Maria Sferle (născută Ruja) din Micherechi este o bunică energică, la 80 de ani ai săi face şi treburile uşoare şi pe cele mai grele din gospodărie şi trăieşte fericită pentru familia sa frumoasă. Nu trece o zi de naştere, o zi onomastică, o sărbătoare de familie la care bunica să nu fie prezentă. A rămas văduvă din anul 2003, dar nu se dă bătută, este optimistă şi foarte dinamică. Îi plac mult copiii şi este întotdeauna înconjurată de nepoţi, strănepoţi, de copiii vecinilor. În serile lungi de iarnă, croşetează şi este foarte pasionată de rebus. Este expertă la făcut plăcinte tradiţionale, reprezintă satul şi românii din Micherechi la festivalului şi concursuri naţionale cu rătişele şi vărzarele sale renumite.

Copilăria cu frumuseţea şi simplitatea ei
– Recent aţi împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. Cum vă simţiţi şi ce vă doriţi la această vârstă?
– Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să pot să am grijă de nepoţi, mai bine zis de strănepoţi că nepoţii sunt acum mari. Am trei copii, şase nepoţi şi şase strănepoţi.
– Sunteţi obişnuită să fiţi înconjurată de copii şi de nepoţi pentru că, din câte ştiu, şi dumneavoastră v-aţi născut într-o familie mare…
– Aşa este. Noi am fost 12 fraţi, eu fiind cea de-a şasea născută în familie. Am fost cinci fete şi şapte băieţi. Acum mai suntem în viaţă şapte. Am o soră la Jula, o soră în Aletea, şi cinci dintre noi stăm la Micherechi. Părinţii noştri români au fost: tata Nicolae Ruja din Micherechi şi mama Eva Buta, şi ea născută în sat. Dar mama ei era venită din România, de la Homorog. Ne-au crescut să fim harnici şi oameni de omenie. Nu am făcut toţi şcoli, pentru că aşa erau vremurile pe atunci, dar nu am fost săraci. Părinţii mei au stat la sălaş, la Szabadkígyós, la Újszalonta. Acolo la „tănear” era mai bine decât în sat, pentru că era mai uşor. Ţineam mai uşor pui, vacă, tot felul de animale în jurul casei. Nu ne-a mers rău şi nici nu am fost bolnavi, eram sănătoşi. „Acolo e sărăcie unde e unul singur la părinţi şi e tot bolnav”, zicea tata. Noi suntem bine toţi. Nu am avut aşa rochii mândre ca fetele care erau singure la părinţi, dar şi a mea a fost mândră şi dacă era ieftină. Pe atunci, nu era luxul ăsta de acum. Lumea trăia mult, mult mai simplu decât acum. Era viaţa mult mai simplă. Omul era mulţumit cu atât cât avea şi eram fericiţi. Părinţii noştri erau la „tănear”, noi mai mult în sat dacă mergeam la şcoală. Eu am făcut şase clase şi am început să fac şi liceul, la Jula, dar am stat un semestru şi am venit de acolo că nu mi-a plăcut să stau fără familie. Am venit acasă şi am început să lucrez. Norocul vremurilor de atunci era că la noi credinţa era puternică şi de mici ne era sădită în suflet frica de Dumnezeu. Aşa că nici nu făceam rele, de frică să nu-L supărăm pe Domnul.

Un sat cu oameni harnici şi de omenie
– După ce v-aţi căsătorit aţi stat în sat?
– Am stat la „tănear” timp de 26 de ani, la trei kilometri de sat, către Crâstor. Am avut oi multe, porci, gâşte, vaci. Am avut şi casa din sat, dar am stat mai mult acolo, că aşa făceam bani. Copiii erau mai mult în sat la şcoală.
– Ce s-a întâmplat cu sălaşul acela, cu „tănearul”, cum îi ziceţi dumneavoastă? Îl mai aveţi?
– Mi-aduc aminte cu mult drag de viaţa aceea de la „tănear” din mijlocul naturii, era ceva foarte frumos. Mi-ar mai plăcea să stau acolo, dar nu mai e de mine acum. În anul 1992 l-am vândut. Am rămas acolo doar eu cu soţul. Copiii s-au căsătorit, toţi au casa lor, nu au rămas să locuiască nici unul cu noi. Apoi, după revoluţia din România, după 1989, foarte mulţi din România treceau graniţa pe negru şi de multe ori am stat cu frică noaptea când auzeam că latră câinii de rup lanţurile. De câteva ori am avut ocazia să-i întâlnesc pe aceştia, săracii, când veneam de la lăptărie seara, uzi leoarcă, cum treceau prin canal, prin apă, şi… mi-a fost şi frică, recunosc. Mai veneau şi îşi cereau apă sau ceva de mâncare. Soţul mergea la lucru şi eram mult singură, aşa că soarta sălaşului a fost să-l punem la vânzare. Aşa că în 1992 l-am vândut şi ne-am mutat acasă, în sat. Am mai ţinut şi aici vaci, cai, porci. Iar în anul 2003, după aproape un an de suferinţă, a murit soţul, şi de atunci locuiesc singură. La început a fost greu, dar nu sunt singură niciodată. Locuiesc în satul meu natal, cu oameni harnici şi de omenie, am vecini buni, fraţii îmi stau aici, precum şi copiii mei toţi trei. Nu duc lipsă de nimic. Sunt obişnuită să merg să-mi fac treburile singură.

O viaţă fără medicamente
– Pentru a ţine o aşa gospodărie mare înseamnă că aţi fost şi harnică, aţi moştenit acest har de la părinţi?
– Nu am fost sensibilă, nu am fost bolnavă, cu toate că de mică am tot avut dureri de cap. Destul de târziu astea au trecut, dar în rest nu am avut probleme. Şi părinţii mei au fost aşa sănătoşi. De când sunt pensionară, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am fost bolnavă. E drept că eu tot timpul am şi fost o fire care nu m-am lăsat, nu ziceam ca altele că „Vai, m-am îmbolnăvit, nu mai fac nimic”. Eu tot timpul am lucrat. Şi cred că felul ăsta de a fi l-am dobândit la „tănear”, pentru că perioada de acolo m-a întărit. Altfel, nu am nimic grav, nu mă doare nimic. În viaţă m-am ferit de medicamente. Mi-am menţinut sănătatea până la anii ăştia, pentru că m-am obişnuit să mă ţin de un program. Şi mănânc atât cât e necesar, adică să nu fiu nici lipsită, dar nici îmbuibată. Mănânc ce eu îmi fac, şi ce eu cresc pe lângă casă. Nu mănânc pui de la magazin. Nu-mi place.

Renumită la făcut plăcinte
– Sunteţi foarte pricepută la făcut plăcinte tradiţionale. Sunteţi solicitată la foarte multe festivaluri, unde vă reprezentaţi satul la diferite evenimente şi de unde aduceţi premii.
– Într-adevăr sunt solicitată să le fac vărzare, plăcinte tradiţionale, eu şi încă o prietenă din sat facem. Am fost la mai multe festivaluri gastronomice. La festivalul naţionalităţilor de la Tura, trei ani consecutiv locul trei a fost al nostru, pentru gastronomia românească.
– Spuneţi-mi povestea rătişelor de la Micherechi, dacă tot sunteţi expertă şi renumită în sat pentru plăcintele gustoase pe care le faceţi!
– Aici în sat femeile făceau rătişe sau vărzar, pentru că era o plăcintă ieftină, bună şi pe placul tuturor. Cartofi avea toată lumea, varză acră era în hurdău (la butoi), cine avea vaci avea şi brânză… Se făcea iute. Asta era atunci plăcinta, sau dospitele, cirigelele, etc. Iată reţeta mamei de rătişe pe care o fac şi acum:
Ingrediente:
Pentru aluat: 1 kg făină, 1 linguriţă plină cu sare, 50 ml ulei pentru uns, 700 ml apă călduţă.
Pentru umplutură: 1 kg cartofi fierţi şi răciţi, amestecaţi cu puţin ulei şi sare, varză acră călită, brânză sărată sau dulce, mărar verde călit, etc.
Ulei pentru copt
Mod de preparare: Aluatul eu îl fac fără drojdie. Se moaie sarea în apă şi se frământă cu făina bine să fie molcuţ aluatul. Mama mea o întindea apoi până în josul mesei. O stropea cu ulei, o sucea, ca pe cozonac, o făcea melc şi o punea să stea, pentru a fi mai elastică. Apoi se întindea cu făcăleţul şi se umple cu varză, mărar, cartofi sau brânză. Aşadar se frământă foarte bine cam 20 de minute. Aluatul se răstoarnă pe masa pe care am pus puţină făină. Se porţionează în bucăţi cât un măr şi se lasă la dospit 15 minute. Se unge câte o foaie cu ulei, apoi se întinde cu mâna cât se poate de subţire. Apoi se rulează foaia, se umple cu ingredientele dorite, şi se strânge în formă de spirală (rotund). Se întinde cu făcăleţul, să se facă de dimensiunea tigăi în care o să o coacem. Se încinge uleiul şi coacem plăcinta pe ambele părţi.
Reţeta asta o ştiu de la mama şi încerc să o dau mai departe, pentru că plăcintele acestea le place la mulţi dar nu mai prea are cine să le facă.
– Pe fete, pe nurori, pe nepoate le-aţi învăţat?
– Din păcate, nu! Am vrut, dar până când au cine să le facă nu au interes să înveţe. Ele zic că ale mele sunt mai bune. De Crăciun le-am făcut peste 20 de cozonaci, begli, cum se zice la noi. Să aibă toţi!

Scriu în jurnal doar ce a fost frumos…
– Cu ce vă petreceţi zilele de iarnă?
– Sunt foarte pasionată de rebus. Când am timp, scriu jurnalul familiei, fac lucru de mână, am grijă de strănepoţi, dacă au părinţii treburi… Vara fac excursii cu prietenele, merg în excursii organizate prin ţară şi prin România. Merg la Bichişciaba la teatru, la băi, peste tot.
– Sunteţi o bunică modernă, vieţoasă şi deşteaptă. În ce limbă faceţi rebus şi în ce limbă scrieţi jurnalul?
– În ungureşte scriu că aşa mi-e mai uşor.
– Şi ce scrieţi în acel jurnal?
– Scriu toate evenimentele importante din viaţa mea şi din viaţa familiei. Când am timp, scriu şi amintirile plăcute din copilărie, din viaţă. Nu scriu decât ceea ce este frumos, ca să nu-i întristez pe copii când o să-l citească.
– Aveţi un mesaj pentru tineri?
– Să fie de omenie, să fie harnici. Să aibă sănătate şi bucurie şi să se bucure de familie şi de copiii lor din plin! Căci totul în viaţă e bucuria de la copil. Viaţa e frumoasă când eşti sănătos şi fericit alături de familie şi cei dragi. În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bine cu toţii, sunt sănătoşi, am şase nepoţi frumoşi şi aştept anul acesta să se nască al şaptelea strănepot…

A consemnat: Anca Becan, redactor, Foaia românească
Foto: Foaia românească

Împarte cu prietenii tăi: