În această săptămână am ales ca subiect în rubrica noastră cei 25 de ani împliniți în 11 iulie de la semnarea a Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii. De ce a fost acel moment unul de referință pentru țara noastră și pentru Armata Română aflăm din interviul pe care l-am realizat cu generalul-locotenent în rezervă Cătălin Tomescu, cel care a comandat până de curând Comandamentul Corpului Multinațional Sud-Est, cea mai importantă structură NATO aflată pe teritoriul României.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Domnule general-locotenent, bine ați venit la „Jurnal militar”, bine aţi venit la „Subiectul săptămânii”!
Cătălin Tomescu: Mulțumesc de invitaţie. Vă salut!
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Două subiecte importante pe agenda recentă: în 11 iulie ’97 s-a semnat Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Dvs, ca unul dintre marii strategi ai Armatei României moderne, ne puteți spune dacă a fost un pas corect sau nu?
Cătălin Tomescu: Deciziile la vremea respectivă au fost decizii corecte, neputând să fim neutri, neputând să fim singuri. Parteneriatul cu Statele Unite, la fel, este un mecanism care ne acordă anumite drepturi și anumite privilegii și care s-au impus din punctul meu de vedere.
Bineînțeles că au fost și neîmpliniri, cum sunt și acum, treaba cu vizele şi așa mai departe, dar uite că ușor-ușor investițiile au început să curgă nu neapărat în sistemul militar, cât şi în sistemul civil şi sper să continue să se dezvolte, iar Statele Unite, să nu uităm, este singura țară care își permite să acționeze unitar la nivel global, în sensul că noi trebuie sau ascultătorii noştri trebuie să înțeleagă că Statele Unite au o pălărie care are steagul NATO pe ea, care acționează în cadrul organizaţiei.
Chiar dacă sunt cei mai potriviți, să nu uităm că NATO este o organizaţie care acţionează pe bază de consens și fiecare țară are un vot, are un drept, capitalele conduc NATO. Secretarul general este doar un angajat, înalt funcţionar public plătit foarte bine să aibă grijă de gestiunea organizației.
Spuneam Statele Unite au o dată pălăria cu steagul NATO, după care Statele Unite au pălăria cu Statele Unite. Parteneriatul Strategic ne oferă anumite avantaje și un exemplu pentru ascultători, ca să nu lungesc, venirea grupului de luptă al Statelor Unite pe teritoriul României.
S-a vorbit, toată lumea ştie – cei o mie şi ceva de militari, plus acum elementele din Divizia 101 Aeropurtată de comandă plus o brigadă. Asta a venit în baza acestui parteneriat și nu-i de colea să ți se aducă 5.000 de militari de la 10.000 de km distanță să stea pe teritoriul prin rotație câte nouă luni sau un an de zile, nu e lucru de colea, nemaivorbind de costuri. Deci cred că parteneriatul strategic cu SUA a fost o decizie bună și sper să se dezvolte corespunzător, cum funcționează vizavi de alte state.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): În ce poziție eraţi în ’97 când s-a semnat parteneriatul?
Cătălin Tomescu: În 1997 eram la Statul Major al Forțelor Terestre, lucram ca ofițer în Birou Operații Speciale, eram ofițerul 1, adică al doilea după şef, ca să zic așa, în Statul Major al Forțelor Terestre şi răspundeam de obiectivele de interoperabilitate la nivelul Forțelor Terestre și de participarea structurilor românești din Forțele Terestre la misiuni în afară. Pe vremea aia aveam: Angola și operațiunea Alba din Albania, dacă își aduc aminte ascultătorii.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Ați participat așadar la această reforma dură la care a fost supusă armata și care acum de pe ultima funcție pe care aţi ocupat-o cu doar câteva luni în urmă, ați trecut în rezervă din funcția de șef al Comandamentului Corpului multinațional Sud Est al NATO. Puteți să afirmați cu toată responsabilitatea că s-au atins obiectivele și că lucrurile sunt așa cum s-au gândit ele atunci?
Cătălin Tomescu: Domne’, eu am trăit cu asta, eu am crescut cu integrarea României în NATO. A fost un proces greu, nu a fost simplu deloc. De ce? Că trebuia să iei măsuri drastice pentru că la creștere și la bine, se bagă toți; când trebuie să tai, nu prea se mai bagă.
Era ideea aia, da mă știu că trebuie să tăiem, dar s-o taie ăla după mine, că nu o tai eu acum. E ca cu încălzirea globală: toată lumea știe că face rău, dar niciun şef de stat nu vrea să-şi oprească motoarele industriei pentru că îşi dă seama că afectează anumite interese ale țării lui.
A trebuit să tăiem funcţii, a trebuit să închidem cazărmi, a trebuit să ne schimbăm mentalități, a trebuit să învățăm engleză, a trebuit să învățăm proceduri NATO, a trebuit să participăm la misiuni prin Angola, prin Afganistan, prin Irak. Cine se gândea până în ’89 că ajungem noi să mergem până în teritoriile astea? Deci a fost o treabă grea, a fost o treabă care șefii, liderii respectivi, eu eram mic, dar am trăit lângă şefi mari, care au ajuns mari ulterior, au trebuit să muncească foarte mult ca să schimbe sistemul.
Mulți dintre ei erau la o vârstă la care schimbarea nu prea mai curgea așa ușor pentru că una este să te schimbi um aveam eu în ’89, aveam 25 de ani și una este să te schimbi atunci și să schimbi rusa pe engleză şi să schimbi mentalitatea sovietică pe mentalitatea NATO, și alta e să ai 55 de ani, după ce 35 de ani ai lucrat într-un anumit sistem, să te schimbi în două luni şi să iei sistemul celălalt, nu prea mai merge așa.
Prin urmare, Forțele Terestre, că aici știu foarte bine, procesul de transformare a lor, început din 1994 efectiv, de când am semnat parteneriatul pentru pace până în 2004, 10 ani ca să devenim membri, plus ulterior până acum doi ani, facem 30 de ani, din 1994 când a început procesul a avut și succese și insucces. În ce sens? Nu toate ne-au ieşit așa cum am vrut. Uneori nu am găsit omul potrivit la locul potrivit. Nu totdeauna am avut banii necesari.
De exemplu sunt discuții întregi în spațiul public privind înzestrarea că merge greu cu corveta, cu avionul. Adevărat acesta e un exemplu concret, poate și noi militarii avem vină, dar să ştiţi ca inclusiv procedura și mecanismele sunt uneori greșite. De asemenea interesul care bineînțeles totdeauna îşi are rolul lui.
Prin urmare, au fost şi elemente de succes, au fost și elemente de insucces dar crearea corpului, ca să închid, Comandamentului Corpului de la Sibiu din structura de forţe a NATO, forțele terestre rămâne ca succes.
Dacă nu eram crezuţi în stare că putem să îl creăm, să îl conducem și să îl facem să devină o capabilitate eficientă, să îl facem după procedură, fiți convins că la summit nu se aproba – și sunt cuvinte frumoase cu care să ne refuze, exact cum am pățit și ’97. În ’97, ne aşteptam și noi să fim invitați.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Ne-au refuzat frumos.
Cătălin Tomescu: Ne-au refuzat elegant și ni s-a spus că trebuie să mai așteptăm o tură.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): O chestiune pe care sunt convins că o puteți aborda într-o notă personală. De când erați comandantul Brigăzii de la Focșani, până când ați parcurs toate treptele carierei militare comandantul Diviziei 1, ați ajuns până la NATO, la Corpul NATO de reacție rapidă din Istanbul, v-aţi luptat permanent cu ceea ce am descoperit tot un soi de fake news – țineți minte cum spuneau unii români: armata noastră cheltuie banii și nu face nimic, când de fapt rusul poate veni în două zile și tot ceea ce facem noi cu Armata română e în van, pentru că rușii pot veni şi pot face praf tot – ceea ce s-a demonstrat acum iată în războiul din Ucraina, că nu e chiar așa.
Cătălin Tomescu: Păi, domne’, el poate să vină în două zile că nu-l ține nimeni. Putin nu mai e predictibil. El poate să ia decizii ce vrea el, pe mine nici nu mă interesează asta. Bine, e bine să știu dacă sunt pe lista lui de priorităţi şi dacă vrea să intre, dar numai că n-am treabă eu, eu nu mă pregătesc că vine ăsta în două zile sau în trei.
Spunea un înțelept: o armată se construiește, nu neapărat ca să câștigi un război, ci ca să îl previ. Asta e una. Doi: de aia am apelat pentru NATO, că singuri nu puteam să facem față. Păi da, ştim istoria de 2000 de ani…păi nu ne-am bătut cu ăștia? Uneori am fost cu ei, uneori am fost împotriva lor? E greu să te lupţi cu o ţară de 113 milioane și cu capabilități militare, chiar de astea nu neapărat super-tehnologizate din belşug, că uite ce se întâmplă acum în Ucraina. Dau cu bombe în ei și pot să dea trei ani de zile, pot să îi bombardeze aşa, fără să cucerească nici un metru de teren. De aia ne-am dus în NATO, ca să îl am pe fratele meu mai mare, să îl chem să mă ajute în caz că vine ăsta peste mine, că eu nu am de unde să știu ce visează.
Nu vedeți că ei scot din tolbă lucruri care aparțineau spațiului sovietic, chestii de genul în care nici nu îţi vine să crezi? Cum am spus, domnule, trebuie să desenăm harta conform anului 1997. Ce vorbești? Păi cum să mă întorc în ’97, ai înnebunit? Noi suntem români, noi ne-am găsit viitorul nostru încolo, bun, rău, cum o fi. Bineînţeles că o să vină unul şi o să zică: „Ce ne-a adus nouă UE sau ce ne-a adus NATO sau ce ne-a adus…?” Nu am o problemă, putem să discutăm. Ideea e că, ce sunt convins și o spun cu toată tăria, singuri nu puteam să ne descurcăm mai bine decât în cadrul organizațiilor NATO sau UE, indiferent de ce fel de amenințare aveam.
Prin urmare, toată presiunea asta care e asupra sistemul militar, că suntem incapabili să răspundem…Ce vorbești, domnule? Păi, într-adevăr, poate nu avem toată tehnologia pe care ne-o dorim, poate nu avem numărul de oameni necesar, salariile mici de la baza carierei şi aşa mai departe, toate astea contribuie şi îl fac pe tânărul din ziua de azi, care e tot timpul în competiție sistemul militar cu societatea civilă…
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Cu atât mai mult acum decât acum 20 de ani.
Cătălin Tomescu: Absolut! Şi atunci? Trebuie să revenim la principiile noastre și să lăsăm neapărat denigrarea și punerea la zid. Încă o dată, avem și noi lipsurile noastră de sistem, dar nu le facem în spațiul public.
Iar faptul că există o amenințare de la Est ar trebui să ne convingă de necesitatea stabilirii unui sistem militar performant. Armata costă bani peste tot, dar să îmi spună cineva ce ţară care nu a avut securitatea garantată şi un sistem militar performant, care să îi asigure această independență de decizie şi suveranitate, a avut succes. Că eu nu cunosc niciuna.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Chiar că ultima întrebare. Se apropie Ziua Tanchiştilor. Sunteți tanchist, o analiză foarte scurtă a noului fel de a combate tancurile. Am văzut ce mare succes au avut ucrainenii cu Javelin a lor, cum avem noi Spike-ul. Cum e?
Cătălin Tomescu: Da, domnule, e adevărat. Ştiţi, au mai spus anumiţi cetățeni, să spunem așa, că tancul s-a dus. Nu e, domnilor… Uitaţi ce se întâmplă acum în Ucraina. Ăsta poate să dea doi ani cu bombe în ucraineni, de la Liov, de la graniţa de vest, până la cea de est.
Problema e în felul următor, nu înseamnă că ai cucerit ceva, înseamnă că ai distrus, ai neutralizat, ai nimicit, ai înspăimântat, ai omorât civili sau nu. Îți trebuie o mașină de luptă de infanterie sau un tanc care să se ducă să pună și şenila pe o linie și să spui: „de aici în spate e al meu, de aici încolo e al vostru, încă până ce vă cuceresc”.
Deci, mașina asta, tancul ăsta trebuie să existe întotdeauna, pentru că numai așa cucerești, restul, dai bombe. Da, e adevărat. Când s-a bombardat Kosovo, de exemplu. Păi da, s-a bombardat din aer 30 de zile, dar știţi cine a fost primul batalion care a intrat în Kosovo, prin Muntenegru? Batalionul de Căşti Albastre al ruşilor. Da, asta e din ’99, dacă vă aduceţi aminte.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Da.
Cătălin Tomescu: În fine, ce vreau să spun este că aviație, artilerie, bombe, rachete și așa mai departe contribuie la obținerea succesului prin distrugere, neutralizare, nimicire de obiective, numai că cucerirea efectivă se face numai pe terestru și numai cu tancuri sau cu infanterie, că asta e prima linie. Al doilea element vis-a-vis de viitorul tancului este că te-a cucerit inamicul, cum i-au cucerit rușii pe ucraineni pe anumite zone, 200 de km, cât au intrat ei în Donbas.
Alea nu se iau înapoi cu artileria. Pot să îi bombardeze cu Himars-ul pe ruşi până o să le presneasă creierii. Problema e că dacă nu își adună două brigăzi de tancuri, să se ducă să dea contralovitură și să se oprească pe granița străveche, nu are cum să plece ăla de acolo.
În rest, ăla e bombardat, adică merge și cu viceversa. Deci, de aceea tancul rămâne o mașină încă viabilă, că ești singurul cu care poți să cucerești pe uscat, bineînțeles, și e singurul cu care poți să dai riposte ofensive, că riposta nu se dă cu racheta sau cu tunul, se dă cu tancul sau MLI. Trei – inamicul, că e dronă, sistemele astea moderne, domnule, astea au fost întotdeauna.
Dumneavoastră sunteţi tânăr, dar pentru cei care au o vârstă puțin mai înaintată, îşi aduc aminte de Războiul Rece. Asta e valabil în orice echipament de luptă, în orice tehnologie, că e avion, că e tanc, că e… Rușii făceau unul care trăgea cu cinci gloanţe pe minut, americanii făceau unul – sau neamțul, sau francezul – care trăgea șapte, după care se făcea unul caretrăgea nouă. Gândiţi-vă, americanul a inventat A-10, celebrul bombardier care a fost construit ca să nimicească tancuri.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): „Purcelușul”.
Cătălin Tomescu: Exact. Javelin e racheta care e făcută să nimicească tancuri. Există muniții de artilerie explozive sau cu teleghidare care sunt făcute să nimiceasă… Deci, tancul a avut tot timpul inamic.
Au fost create elicoptere care să lupte împotriva tancurilor şi atât. Punct. Inamicul ăla a fost întotdeauna. Că a apărut o dronă acum, nu e o mare problemă. Într-adevăr, e periculoasă, pentru că e mică, e greu de nimicit și așa mai departe, dar numai că tancul nu o să dispară că a apărut drona.
Uite, nemţii fac acum Leopardul A-7 ultima formă, cu protecție electromagnetică, care e făcut tocmai ca să nu mai intre rachete, tot ce e ghidat infraroşu sau electromagnetic să nu mai aibă eficienţă.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Şi nu mai intră, nu?
Cătălin Tomescu: Exact. Deci, totdeauna, industriile de apărare ale ţărilor dezvoltate, care şi-au permis, inventează ceva care să se pună pe tanc…
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Cu o contramăsură.
Cătălin Tomescu: O contramăsură care să îi facă ăluia muniţia ineficientă, care bineînțeles, ălălaltul, la rândul lui, se va duce şi va dezvolta ceva care să-i bruieze lui ăsta ş.a.m.d., dar asta se va întâmpla prin 2100. Deci, pentru dragii mei tanchişti, le urez la mulţi ani, dacă tot m-ați întrebat şi le doresc să le vină echipamente de luptă performante cât mai curând posibil.
Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Vă mulțumesc. Invitat la ‘Subiectul săptămânii’ a fost generalul locotenent Cătălin Tomescu. Dle general, vă mulţumesc şi vă mai aşteptăm la radio.
Cătălin Tomescu: Şi eu vă mulţumesc. Sănătate!
