Ziua Imnului Național

Publicat de Mihaela Costache, 30 iulie 2015, 14:40

Specialiştii consideră că imnurile au reprezentat/reprezintă expresia populară şi muzicală a supra-eu-rilor colective, un „mod de operare” simbolic, alături de eroi şi povestiri legendare, stindarde, monede, embleme şi monumente care încearcă să exprime personalitatea colectivă, a popoarelor şi în ultimă instanţă a naţiunilor.

Cuvântul „imn” provine din limba latină, „hymnus”, la rândul lui împrumutat din greacă, „hymnos”, însemnând „cântec de biruinţă”.

Imnurile naţionale au apărut mai ales în perioadele formării statelor naţionale, având ele însele un caracter eminamente naţionalist. Dintre imnurile naţionale din ţările Uniunii Europene (UE), cel mai vechi aranjament muzical a fost compus în Ţările de Jos (1548), iar cel mai „nou” în Malta (1922). În majoritatea cazurilor, textele au fost ulterioare muzicii, iar, în prezent, melodiile apar mai des utilizate decât textele, deşi ambele sunt adoptate concomitent (prin reglementări legislative).

Date istorice legate de imnurile de stat

1 Referinţele pentru muzică şi texte privesc anii în care ele au fost  realizate de autorii variantelor actuale ale imnurilor naţionale. n.=date necunoscute ; nf.=în cazurile Spaniei şi Suediei, textele imnurilor naţionale civile nu sunt oficiale; Cipru a preluat imnul naţional al Greciei; Estonia şi Finlanda au acelaşi imn, dar cu versuri diferite.

Din tabelul de mai sus, se verifică următorul fapt: cea mai mare parte a imnurilor naţionale au fost realizate în perioade pre- şi post-revoluţionare din istoria celor 27 de ţări membre ale UE. Acesta este principala «marcă» istorică a mesajelor imnurilor de stat (preponderent războinice), provocatoare în mod direct sau induse subliminal în acest sens. Încă de la „inventarea” acestei forme de cultivare, menţinere sau incitare a spiritului naţionalist, care este imnul oficial de stat, acesta a reprezentat unul din principalele simboluri ale identităţii unui popor şi prin intermediul căruia era comunicată poziţia lui în sistemul lumii². Pe de o parte, întreţinerea unui „foc” patriotic făţiş sau ascuns a avut un rol important în perioadele dificile prin care au trecut multe din ţările europene, confruntate cu războaie de independenţă şi cu lupte de păstrare a fiinţei naţionale întregite. Pe de altă parte, aşa cum textele biblice – apărute în urmă cu peste 2.000 de ani – sunt considerate drept caduce de liber cugetători, tot aşa există vii polemici actuale, după care imnurile naţionale ar avea acelaşi caracter caduc în prezent. Mai jos prezentăm câteva poziţii dilematice privind mesajele directe sau subliminale pe care le „inculcă” imnurile naţionale, în condiţiile noilor realităţi ale integrării ţărilor europene în marea familie a UE, sub flamurile perfecţiunii şi în ritmurile „Odei bucuriei”.

2. 
   Tipuri de mesaje transmise subliminal prin imnurile de stat

„Curriculum ascuns” – este expresia care, aplicată la procesul de educaţie din instituţii formale de specialitate şi din societate, se referă la ansamblul experienţelor de învăţare şi dezvoltare directe sau indirecte, ale unei persoane sau colectivităţi, explicite sau implicite, rezultate din însăşi ambianţa educaţională din organizaţii, din spaţiul comunitar şi din influenţa fizică şi psihică a educatorilor sau a diverselor grupuri de influenţă, toţi aceşti factori naturali şi umani putând conduce la obţinerea docilităţii celor educaţi³. Termenul de curriculum ascuns poate fi însă folosit în orice proces de manipulare (negativă) sau persuasiune (pozitivă) a persoanelor, indiferent de vârstă, atâta vreme cât acest proces are loc într-un cadru organizat, instituţionalizat, având ca scop îndoctrinarea, influenţarea sau obţinerea unui efect subliminal dorit, de fidelizare sau control al personalităţii individuale şi / sau colective. Psihosociologii consideră că odată cu imnurile naţionale sunt create şi premisele constituirii unei „transe socializante, în care spectatorul se identifică cu eroii, prin mijloace conjugate cu discursul inteligibil, cu gestica, decorul şi muzica”⁴. Există, în acelaşi timp, puternice legături între imnuri şi religie. În mod concret, „limba oficială” a imnurilor naţionale cuprinde cuvinte luate din panoplia religiei: „sfânt”, „Dumnezeu”, „divin”, „sacru”, „pur”, „Patrie”, „Naţiune”, „cetăţean” etc.⁵. Alte formule incitative şi „scenarite verbale” sunt concretizate în culorile drapelului naţional sau ale unui partid anume, ori în semnul crucii. De exemplu: roşul este reprezentativ pentru comunişti ori socialişti, dar are şi semnificaţia „sângelui vărsat” în steagurile din 23 de state membre ale UE, verdele este asumat de ecologişti, dar are şi sensul de „bogăţie naturală”, dată de Dumnezeu (în cazul Italiei, Republicii Irlanda, Bulgariei şi Ciprului), tricolorul cu semnificaţii asupra fiecărei culori diferite de la ţară la ţară etc.).

Semnul crucii este consemnat pe steagurile Belgiei, Danemarcei (cruce de culoare albă, pe fond roşu, despre care se crede că „a căzut din cer”, în cel mai vechi steag european, datând din sec. XIV), Irlandei (pe stemă şi pe drapel), Luxemburgului, Poloniei, României şi Ţărilor de Jos (însoţite de săbii, iar în cazul ţării noastre se adaugă scuturile şi buzduganele), Maltei, Portugaliei, Cehiei, Slovaciei, Lituaniei, Marii Britanii, Spaniei, Suediei şi Ungariei. Unele imnuri îndeamnă populaţia la acţiuni, precum: „Hai”, „Deşteaptă-te”, „Sus”, „Să pornim”, altele invocă eroi naţionali sau transnaţionali, entităţi absolute, superioare etc.⁶ În ţările cu regim monarhic, eroul salvator este invariabil regele sau regina, în altele lideri politici transnaţionali, dar mai ales naţionali: Napoleon Bonaparte, Kosciusko, Czarniecki şi Dabrowski în cazul Poloniei (primul a fost făuritor al unor legiuni poloneze organizate de luptă), Scipio Africanul în cazul Italiei, ori Dumnezeu însuşi (cazul imnurilor Marii Britanie, Maltei, Ungariei etc.), alte figuri legendare, chiar comune în ţări vecine, dar cu misiuni controversate (zeiţa Freya are drept „casa preferată” Danemarca, ea urmând însă a face rău duşmanilor, chiar vecini şi care şi ei cred în această zeiţă scandinavă; „umbra” lui Matei Corvin – Mátyás, în l. maghiară – este invocată atât în imnul României cât şi în cel al Ungariei).

Partidele româneşti folosesc şi ele intens simbolurile religioase: PD-L intonează refrenul „Noi murim spre a ne naşte…Ca Isus în zi de paşte”, PSD utilizează un aranjament componistic după imnul UE („Colţ de rai, cu soare sfânt”), PNL indică şi prin săgeată ajutorul Celui de sus: „Deasupra mea doar Dumnezeu va sta”, „PNG-ul transmite rugăciunea „Doamne ocroteşte-i pe români” etc.

Curriculum-ul ascuns este cu atât mai puternic marcant pentru persoane sau colectivităţi cu cât la cunoştinţa marelui public este adus faptul că la aranjamentele muzicale ale imnurilor naţionale au contribuit personalităţi muzicale remarcabile ori autori religioşi: Beethoven (actualul Imn al Europei unite), Berlioz (o orchestraţie nouă pentru imnul Franţei), Mozart (imnul actual al Austriei), Haydn („Cântecul Germanilor”), Lully şi Haendel („God Save the Queen” – imnul Marii Britanii), Gounod (imnul Vaticanului), muzică religioasă cu autor necunoscut pentru imnul actual al României etc. Astfel de precizări măresc impresionalitatea publicului, fie şi prin pomenirea acestor personalităţi celebre, ele însele fiind simboluri ale muzicii universale de cea mai mare valoare.

Asocierile muzicii cu aspectele psiho-etnice sunt practic necunoscute, deşi unele dintre ele au fost studiate, mai ales prin prisma aspectelor politice implicate în perioada nazismului. În acest sens, este citat cazul celebrului neuropsihiatru austriac de origine evreiacă Sigmund Freud, care a fost profund mişcat de muzica lui Joseph (Franz) Haydn, auzind imnul ţării care l-a adoptat, imn intonat de un regiment vienez, în timp ce îşi sorbea cafeaua împreună cu studenţii lui, pe terasa de la Ringstrasse. Puţin mai târziu după acest moment emoţionant, marele psihanalist a fost nevoit să se refugieze la Londra, pentru a scăpa de persecuţia nazistă, în 1938⁷.

Nivelurile de angajament patriotic ale imnului naţional sunt atât de puternic impregnate de naţionalism colectiv, încât atingerea însemnelor, percepută ca ameninţătoare sau cu tentă sfidătoare a acestui simbol, este văzută ca infamie, care afectează nu doar o persoană, ci însăşi fiinţa naţională (exemplele cele mai cunoscute sunt, în România, folosirea imnului, asociat cu drapelul maghiar în judeţele Covasna şi Harghita, cu ocazia zilei naţionale a Ungariei, în SUA cazul Roseanne, iar în Franţa cazul Gainsbourg⁸).

Specialiştii în „decodarea” mesajelor propagandistice-manipulatorii din imnurile naţionale, cum este cazul lui Ceahotin, consideră că acestea sunt utilizate pentru a „stimula” declanşarea extazului patriotic şi combativ, mai ales prin asocierea cântecului cu versurile războinice, pe un fond emoţional. Asocierile pot continua prin alte simboluri de aceeaşi valoare emoţională: stema ţării, drapelul, folosirea fanfarelor militare în perioadele de sărbători publice cu valoare naţională (ziua Patriei, a Eliberării de sub diferite „juguri” străine etc.). „Pentru a completa panoplia propagandei, putem evoca simbolul sonor, aşa cum este imnul naţional, care declanşează adesea un reflex gestual. Majoritatea popoarelor exprimă respectul pentru cântecul lor patriotic oficial, ridicându-se în picioare, altele ducând mâna la inimă, arătându-şi ataşamentul sentimental pentru ţara lor”⁹.

În afara preponderenţei apelului la asocieri – ale imnurilor de stat, sloganurilor, cântecelor patriotice ori altor simboluri de ordin politic, dar având substrat de fidelizare sau îndoctrinare – cu mobiluri legate de planul afectivităţii, se apelează şi la asocieri pe un fond de condiţionare atitudinal-cognitivă. Psihologul G. Razran a confirmat pentru prima dată ipoteza după care prin asocierile cântecelor ori sloganurilor politice cu o condiţionare alimentară se poate ajunge la efecte pozitive sau negative, în funcţie de interesele politice aflate în joc¹⁰.

În recentele alegeri politice uninominale din ţara noastră (noiembrie 2008) candidaţii au fost sfătuiţi (de marketerii politici străini, în special americani) să continue şi să dezvolte practicile asocierii alimentare tradiţionale (mai ales cu mici şi bere), cu imnul de stat, pentru a fideliza votanţii din circumscripţii electorale în favoarea lor, cunoscând apetitul alegătorilor români pentru astfel de „pomeni electorale” din alte perioade electorale (mulţimi adunate în restaurante sau în parcuri pentru a cânta „Deşteaptă-te Române” înainte şi după o masă copioasă oferită gratuit).

„Transa” în care intrau mulţimile înfierbântate de lideri politici sau militari, ori de către manipulatori specializaţi în războiul psihologic, prin intonarea imnului naţional, au fost verificate „pe viu” mai ales cu ocazia revoluţiilor. Nu întâmplător „La Marseillaise” a fost folosită atât de rezistenţii francezi contra monarhiei din perioada 1792-1795, cât şi de apărătorii monarhiei din aceeaşi perioadă finală revoluţionară (aşa-numiţii Les Vendéens, dar cu versuri potrivite scopului lor: „La arme Poitvins ! Faceţi batalioane ! Înaintaţi, sângele albaştrilor va înroşi ogoarele voastre!”¹¹.

Acelaşi imn (deşi al Franţei), datorită caracterului său incitativ la acţiuni de masă, a fost folosit şi cu alte prilejuri revoluţionare transnaţionale (de exemplu, la diversele revoluţii din perioada pre- şi post 1848, cu ocazia revoluţiei ruse din 1917, de către revoluţionarii spanioli din 1931, iar în zilele noastre de unii politicieni ori tineri, cum ar fi cazul protestatarilor chinezi pentru democraţie din Piaţa Tian’an-men din 15 aprilie şi 4 iunie 1989).

Cazurile recente cele mai cunoscute, de utilizare propagandist-electorală a imnurilor naţionale, au fost ale celor două candidate reprezentând partidele stângii din SUA şi din Franţa, ori ale liderilor unor partide extremiste, precum Frontul Naţional condus de Jean Marie Le Pen, din Franţa¹²), prezentate pe larg în mass media.

Ne aducem aminte că la Revoluţia română din 1989, imnul naţional „Deşteaptă-te Române”, deşi nu mai fusese intonat de multă vreme, era cântat de cetăţeni pe străzi, cu versurile originale.

În campanie electorală de la euro-parlamentarele din România anului 2009, toate partidele româneşti participante au intonat imnul naţional, urmat de cel european şi de cel al fiecărui partid, la toate marile acţiuni regionale sau judeţene transmise de televiziuni.

3. 
   Tipuri de imnuri din punctul de vedere al mesajelor ascunse

După 1870, spune profesorul francez de istorie contemporană Didier Franfort, în momentul afirmării pe scară largă a naţiunilor europene, muzica şi textul imnurilor naţionale au început să-şi afirme funcţia naţionalistă, în conformitate cu care ele ar corespunde „sufletului” unui popor, transmiţându-i sentimentele de apartenenţă¹³.

O primă clasificare a imnurilor naţionale din 15 ţări europene, din punctul de vedere al momentului apariţiei lor, a fost efectuată de Gunther Eyck, în 1999¹⁴:
1. Imnuri conservatoare (Ţările de Jos, Marea Britanie şi Danemarca): proslăvesc continuitatea şi stabilitatea guvernamentală, „establishment-ul”;
2. Imnuri revoluţionare de rezistenţă, în plan intern („La Marseillaise” – Franţa, „Dabrowski Mazurca” – Polonia, „A Portuguesa” – Portugalia şi „Amhran na/bh Fiann” – Republica Irlanda): reclamă schimbarea societăţii existente prin orice mijloace;
3. Imnuri revoluţionare de eliberare, în plan extern (Himnusz – Ungaria, imnul norvegian, al Greciei şi al Belgiei): urmăresc formarea unor sentimente care să înflăcăreze lupta naţională pentru eliberarea ţării de sub diferite juguri străine;
4. Imnuri ale unificării (al Germaniei şi al Italiei): vizează unirea unor entităţi separate, dar considerate a fi părţi ale unui „trunchi” comun al ţării;
5. Imnuri ale satisfacţiei (al Suediei şi al Luxemburgului): preamăresc frumuseţi naturale sau construite de „mâna omului”, caracteristice ţării şi cu care oamenii se mândresc.

Analizând imnul naţional al Finlandei, Eero Tarasti consideră clasificarea de mai sus ca nesatisfăcătoare, întrucât s-a bazat exclusiv pe funcţiile de ordin social-istoric şi politic ale imnurilor, neluând în consideraţie şi alte criterii¹⁵. Am fost însă preocupaţi de identificarea unui alt criteriu de clasificare – după predominanţa mesajelor războinice, pacifiste ori cu mesaj bifurcat (mai ales cu încărcătură religioasă) şi am împărţit astfel imnurile celor 27 de ţări membre ale UE în 3 categorii:

1. Imnuri cumesaje (predominant) războinice(9 ţări: Franţa, Germania, Grecia, Italia, Polonia, Portugalia, Republica Irlanda, Belgia şi Cipru);
2. Imnuri cumesaje (predominant) pacifiste(12 ţări: Austria, Marea Britanie, Republica Cehă, Suedia, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta şi Spania – aceasta fără text);
3. Imnuri cumesaje (religioase) bifurcate, ambivalente(6 ţări:Danemarca, Ţările de Jos, Ungaria, Slovacia, Slovenia şi  România).

Imnurile cu mesaje războinice, agresive – indiferent dacă se referă la rezistenţa faţă de duşmanul intern sau la mişcările de eliberare naţională contra duşmanului extern, se adresează marilor mulţimi, chemate la luptă sub toate formele. Referindu-se implicit la utilizarea de simboluri precum imnurile războinice, cu ocazia unor discursuri aţâţătoare ale liderilor de opinie, psihosociologul francez Gabriel Tarde făcea următoarea constatare, la începutul secolului trecut: „Mulţimea, chiar compusă dintr-o majoritate de oameni oneşti, poate să se lase antrenată în diverse crime pasionale, poate avea accese de alienare homicidă momentană”¹⁶.

Mai aproape de timpurile noastre, dictatorii cunoscuţi pentru nocivitatea acţiunilor lor şi-au manifestat adesea făţiş preferinţele sau antipatiile pentru anumiţi autori de muzică, în funcţie de mesajele pe care presupuneau că le transmit prin creaţiile lor, promovându-le sau respingându-le.  De exemplu, Hitler a preferat muzica lui Richard Wagner (mai în glumă, mai în serios, în filmul  „Morţii misterioşi din Manhattan” actorul şi regizorul american Woody Allen exclama: „De fiecare dată când îl ascultam pe Wagner, îmi doream să invadez Polonia !”), pe când Stalin a condamnat muzica lui Dmitri Şostakovici, considerând-o ca producătoare de haos.

În imnul francez se vorbeşte de arme, batalioane şi „un sânge impur care îmbibă ogoarele”¹⁷, de cohorte de străini care ar face legea pe pământul Patriei, fiind de aceea considerat ca incitând la xenofobie. Imnul a fost compus de Claude-Joseph Rouget de Lisle la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, la comanda primarului oraşului (baronul Frédéric de Dietrich), imediat după declararea războiului cu Austria. Fiind scris ca un mesaj de război, titlul iniţial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” (în româneşte: „Cântec de război pentru armata de pe Rin”). La 30 iulie 1792, melodia a fost cântată de soldaţii republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo venindu-i numele de „Marseillaise”.

În 2005, prin „Legea Fillon” (după numele prim ministrului de atunci), în învăţământul preşcolar şi primar a fost introdusă obligativitatea copiilor de a învăţa imnul de stat, sub îndrumarea educatorilor (de altfel această obligativitate a fost preconizată încă în 1944).

Deşi în prezent se cântă doar un cuplet din 12, acesta îndeamnă la violenţă, vorbind de cetăţeni transformaţi în soldaţi şi care sunt chemaţi să facă manevre militare, ţinând sus steagul plin de sânge al patriei (practic îndemnurile la atac sunt opera creatorului imnului, căpitan în armata franceză:Cupletul 1 – „Haideţi fii ai Patriei / ziua gloriei a sosit. / Tirania este contra noastră. / Steagul însângerat este ridicat (bis). / Auziţi în campaniile noastre / cum urlă aceşti soldaţi cruzi ?/ Ei vin până şi-n braţele voastre / să vă ucidă copiii şi soţiile / Refren: La arme cetăţeni, / formaţi batalioane. / Mărşăluiţi ! Mărşăluiţi ! / pentru că un sânge impur / îmbibă ogoarele noastre”.

Cele două simboluri asociate (cântec revoluţionar – revoluţie) sunt considerate ca fiind caracteristice acestei ţări¹⁸.

Referindu-se la ritmul muzicii, ex-preşedintele Valery Giscard d’Estaign considera că acesta ar trebui scăzut, revenind-se altfel la forma originală de executare a piesei.

Imnul Germaniei este „Das Lied der Deutschen” („Cântecul Germanilor”), scris în 1841, pe o melodie compusă în urmă cu 44 de ani de Franz Joseph Haydn, a făcut parte dintr-un cvartet de coarde. Iniţial acest cântec a fost folosit drept imn al împăratului Francisc I al Austriei, numit „Gott erhalte Franz den Kaiser” (”Dumnezeu să-l aibă-n pază pe împăratul Franz”). El a devenit imn naţional oficial german abia în 1922, dar după 1991 se interpretează doar al treilea cuplet. Primele două cuplete nu sunt interzise, dar nu sunt oficiale, deşi sunt folosite pe stadioanele de fotbal. Primul este considerat ca fiind de sorginte extremistă – care începe cu „Deutschland, Deutschland über alles” – şi era interpretat nu în sensul înţeles iniţial de „Germania înainte de toate”, ci în acela de „Germania deasupra tuturor”, fiind adesea utilizat în acest din urmă sens de nazişti, în perioada celui de-al doilea război mondial. Al doilea cuplet nu mai corespunde graniţelor actuale ale Germaniei unite. Trebuie precizat totuşi faptul că în condiţiile în care imnul german este intonat în forma sa actuală oficială, el ar putea fi lesne catalogat drept unul pur pacifist (Strofa a 3-a, care se interpretează în prezent: „Unitate, justiţie şi libertate, / pentru patria germană ! / Să râvnim acest ţel / frăţeşte, cu inimă şi braţ ! / Unitate, justiţie şi libertate, / sunt zălogul fericirii. / Înfloreşte în strălucirea acestei fericiri. / Înfloreşte, patrie germană – bis)”.

Dacă însă se păstrează tonalitatea şi textul naţionalist iniţial, atunci el rămâne în categoria imnurilor cu tentă războinică.

„Imnul spre libertate” al Greciei a fost scris de Dionysios Solomos în 1823, iar muzica a aparţinut lui Nikolaos Halikiopoulos Mantzaros (un muzician din insula Corfu, prieten cu Solomos). Este cel mai lung imn din UE (format din 158 de strofe), dar până în 1865 doar primele 24 erau cântate, pentru ca după această dată – şi în prezent – doar două strofe să rămână valabile când se intonează. Curriculum-ul ascuns din textul oficial cuprinde cu precădere mesaje ofensive, faţă de unii duşmani de altădată şi a căror comemorare ar asigura libertatea: „Te voi recunoaşte întotdeauna / după cumplita sabie pe care o porţi. / Aşa cum Pământul, prin a sa viziune de căutare, / tot aşa supravieţuieşti tu, prin spirit înţelept. / Fost-au grecii vechi a căror moarte / a adus la viaţă spiritul liber. / Acum, crescând cu valoarea antică, / lasă-ne să te slăvim, Libertate!”.

Imnul Italiei a fost scris de către studentul patriot, în vârstă de 20 de ani, Goffredo Mameli, în timp ce participa la o luptă efectivă împotriva Austriei, pentru unificarea şi obţinerea independenţei Italiei. Refrenul îndeamnă la «strângerea rândurilor în cohorte», contra duşmanului austriac: «Suntem gata de moarte, când ne cheamă Italia», în condiţiile în care «vulturul Austriei a băut sângele italienilor, al polonezilor şi al ruşilor», dar a sfârşit prin a fi jumulit, fără a apela la sprijin mercenar, ci prin spiritul de sacrificiu suprem al fiilor adevăraţi ai Italiei.

În 1989, psihanalista Lydia Flem, considera că există, în cazul imnului Italiei (ca şi al Belgiei), o similitudine între tema „unităţii” şi cea a „iubirii” care, asociate, măresc forţa naţiunii şi o fac de neînvins: „Unire şi iubire. / Arată popoarelor drumurile Domnului. / Jurăm să eliberăm pământul natal. / Uniţi întru Dumnezeu, cine să ne înfrângă?”₁₉.

Imnul Poloniei („Mazurca lui Dabrowski”, scris de Józef Wybicki în 1797, cunoscut şi sub forma versului său iniţial: “Polonia nu-şi va pierde niciodată viaţa”), este unul cu o muzică ritmată şi cu un text foarte războinic, chiar revanşard: „…Ceea ce agresiunile străine au cucerit / vom lua înapoi cu sabia / Mărşăluişte, mărşăluieşte Dąbrowski (unul din liderii legiunilor poloneze, dar nu autorul textului imnului)… Nemţii şi ruşii nu vor rezista / când ne luăm săbiile / sloganul „Unitate şi ţară” este asumat de fiecare dintre noi. /Vom proclama la unison: Destul cu această sclavie ! / Avem coasele de la Racławice / şi pe Kościuszko, dorinţa lui Dumnezeu…”.

Imnul Portugaliei a fost scris de către Henrique Lopes de Mendonça (versuri) şi Alfredo Keil (muzică), în 1890, după resurgenţa naţionalistă provocată de „ultimatumul britanic” (pentru trupele portugheze, în vederea eliberării teritoriilor dintre Angola şi Mozambic), fiind adoptat ca imn republican şi, în final, de către noua Republică Portugheză în 1910, ca şi imn naţional, înlocuind „O Hino da Carta”, ultimul imn al monarhiei constituţionale din Portugalia. El incită mulţimile la folosirea forţei, aşa cum este exprimată şi intenţia imnului Franţei  („Naţiune vitează”, „O, Patrie, aud vocea strămoşilor tăi iluştri care ne poartă spre victorie”… [refren: „La arme, pe pământ şi pe mare / contra tunurilor să mărşăluim, să mărşăluim. / Desfaceţi drapelul neînvins …]”).

Imnul Republicii Irlanda, scris în 1912 de Peadar Kearney şi cu aranjamentul muzical realizat de acelaşi Kearney împreună cu Patrick Heeney cu 5 ani în urmă, este în ton cu violenţele din ţară, care au dăinuit până în zilele noastre, fiind încărcat cu îndemnuri la luptă contra unui duşman perpetuu (versiunea în original în irlandeză a fost opera lui Bulmer Hobson, imnul fiind utilizat imediat de miliţiile „Voluntarilor irlandezi”):  „Să cântăm un cântec, cântecul soldatului / [refren: Suntem războinici / cu viaţa pusă în slujba Irlandei]… În noaptea asta astupăm groapa pericolului, / în cinstea cauzei lui Erin, fie fericire, fie bunăstare, / în mijlocul urletului tunului sau răpăitului puştii… Taţii noştri s-au luptat înaintea noastră / şi au izbândit sub acelaşi steag / care flutură cu mândrie deasupra noastră. / Suntem copii ai unei curse în bătălie / care încă nu a cunoscut ruşinea / şi în timp ce mărşăluim, să ne înfruntăm duşmanul, / vom cânta un cântec de soldat / refren / Fii din Gael! oameni din Pale! ziua cea îndelung aşteptată începe, / liniile frontului din Inisfail o să-l facă pe tiran să se cutremure, / focurile taberei acum se sting. / Vedeţi în est o strălucire argintie, / afară aşteaptă duşmanul saxon. / Aşa încât cântaţi un cântec de soldat / refren”.

În aceeaşi categorie a cântecelor războinice pot fi încadrate şi imnurile altor ţări membre ale UE, precum: al Belgiei („ţie patrie, mamă dragă, îţi dăm sângele”), al regiunii spaniole autonome a Cataloniei²⁰ („Catalonia triumfătoare / va fi din nou bogată şi prosperă. / Să terminăm cu aceşti oameni / atât de încrezuţi şi de aroganţi / Refren: Coasă bună ! / Coasă bună ! / apărători ai pământului! / Coasă bună ! / Acum e momentul, cosaşi. / Acum e momentul să fim alerţi, / pentru următoarea lună iunie / să ne ascuţim bine coasele”) şi al Ciprului – acelaşi cu al Greciei.

Însumând numărul acestor ţări obţinem cifra 9, adică 33,3 % din totalul ţărilor membre ale UE, care intră în tipul de imnuri naţionale cu uncurriculum ascuns războinic.

Imnurile pacifiste sunt unele considerate drept „pastorale”, ori „nostalgice şi de invocare a dumnezeirii”, care îndeamnă la prietenie între popoare, în cazul ţărilor în  care au fost concepute şi acceptate²¹. Ascultând acordurile molcome, însoţite de texte la aceste imnuri, din ţările pe care le prezentăm mai jos, remarcăm o vibrare mai degrabă în faţa elogiului vieţii şi nu pentru o apropiere de moarte, mesajele lor fiind purtătoare de sentimente optimiste, legat de bunăstarea patriei, nu în direcţia răfuielii cu fantomele trecutului, deşi toate aceste ţări au avut un trecut nu lipsit de primejdii.

Imnul Austriei se numeşte „Land der Berge, Land am Strome” („Ţară a munţilor, ţară pe malul fluviului”). Mozart a scris ultima sa lucrare completă: Freimaurerkantate [Cantata Masonică] KV 623, cu 19 zile înainte de moartea sa, survenită pe 5 decembrie 1791. O parte din ediţia tipărită a devenit ulterior cunoscută sub denumirea de Kettenlied KV 623a, căreia i s-a adăugat textul „Brüder reicht die Hand zum Bunde”. Cercetări recente ale unor muzicologi de prestigiu arată că această melodie, de fapt, nu îi aparţine lui Mozart, ci „Maestrului pianist” Johann Holzer (1753-1818), frate de lojă cu Mozart. Pe 22 octombrie 1946, prin hotărâre a Consiliului de Miniştri al Austriei, cântecul „Bundeslied”, de Wolfgang Amadeus Mozart, a fost declarat ca melodie a imnului naţional, cu versurile scrise de Paula von Preradović. „După al II-lea război mondial – consideră Josef Langer – imnul naţional al Austriei este probabil cel mai pacifist dintre toate imnurile din Europa”²².

Curriculum-ul ascuns din text cuprinde mesaje defensive, faţă de unii duşmani de altădată: „luptă” („mulţi s-au luptat pentru tine”), curajul de a se opune opresorilor, de a se apăra („ţară mult încercată”, „mult râvnită”, „fii măreţi”, „misiuni măreţe”), iar cele mai numeroase urmăresc inducerea ideii de mândrie naţională, datorată atât bogăţiilor naturale cât şi simţului frumosului, caracteristic acestei ţări: („munţi”, „fluviu”, „ogoare”), construcţii istorice religioase („catedrale”).

Imnul Marii Britanii – „God Save the Queen” (compus probabil în 1619, cu o primă publicare în 1744), nu are în curriculum-ul său ascuns decât mesaje pacifiste, deşi sunt invocate potenţialele victorii obţinute de imperiu sub conducerea înţeleaptă a suveranilor (rege ori regină), protejaţi de Cel de sus: „Dumnezeu să ne păzească milostiva regină, / mult să ne trăiască nobila regină. / Dumnezeu să ne păzească regina: / s-o trimită victorioasă, / fericită şi glorioasă./ Mulţi ani să ne conducă. / Dumnezeu să ne păzească regina, / cele mai alese daruri ce le ai, / îndurat să fii să i le dai. / Mult să conducă: / să ne apere legile, / să se dedice tot timpul naţiunii. / Cu o voce să cântăm din inimă: / Dumnezeu să ne păzească regina”.

Imnul Republicii Cehe („Kde domov můj ?” – „Unde este casa mea ?”), a fost scris de scriitorul-actor Josef Kajetán Tyl şi pus pe note de compozitorul-dirijor František Škroup, ca parte a comediei intitulată sugestiv „Fidlovačka, sau Fără furie şi fără bătaie”, fiind interpretat prima dată în 1834 la Teatrul de Stat din Praga (unde se vorbea totuşi de „rasa glorioasă a cehilor”). A devenit imnul oficial al Cehiei în 1918, iar după despărţirea de Slovacia, a păstrat prima parte din imn (a doua parte fiind cea a imnului acestei ţări cu care a fost unită – „Deasupra muntelui Tatra izbucneşte fulgerul”). Cuvintele-cheie din curriculum-ul ascuns sunt din repertoriul pastoral: „acest pământ ceh, casa mea”, „apă”, „păduri”, „paradis”. Nimic războinic în ceea ce cântă un ceh într-o festivitate naţională, intonând imnul său naţional.

Imnul civil (neoficial) al Suediei, scris în 1844 („Du gamla, Du Fria” – „Tu străveche, tu liberă”),care se cântă la manifestări de interes naţional, spune: „O, tu, Nordule frumos, liber, venerabil, / liniştit, vesel şi frumos,/ te salut, pe tine, ţara cea mai îndrăgită de pe Pământ./ Salut soarele tău, cerul tău, păşunile tale verzi./ Te odihneşti pe amintirile marilor zile de odinioară, / când numele tău era sărbătorit peste tot în lume. / Ştiu că exişti şi că mereu vei fi ceea ce ai fost odată. / Da, vreau să trăiesc şi să mor în Nord”. După cum se constată, toate cuvintele conferă, în sinteză, mesajele libertăţii într-o ţară care nu are duşmani sau în care nici măcar nu sunt pomeniţi (a se vedea şi spiritul de neutralitate al ţării, dar şi cel de ospitalitate faţă de străinii veniţi din alte părţi). De notat că deşi acest imn este pacifist, totuşi fiind repus în discuţie statutul său oficial de către o comisie parlamentară în 2000, aceasta l-a respins, ca fiind “inutil”. Pe lângă acest imn civil, există şi un imn regal al ţării.

În aceeaşi categorie a cântecelor pacifiste pot fi încadrate şi imnurile altor 8 ţări, şi anume: al Bulgariei (Brice Leboucq consideră că spre deosebire de imnurile celorlalte ţări slave, care „exaltă întotdeauna fibra naţională”, cel al bulgarilor „a ajuns să aibă, mai mult decât oricare alt imn slav, o gamă minoră armonică şi o cadenţă plagală tipică”²³: „Mândrii munţi Balcani, / pe lângă ei Dunărea curge, / soarele răsare peste Tracia, / strălucind peste Pirin / Cor: Scumpă patrie, / eşti raiul pe pământ. / Frumuseţea şi farmecul tău / ah, nu se mai termină …”), al Estoniei („Tu eşti cea care îmi place cel mai mult, / scumpa mea patrie. / Dumnezeu să vegheze asupra ta, / scumpa mea patrie. / El să-ţi fie protector, / să te binecuvânteze cu bogăţia lui …”), al Finlandei („ţară natală, cuvânt de aur”), al Letoniei(„Dumnezeu să te binecuvânteze, Letonie”), al Lituaniei („lumina şi adevărul însoţesc acţiunile noastre,/ dragostea Lituaniei arde în inimile noastre / şi în numele acestei Lituanii / înfloreşte unitatea !”), al Luxemburgului, al Maltei, plus imnul fără text al Spaniei.

Numărând şi acest tip de imnuri, obţinem un total de 12, adică 44,4 % care au un curriculum ascuns aflat preponderent în sfera mesajelor pacifiste.

Imnurile cu mesaje mixte (impregnate cu un etos religios bivalent) sunt mai ales legate de sacralitate. Freud citează însuşi cuvântul „sacer” ca având semnificaţie bifurcată – însemnând în greaca veche atât „sacru”, cât şi „blestemat”²⁴.

Pentru Sfântul Augustin, Calvin ori Martin Luther²⁵, orice muzică ar avea ceva secret, care nu va putea fi aflat niciodată. Sfântul Augustin se temea de pericolul plăcerii pe care o presupune un imn, dar era, în acelaşi timp, fericit să guste din efectele benefice produse de acelaşi imn ascultat²⁶.

Sunt autori, mai vechi sau mai noi, care văd în imnuri sau în instrumentele utilizate pentru incantaţii, mijloace de iradiere a unor puteri uriaşe: de ordin politic, moral, religios şi erotic. Aristotel considera flautul drept un instrument imoral, opus raţiunii şi care nu ar trebui să fie indicat educaţiei tinerilor₂₇. Mai târziu, Biblia însăşi condamna flautul asociat cu ospeţele, asortate cu vin din belşug, asociere care putea conduce la robie, foamete şi secetă (Isaia, 5-12). Un alt punct de reper în ambivalenţa mesajului religios provine din dihotomiile tip ştiinţă-religie, ori raţiune-afect, legate de muzică, pornind şi de la cuvintele apostolului Pavel: „voi cânta cu sufletul, dar voi cânta şi cu mintea” (1 Corinteni, 14-15).

Filosoful şi pedagogul danez Kierkegaard vedea în muzică chiar o putere contrară moralei („o demonică absorbţie a dorinţei”, de exemplu în opera „Don Giovanni” a lui Mozart). El a mers până acolo încât a văzut în muzică o lucrare a Diavolului, considerând că ea reprezintă un mediu imperfect pentru a se ajunge la divinitate²⁸. Alţii, din contra, au „văzut” în muzică o operă de relaxare, de binefacere şi chiar de vindecare (a se vedea „terapia Mozart”).

Părintele catolic francez J.-F. Senault arăta în 1641 (în lucrarea sa intitulată sugestiv „Despre folosirea pasiunilor”²⁹), că există mai multe pasiuni(considerate ca mişcări ale unui apetit senzitiv cauzat de imaginarea unui bine sau rău aparent sau veritabil), care derivă dintr-o emoţie provocată de muzică, deşi toate au ca sursă Dragostea, ca punte între om şi Dumnezeu: Dorinţa (ataşarea de un obiect), Speranţa (promisiunea pentru succes în viitor), Mânia (dificultăţi cu cei care se opun satisfacerii unor nevoi personale sau colective), Cutezanţa (pregătirea pentru luptă, prin identificarea de arme ori de sprijin acordat prietenilor contra duşmanilor comuni). În cazurile descrise de părintele Senault era vorba de o trecere uşoară de la o stare pasională la contrariul ei, pornind chiar de la aceleaşi cauze, dar cu asocieri diferite: de exemplu, o mişcare ne apropie de Dumnezeu şi ne îndepărtează concomitent de Pământ, tot aşa cum înclinaţia pe care credem că o avem de a ne conserva este percepută de alţii ca tendinţă de distrugere (cazul unor popoare războinice, toate având ministere ale apărării şi nu ale războiului, dar toate conduse de generali, nu de civili), de asemenea, suntem fascinaţi şi de iubire şi de ură. Tot astfel, „dragostea de bine” este percepută ca „ură a răului”, prima fiind caracterizată prin blândeţe, cealaltă prin severitate.

Caracterul ambivalent al mesajelor cu conţinut religios a fost constatat şi de Scott Appleby. Acesta a observat că în conflictele moderne asimetrice (între state şi indivizi), în care este implicat factorul politic, prin localizarea credincioşilor într-un cosmos sacru, aceştia sunt „instruiţi” că vor fi recompensaţi pentru martirajul lor de însuşi Mântuitorul, caz în care sunt eliberate forţe impresionante din partea indivizilor şi grupurilor care sunt de acord cu acest martiraj³⁰.

Sinucigaşii care au ratat în tentativele lor de a se arunca în aer odată cu bombele de care erau legaţi (la propriu) au povestit ulterior că pe lângă problemele lor existenţiale sau psihologice ori ale mediului lor, aşteptau momentul în care urmau să fie recompensaţi de Mântuitor pentru faptele lor sacre.

Naţionalismul a combinat o miză religioasă consistentă cu una politică impresionantă de-a lungul timpului, ea stând mereu pe umerii unor eroi glorioşi, cu aură de sfinţi, când pacifişti, când războinici (în funcţie de contexte) şi care ar simboliza fiinţa naţională întregită (în istorie adesea pierdută) şi identitatea colectivă.

Prin identitate naţională specialiştii înţeleg „menţinerea şi continua reproducere a modelelor de valori, simboluri, amintiri, mituri şi tradiţii, care compun o moştenire distinctivă a naţiunilor şi identifică indivizii acestora cu aceste modele”³¹.

Imnul Danemarcei are o parte din text apropiat aceluiaşi spirit pacifist ca şi al vecinilor lor suedezi, dar cealaltă parte aduce în memoria danezilor etosul religios bivalent (zeiţa Freya³²), ca şi pe strămoşii vikingi („giganţii în armură” şi „tinerii viteji”). În rest, imnul laudă frumuseţile naturale ale ţării: „E o ţară minunată / care se întinde ca o pălărie cu boruri largi, / aproape de plaja sărată din Est (se referă la Marea Baltică) (bis). / Ea unduieşte în dealuri, văi / şi se numeşte vechea Danemarcă / şi este casa preferată de Freya (bis) / pe umerii căreia stă aşezat din vremuri imemorabile / giganţii în armură / odihnindu-se după război (bis). / Apoi îşi reia marşul / pentru a le face rău duşmanilor. / Acum îşi odihneşte oasele / în spatele mehirului de tumulus (bis). / Această ţară e şi plină de voioşie / căci marea se curbează, albastră / şi frunzişurile sunt atât de verzi (bis) / că nobilele femei, frumoasele fecioare / şi bărbaţii, ca şi tinerii viteji / trăiesc pe insulele danezilor. / Salut Rege şi salut Patrie ! / Salut fiecare cetăţean danez / care contribuie la mai binele său. / Vechea noastră Danemarcă va dăinui / tot atât cât fagii îşi vor arăta / vârfurile din valurile mării albastre (bis)”.

 Imnul Olandei (Wilhelmus van Nassouwe”, sau prescurtat Het Wilhelmus – Cântecul lui Wilhelm) se încadrează exemplar în tipul curriculum-ului ascuns având mesaj ambivalent. Versurile datează din 1568, împreună cu o variantă franceză, aducând ofrande membrilor şi simpatizanţilor aşa-numitei «Case de Orania-Nassau» din Belgia şi Luxembourg («Oranje-Nassau» – familie domnitoare în sec. al XVI-lea). Autorul versurilor este posibil să fie poetul şi diplomatul Philip Van Marnix de St. Aldegonde, simpatizant al regelui Wilhelm de Orania³³. Deşi a fost recunoscut ca imn al Ţările de Jos abia în 1932, el este considerat singurul imn adevărat al ţinuturilor olandeze (circulă şi alte variante). Imnul a fost scris deci în onoarea lui Wilhelm de Orania, în timpul revoltei olandeze împotriva Spaniei, acest prinţ fiind considerat de unii istorici drept fondatorul civilizaţiei moderne olandeze, «părintele Patriei». Emoţia produsă de imn este cu atât mai mare cu cât se cunoaşte tragedia acestui prinţ în istoria Olandei, el fiind asasinat la 51 de ani şi înmormântat în curtea princiară a Bisericii «Sfânta Agatha» din Delft (localitate înscrisă în circuitul turistic al oricărui program de marketing cultural actual din orice punct urban al Olandei din ultimile 30 de ani, biserica de aici fiind «sălaşul etern» al celor mai de seamă regi ai Ţărilor de Jos). Primele litere de la fiecare cuplet al textului original din neerlandeză formează împreună un acrostih – Willem van Nazzov.

Ca şi în cazul familiei imnurilor cu mesaj bifurcat, un fel de „Ianus imnic naţional”, îmbibat cu religiozitate (numele lui Dumnezeu apare de 5 ori în textul care este utilizat public, ca să nu mai vorbim de asocierea lui cu steagul olandez, acesta având nu mai puţin decât 68 de cruci), mesajele sale insistă asupra registrului afectiv patriotic (paşnic, unificator), dar şi revanşard subliminal, cu ajutorul Celui de sus (faţă de suveranul Spaniei invadatoare): „Mă numesc Wilhelm de Nassau / Sunt de neam germanic, din Ţările de Jos, / sunt fidel patriei mele / întotdeauna, până voi ajunge dincolo de viaţă. / Sunt prinţul de Orania / şi rămân liber, fără frică faţă de suveranul Spaniei / Mi-am păstrat onoarea, / mă tem doar de Dumnezeu, care este Stăpânul meu, / pe care l-am servit întotdeauna. / Am fost împins să fiu / fără popor şi fără patrie, / dar Domnul m-a făcut / o bună unealtă. / Aşa că aştept ca El să mă repună / să conduc ţara mea. / Încercarea prin care trec vă apasă / bunii mei oameni liberi, / dar Dumnezeu nu vă va lăsa / niciodată în amărăciune. / Aşa că cine-şi va da silinţa să-l iubească, / să-i amintească zi şi noapte,/ pentru ca şi eu să am puterea / de a vă avea în pază …”.

Mesajele profund religioase, pacifiste, se combină în acest imn şi cu un ritm alert, care îi conferă, în acelaşi timp, o tentă ofensivă, foarte îndrăgită de fanii echipei de fotbal a Olandei.

Imnul Ungariei este practic o rugăciune adresată direct lui Dumnezeu: „Doamne binecuvântează-l pe maghiar. / Cu îndurarea şi mărinimia ta / întinde asupra-i braţul tău păzitor. / În timpul disputelor cu inamicii săi / smulge-l din soarta rea, / adu asupra lui un timp de alinare. / Această naţiune a suferit pentru păcatele ei, / din trecut şi din viitor …”. Concomitent, imnul invocă puterea divină implicată în „punerea la încercare” a neamului pentru mântuire, cât şi pentru izbânzile din luptele contra duşmanului extern („Steagul nostru des l-ai înfipt / în şanţurile sălbaticilor turci … Şi ai eliberat trăsnetele tale / în norii tăi tunători, / întâi săgeţile jefuitorilor mongoli / le-ai şuierat deasupra noastră, / apoi a turcilor jug”).

Cum am mai spus, predominanţa eroismului nostalgic – mai apropiat de imnurile cu mesaj pacifist, decât de cele cu mesaj agresiv –,  se constată şi la imnul Sloveniei („Dumnezeu să ne salveze pământul şi naţiunea / şi pe toţi slovenii oriunde ar fi, / care poartă acelaşi sânge şi nume, / pe care o singură mamă glorioasă o invocă. / Să iasă tunetul din ceruri./ Zdrobeşte şi loveşte duşmanul nostru…”), dar şi al Slovaciei (ca şi în cazul imnului Sloveniei este invocat tunetul fulgerului – de această dată din munţii Tatra – având menirea de a-i trezi pe slovaci, care până atunci dormitau profund –, dar fără mesajul războinic al vecinilor lor). Despre imnul României vom vorbi în final.

În fine, efectuând o ultimă numărătoare, privind imnurile cu mesaje mixte, ajungem la cifra 6, adică 22,2% din totalul ţărilor membre, undecurriculum-ul ascuns este unul bivalent, cu încărcătură religioasă importantă, din care fiecare înţelege ce vrea, în funcţie de împrejurări.

4. Opinii pro- şi contra utilizării imnurilor de stat în public şi necesităţii de contracarare a efectelor considerate perverse, incitante la violenţă

Majoritatea specialiştilor în psihosociologie, dintre care pe unii i-am invocat şi noi mai sus, au atras atenţia că nu toate persoanele sunt susceptibile de a fi manipulate prin folosirea intenţionată a imnurilor naţionale, asociate cu alte simboluri de aceeaşi forţă afectivă ori atitudinal-cognitivă, pentru a aţâţa sentimente naţionaliste aflate în stare latentă. Totuşi, în condiţiile în care indivizii sau grupurile intră sub incidenţa unor manipulatori, cu diverse ocazii (mai ales de ordin politic), se impun câteva precizări legate de posibilităţile de contracarare.

În primul rând, există intenţii şi unele realizări de preîntâmpinare a unor potenţiale efecte perverse, chiar din partea factorilor politici individuali ori din instituţiile cu misiuni de realizare a politicilor educaţionale naţionale, din ţările membre ale UE. De exemplu, pentru a contracara astfel de efecte, incitante la violenţă în interpretarea imnurilor naţionale ale unor ţări, au fost folosite voci feminine ori masculine pacifiste: în cazul Marseillaisei Mireille Mathieu, Edith Piaf, Régine Crespin ori Michel Sardou, iar formaţia britanică The Beatles a folosit tema imnului francez ca introducere la celebra melodie „All You Need Love”. Teme din „La Marseillaise” se regăsesc în Concertul pentru pian şi orchestra nr. 25 de Mozart, în Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, dar şi în bucata muzicală „It’s Good To Be The King” a lui Mel Brooks; s-au făcut apeluri şi la interpretări din partea unor personalităţi muzicale din muzica simfonică recunoscute de populaţie ca fiind pacifiste – pentru acelaşi imn considerat drept războinic: Placido Domingo, Roberto Alagna, ori Feodor Şaliapin. Însuşi Franz Liszt s-a oferit să cânte la pian imnurile naţionale ale Franţei şi Marii Britanii, Mario del Monaco a interpretat imnul Italiei, iar Jimmi Hendrix pe cel al SUA, pentru acelaşi scop educaţional: să diminueze din posibilele efecte xenofobe, prin manipulări ale factorilor politici din secolul trecut.

Alţii au folosit diverse ritmuri moderne, apărute în ultima vreme: aşa a fost cazul imnului Austriei, prin apelul la aranjamente pe ritmuri techno, din nou cel al Marseillaisei, prin apelul la interpretări din panoplia jazz-ului, ori a varieté-ului.

Totuşi, putem lesne constata persistenţa unor aspecte negative în contemporaneitate, dincolo de aceste eforturi, care sunt direct legate de folosirea imnurilor de stat în spaţiul public:

• în legătură cu fanii echipelor naţionale sportive, mai ales tineri, se constată o recrudescenţă a violenţelor de pe stadioane, în speţă din partea huliganilor, la care contribuie şi mesajele subliminale ale imnurilor naţionale (mai ales când este vorba de diverse meciuri inter-ţări³⁴); în plus, este considerată neindicată (chiar nocivă) utilizarea copiilor la prezentarea echipelor sportive tocmai pentru a interpreta unele texte războinice; în unele cazuri, cum este şi acela al echipei naţionale de fotbal a României, jucătorii s-au plâns de faptul că imnul ţării noastre nu ar fi suficient de ritmat – a se înţelege războinic – şi astfel, nu ar trezi emoţii puternice care să timoreze „adversarii” naţionalei tricolore
• în legătură cu obligativitatea „învăţării controlate”, de către elevi şi tineri, a imnurilor în şcoli sau în alte instituţii (de îndoctrinare, cum ar fi inclusiv partidele politice ori lăcaşurile de cult), există riscul cultivării conştiente sau inconştiente a xenofobiei, pe un fond melodic şi textual „retradus într-o anumită direcţie”. Ca şi în cazul Austriei şi Franţei, există şi în România obligativitatea „învăţării imnului”, începând cu 26 august 1994 (prin Legea 27, art. 10, alineat g). Astfel, imnul ţării noastre se intonează la începutul programului zilnic în clasele primare şi gimnaziale şi se tipăreşte textul la începutul manualelor şcolare (citire, limba română şi limbile minorităţilor, istorie). În acest sens, există o mare răspundere din partea educatoarelor şi învăţătorilor de a prezenta copiilor adevărurile istorice despre ţara noastră în context european, de a cultiva atitudini prietenoase faţă de alte popoare din marea familie europeană, atitudini tolerante faţă de vecini şi faţă de orice străin, insistându-se mai puţin pe conflictele istorice şi mai mult pe realizările reciproce ori solidarităţile pozitive la nivel colectiv (a se vedea cazul recent al handbalistului român Marian Cozma ucis într-un orăşel din Ungaria şi faţă de care s-a manifestat o solidaritate transnaţională exemplară).
• Învăţătoarea franceză Genestier Virginie³⁵a publicat un studiu care a constatat de fiecare dată „mina serioasă” (niciodată veselă) a elevilor francezi din clasele primare care intonau imnul războinic francez. Împreună cu o educatoare din mediul rural, am experimentat şi noi cazul comparării mişcărilor pe care le efectuau preşcolarii din mediul rural românesc, în ritmul imnului „Deşteaptă-te române” şi în cel al „Marseillaisei”, rezultatele demonstrând că de fiecare dată când educatoarea le cerea copiilor să spună care din cele două imnuri era „simţit” mai războinic, aceştia indicau numai imnul francez³⁶.

Natura însăşi nu poate regla pasiunile şi ambivalenţele determinate de un imn, de aceea adesea se face apel la aşa-numiţii „tribuni garanţi ai criticii”, persoanele raţionale, precum sunt liderii de opinie, educatorii din şcoli sau spin doctorii din politică etc. Unii manipulează (negativ) publicul, inducând pericole inexistente legate de străini, alţii realizează acţiuni de persuasiune (pozitive), în favoarea cetăţenilor. Denis Laborde dă ca exemplu pozitiv cazul „Imnului bucuriei” al lui Beethoven, devenit imnul Uniunii Europene³⁷: câtă vreme majoritatea experţilor în muzică şi educatorii specializaţi vor asigura, prin expertiza lor recunoscută, că acest imn este unul pacifist (motiv pentru care a şi fost ales, nu întâmplător fără text), majoritatea celor persuadaţi – cetăţenii europeni – vor împărtăşi această opinie certificată.

Specialişti din diverse domenii şi-au exprimat opiniile, în mod public, legate şi de imnul României, de exemplu oameni de cultură de marcă din ţara noastră, cum ar fi Neagu Djuvara, Nicolae Manolescu, Ion Caramitru, Cristi Puiu, Marie-Rose Mociorniţă, Florin Iaru, Johnny Răducanu³⁸.

Cum sunt percepute astăzi mesajele imnului României ? Oferim mai jos câteva din opiniile recente ale acestor personalităţi culturale din ţara noastră:

Opinii negative: A.1. Gabriel Jarnea, 2006: radicalism identitar şi mesianism secular insurgent; opoziţii constitutive pentru identitatea românească: „viaţă-n libertate ori moarte” şi „să ne răpească limba, doar morţi numai o dăm”; voluntarism ineficient, nu proiect consistent de viitor, ci nevoie de a dovedi altora „că-n aste mâni mai curge un sânge de roman/(…) un nume de Traian” („dovezi de latinitate transformate în virtuţi sociale şi politice: reţetă românească de secol 19)”; „reflexe păşuniste violente, flăcăi viteji depozitaţi în coclauri, gata să sară în luptă, ca „lupii in stâne”, la primul sunet de corn, cu orice duşman desemnat ca atare; A.2. Johnny Răducanu: „Deşteaptă-te, române! nu este un imn. Este un cântec de luptă, a fight song, care vrea să trezească mămăliga românească …” etc.; A.3. Nicolae Manolescu: „Imnul nostru nu mi se pare potrivit din nici un punct de vedere. In primul rând că e un text care se referă la o deşteptare naţională, care era valabilă la mijlocul secolului XIX, dar care sună destul de curios la un secol şi jumătate distanţă de la independenţă. Iar muzica şi versurile au o formulă romantică la modă în secolul al XIX-lea. Alexandrinul romanesc folosit de Andrei Mureşanu are ritmica solemnă şi apăsătoare a marşurilor funerare. Eu aş prefera un imn cu un text modern şi cu o muzică mai potrivită zilelor noastre”.

În urma unei analize asupra textelor diverselor imnuri de stat din ţara noastră, comparativ cu cele din diverse ţări, Emanuel Bădescu se întreabă dacă România europeană se mai poate folosi azi de un text în care este vorba de duşmani şi de moarte³⁹.

Opinii pozitive (mai numeroase): B.1. Neagu Djuvara: „Mie îmi place Deşteaptă-te, române! Mi-a plăcut dintotdeauna. Dar nu este mereu bine executat. Mie mi-ar plăcea să fie cântat mai marţial, mai bărbăteşte”; B.2. Ion Caramitru: „Deşteaptă-te, române! este mereu actual. Se mai toceşte el, dar, când e nevoie de o trezire la realitate, ne scutură şi ne spune: Române, trezeşte-te! Nu mai umbla cu mintea aiurea!”.

Imnul naţional al României are 11 strofe, iar conform noii legislaţii, numai strofele 1,2,4 şi ultima dintre ele sunt cântate la ocazii festive.

Nu am reuşit, cu siguranţă, în acest scurt articol să efectuăm o analiză completă asupra mesajelor subliminale de ordin educaţional, transmise prin imnurile naţionale ale ţărilor din UE, ca forme de manifestare a puterii politice, la nivel naţional şi internaţional. De aceea ne mulţumim, în concluzie, să atragem atenţia asupra necesităţii altor studii şi cercetări, mai ample şi mai complexe, asupra curriculum-ului ascuns din textele asociate muzicii imnurilor de stat, la care adesea se adaugă interese de ordin politic şi care pot deveni adevărate pericole publice, într-un context al „războiului” de supravieţuire, potenţat şi de criza economică mondială, ca şi de noile răbufniri ale partidelor extremiste din ţările membre ale UE.

Concluzia principală a studiului de faţă nu poate fi decât următoarea: cel puţin în politicile educaţionale ale ţărilor europene să fie adoptat modelul spaniol (fără text) sau cel suedez (fără text civil oficial, sau cu unul pur pacifist), vizând imnurile naţionale.

Având în vedere că din punct de vedere psihosociologic şi pedagogic a fost verificată (ipo)teza nocivităţii textelor imnurilor de stat cu conţinut războinic (parţial sau total în proporţie de 55,5%), adecvate doar vremurilor tulburi când au fost create, se impune ca o necesitate, fie schimbarea, fie renunţarea la mesajele lor iniţiale (poate chiar la toate textele din imnurile de stat ale ţărilor membre ale UE), acestea rămânând a fi incluse doar în cărţile de istorie.

*

NOTE

1 Alain Darré (1996), Prélude. Pratiques musicales et enjeux de pouvoir, Rennes, Presses Universitaires de Rennes, p. 15.

2 Karen A. Cerulo (1995), Identity Design: The Sights and Sound of a Nation, New Brunswick, New Jersey: Rutgers University Press.

3 E. Vallane (1991), Hidden Curriculum, in xxx (edited by Arieh Lewy) – The International Encyclopedia of Curriculum, Oxford New York: Pergamon Press.

4 Gilbert Rouget (1980), La musique et la transe, Paris: Gallimard, p. 23;

5 Michelle Biget (1989), Musique et Révolution française, Paris: Annales Littéraires de l’Université de Besançon;

6 Jacques Cheyronnaud (2002), La parole en chantant: musique et cultures politiques, Protée, Vol. 30, No. 1, pp. 79-94.

7 Cora L. Diaz de Chumaceiro (2001), A Note on Freud’s Reaction to the Music of His National Anthem, Journal of Poetry Therapy, Vol. 15, No. 2, p. 79.

8 Actriţa de comedie Roseanne Barr, în 25 iulie 1990, cu ocazia unui meci de baseball, între echipele Cincinnati Reds şi San Diego Padres, a fost invitată să cânte imnul SUA. În loc să ofere o versiune oficială a ritmului melodic, ea a preferat să „ţipe” imnul, stâlcindu-l în mod intenţionat. Opinia publică americană a considerat că actriţa (provenind dintr-o familie de evrei refugiaţi) a folosit prilejul pentru a batjocori acest important simbol naţional, determinându-l şi pe ex-preşedintele George W. Bush să denunţe fapta actriţei ca „dizgraţioasă”, iar o parte din spectatori să o ameninţe chiar cu moartea (1.600.000 de oameni au urmărit această emisiune, conform website-ului Youtube). Anterior acestui caz, versiunea reggae a Marseillaisei, înregistrată de Serge Gainsbourg în 1979, a fost denunţată şi ea ca o profanare. Polemica, lansată de Michel Droit în jurnalul francez «Le Figaro», a condus, în final, la concluzia că interpretarea a avut un caracter provocator (nu profanator). Alte adaptări au fost privite mai cu îngăduinţă, fără a fi percepute drept blasfemii: de exemplu, improvizaţiile din 1946 în cazul aceluiaşi imn naţional francez pe ritmuri de jazz de către chitaristul belgian de origine romă Jean «Django» Reinhardt şi violonistul francez Stéphane Grappelli; improvizaţia imnului naţional britanic din 1977 realizată de formaţia punk Sex Pistols, cu toboşarul îmbrăcat în drapelul britanic (piesa a fost interzisă de canalul TV BBC, deşi se situa pe locul 2 în topul muzical din insulă). Mai ales Roseanne şi Gainsbourg au fost «condamnaţi» de opinia publică mai degrabă pentru actul provocator intenţionat, ba chiar batjocoritor. În schimb, apărătorii acestora au încercat să explice necesitatea autonomiei câmpului de producţie culturală, fără însă a «zgândări» sentimentele naţionaliste de pe teritoriul unei ţări, mai ales dacă interpretul este alogen. Scandalurile au fost accentuate şi de reputaţia acestor celebrităţi, iar provocările au contat mai mult, pentru că dădeau impresia că interpreţii ignorau sau chiar dispreţuiau opinia publicului. Caracterul întărâtor era agravat şi pentru că interpreţii aveau pretenţia de a fi vedete naţionale autohtone – şi nu «străine», în pofida sfidărilor la adresa însemnelor naţionale din ţările care îi adoptau – Didier Francfort (2007), Le chant des nations, Paris: Hachette.

9 Serge Tchakhotine (1939), Le viol des foules par la propagande politique, Paris: Gallimard, p. 124.

10 G. Razran (1940), Conditioned Response Changes in Rating and Appraising Sociopolitical Slogans, Psychological Bulletin, 1940, Vol. 37, p. 481; G. Razran (1954), „The Conditionned Evocation of Attitudes” („Cognitive Conditionning?”), Journal of Experimental Psychology, Vol. 48, No. 4, pp. 278-282.

11 vezi Serge Tchakhotine, 1939, Ibidem, p. 129-130.

12 Candidatele stângii franceze şi americane la ultimele alegerile (Ségolène Royal, respectiv Hillary Clinton) au folosit imnurile de stat în campania electorală, ambele pierzând însă alegerile. Politiciana franceză cunoştea din familie impactul imnului naţional asupra maselor (tatăl său fusese locotenent colonel de artilerie de marină, decorat cu ordinul de Cavaler al Legiunii de onoare, el însuşi fiu al unui general de brigadă). Politiciana a dat tonul la Marseillaise tocmai când a vizitat oraşul Marseille, în 27 martie 2007, folosindu-se de simbolul afectiv al imnului, dar fără să-l cânte, lăsându-şi doar alegătorii să facă acest lucru. Hillary Clinton a folosit imnul SUA la alegerile primare din statul Iowa, cântându-l în mod neadecvat şi fără vlagă, ceea ce i-a dăunat în competiţia internă în propriul partid cu Barack Obama. La 1 mai 2007, Jean-Marie Le Pen şi adepţii Frontului Naţional s-au folosit, de asemenea, de imnul naţional în alegeri (pe site-ul acestui partid de extremă dreapta se găsesc şi astăzi imaginile de atunci, alături de varianta cea mai veche a imnului din Franţa). În acelaşi timp, constatările au dovedit un fapt şocant, chiar şi pentru publicul fidel: aceşti lideri politici nu cunoşteau ei înşişi textul, iar variantele lor melodice erau deplorabile (a se vedea şi cazul lui Traian Băsescu, actualul preşedinte care, fiind invitat în 2007 la emisiunea Realităţii TV „100 %”, a dovedit că nu cunoştea textul imnului naţional al României).

13 Ibidem.

14 Gunther Eyck (1999), The Voice of Nations: European National Anthems and Their Authors, Newport, Connecticut & London: Greenwood Press, p. 39.

15 Eero Tarasti (1999), „Finland Among the Paradigms of National Anthems”, in xxx (edited by Tarasti, Eero) – Snow, Forest, Silence. The Finnish Tradition of Semiotics, pp. 108-125, p. 112.

16 Gabriel Tarde (1901), L’opinion et la foule, Paris: Felix Alcan, p. 202.

17 De notat că termenul de „impur”, în unele studii, nu este pus în legătură cu străinii, ci cu „trădătorii neamului”, din interior, în perioadele tulburi cu care s-a confruntat Franţa (Genestier Virginie, 2005, „L’enseignement de la Marseillaise a l’école: Comment peut-on enseigner un sujet que l’on ignore ou pour lequel on a des réticences ?”, Document: http://www.google.ro/Genestier+Virginie&hl, accesat în 23 mai 2009).

18 Elias Canetti (2008), Mulţimile şi puterea, Bucureşti: Editura Nemira.

19 Lydia Flem (1989), Alegro marziale (suivi des hymnes nationaux des douze pays de la CEE), Paris: Seuil.

20 De notat că imnul naţional oficial al Spaniei nu are text.

21 Michael E. Geisler (2005), „What Are National Symbols and What Do They Do to Use”, in xxx (M.E.Geisler, ed.) – National Symbols, Fractured Identities: Contesting the National Narrative, London: University Press of New England.

22 Josef Langer (1998), „Last in, First Aut? Austria’s Place in the Transformation of National Identity”, in xxx (Kriesi Hanspeter et al., eds.) – Nation and National Identity. The European Experience in Comparative Perspective,Zürich: Verlag Rüegger, pp. 153-174.

23 Brice Leboucq (2004), „Musique. Les hymnes: la marche ou le choral”,  Études, Vol. 1, Tome 40, pp. 122-124, p. 123.

24 Sigmund Freud (1916), Introduction a la psychanalyse, Quebec: Chicoutimi (ediţie electronică, Document: http://classiques.uqac.ca/classiques, accesat la 23 aprilie 2009), p. 78.

25 „Nimic nu este mai strâns legat de cuvântul lui Dumnezeu, decât muzica” (apud dr. în teologie Richard Viladesau, 2000 – Theology and the Art: Encountering God Through Music, Art and Rethoric, p. 26).

26 Sfântul Augustin (2006), Confesiuni („Cartea a X-a – Desfătarea urechilor”, Cap. 33), Bucureşti: Editura Nemira.

27 Apud Albert L. Blakwell (1999), The Sacred in Music, Louisville: Westminster John Knox Press.

28 Derek Scott (2002), „The Power of Music”, in xxx (edited by Alan Blackwell & David MacKay) – Power,  pp. 92-113.

29 J.-F. Senault (1987), De l’usage des passions, Paris: Librairie Arthème Fayard (1re édition: 1641).

30 Scott Appleby (2000), Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation, Lanham, MD: Rowman and Littlefield.

31 Anthony D. Smith (2000), „The ’Sacred’ Dimension of Nationalism”, Millennium – Journal of International Studies, pp. 791-814, p. 796.

32 Freya este o zeiţă a dragostei şi a frumuseţii în pagânismul germanic şi în mitologia nordică în general, fiind regăsită în numeroase poveşti din acest spaţiu, echivalentă cu zeiţa Venus sau Afrodita la romani, respectiv la greci. În acelaşi timp, zeiţa este asociată şi cu bătăliile, cu războiul, în final cu moartea demnă.

33 Document: http://www.national-anthems.org/anthems/country/Netherlands, accesat la 23 aprilie 2009.

34 În meciurile de fotbal ale Franţei cu Algeria (6 octombrie 2001), cu Maroc (noiembrie 2007) şi cu Tunisia (octombrie 2008), imnul francez a fost fluierat chiar pe Stade de France din Paris, ceea ce l-a determinat pe François Fillon, ministru al educaţiei şi prim ministru al Franţei în perioada 2004-în prezent, să propună „întreruperea meciurilor când imnurile naţionale, indiferent care sunt acelea, sunt fluierate”. „Este o lipsă totală de consideraţie, de respect pentru o naţiune” – a declarat preseiFillon(„Legea Fillon”, vizând „obligativitatea învăţării imnului în şcoli”, va fi promulgată în martie 2005 de Adunarea Naţională a Franţei; cu 2 ani înainte – la 24 ianuraie 2003 –, actualul preşedinte Sarkozi a propus amendarea ofensatorilor cu 7500 de euro, plus închisoare de 6 luni: http://www.sport365.ro – accesat în 22 mai 2009). Meciul dintre Elveţia şi Turcia, când fanii echipelor adverse au fluierat îndelung imnurile, ca şi cele inter-cluburi din zone autonome din diverse ţări (de exemplu, catalanii ori bascii în Spania, corsicanii în Franţa în primăvara anului 2002), ca să nu mai vorbim de strigătele cu sloganuri rasiste sau anti-semite (inclusiv în România), l-au determinat pe Joseph Blatter,  preşedintele actual al forului mondial de fotbal FIFA să propună interzicerea intonării imnurilor pe stadioane.

35 Ibidem.

36 Ion Boboc şi Ileana Ghionoiu (2009), „Rolul activităţilor muzicale în dezvoltarea personalităţii preşcolarilor”, Didactica, Rovimed Publishers, nr. 9, pp. 5-9, p. 9.

37 Denis Laborde (1994), „Des passions de l’âme au discours de la musique”, Terrain – Revue de l’ethnologie de l’Europe, pp. 79-92.

38 Document: http://europa.acasa.ro/stiri/categorii/romania-in-ue.html, accesat 20 aprilie 2009.

39 Emanuel Bădescu (2008), Imnurile naţionale la români, Bucureşti: Editura Cadmos.