Marele Mucenic de la Tesalonic, Sfântul Dumitru, este de regăsit şi în calendarul popular cu numele de Sâmedru. Dacă Sângiorzul (23 aprilie) încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedrul încuie vara şi desfrunzeşte codrul.

În această seară se face focul de Sâmedru, motiv de bucurie şi petrecere. Se aduce un brad din munte, se pune într-o groapă împreună cu lemne uscate şi se dă foc. Se adună în jurul focului tineri şi vârstnici. Femeile aduc covrigi, nuci, mere, pâine caldă, colăcei anume făcuţi şi unşi cu miere şi împart copiilor. Aceştia strigă:

Hai la Focul lui Sâmedru,

C-a tăiat popa iedu

Şi dă de mâncat la toţi,

Ca să aibă şi cei morţi.

 

Focul aprins are semnificaţiile focului funerar (în numele morţilor) şi ale focului regenerator prin sărirea peste flăcări a copiilor şi tinerilor, invocându-se astfel sănătatea.

Focul de Sâmedru este un act socializator, pentru că la el participă întreg satul, este focul tuturor şi al celor vii şi al celor morţi.

Locul ales pentru facerea focului nu este întâmplător: întotdeauna la răscruci, în afara spaţiului familial şi la el participă întreaga comunitate, fără restricţii.

Peste an focurile aprinse au roluri bine definite, iar participarea la aprinderea lor este restrictivă. Focurile de la Lăsatul Secului, de la Înălţare şi de la Sângiorz sunt făcute exclusiv de băieţi tineri sau bărbaţi. Joimărelele se referă numai la femei, de aceea focurile de Joimari sunt aprinse doar de ele. La Măcinici şi Alexii întreaga comunitate participă la facerea focurilor de curăţire a locurilor, dar fiecare la casa lui, în interiorul ogrăzii, delimitarea fiind strictă.

Focul de Sâmedru se face la răscruci şi se fac atâtea focuri câte cătune sunt sau câte grupuri mari doresc să-şi facă focul de Sâmedru. Copiii sunt cei ce aleg cu o zi înainte arinul ce va întreţine focul. Îi fac o groapă, îl îngroapă pe trei sferturi, în picioare şi îl vor aprinde în seara de 25/26 octombrie. Arinul este păzit pentru a nu fi „întinat”, pentru a nu i se atenua puterea purificatoare. În comuna Coşeşti, judeţul Argeş, cei ce păzesc focul sunt învestiţi de comunitate cu încredere că nimeni nu se atinge de acel loc. După aprinderea focului copiii strigă „Hai al focul lui Sâmedru” şi sar peste foc pentru a fi sănătoşi tot anul.

Femeile au însă o dublă sarcină. Ele aduc colaci, mere, nuci, struguri, covrigi pe care le împart copiilor. Se împart în numele celor decedaţi, de aceea focul de Sâmedru este şi un foc funerar. Puţini sunt cei ce ştiu (pentru că femeile nu vor să spună) că atunci când împart fructele de toamnă şi covrigii sau colacii, femeile mai aprind o lumânare pentru copiii „nenumiţi”, adică pentru cei ce „i-au lăpădat”. Cum nici vântul, nici pământul n-au ştiut de producerea avortului, nici acum nu se fac mărturisiri, dar se aprinde lumină ca pentru orice creştin care a murit fără lumânare.

Femeile se ştiu între ele. Vede şi preotul satului care participă la focul lui Sâmedru, nici el nu vorbeşte, pentru că ar încălca taina spovedaniei. Dar aprinderea lumânărilor pentru copiii „nenumiţi” e o spovedanie în văzul lumii.

Până la urmă, toate-n lumea asta se află şi nu te poţi călători cu sufletul împovărat de gestul necugetat sau disperat.

 

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Împarte cu prietenii tăi: