Naşterea Maicii Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 septembrie 2016, 06:20

Celebrarea zilei Naşterii Maicii Domnului este întâmpinată şi urmată de zile de post. Pentru a ţine o sărbătoare trupul şi sufletul trebuie „primenite”, iar postul are rostul de a curăţi de frupt şi de înfruntare chiar şi într-ale vorbei.

Aceste zile de post asigură sfinţirea zilei de naştere a Maicii Domnului şi sunt cunoscute drept „cercurile Sfintei Marii celei Mici”.

Întâmplător sau nu, prima zi din acest post impus, dar nu consemnat şi în calendarul religios coincide cu prima zi dintr-o săptămână de post înainte de sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”, consemnată şi ca zi de post.

Este un post, se spune „nelegat la carte”, pe care unele femei îl ţin, în credinţa că astfel vor feri casa şi copiii de lovituri, arsuri şi de pagubă.

Cercurile Sfintei Marii Mici, înainte şi după celebrarea zilei numelui, zi de naştere a Născătoarei de Dumnezeu se ţin şi pentru a nu avea dureri în jurul capului, ca nişte cercuri dureroase. Poate de aceea brăcinarele bătrânelor erau bune, ca nişte cercuri care susţineau greul faptei şi verticalitatea trupului. Brâul-cerc este astfel simbol pentru ţinuta firii şi a trupului.

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.

De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria

Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.

Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.

Circovii Sf. Marii celei Mici

Adevărata sărbătoare, spun bătrânii nu ţine doar în acea zi până la scăpătatul soarelui. Începutul şi sfârşitul ei cuprind zilele ce o-nconjor. Pregătirile sunt uneori mai importante şi mai puternic trăite decât chiar sărbătoarea în sine, iar pentru sărbătoare bine e, spun femeile, să te primeneşti, „să te curăţeşti” şi să sfârşeşti bucuria în tihnă.

Sărbătoarea Sfintei Marii Mici e urmată de o zi de post dacă vor femeile să o ţină şi de aşezare a lucrurilor şi faptelor în mersul lor firesc, pentru că altfel bucuria sărbătorii implică preaplin, prea voioşie, prea slobozenie la gând şi vorbă.

A doua zi după Precista-Mică se ţine pentru a feri familia de lovituri şi pentru a continua postul neimpus până la Înălţarea Sfintei Cruci. Se numeşte Stoborul Sfânta Măriei-Mici.

Ziua de 9 septembrie este însă şi sărbătoare pentru că sunt cinstiţi Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, cei ce au primit ca dar pentru faptele lor de credinţă întru Dumnezeu şi ajutorare a săracilor, pe fecioara „cea fără de prihană”: „ceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară întru naştere fecioară şi după naştere fecioară, şi întotdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi cu trupul de-a pururea feciorind”.[1]

Ioachim şi Ana stau astfel lângă Fecioara Maria, numind-o îndeaproape, aşa cum adevăraţii părinţi stau în umbra copiilor, urmărindu-le viaţa şi ajutându-i uneori fără voie sau fără ştiinţa copilului.

Copilul lor va fi copilul lor fără vârstă. „Vine copilul pe la mine” – zice bătrâna aşteptând la bancă şi privind de-a lungul drumului. Şi copilul ei e om în toată firea, la casa lui, cu copiii lui. Dar copilăria nu are vârstă. Sau are vârstă: vârsta ingenuităţii, candorii, a dragostei necondiţionate, a ataşamentului dezinteresat.

Copiii sunt ca şi părinţii. Se şi spune: Copiii după părinţi, ca poamele după pom. Atunci, de ce plâng unii părinţi? Spun ei încercând să înţeleagă: S-a aruncat în neam. Cu cine o semăna?

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Vieţile Sfinţilor, I, pp. 268-269.