Sunt două mari sărbători de care nu ar trebui să uităm în această săptămână: Dragobetele şi Lăsatul Postului pentru Sfintele Paşti.

Suratele de Dragobete

Dintre toate sărbătorile de primăvară mai aşteptată de către toate generaţiile este ziua de Dragobete, ziua dragostei, la 24 februarie. Se serbează chiar şi numai pentru a exprima ceea ce se crede că nutreşti tot anul. Pare o zi ca oricare alta, dar, spun bătrânii: Nimic nu e mai de temut decât că nu fii iubit. Un proverb românesc aminteşte: Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios.

De Dragobete se însoţesc şi femeile singure, văduvele, ca să nu rămână încă un an pustiite-n suflet. „O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului[1]. Nu că le-am învăţa pe femei la necuviinţă, dar poate aşa bărbatul va avea grijă să-şi sărute aleasa inimii măcar de Dragobete. Bine e şi-atât, că tot se spune: Raru’ umple carul. Pe vremuri în această zi tinerii petreceau. Obiceiul s-a păstrat. La Cloşani (judeţul Mehedinţi) este aşteptat de cei tineri să-l practice, de cei vârstnici să privească. Cu vârsta…!

Cu o zi înainte, la 23 februarie tinerii strâng flori de primăvară, le fac coroniţe. Femeile fac, după apusul soarelui pâine în cuptor, pe care o înflorează cu furculiţa şi spun cuvinte de dragoste, ca să se prindă. În dimineaţa de Dragobete tinerele merg în afara satului, într-un loc curat cu apă neîncepută (unde se întoarce apa) şi fac un fel de descântec, aruncând pâine în apă şi legându-se surate:

Foaie verde, foaie lată

Să ne-nsurăţim odată

Pentru viaţa noastră toată.

Toată viaţa cât trăim

Surate să ne numim.

După rostirea recitativului tinerii se sărută. Gestul este chiar legământul. Fata este cea care alege băiatul care o va săruta. Iar el, tânărul, se va tot întreba întreg anul: de unde vine dragostea?

De al ochi, de la sprâncene,

De la buze subţirele,

De la mersul legănat,

De la şoapte şi oftat,

De la du-te-n colo, vino-n-coace,

Lasă-mă şi nu-mi da pace!

Dragobetele de dragoste

Ziua de 24 februarie este o sărbătoare a fertilităţii patronată de o zeitate  mitică, Dragobetele. Este şi sărbătoare în calendarul creştin ortodox: Întâia şi a doua aflare a Capului Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan. Are valoare apotropaică, respectarea ei fereşte familia de boli. În această zi dedicată tinerilor întru invocarea sentimentului peren al dragostei, ieşirea în natură, pentru a culege primele flori ale primăverii devine prilej de mare bucurie. Este ziua glumelor făcute pentru a fi drăgăstos tot anul.

Fetele ştiu de la bătrâne să facă dragobete de dragoste. Cu apa de pe floarea de fragi se spală în ziua de Dragobete şi zic:

Floare de fragă

Din luna lui Marţ,

La toată lumea să fiu dragă,

Urâciunile să le desparţi.

Este ziua când fetele se lasă sărutate de aceia pe care îi socotesc demni de acest gest, care devine legământ pentru o relaţie viitoare. De aceea se spune: Dragobetele sărută fetele (tânărul face gestul, este o conduită într-un cod etic tradiţional). Bătrânele ştiu că:

De pişcat şi sărutat

Nici popa nu dă păcat

Lăsatul secului de Paşte

Anul acesta la 26 februarie este Lăsatul secului pentru Postul Mare, este zi ce adună semnificaţiile tuturor sărbătorilor: petreceri la care participă întreaga comunitate, dar şi acte rituale de pregătire pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători a creştinităţii, Învierea Mântuitorului.

În zona Olteniei Strigarea peste sat e sfântă. Participă tot satul, tinerii (mai ales băieţii) se împart pe grupuri. Merg pe câte o colină şi strigă câte-n lună şi în stele despre fetele leneşe, fetele care nu se căsătoresc de rele ce sunt, ca şi despre holteii care nu se hotărăsc să se căsătorească. Tot la Lăsatul Secului pentru Postul Mare se duce ploconul naşului  şi  se sărută mâna naşei, că ea a-nvelit-o şi dezvelit-o pe mireasă, statuându-i poziţia de nuntită, măritată.

În noaptea Lăsatului de Sec se petrece cu lăutari, asta pentru că după ce-ncepe Postul Mare, petrecerile şi nunţile sunt oprite. Noaptea se aprind focuri. Tinerii sar peste flăcări, într-un gest de purificare a trupului, urmând ca alimentaţia restrictivă la dulce să ducă la deplina purificare a trupului, iar gândul bun, vorba cuviincioasă să cureţe sufletul. Se spune, degeaba ţii post de dulce dacă gura ţi-e spurcată de vorbe rele, iar gândul pizmuieşte.

Este şi obiceiul de a mânca un ou fiert sau copt, pentru a li se părea Postul uşor şi scurt, dar şi pentru a fi „tari” (adică sănătoşi) precum oul şi fecunzi ca bănuţul oului. Bine e când îl mănânci să zici: Ou-ouşor / Să-mi fie postul uşor.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Sursa foto: oficialmedia.com

[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 115.

Împarte cu prietenii tăi: