Etnicii tătari comemorează genocidul din 18 mai 1944

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 mai 2018, 12:36

18 Mai 1944 reprezintă pentru tătarii crimeeni din întreaga lume cel mai întunecat moment al istoriei. La 18 mai, etnia tătară comemorează un eveniment tragic al istoriei sale, cunoscut sub numele de “Sűrgűn”, deportarea tătarilor crimeeni de către autorităţile sovietice sub comanda lui Stalin.

La 18 Mai 1944, într-o singurã noapte, aghiotanţii dictatorului de tristã amintire I.V.Stalin, au pus în aplicare un plan diabolic: trimiterea în surghiun a întregii populaţii tãtare, au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi uşile acestora sigilate. Nu au fost iertate nici femeile, nu au fost iertaţi nici copiii, nici bătrânii. Această călătorie a morţii a durat 10-12 zile şi a dus la masacrarea a jumătate din cei surghiuniţi. Majoritatea celor rămaşi în viaţă a fost transferată în Uzbekistan, într-o zonă deşertică.

Abia după 14 noiembrie 1986, Tătarii, ca de altfel toate comunităţile naţionale şi popoarele care au avut de suferit în timpul regimului stalinist, au primit dreptul de a se strămuta în locurile natale din zonele unde au fost surghiuniţi. Au revenit în Crimeea o parte din ei..După Revoluţia din 1989, în fiecare an, la data de 18 mai, sute de membri ai comunităţii tătare din România participau la un astfel de marş la Simferopol, în Crimeea. Din cauza situaţiei politice, acest lucru nu a mai fost posibil începând din anul 2014.

Din dorinţa de a comemora victimele Surghiunului din 18 mai 1944, in dorinta de a pastra vie memoria înaintaşilor care au pierit în acele tragice evenimente comunitatile de tatari din Romania şi din diaspora organizează evenimente commemorative, marşuri şi slujbe religioase la toate lacaşele de cult musulmane.

Marele romancier tătar Cengiz Dağci care imediat după deportare s-a întors în satul său natal şi a văzut că aici numai este nimeni alcineva decât vechiul său prieten Alim, în romanul său „O topraklar Bizim edi” povesteşte prin intermediul lui Alim despre o ceată de tineri partizani tătari următoarele: „Cu două zile înainte au venit ruşii în sat. Pe bunicul Ceavit şi pe Kaytaz i-au spânzurat de pomul aflat lângă geamie. 50 de oameni printre care şi Hasan ağa au fost aliniaţi lângă peretele geamiei şi au fost împuşcaţi. Au omorât şi pe alţii, dar eu nu i-am văzut pe aceştia. Au i-au strâns pe cei de la sate, în câmp. Eu eram lângă Birol ağa, el mi-a şoptit la ureche, <Fugi Alim. Fugi în munţi caută-l şi găseştel pe Selim şi povesteşte-i ceea ce ai văzut, spune-i să rămână în munţi, şi tu o să rămâi acolo şi să nu te mai întorci în sat. Acest sat nu mai este al nostru.>”

Pentru mulţi dintre tătarii deportaţi durerile provocate au fost ultimele. Aceştia au murit pe drum, sau în locurile unde au fost deportaţi, în câteva luni. Unii au murit în lagărele de concentrare din Ural, iar cei care au supravieţuit, au fost trimişi în lagărele de muncă din provincia Taşkent.

Ei au fost deportaţi sub pretextul că în timpul celui de al II-lea război mondial au colaborat cu nemţii. În realitate faşciştii lui Hitler cât şi bolşevicii lui Stalin le-au făcut mult rău crimeenilor. Adevărata cauză a deportării tătarilor din Crimeea a fost epurarea etnică, care se încearcă şi astăzi.

Istoria trebuie să consemneze adevărul despre acest tragic eveniment pentru posteritate.

Ghiulşen İsmail-İusuf

Radio Romania Constanta