a avea părul frumos, „acoperământul” capului şi pentru a fi ajutate să se mărite.

Acoperământul este necesar şi reprezintă normalitatea într-o viaţă cu bune şi rele. De aceea a ţine sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului semnifică a respecta grija ce se poartă pentru a nu simţi răceala acestei Lumi, şi de a fi păziţi de „înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se pe pustii, de ucigă-l toaca şi vrăjmaşul cel rău”[2], ferească-ne Dumnezeu!

Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.

Octombrie

este necăjos şi suflă rece,

Pasul leneş nu se trece,

El pe unde merge pârleşte

Şi copacii verzi nu-i iubeşte.

Golanii să-i vadă, nu-i place,

Cu leneşii el n-are pace.

Face pe leneşi să plângă

Şi la pieptu-i să se strângă.

Tremură de-a lui frică

Şi pielea l-o urzică![3]

 

Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat”[4]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[5] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:

Însoară-te până nu-ţi trece vremea.

Iar vremea e bună la tinereţe:

Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.

 

 

 

[1] Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 151.

[2] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, 1997, p. 179.

[3]Tudor, Pamfile, op. cit., p. 179.

[4] E. Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 290.

[5] Legendele românilor, vol. I, Legendele Cosmosului, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, 1994.

Împarte cu prietenii tăi: