Sacrificarea porcului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 decembrie 2017, 19:00 / actualizat: 17 decembrie 2017, 20:03

Din această zi şi până la Crăciun porcii sunt foarte trişti. Parcă ar şti că le-a venit vremea. Ca şi la oameni presimţirea că se apropie sfârşitul e o stare de preştiut, parcă ar şti şi trebuie să se pregătească. Din ziua de Ignat se adevereşte şi vorba: „Paşte fundul, Crăciun sătul”. După tăiatul porcilor se umple cămara gospodarului cu „bucături”, bucăţi de carne prăjite în untura de porc şi păstrate în garniţă.

(varianta audio a rubricii)

„Ignat, Ignat, porc umflat”  e o altă vorbă care aminteşte tot de prea plinul acestei zile, pentru cine are porc.

Se spune că la naştere o ursitoare, una din cele trei toarce firul vieţii. Peste ani firul trebuie îngrijit pentru a nu se rupe nefiresc. Cum anul e pe sfârşite, îmbătrâneşte, şi fuiorul îşi toarce firul, bine e să ne-amintim de Inătoare, nevasta lui Ignat.

În Oltenia prinderea şi înjunghierea porcului reprezintă un adevărat ritual. Femeile nu asistă, că sunt miloase şi dacă ţi-e milă de animal, se-ntăreşte carnea pe el. De unde şi vorba: Are şoricul gros, vorbă spusă unuia de care ţi-a fost milă şi te-a cam înşelat.

În Oltenia după sacrificare porcul e-ncălecat de un copil,  ca să-ţi stea norocul în casă şi să nu se strice carnea până la Crăciun. Şi cum, după înjunghiere se face animalului semnul crucii după ceafă, că aşa se-nchină răposatul, să te-mpaci cu despărţirea, tot aşa se face semnul crucii cu sângele porcului pe fruntea copiilor, ca să-ţi rămână semnul bun în casă, pe chipul cel mai curat, al copilului. Şi se spune: La anul şi la mulţi ani cu sănătate!

Pe vremuri se făceau opinci din şoriciul porcului, azi doar bidinele din păr de porc.

Bătrânele ştiu că trebuie să ferească grăsimea, să nu fure vreo fermecătoare şi din ea să facă mai apoi „din cele necuvenite”.

Şi nici băşica porcului nu e de lepădat. Copiii pun bănuţi în ea şi-i zornăie sub ninsoarea de gânduri bune a serilor la colindeţi.

Nevasta lui Ignat este Inătoarea. În credinţa populară este o femeie urâtă şi urâcioasă, opăreşte mâinile femeilor care torc în zilele până la Sfântul Ioan Botezătorul. Se zice că, dacă torc, „ridică furca împotriva crucii”  şi în consecinţă „li se torc zilele” (se scurtează). Doar de tors sunt păsuite, de făcut bucate şi curat şi de-ngrijit animalele de-au mai rămas prin bătătură, nu le scuteşte nici Sfintele sărbători.

Ignatul vesteşte sărbătorile cele mari!

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune