Foca
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 iulie 2019, 05:00
Continuând şirul divinităţilor care pîrjolesc pământul, de nu le este respectată ziua, Foca, după Pârlii adevereşte vorba că focul din senin s-aprinde. Ca şi focul care-i greu de stins, Foca se respectă cu nelucru şi cu grijă mare: grija de a nu uita că doar până la amiază se poate lucra. După câteva zile de sărbătoare, Sîntiliile, firesc este dezlegare doar la prima jumătate a zilei pentru lucru. Cine uită, va pierde ceea ce a lucrat din cauza flăcărilor.
(varianta radiofonică a rubricii)
Foca sau Opârlia (nume dat în Moldova şi Dobrogea) e rea de foc şi de ameţeli. De la arşiţa mare sau de la bâlbătaia de foci se face omului ameţeală.
Pedeapsa cu focul e cea mai rea. Şi blestemul: Arză-te-ar focul! este „greu”.
Focul nu se stinge uşor. Focul acoperit, arde înăbuşit. Asemeni dragostei ignorate, niciodată uitate.
Focul de paie şi izvorul de ploaie nu ţine. E ca focul de paie se spune despre cineva care se enervează uşor şi repede-i trece. Şi dragostea poate fi foc de paie.
A pune mâna în foc pentru ceva sau pentru cineva este expresia care aminteşte de practicile popoarelor europene, cunoscute sub numele de ordalii. Încercarea cu proba de foc era în Evul mediu o „probă juridică” rezervată doar săracilor, cei bogaţi se duelau. Proba cu „apă clocotită”, cu ulei şi grăsime clocotită ori cu plumb topit”.[1] era un mod concret de a pune la încercare vinovăţia sau nevinovăţia cuiva.
Ordalia era urmată de o pedeapsă divină, cel nevinovat scăpând „ca printr-o minune”.
A scoate castanele din foc cu mâna altuia este expresia care deviază sensul prim al expresiei a băga mâna în foc şi face trimitere la modalităţi de folosire a unui intermediar pentru rezolvarea unei situaţii. În concepţia populară neimplicarea directă, neasumarea responsabilităţii era un act deviat de la normă. Comunitatea dorea susţinerea poziţiei prin argumente, iar a „băga mâna în foc” era argumentul suprem.
În ziua de 23 iulie, de sărbătoarea numită Foca nu era bine să se dea foc afară din casă. Pedeapsa divină era arderea casei. Focul din casă şi „de la inimă” nu trebuie dus dincolo de pragul casei. Supărările familiei nu se povestesc „la poartă”. Iar „focul dragostei” nu se înstrăinează din casă, că „te arzi”.
Cu o conotaţie pozitivă am un foc la inimioară este expresia care denotă trăirea afectivă, dragostea de-nceput, ca, într-o evoluţie dorită, să i se aprindă călcâiele după… cineva. Fără foc viaţa poate fi, dar fără „vâlvătaie” este fără trăire incandescentă, fără „mistuire” din dragoste.
În ziua de Foca se culege sovârful sau sovârvul, folosit la colorarea în roşu aprins a cânepei şi a lânii.
Foc şi apă, două elemente esenţiale ale vieţii. Sărbătoare ţinută contra focului, Foca este asociată cu sensul conferit de calendarul ortodox, Sf. Mucenic Foca, cel ce a trăit în Sinope în timpul împăratului Traian şi a murit pedepsit pentru credinţa sa, prin aruncarea într-o baie foarte fierbinte. În acea vreme fusese respectat ca patron al corăbierilor, al celor ce-şi duc viaţa pe ape. Schimbarea de sens a numelui, de la personaj real la zeitate aducătoare de incendii nu a alterat fondul prim al înţelesului de „foc”, pătimirea prin foc.
Foto: Teodor Dădălău
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] Artur Gorovei, Descântecele românilor. Studiu de folklor, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1931, p. 66.