SINGURĂTATEA SATULUI GLOBAL
Publicat de Ioana Brusten, 10 iunie 2015, 16:24 / actualizat: 16 iunie 2015, 16:25
Conceptul de ”sat global” a apărut cu mai bine de 40 de ani în urmă. Voia să spună că noi toți, locuitori ai Planetei, vom fi la o azvârlitură de băț distanță, unii față de alții, chiar dacă eu aș fi în Australia și tu în Groenlanda, să zicem. Tehnologia revoluționară a comunicațiilor, revoluție pe care o trăim la vedere, cu toții, ne va aduce unul lânga altul cu viteza vântului și gândului, precum în povești.
Unul lângă altul da, dar asta nu înseamnă neapărat împreună; așa învățăm noi din istoria în mers. ”Împreună” nu mai intră în regulile satului global- cum ar veni, fiecare cu ograda lui, și duminica, la biserică, ne-nchinăm pe cont propriu.
Ne ascultăm și ne vorbim din ce în ce mai puțin față în față- ce să mai spunem despre schimbul direct de idei sau chiar trăncănitul cu efect terapeutic de altădată. Oamenii, chiar și la aceeași masă, pe aceeași bancă, în aceeași casă – își transmit prin sms-uri, sau mesaje pe facebook și pe whatsap, până și rugăminți de genul: ”Dă-mi sarea. E lângă cotul tău drept.” Copiii nu se mai joacă în fața blocului sau în parc – se joacă online, când îi pui alături nu știu să-și vorbească. Le este rușine, de parcă se-ntâlnesc cu reprezentanții altei specii, despre care n-au aflat nimic de pe vreun site.
Unii nici măcar nu mai au răbdarea să asculte un program radio alături de alți X cetățeni aflați pe aceeași frecvență sau adresă de net- e obligatoriu să-și creeze propriul radio, personalizat, pentru un singur ascultător. In club, se dansează în jurul mesei proprii, fiecare cu și între ai lui, exclusiv. Ringul mare sl discotecilor unde oameni mulți se adunau și interacționau- s-a dus pe aripile timpului. De prea multe ori, nu mai suntem parte din ceea ce se-ntâmplă în jurul nostru; suntem închiși în propriile gânduri, temeri, suspiciuni, ca într-o carcasă superdură, chiar dacă transparentă.
Da, globalizarea ne-a adus libertatea și viteza de comunicare, relațiile interumane săracele, se mișcă mai greu, prezentând un șchiopătat accentuat.
Poate că deschiderea planetară, spațiul acesta atât de vast, ne-a speriat cu dimensiunea lui și ne ascundem în carapace, ca broscuțele țestoase care nu-și mai recunosc acvariul. Poate că nu mai avem timp să ne împărțim pe noi înșine, cu ceilalți. Poate că multe lucruri.
Dar, vorba cântecului ”Așa-mi vine câteodată…”- sunt momente când mai că aș renunța la satul global, pentru lumea punctuală pe care-o știam!
