Novacii, capăt de lume. Aşa era odată aşezarea de la poalele muntelui Parâng. Începea pe la Pociovalişte, urma calea Gilortului însemnată cu pive şi joagăre până la Gura Văii, de unde începea Parângul. Legenda spune că tare demult aici trăia un neam de uriaşi, pe care localnicii i-au numit Novaci.  Erau aşa de mari, că nu li se vedea capul din nori. Novacii nu erau singurii uriaşi din Carpaţii Sudici. Pe clinul dinspre şara Ardealului erau alţi uriaşi, Jidovii. Iar mai încolo, în şara Vâlcii spre Soare-răsare era o altă seminţie de jidovi.

(varianta audio a rubricii)

Legenda cu uriaşii Novaci nu s-a uitat, cum nu se uită zilele de sărbătoare ale novăcenilor de azi. Sărbătorile munţilor răsună precum cântecul din fluierul novăcenilor, nu orice fluier, ci fluier din lemn de prun fiert în lapte de mioară. Acesta cântă mai frumos decât fluierul de foc din poveste. Sărbătoarea urcatul oilor la munte este chiar începutul marelui exod al turmelor spre stânele din inima munţilor. Dintotdeauna bacii împovăraţi de vreme respectă datina: se întâlnesc cu toţii în Pădurea de la Hirişeşti. Potecile munţilor adună precum izvoarele unui mare râu pe aceia care ţin ca tradiţia să nu piară. Aici, în Dumbravă, băciţele fac jintiţă. Bacii ridică foc înalt pentru ca jarul să rumenească berbecii, lucruri lumeşti cu care se deschide petrecerea cu lăutari: fluieraşii din Polovragi, taragotiştii din Novaci şi lăutarii din Câmpul Mare şi de mai departe. Şi chiar din Novaci. Pe vremuri echipa lui Constantin Gâlcă era ştiută până la şes, şi chiar până la Istambul. Acolo au cântat în 1937 în faţa lui Kamal Mustafa Ataturk. Aşa de mult i-a îndrăgit Ataturk, încât i-a plimbat cu un vapor peste strâmtoarea Bosfor şi le-a oferit în dar brâul său. Fluturau lăutarii din Novaci brâul lui Ataturk ca pe un steag al prieteniei legată prin cântec novăcean. Astăzi urcatul oilor la munte se păstrează şi ca o sărbătoare populară. Din 1968, de când localitatea Novaci a fost declarată oraş, sărbătoarea reuneşte ansambluri folclorice ciobăneşti din toată ţara. Se întâlnesc în centru şi pornesc spre Dumbrava într-o paradă a portului popular ciobănesc. Dacă vremea nu ţine cu novăcenii şi plouă spre bucuria pământului, dar nu şi a lăutarului în zi de sărbătoare, atunci Casa de cultură din Novaci va fi locul de rezonanţă a învârtitelor şi a şchioapelor.

Ce-i frumos şi lui Dumnezeu place, d’apoi baciului. Aşa că an de an se organizează concursul „Miss Băciţa”.Pe vremuri nu i se spunea „miss”, tânăra spunea „mi-s băciţă”, adică „sunt băciţă”. Era de-ajuns. Fiecare băciţă e frumoasă în felul ei, iar felul ei e cum ţine casa cât baciul e plecat cu oile la munte. Urcatul oilor la munte, sărbătoare pastorală în luna lui mai e doar începutul unei vieţi trăite în peregrinare şi însingurare. Aşa pare. Altfel bacii ştiu să cânte munţilor, alungând nimbul de dor cu care se-nnobilează brazii Parângului.

Copy of urcatul 1

 

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Grupul Operativ, Departamentul Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Împarte cu prietenii tăi: