Târguri de toamnă- urcioare de nuntă
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 octombrie 2018, 05:00 / actualizat: 16 decembrie 2024, 20:21
Toamna târgurilor şi târgurile de toamnă sunt înţelepciunea şi belşugul roadelor strânse în casele anotimpurilor. Pe vremuri miresei i se dădea un urcior de nuntă, „să se-nveţe cu… purtatul!”. Celebru pentru urcioarele sale este Grigore Ciungulescu, meşter olar din Oboga Oltului, ţăran-academician, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, cel care vine la târgurile de ceramică cu tot neamul, olari toţi, că aşa-i pe-aici: învaţă meşteşugul în casă, iar la roată se rânduiesc care cum îi cheamă inima şi mai ales sufletul lutului. Ce urcioare frumoase purtau odată vestitorii nunţii, cumnatul de mână şi prietenii ginerelui şi cum erau râvnite de „sta-n rochiţă”, invitaţii naşului!
Rămân poveştile frumoase despre târgurile de toamnă şi vasele din lut, de care şi domnitorii se bucurau.
La Horezu, Vâlcea, în satul Eufrosinei Vicşoreanu centrul de olărit a fost întemeiat prin grija lui Constantin Brâncoveanu, cel ce a ridicat sălaj sfânt cu gândul la „hurezii” care făceau noaptea poveste sub măgurile Vâlcii. Vasele descoperite aici, având caractere asemănătoare ceramicii orientale datează din secolul al XVI-lea. Gaiţa, lutul şi focul au făcut din vas suflet închinat veşniciei, lăsând înţelesurile închise în culorile şi motivele ceramicii de Horezu să bucure timpul.
(varianta audio a rubricii)
La Oboga, comuna meşterului olar Grigore Ciungulescu şi moşia de altădată a Buzeştilor s-au lucrat vasele care au împodobit casele Basarabilor şi Brâncovenilor de la Brâncoveni, Călui şi Plăviceni. Când e la roata olarului, meşterul uită de lumea de-afară, de alte lucrări ale pământului, uită de sine pentru a se regăsi prin motivele pe care le-ncrustează pe fondul – cer al talerului. Documentele vremii stau mărturie acestui fapt încă din 1838, când C. Obodeanu aminteşte de clăcaşii din Oboga care „au amorţit sporul agriculturii” cu gândul numai la sufletul lutului.
Cu „peteala” (pieptene din lemn) şi „plotogul” (fâşia de piele pentru netezit), cu gaiţa sau cu cornul („corneci”) se iscă pe vase frumuseţi a căror destinaţie nu se mai ştie sau se cumpără, că au nume-minune: toitane, „pârnăi” (oale de prins lapte), puiele (de la „păsupuie” la „boalca” sau „caţaveica”), urcioare „cu ţâţa pe mănuşă sau pe burtă”. Iar modelele par aduse din casa de altădată: „teaca de ardei”, „brăduţul”, „şencălăul” (vălul), „banta” (dunga), coada de păun, cocoşul.
Reunite, aceste simboluri vizuale şi sonore (regionalisme) alcătuiesc un limbaj al sentimentelor şi credinţelor, cel ce leagă momentele existenţiale ale omului. Se trece peste Prag, într-o altă stare, ca o nuntire cu vremea.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
