„Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana…”, o replica celebra deja rostita de regretatul George Dinica intr-unul din filmele clasice, de acum, ale cinematografiei romanesti. Aceasta cugetare adanca se desprinde, pe o filiera caragialiana, din cea mai cruda realitate a societatii romanesti din ultimii 27 de ani.

A venit vara, afara este cald si bine, asa ca Bucurestiul s-a umplut de cersetori. La fiecare colt de strada, mai ales pe bulevardele mari din centru, te impiedici la tot pasul de milogi. Tipologia este foarte diversa, de la „maicuta batrana cu brau de lana”, de la batrani murdari si prapaditi, pana la mame cu copii in brate, pana la „copilu’ fara mama e ca pomu’ fara flori” si pana la ologi care isi etaleaza in public madularele schilodite. Unii cersetori sunt perfect lucizi, niste adevarati „profesionisti”, altii au in mod vizibil mintea „ratacita”. Toti insa au cate o „strategie” pentru a stoarce o lacrima si, mai ales, un banut de la trecatori. Si, asa, ban cu ban, se aduna sume frumusele, pe fiecare zi.

Multi dintre acesti cersetori nu sunt bucuresteni, ci vin din alte judete, mai apropiate sau mai indepartate, pentru ca, in Bucuresti, „are lumea bani”. Sigur, „profesionistii de top” isi au locurile lor manoase, pe la intrarile in cimitire sau pe la biserici. Alte locuri bune sunt pe langa pietele de bogatasi, cum sunt „Dorobanti”, „Domenii” sau „Ion Mihalache”, fosta „1 Mai”.

Unii dintre milogi „lucreaza” pe cont propriu. Altii au in spate o retea care-i exploateaza sau macar o familie care-si „rotunjeste veniturile” prin „munca” lor.

Din pacate, in afara de niste amenzi, pe care cersetorii nu le platesc niciodata, politistii nu prea au ce sa le faca. Mai mult, nici macar pentru cei fara adapost sau aflati in situatii de risc, din punct de vedere medical, de exemplu, nu se pot lua masuri de internare in spital sau de institutionalizare intr-un lacas de ocrotire fara acordul lor.

Asta pentru ca, potrivit legii romane, existenta discernamantului se prezuma, lipsa acestuia trebuind dovedita printr-un proces. Asadar, atata vreme cat persoana respectiva este prezumata a avea discernamant, ea are dreptul, ca orice cetatean, de a sta unde doreste, chiar si pe strada, sub un pod sau intr-un canal, chiar daca isi pune in pericol sanatatea sau viata. Pentru ca Protectia Sociala sa poata aduna de pe strazi o asemenea persoana trebuie fie acordul acesteia, fie ca omul respectiv sa fie declarat de catre o instanta „incapabil”, iar tutela sa fie data statului.

Cred ca, daca intr-adevar ne pasa de acesti oameni, singura solutie este aceea de a nu le mai oferi bani, pentru ca, in acest fel, vor fi descurajati „profesionistii”, cei intregi la minte, care scot profit din aceasta „meserie”. Cat despre cei cu mintea „ratacita”, despre oamenii strazii, pentru acestia ar trebui creata o institutie juridica asemenea celei a judecatorului de instructie, care sa pronunte „incapacitatea” lor si sa-i puna sub tutele statului, dupa o procedura simplificata si care sa nu aglomereze imstantele.

Împarte cu prietenii tăi: