La Piria, jud. Dolj, în dimineaţa Duminicii Mari, Duminica Rusaliilor se organiza o nedeie, spun localnicii, ca o rugă. Vătaful şi ajutorul de vătaf se-ngrijeau de adunarea cetei de căluşari, a celor ce făcuseră jurământ de credinţă întru căluş.

(varianta audio a rubricii)

Pe vremuri costumul de căluşar era format din cămaşă lungă şi izmene de pânză albită. La brâu purtau batiste sau eşarfe date de fete tinere. În picioare aveau opinci cu urzele lungi peste ciorapi împletiţi în cinci cârlige, de care erau cusuţi clopoţei. Pe cap purtau fesuri ciobăneşti din catifea roşie şi neagră. Vătaful era cel ce purta steagul, o prăjină din tei „în vârful căreia se legau pelin, usturoi, o faţă de perină cusută cu arnici roşu sau un peşchir”. Căluşarii erau curaţi la trup altfel, ar fi „căzut în căluş”.

Se adunau în dimineaţa de Duminica Rusaliilor în mijlocul pădurii. Vătaful era aşezat pe o pernă cusută de o fată mare. Perna era umplută cu frunze de pelin. Căluşarii puneau ciomegele de jur împrejurul vătafului, după care, pe rând rosteau jurământul: „Eu, Ion…, feciorul lui cutare, în faţa lui Dumnezeu şi a vătafului din acest an, mă leg să fiu căluşar”. Ceilalţi îi răspundeau: „Hop ş-aşa”. Odată jurământul făcut, porneau prin sat să joace la curţile gospodarilor. Primeau în schimb bani şi mâncare.

Când „ruga” era în toi, lăutarii îi invitau pe toţi la joc, la cei 12 stejari seculari. Se juca floricica, sârba din căluş, rustemul, ghimpele. Se prindeau în joc toţi cei ce ştiau că nu vor încurca paşii. Pe cel ce se încurca, îl pedepseau: era urcat pe spinarea a doi dansatori şi era bătut la tălpi. Picioarele nu îl ascultaseră, inima-i dăduse ghes!

Pentru a crea atmosfera de bună dispoziţie, unul se făcea că-i mort. Ceilalţi îl trăgeau pe jos, spunând glume pe seama lui, lăutarii susţinând tensiunea prin acorduri ritmate.

În Lunea Rusaliilor mergeau pe la casele care aveau bolnavi. În mijlocul curţii, pe o scoarţă curată se puneau o oală nouă, trei fire de pelin şi o găină neagră. Începea dansul în jurul bolnavilor. Acesta, impresionat de ritmul diavolesc şi de virtuozitatea căluşarilor încerca să facă gesturi că s-ar însănătoşi.

calusarii_din_barla_1__large

Era chiar sfătuit, înainte de venirea căluşarilor, să se străduiască şi el pentru însănătoşire, să nu lase totul pe seama căluşarilor. La primele semne ale bolnavului, dansatorii rosteau strigături, unul spărgea oala cu ciomagul , găina era lăsată să fugă, iar cel bolnav, sprijinit de căluşari, era ridicat în picioare. Dansul căluşarilor, ca şi gesturile lor aveau leac de tămăduire.

În a treia zi, marţea de Rusalii, ceata mergea în comuna Argetoaia, dansa până la apusul Soarelui, după care se îngropa steagul. Prăjina era dată pe apă. Ritualul se relua peste un an.

A fi căluşar la Piria, judeţul Dolj era un dat ereditar. Din tată în fiu se păstra statutul de căluşar. Cel ce nu-l respecta era „însemnat” de comunitate şi oricând putea să rămână şoimănit. Toată viaţa trăia cu spaima răului ce s-ar fi abătut asupra sa, pentru că nu a respectat jurământul căluşăresc.

Ruga Rusaliilor se făcea, spuneau bătrânii între prăşitul porumbului şi coacerea grâului. Delimitau astfel sărbătoarea Rusaliilor într-un calendar al muncilor agricole, reprezentând un timp al nelucrului şi al veseliei.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

 

Împarte cu prietenii tăi: