Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei şi al regăsirii membrilor comunităţii reuniţi în jurul unui simbol al renaşterii vieţii înseamnă pentru zona de nord a Gorjului înspre Plaiul Cloşani venirea piţărăilor.

Decodarea termenului de „piţărăi”, ţinând cont de cercetarea în teren comportă câteva interpretări.

Obiceiul în sine se numeşte astfel şi este similar cu colindătorii. La Drăguţeşti, aproape de Tg. Jiu, cetele de copii şi maturi, cu „săcoteii” la gât, „hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineaţa:

Hai ieşiţi cu colăceii,

                                    Că veniră piţărăii.

În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfăşurarea unor procesiuni de către copii şi tineri, chiar şi femei în vârstă, care îşi duc nepoţii în piţărăi. Vătafii, cei ce conduc grupul poartă în mână beţe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternante romburi albe şi negre (simbolizând lumina şi întunericul, binele şi răul, viaţa şi moartea). Acest băţ îl numesc „piţărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „piţărăul” se atinge ugerul vacilor şi al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burtă, ca să fie bune de prăsilă şi să facă viţei şi miei „ţintaţi” (adică frumoşi”).

O altă accepţiune a termenului de piţărău, de reperat în zona Baia de Aramă, în satele de momârlani din Valea Jiului înspre Gorj şi spre Plaiul Cloşani trimite la o decodare de genul: piţărău=pită rea. Nu înseamnă însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, nişte colăcei mai mici. Aceştia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei.

Se şi spune: cine nu vine la colindeţi cu piţărăi, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor.

Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir unde femeile merg cu colaci, colivă, lumânări, oala cu foc şi tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut în Lumea Fără Dor, este momentul de liant între cele două lumi.

Apogeul este atins în seara zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificaţiile sunt multiple. Se conturează un axis mundi în locul păstrat în conştiinţa colectivităţii ca un loc sacru (centrul) cu participarea tuturor membrilor comunităţii. Se cinstesc între ei cu piţărăi (colăcei), cu ţuică şi vin.

Se cântă un fel de imnuri amintind de naşterea Pruncului Iisus.

Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificaţia gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum este momentul când cei ce s-au duşmănit peste an îşi uită necazul, îşi reprimă resentimentele pentru a se regăsi în deplină concordie în jurul focului sacru.

Sunt viabile credinţe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului, cu ocazia piţărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor ca să-i meargă bine tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Dacă vor fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”.

Dincolo de semnificaţia apotropaică şi de propiţiere fiinţează şi cea de terapie a focului sacru.

Obiceiul „piţărăii”, inedit şi păstrat doar în partea de nord a Olteniei este o împletire ingenioasă a ceea ce a fost şi a rămas profan şi sacru în vatra satului patriarhal.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

 

Împarte cu prietenii tăi: