„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2018, 09:36
„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”
Interviu cu Stela Botez, „fata cu cobza” din Basarabia
„Fata cu cobza”, pe numele ei real Stela Botez a cântat în ziua de Bunavestire, pe 25 martie, pentru românii din Ungaria.
Stela este o fiinţă foarte activă, plină de energie şi talent, iar la evenimentul de la Jula nu doar a cântat, dar a şi povestit, despre ea, despre Moldova, despre portul popular pe care îl poartă cu atâta mândrie şi despre multe altele.
– Mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt pentru românii de aici, din Ungaria. Mă aflu într-un miniturneu de 3 spectacole, la Timişoara, Arad şi Jula, organizate cu ocazia Centenarului Marii Unirii. Îi mulţumesc domnului Adrian Şimon, care m-a impresariat pentru aceste spectacole. El m-a întâlnit în sudul Basarabiei, la alte două spectacole alături de maestrul Gheorghe Zamfir. Şi atunci el s-a gândit să mă aducă şi aici în zonă, pentru că oamenii de aici chiar merită să asculte vocea şi cântecele mele. Eu vreau să cred că le-a plăcut oamenilor din Jula ceea ce le-am cântat. Am abordat azi mai multe genuri muzicale ale folclorului şi muzicii populare. Sper că am satisfăcut aşteptările tuturor ascultătorilor mei, atât cu pricesne şi folclor autentic de altă dată, cât şi cu balade istorice şi patriotice, dar şi cu muzică populară mai nouă, acompaniată de orchestră.
– Aveţi un repertoriu foarte bogat. Din câte am înţeles, scrieţi atât texte cât şi muzică…
– Da, îndrăznesc. Unele cântece populare sunt semnate de mine, atât textul cât şi melodia, acompaniate de Orchestra „Lăutarii” din Chişinău, al cărei dirijor este nimeni altul decât maestrul Nicolae Botgros. De ce spun că îndrăznesc? Pentru că eu mi-am făcut studiile în folclor la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi acolo am învăţat despre structura cântecului popular, structura melodiei, diferenţa dintre folclor şi muzică populară. Având aceste studii şi inspiraţie totodată mi-am permis să cânt pe scenă melodii semnate de mine. Probabil aşa interpretul reuşeşte mai bine să redea mesajul piesei către public, dacă acest mesaj este trecut prin viaţa şi prin struna sufletului său. Aşa el ajunge mai veridic la public. Şi folclorul autentic vechi, pe care-l abordez – voce şi cobză – este trecut prin sufletul meu şi mă regăsesc prin acele cântece. Altfel nu le-aş fi cântat. Dar când vine vorba de muzică nouă, aleg s-o cânt pe-a mea, adică cea care este alcătuită de mine atât text cât şi melodie, pentru că aşa mă simt eu împlinită sufleteşte.
– Este clar că sunteţi făcută pentru scenă. Vă rog să ne povestiţi, care a fost drumul care v-a adus până aici, în faţa publicului din Jula!?
– Am început să cânt încă din anii de grădiniţă. Educatoarele de acolo, precum şi alte femei de la noi din sat mă rugau să le cânt, mă ridicau pe buturugi de copaci, pe masă, pe pragul casei, ca să fiu un pic mai înălţată, pe o scenă improvizată, şi cântam acolo copilăreşte, aşa cum puteam eu atunci, melodii ce auzeam eu la radio şi tv. Ulterior, tatăl meu a fost cel care s-a gândit că eu trebuie să fiu cântăreaţă, pentru că am aceste abilităţi, am voce, am urechiuşă muzicală, am spiritul acesta de a spune oamenilor ceva fără să-mi fie teamă, fără să mă ruşinez. Sunt dezgheţată de felul meu. Tatăl meu la fel este talentat şi cândva, când era flăcău, a cântat şi el la petreceri private, în sat, cum se făceau pe timpuri, dar atunci oamenii gândeau altfel decât azi. Mămuţa mea, adică mama lui nu i-a permis să plece din sat la o distanţă mai mare, undeva unde să studieze muzică, pentru că atunci nu se punea seriozitate pe această meserie. Pe atunci erau colhozurile. Erai om serios dacă lucrai în colhoz. Deci, tata nu a făcut muzică la nivel profesionist şi şi-a dorit ca eu să fiu cea care-i păşesc pe urme şi, cumva, îi îndeplinesc visul. Iar acest vis al lui a devenit şi visul meu. Încă din copilărie îmi doream să devin cântăreaţă, să devin artist, astfel încât să am posibilitatea să încânt sufletele cât mai multor oameni. Am ştiut de mică că vreau să fac asta şi trebuie să urmez nişte paşi pentru a ajunge la împlinirea visului meu. Tata a fost cel care m-a susţinut şi m-a dat la şcoala de muzică la vârsta de 11 ani. Am început şcoala de muzică în Cantemir, după care am continuat în oraşul Cahul. Acolo am absolvit şcoala de muzică, împreună cu şcoala medie generală. Ulterior am învăţat studii medii de specialitate la colegiul de pedagogie din Cahul, unde am învăţat şi pedagogie muzicală pe lângă instrument şi voce. Instrument fiind acorden şi pian, iar voce fiind canto clasic şi în paralel cântam şi muzică populară dar şi muzică uşoară. Apoi, când a trebuit să plec de acasă, să-mi iau zborul şi să fac studii superioare la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, am avut opţiunea de a alege folclorul pentru că era ceva ce mie-mi era mai puţin cunoscut. Eu dintotdeauna am vrut să învăţ ceva nou. Am ales catedra canto popular, unde m-am întâlnit pentru prima dată cu cobza. În aceşti ani am trecut şi prin sita concursurilor naţionale de folclor, atât din Republica Moldova, cât şi din România, reprezentând Basarabia, din punct de vedere folcloric zonal. Port cu mândrie costumul de acasă, cântecul şi vorba de acasă. La aceste concursuri mi s-a pus porecla „fata cu cobza”. Atunci când a sosit momentul, după absolvirea studiilor superioare, să-mi construiesc un repertoriu, m-am gândit ca pe lângă muzică populară, pe lângă o horă, o sârbă, o bătută, melodii pe care se poate dansa, poate se merită să promovez şi folclorul autentic vechi, în varianta de interpretare voce-cobză. Aşa a luat naştere proiectul „fata cu cobza”, proiect pe care eu îl combin cu muzică populară nouă. Astfel, din concurs în concurs, din concert în concert, din cunoştinţă în cunoştinţă am ajuns să cânt şi pentru românii din Ungaria.
– V-am citit biografia şi am dedus că sunteţi o luptătoare. Chiar m-a surprins când am aflat că pe vremea copilăriei parcurgeaţi zilnic 2 km până la şcoală, asta însemna 4 km în fiecare zi, toamna, iarna şi primăvara. Aşa a fost?
– Da, exact. Comuna mea este alcătuită din 3 sate: Pleşeni, Hănăseni şi Tătărăşeni. Şcoala era în Hănăseni, sat de mijloc, şi atunci noi, pleşenenii şi tătărăşenenii ne deplasam pe jos. Atunci încă nu erau autocare pentru elevi. Azi sunt, deci pentru copiii de azi e ceva mai uşor. Dar să ştiţi că asta a fost un fel de călire, pentru că atunci când te pregăteşti să înveţi ceva un efort fizic nu încurcă. După ce am stat 4, 5 sau 6 ore la şcoală şi am învăţat, stând pe scaun şi lucrând doar cu creierul, mergând până acasă 2 km se aerisea creierul nostru şi prindeam o nouă energie. Eu am o conexiune foarte puternică cu natura. Când eram mică îmi plăcea să stau singură în sânul naturii şi să meditez, să cânt. Nu înţelegeam pentru ce fac asta, dar mie îmi plăcea foarte mult. Iar acum, când merg acasă în satul meu natal, îmi place să mă strecor prin fundul grădinii, să stau puţin pe malul iazului. Îmi place să aud de acolo talanga de la gâtul oilor, să privesc livezile şi podgoriile de vii. Este o privelişte foarte frumoasă acolo. Cele cinci minute petrecute acolo mă încarcă cu energii noi şi mă deconectează de la tot ce înseamnă cotidian.
– Ce trebuie să ştim despre cobză? Ce fel de instrument este?
– Cobza este un instrument tradiţional românesc, foarte, foarte vechi, la care a cântat şi renumitul Barbu Lăutaru. Cobza provine de la instrumentul lăută, iar lăuta putem s-o considerăm că este sora lirei, tocmai din vremuri mitologice, dintr-o altă lume. Cobza este un instrument din lemn, cu griful îndoit, având zece strune, cu acordajul re-la-re-sol, cu gâtul îngust şi fără laduri, cu acordaj ca la vioară, astfel încât prin poziţionarea degetelor, care iau acord, şi ciupiturile de la mâna dreaptă, care ţine în mână un mediator, iese un acompaniament arhaic românesc. Mie îmi face plăcere să ştiu că pot să mă auto-acompaniez la acest instrument minunat.
Continuarea interviului cu Stela Botez și câteva secvențe din concert le puteţi asculta mai jos.
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA, emisiunile în limba română
Foto: Iulia Kaupert
