Paparuda

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 august 2016, 05:05 / actualizat: 16 decembrie 2024, 20:29

„O femeie care umblă cu ploile”, definire surprinsă de Adrian Fochi[1] în chestionarele sale, paparuda este considerată zeiţă pluviometrică invocată pentru a restabili normalitatea în perioadele de secetă. S-a practicat fie la echinocţiul de primăvară, fie în a treia joi după Paşti, fie, recent, de câte ori în timp de vară este secetă, mai ales în lunile iulie şi august. Paparuda se numeşte deopotrivă obiceiul, persoana, sărbătoarea şi cămaşa de boz specifică pentru acest obicei.

În constituirea cetei funcţionează şi azi rigoarea ca membrii ei să fie „curaţi la suflet”, de aceea fetele şi băieţii erau selectaţi, dar conduşi de una sau două femei bătrâne care primeau darurile.

Ceremonialul complet este trisecvenţial: constituirea cetei (de obicei lângă o apă curgătoare sau fântână pentru a prelua prin transfer semantic semnificaţia primordială), călătorirea paparudei de la apă la casele oamenilor pentru a invoca prin recitativ ploaia şi pentru a dansa, udarea Paparudei şi a cetei sale şi primirea darului şi spargerea cetei (moartea şi ritul funerar).

Secvenţa centrală, dansul paparudei şi al cetei este cel ce a rezistat cel mai bine în timp, iar moartea rituală (având ca momente dezbrăcarea cămeşei de boz şi a măştii, aruncarea ei pe apă, scalda rituală a membrilor cetei şi ospăţul funerar) este rar întâlnită în derularea obiceiului. Costumul de boji era confecţionat din cămeşi de boji legaţi „cu vârfurile în jos ca să se scurgă apa”[2] şi „frunze şi pe cap […] mascaţi cu verdeaţă ca o brezaie”. Paparudele cântau pe uliţă, oamenii ieşeau la poartă şi le udau, apoi le dădeau alimente şi bani. Primeau pâine, brânză, ouă, o strachină de mălai, de făină şi bani, pe care paparudele îi puneau în căldăruşele cu care umblau.

E ca o paparudă este expresia care caracterizează „o femeie bezmetică, despletită, cu straie rupte şi neglijentă… râd de ea toţi câţi o văd”.[3]

Iar despre o persoană prea înaltă se spune: e lung ca o papalugă, amintind imaginea paparudei cu masca rituală din boji pe trup şi pe cap.

Astăzi obiceiul este atestat şi practicat doar secvenţial de către copii, urmărindu-se darul:

Să nu ne daţi cu strachina,

Să ne daţi cu baniţa.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

[2] Sărbători şi obiceiuri, vol. I Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedia, 2001, p. 314.

[3] A. Fochi, op. cit., p. 224.