Vă invit în comuna Nucșoara din județul Argeș pentru a afla poveștile unor arbori seculari pe care locuitorii zonei împreună cu primarul de aici Ion Cojocaru, îi îndrăgesc, îi ocrotesc și se gândesc la ce reprezintă ei pentu istoria acestui popor și pentru generațiile viitoare.
De aceea Fundația Conservation Carpathia a venit în întâmpinarea lor cu o inițiativă deschisă tuturor celor care doresc să susțină păstrarea valorilor naturale. Așa s-a născut Campania „Pădurea poveștilor nemuritoare” care își propune să promoveze suprafețele întinse de pășuni vechi pe care cresc numeroși arbori seculari, în special fagi, aici la Nucșoara.
Ion Cojocaru, primarul comunei Nucșoara, declară cu seninătate și mult curaj că a descoperit fagii seculari din zonă în cel mai dificil moment al vieții sale, iar legătura cu natura și acești arbori spectaculoși, încărcați de istorie și măreție i-a dat sens vieții și puterea de a merge mai departe:
„Am descoperit fagii seculari de pe aria comunei Nucșoara în cel mai dificil moment al vieții mele. Deși sunt localnic și cunosc zona și am trecut de nenumărate ori pe lângă aceste pajiști, n-am stat niciodată să privesc cu atenție valoarea și frumusețea pe care o au. Întâlnirea mi-a redat speranța și sănătatea, m-a făcut să simt legătura dintre om și natură, dărnicia și toleranța ei, dându-mi sens vieții. Acela a fost momentul în care am spus că despre acești fagi trebuie să afle mai multă lume, că ei trebuie protejați, trebuie să rămână aici. Sunt onorat să lansez „Pădurea cu Povești Nemuritoare” și sper că atât oamenii din Comuna Nucșoara, cât și oaspeții noștri să înțeleagă și să contribuie la eforturile noastre de a păstra și de a da mai departe ceea ce natura ne-a oferit cu atât de multă dărnicie”.
„Pădurea Poveștilor Nemuritoare” este o inițiativă a Primăriei Comunei Nucșoara din județul Argeș, realizată cu sprijinul Fundației Conservation Carpathia care contribuie la refacerea ecosistemelor naturale din Munții Carpați, în beneficiul biodiversității și a comunităților locale. Victoria Donos Directorul de comunicare al Fundației Conservation Carpathia ne spune că Nucșoara este cu adevărat un loc de poveste și pare a fi îndrăgostită de frumusețea zonei înconjurată de lacuri și pajiști cu fagii seculari martori ai istoriei.
Fagii seculari de la Nucșoara se află pe un teren al primăriei locale, însă din cauza lipsei de fonduri, aceștia nu a fost incluși într-un circuit turistic și nici nu beneficiază de protecție.
Putem ajuta ca pajiștile cu arbori seculari de la Nucșoara să fie protejate, să devină cunoscute și să se dezvolte o infrastructură de vizitare. Oricine poate să adopte un fag, alegându-l din harta zonei. Găsiți informații complete și detalii pe site-ul – www.arboricupovesti.ro.
Campania „Pădurea poveștilor nemuritoare” s-a născut din dorința de a proteja unii dintre cei mai vârstnici și spectaculoși fagi ai Europei. Este o inițiativă deschisă tuturor celor care doresc să susțină păstrarea valorilor naturale.
Tot pe pajiștile de la Nucșoara, ne-am întâlnit cu Ion Holban, ecolog și manager al proiectului de conservare a arborilor seculari de aici, majoritatea fagi – mult mai mulți decât numărul celor cartați – 2544 pentru campania „Pădurea Poveștilor Nemuritoare”. Acest număr simbolic este asociat cu înălțimea vârfului Moldoveanu – cel mai înalt din Carpații României spre care se pleacă pe traseu din această zonă .
În calitate de ecolog specializat în inventarierea florei și faunei, precum și în cartarea de habitate, Ion Holban ne povestește cum a ajuns managerul acestui proiect de anvergură și ne vorbește despre particularitatea acestor arbori seculari din Nucșoara, fiind, de asemenea, impresionat de frumusețea locului, dar și a oamenilor.
Dacă doriți să faceți parte din poveste, intrați pe www.arboricupovesti.ro, iar pentru inspirație, ascultați câteva din mărturisirile fagilor adoptați:
Povestea partizanilor – arborele cu nr. 266
Toma. Petre. Alexandru. Nicolae. Maria. Ion. Titu. Ioan. Maria. Gheorghe. Benone. Elena. Ion. Constantin. Iancu. Nicolae. Tică. Aurelia. Cornel.
Și 8 pâini pentru 2 săptămâni. Atât aveau în raniță când au luat drumul rezistenței. Puseseră jurământ de răzvrătire anticomunistă, pe cruce și pistol în casa Elisabetei Rizea. Era primăvara lui 49 și de aici, partidul avea să-i știe de Bandiți, oamenii aveau să-i știe de Partizani.
Titu lăsa în urmă 1 casă cu 2 camere și 5 copii, ca să ajungă văduvul Mariei, „împușcată în timp ce se afla în bandă pe munte”. Toma, căpitan-partizan și până la abdicarea regelui parte din garda de la Palat, lăsa în urmă fragila siguranță a exilului, pentru sfârșitul cu spatele la zid.
Din 49 în 58 când au fost prinși, 10 ani n-au lăsat urme. Nu umblau iarna, ca să nu-i trădeze vremea și să li se vadă pașii în zăpadă. Vremurile îi trădaseră de mult. Nu și pădurea de aici: amestecau resturi de mălai cu scoarță de copac pisată ca să se hrănească, și sus pe creste, arborii le ascundeau intrarea în grota în care coborau pe funie… și ieșeau de dorul părinților, să-i vadă, din când în când, cu binoclul, jos, în sat. Istoria multora dintre ei s-a curmat într-un mormânt nici acum cunoscut. Cu trupul în beci și sufletul în pădurea de acasă, memoria lor ne rămâne.
Toma. Petre. Alexandru. Nicolae. Maria. Ion. Titu. Ioan. Maria. Gheorghe. Benone. Elena. Ion. Constantin. Iancu. Nicolae. Tică. Aurelia. Cornel. Arborii le șoptesc încă numele. Le adăpostesc Altarul. Și spun povestea Partizanilor așa cum a fost ea odată ca întotdeauna.
Povestea Elisabetei Rizea – arborele cu nr. 263
Tocul ușii… Scorburile mici lăsate de gloanțele Securității se văd și acum în lemnul casei din Nucșoara. Așa cum scobit a rămas și sufletul locurilor ăstora, când Elisabeta s-a dus dintre noi. Discretă, ca atunci când se strecura printre uluci să ascundă, în gropi numai de ei știute, provizii pentru partizanii din Făgăraș. Sau să le lase mesaje în saci găuriți, „Poșta”, cum o numeau cu drag și sete să știe unii de alții dacă mai trăiesc. N-au prins-o comuniștii că era măruntă. A rezistat la uzura torturii ca fagul. Și tot ca el s-a îndoit numai sub vreme, dar niciodată sub vremuri.
Lemnul crucii pe care 16 partizani au legat jurământ în casa ei, în primăvara lui 49, să nu lase rânduiala comunistă să aibă pace, nu în Făgăraș!, lemnul crucii știe câte a pătimit Elisabeta că a dat o cană de apă, un colț de odihnă și loc de mormânt în grădină Haiducilor Muscelului.
Și lemnul arborilor din pădurea asta știe toate cărările pe care Elisabeta le-a luat ca să muncească pământul altora, că pe al ei l-au luat la colectiv, și a muncit la alții cu ziua și cu palma până nu s-a mai putut iscăli. Au văzut toate sărutările date soțului când urca la munte și ea nu știa de-i ultima dată când îl vede plecând cu ranița în spate, toporașul pe mână și câinele după el.
Aceasta e povestea Elisabetei Rizea. Și arborii o spun, așa cum a fost ea odată ca întotdeauna.
Povestea lui Răzvan Nedu, campion la paraclimbing – arborele cu nr. 41
Sigur e înalt. Și când ajungi în vârf… nu-i gata treaba grea. Mai mergi pe buză, pe margine, pe tăiș… atârnând în gol. Și când nu simți pământul sub picioare, nici nu contează că-s 2 metri până la teren stabil sau 200. Inima o ia la goană la fel de tare. Hai! Curaj! Pe brațe te poți baza mereu. Și pe aer adânc tras în piept!
Pornește. Nu în față, ci în sus. Întinde primul braț, degetele simt și se agață, mușchii intră în alertă. Următorul braț, aceeași mișcare, și… gata, s-a desprins de pământ. Nu are nevoie să se uite încotro se îndreaptă, pe peretele de escaladă. Intuiește direcția cu toată pielea, cu toate simțurile, ar spune lumea. Cu toate puterile, spune Răzvan. Când îți lipsește văzul, celelalte nu-s simțuri, sunt putere. Și cu fiecare urcuș, și în escaladă și în viață, își antrenează puterile acestea să lucreze împreună. Așa ajunge de la primul traseu surplombat, adică înclinat în afară, în gol, la Campionatul Mondial de Paraclimbing. Și de acolo, căpitan al Lotului Național de Paraclimbing. Nu pentru că nu-i e frică de necunoscut, ci pentru că sentimentul de independență pe care îl trăiește cu fiecare urcare îi dă curaj de fiecare dată. Să ajungă mai sus, mai repede, mai perseverent. Și să-i inspire și pe ceilalți, să-i facă să înțeleagă că nu e nevoie să vezi înălțimile ca să le urci. Înălțimile le simți, pe frunte, în buricul degetelor, în adâncul sufletului.
Aceasta este povestea lui Răzvan Nedu. Și povestea lui se cațără ușor între ramurile arborilor de la Nucșoara, iar frunzele o duc mai sus. Nu au nevoie de ghid să vadă încotro. Ca și el, arborii știu că hărțile spre mai departe sunt în noi.
