Mihailo Vasilievici este un scriitor român născut în localitatea Kladovo, Sebia. Este colaborator permanent la presa din Zajecar şi Voivodina. A fost redactor-şef al revistei „Vorba noastră” care apare la Zajecar (2001-2005).

Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, Mihailo Vasilievici, publică volume de poezie din 1986. Intrarea în tăcere este volumul de debut publicat şi la Drobeta Turnu-Severin în 2002. Regulile jocului (1990), Nu mai trăiesc şi nici poezii nu mai scriu (1992), Poetul creştin în faţa porţilor (1994), Călători în multe direcţii (2001) sau Nu, acesta nu sunt eu (2007) sunt doar câteva dintre titlurile volumelor pe care le-a publicat la Beograd, Nis sau Novi Sad. A obţinut Premiul Zlate strune la Festivalul „Toamna poetică a oraşului Smederevo”.
Volumul Maşina de scris (Editura Prier, 2014) a fost premiat de Centrul Cultural Mehedinţi la Festivalul Naţional de literatură „Sensul iubirii” (2007). Este o carte a „feţelor” poetului, un liric răzvrătit prin excelenţă, aparţinând deopotrivă celor două spaţii culturale, România şi Serbia, cu versuri exprimând sugestiv sentimentul singurătăţii şi cu un final intuit optimist.
Poemul „Către Dunăre” poate fi considerat poemul „obârşiilor” neuitate: „ Luminaţi (sau nu) de luceferi/ Când pornim pe drumul odiseei/ Lăsăm Dunării în moştenire/ Amintirile noastre să le adăpostească/ Să păstreze în cosmosul ei veşnic/ Toate rădăcinile şi speranţele noastre./ Sfintele noastre litere străbune/ Vor ieşi din adâncurile sale/ Şi vor scrie pe valuri şi pe maluri/ Sărbătorile noastre/ Şi urmele străbunilor munteni/ Fără iertare, fără căire.”
Salvarea de singurătate este chiar universul cuvintelor, ne asigură poetul, terapia prin cuvânt şi exteriorizarea sentimentelor prin denominarea lor însemnând a uita de singurătate sau a o domina: „Dacă auziţi pe cineva spunând/ „Mi-e frică de singurătate”/ iertaţi-l/ daţi-i mâna./ Dar dacă vă este singurătatea/ răsad de cuvinte şi sunete/ într-o zi va veţi trezi/ fără teamă, în împărăţia ei/ şi prizonieră va fi viaţa ei” (”Revers”).
Rămâne ca un ecou al trăirilor poetului un optimism dincolo de interdicţiile întâlnite la orice pas: „Strada interzisă paşilor mei/ este oglinda/ care mă vede ultima dată” („Strada interzisă”). Iar „Ultima stradă cu apus de soare/ este ca o presimţire/ a zorilor curioase” (Ultima stradă”).
Sensibilitatea poetului este acutizată de singurătatea „căutătorului” aflat la „răscruci”. Dar harul îl călăuzeşte în zona salvatoare a versurilor memorabile şi astfel „maşina de scris” devine instrumentul de defulare şi imortalizare a frânturilor de gând aureolate de harul poeziei.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Împarte cu prietenii tăi: