În Biblioteca de Bucurii ne întâlnim cu actorul şi regizorul Petru Hadârcă – un om plin de creativitate, umor și subtilitate artistică.
Petru Hadârcă a fost actor la teatrele „Luceafărul” şi „M. Eminescu” din Chişinău, precum şi la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti. Între 1995-1997 a colaborat cu Teatrul „Nottara” din Bucureşti. Timp de mai mulţi ani a fost director artistic al Studioului de creaţie „Apropont” din Chişinău, al Teatrului muzical „Ginta Latină”, precum şi al Teatrului Naţional „M. Eminescu”. A realizat roluri principale în peste 50 de spectacole de teatru, filme televizate şi artistice.
Reputatul actor şi regizor este laureat al mai multor festivaluri din România şi Republica Moldova.
Petru Hadârcă se prezintă pentru dumneavoastră cu ceea ce consideră că este mai important şi îi conturează personalitatea.
„Mulțumesc mult pentru apreciere, mulțumesc mult pentru invitație! În primul rând, cred că ceea ce îmi conturează personalitea este sufletul. De aici pornim. Apoi, scrierea, comunicarea și emoțiile pe care încercăm să le propunem celor care ne ascultă, celor care ne văd în scenă și celor care au interesul să vin să vadă ceva…aparte. Eu mă regăsesc de multe ori în recitaluri, fiind vorba și de actori. Mă regăsesc, și o perioadă era când chiar mă regăseam în perioada interbelică, prin versurile lui Tănase. Făcusem și câteva recitaluri cu cunoscutul „Nu-s Parale” – de la Chișinău, la Iași, tot românu-i nevoiaș, nu avem ce pune-n oale – nu-s parale, dar de-ajungi parlamentar pe un fir la buzunar ai scăpat de angarale – sunt parale, era o adaptare.
…Și emoții aparte, pentru că în anii 90 am simțit acel ecou din perioada interbelică și l-am regăsit și în perioada de tranziție, atât a Bucureștiului, cât și a Chișinăului.
Mă regăsesc în spectacole, mă regăsesc în anumite personaje pe care le interpretez în calitate de actor, iar în montări, atunci când semnez regia, mă regăsesc în ansamblu, în toți în actorii, în mizanscene, în scenografie…, în acea coloană sonoră și cred că și prietenii, și nu numai prietenii, toți mă cunosc „de-a fir a păr”, pentru că nu sunt un om care ar ascunde ceva. Tot ce ce am în gând, tot ce am de spus, o spun direct. Îmi place să fiu corect și îmi place să nu merg pe ocolișuri. Dacă am să spun ceva cuiva, eu spun „verde în față”.
Cum era Petru Hadârcă, copil?
„Eram dornic de acel soare de dimineață și aveam senzația, în copilărie, că n-o să mă satur de joacă.
Nu mi-a plăcut niciodată colectivizarea, nu mi-a plăcut când părinții au încercat, să mă dea la creșă, la 3 anișori, să mă dea la grădiniță cu toți copiii… Și mai ales nu-mi plăcea să dorm la amiază și ajunsesem la un moment dat, când străbunica mă ducea dimineața și îmi dădea drumul pe poartă, în curtea grădiniței, iar eu pândeam momentul și săream gardul și eram înainte ei acasă. Și au văzut ai mei că nu fac colectivizarea cu mine și m-au lăsat să cresc alături de ea și, mai ales vara, duminicile…
Aveam norocul că în satul nostru, în Sângerei, n-a fost închisă biserica și a mergeam cu ea, duminica, până a merge la școală; când eram deja la școală, era interzis copilului să fie prezent la slujbe religioase, iar până la 7 anișori am avut norocul ăsta să merg cu bunica la biserică, duminica, să mă învețe ea cum să țin degetele, să fac rugăciunea, să spun Tatăl Nostru…
A mai fost și deschiderea asta, căldura părintească a lui taică-meu, a maică-mii și iernile, când erau de un alb imaculat cu troieni frumoase, cu sărbătorile de iarnă, de Crăciun, Sfântul Vasile când mergeam cu plugușorul la rude, îndeosebi. Iar iarna, maică-mea făcea șezători și întindea războiul în casa mare, război de țesut, și eram ascuns și eu printre ghemurile, cele colorate, între culori calde. Și asta a fost copilăria mea, deci îmi amintesc cu nostalgie și cu emoție frumoasă pentru că acele culori m-au urmărit și mă urmăresc încontinuu pe parcursul vieții.”
Interviul realizat cu actorul și regizorul Petru Hadârcă este așezat pentru ascultare, pe rafturile Bibliotecii de Bucurii.
Realizator: Camelia Teodosiu
Foto: Camelia Teodosiu
