Încet, cu paşi mărunţi, dar încărcaţi de dulcea povară a culturii româneşti, Mihai Cimpoi urcă cea de-a 75 -a treaptă a fiinţei sale. S-a născut la 3 septembrie 1942, din părinţi ţărani (Ana şi Ilie) în comuna basarabeană Larga, unde urmează cursurile primare şi medii. La Chişinău, absolvă Facultatea de Filologie, în 1965, după care devine redactor al revistei „Nistru” (până în 1972) şi consultant al Uniunii Scriitorilor. În 1973 îi este interzisă semnătura şi activitatea publică, pentru că a „îndrăznit” să abordeze critica estetică de sorginte călinesciană în locul celei oficiale, sociologizante, aşa cum reiese din raportul oficial al primului secretar al C.C. al P.C. Moldova. Este angajat ca redactor la editurile „Cartea Moldovenească”( în 1974) şi „Literatura artistică” (1977-1982), secretar literar la Teatrul Naţional (1982-1983) şi la Teatrul liric „Al. Mateevici” (1986-1987). Din mai 1987 este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi preşedinte din septembrie 1991 până la 26 octombrie 2010, când i se uzurpă funcţia. A fost deputat al poporului din URSS în dezgheţul gorbaciovist (1989-1990) şi apoi deputat în Parlamentul R. Moldovei (1999-2001). În paralel, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, obţine doctoratul în filologie în 1998, cu referatul-sinteză: Eminescu, poet al Fiinţei (conducător, Eugen Simion) şi predă la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. În 1991 devine membru al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994 este ales şi membru al consiliului director al acesteia), membru al PEN-clubului, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cetăţean de onoare al Craiovei (în 2005, alături de Grigore Vieru, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu) şi al altor personalităţi.

Este director al revistelor „Viaţa Basarabiei” şi „M. Eminescu”, membru în colegiile publicaţiilor „Caiete critice”, „Viaţa românească” etc., preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Personalitatea şi creaţia sa au fost onorate cu numeroase premii: Premiul de Stat al R. Moldova (1994), premiile „G. Bacovia” (al revistei „Ateneu”, 1991), „Nichita Stănescu” (1995), „Lucian Blaga” (1990, 1995, 2000), Fundaţia Scrisul Românesc (1997), „Mihai Eminescu” (Drobeta Tr. Severin, 2000), premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997) şi distincţii: maestru al literaturii din R. Moldova (1992), Ordinul Republicii (refuzat în semn de protest împotriva decorării cu acelaşi ordin al fostului prim secretar bolşevic, I.I. Bodiul), medalia jubiliară „Mihai Eminescu” a României şi R. Moldova, Ordinul Naţional, „Serviciul credincios” în grad de cavaler al României etc., etc.
Bibliografia operei sale este impresionată. Debutând revuistic încă din studenţie (deşi publicase, ca elev, note de lectură) şi editorial cu micromonografie despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru (Mirajul copilăriei, 1968), Mihai Cimpoi a cuprins întregul areal al culturii româneşti: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Duminica valorilor (1989), Sfinte firi vizionare (1995), Basarabia sub steaua exilului (1994), Europa, sarea Terrei (2007), Esenţa temeiului (2013), studii despre Lucian Blaga (Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, 1997), Brâncuşi (Poet al ne-sfârşirii, 2001), D. Zamfirescu (2002), Secolul Bacovia (2005), Gr. Vieru (Poetul arhetipurilor, 2005), Leopardi (2006), Gr. Alexandrescu (2009), Mari scriitori români (2009), I. Creangă (2011), I. Ghica (2012), Elena Văcărescu (2015), C. Stere (în colaborare cu E. Simion, 2015), pentru celebrul scriitor basarabean postfaţând şi îngrijind ediţia de lux a romanului, În preajma revoluţiei (2016, prefaţă de E. Simion), I. Heliade Rădulescu (Panhymnicul Fiinţei, 2008), V. Cârlova (Poetul „sufletului mâhnit”, 2010), I. Al. Brătescu-Voineşti (Prefacerea firii, 2011), cărţi de sinteză, precum Mărul de aur (1998), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Zeul ascuns (2002), Lumea ca o carte (2004) etc. sau acea serie maioresciană de Critice, în nouă volume, apărute la Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, fiecare carte având un subtitlu semnificativ. Sinteza acestora este deja celebra O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ajunsă la cinci ediţii augmentate, o completare necesară şi benefică a Istoriei lui G. Călinescu.
*
Centrul de greutate al scrisului lui Mihai Cimpoi este fixat pe „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), prin cărţi de o indubitabilă valoare: Narcis şi Hyperion (1979, 1986, 1994), Spre un nou Eminescu (1993, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Eminescu, poet al Fiinţei (1998, 2003), Plânsul demiurgului (1995), Eminescu. Mă topesc în flăcări (2000), Corpusul Eminescu, în 8 volume, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (2012, lucrare unicat în cultura română). (…)
„Omul întregurilor” (cum l-a numit el însuşi pe C. Stere), cu înţelepciune şi luciditate, deşi lovit în viaţă, Mihai Cimpoi, lup singuratic, duce, cu dreaptă cumpănă, valorile româneşti pe drumul spre centru, ca o coloană fără de sfârşit a spiritualităţii româneşti.
Autor: Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I,
             Institutul de cercetări socio-umane C. S.      Nicolăescu-Plopşor Craiova al Academiei Române

 

 

Împarte cu prietenii tăi: