Interviu document cu fostul deținut politic, Gheorghe Nichifor

Cristian Dumitrașcu a difuzat în Jurnal Militar un interviu document cu regretatul fost deținut politic Gheorghe Nichifor, care a fost arestat și încarcerat la Jilava cu exact 40 de ani înainte de Revoluție, în 1949, având 17 ani.

A fost arestat pentru că era elev la Liceul Militar şi a aruncat cu manifeste. La Jilava, în ’49, a cunoscut o mulțime de personalități.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Cred că am mai povestit noi de-a lungul timpului despre dl. Nichifor, care, din păcate, nu mai este printre noi, dar am reușit să fac un interviu cu domnia sa, pentru care sunt recunoscător destinului, așa, pentru că ne-am văzut și am vorbit despre lucrurile astea.

Gheorghe Nichifor: Într-un birou erau cinci mese pentru anchetă, nu era birou și anchetator, erau cinci. Și vedeai și ce se întâmplă în jurul tău. Era un anchetator cu scaunul la geam, toată lumea îi spunea Fernandel, pentru că semăna cu Fermandel fantastic de bine, dar nu știu cum îl chema.

Şi ăsta mi-a spus mie, uitându-se așa la mine: ‘Bă, eu sunt ciocănar de la Malaxa, mai bine bat la voi decât la ciocan!” Așa mi-a spus. Totuși, erau oameni, ei și depinde fiecare cum recepționa situația din moment.

Era o situație unde o doamnă era anchetată pentru că nu spunea unde-i soțul ei. Ionescu-Sinaia îl chema pe el, așa era numele lui, generalul Ionescu Sinaia ei au bătut-o, îi dădeau câte o palmă, cădea de pe scaun. Când am ajuns în Jilava, mi-au prezentat pe câțiva și uite, ăsta este general Ionescu-Sinaia și am vrut să mă duc la el să-i spun de soția lui. Şi doctorul Ionescu m-a oprit. ”Și ce vrei să faci?” Zic să-i spun că o bate pe soţie. Taci măi din gură, ce, ei nu știu cine e aici? Că-i făceam rău.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Şi apoi l-ați cunoscut pe marele erou al Armatei și al României, pe general Ciupercă.

Gheorghe Nichifor: Da, eu am nimerit la reduit, alții au nimerit la celular. Eu spun denumirile de atunci ale încăperilor din Jilava. Păcat de închisoarea asta, că se distruge acuma. Păcat!

E o construcție nemaipomenită, e o fortificație. Asta ar trebui valorificată că poate fi vizitată, mă rog. În momentul când am fost arestat, erau marii criminali de război, arestați la reduit, marii criminali de război erau pentru că luptaseră în răsărit și aici am de spus mai mult decât 10 minute, lucruri foarte interesante.

Din ce-mi aduc eu aminte, general Ciupercă Dumitrache, vânător de munte; Macici, fost aghiotant regal, Mociurski, vânător de munte, Corne, cavalerist, Popescu Corbu – fusese comandantul Liceului militar de la Craiova.

Generalii ăștia, când au ajuns în Rusia, când au depășit Nistru și au ajuns în Rusia, au fost șocați de ce au văzut acolo. În primul rând, populația era numai formată numai din oameni în vârstă care nu puteau fi luați pe front.

Restul nu era nimeni. În zdrențe și fără niciun fel de mâncare, pentru că erau colhozuri acolo, colhozurile praful şi pulberea. Nu exista vacă, nu exista găină, nu exista ou, nu exista nimic. Şi generalii, dar fără să discute – asta o știu de la coloneii care erau în corpurile respective, generalii nu povesteau asta, au adunat comandanții de unități și le-au spus: ” domnule, suntem creştini, o zi mănâncă trupa, o zi mănâncă populația”. N-a fost unul din soldați care să spună: nu vreau așa.

Și-au dat seama de grozăvia care era acolo. Alții au cerut reforma armatică, să-i îmbrace. Vă dați seama că unii aveau bocanci două de dreptul… sau mă rog, ce era la reforma armatei dar erau îmbrăcați, nu cu zdrenţe.

Au ajuns în Caucaz și în Caucaz au fost atacați de partizani. Era ziua când populația mânca și se așezau la coadă cu blidurile lor, n-aveau nici linguri, nu exista nimic- și supraveghea această împărțire a mâncării un ofițer. Și a venit o băbuță la ofițer și i-a arătat la un băiat, acolo, „ăsta e partizan, dă-i și lui”.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): Și revenind la episodul cu generalul Ciupercă din Jilava…

Gheorghe Nichifor: Da, în closetul nostru, în fiecare cameră era un butoi mare de 1 metru diametru, cam 80 de centimetri înălțime, metalic, cu multe mânere, că era foarte greu și acolo ne făceam nevoile.

Numai că după un timp le făceam la cam două săptămâni, trei. Nu spun prostii, ăsta e adevărul. Ieșeam la toaletă o dată la două săptămâni, n-aveai ce, că nu îți dădea nimic și se murea ca muștele, tineri.

Noi am scăpat. Și duceam acea… că se umplea cu urină, ce nu încăpea acolo duceam în camera care era pentru mâncare, așa se proceda, și ridicam… Și la un moment dat m-am trezit, țineam de mâner și m-am trezit cu o mână așa, mare, era un om impozant, cam 2 metri înălțime și umărul lat, fusese sportiv probabil.

M-am trezit cu mână și m-am dus pe mână în sus și l-am văzut și i-am spus: „Domnule general, lăsați”. Și așa, de sus vorbind, ca din Olimp: „Domnule elev, aici avem toți drepturi egale”. Avea drept egal cu mine să ducă closetul.

Cristian Dumitrașcu (realizator rubrică): N-a mai fost mult și s-a prăpădit.

Gheorghe Nichifor: Pe data de 24 decembrie 1949, acolo unde eram noi, toți politicii, era o sumedenie de medici, printre care cel mai renumit era dr. Traian Mihăilescu, directorul Spitalului Militar din București, o somitate. Da, era cumnatul profesorului Țețu, erau Albulescu, Damian, toți profesori universitari, și erau și preoți, dar bine, nu erau, nu-ți dădeai seama, că erau bărbieriți frumos, nu îți dădeai…; era Papacioc, era nunțiul papal Augustin Francisc.

Și mi-a spus Traian Mihailescu, zice „Hai cu noi” și a trebuit să ne strecurăm. A fost o chestie nemaipomenită. Eram lipiți unul de altul. La ultima cameră, la 12, acolo stătuse mareșalul Antonescu, să îngâne, că la geamuri, pe afară, erau milițieni, o mică slujbă, că era Crăciunul. Și Ciupercă era pe priciuri. Prici ce înseamnă, scânduri cu două niveluri, un parter și un etaj și se locuia și dedesubt.

Cristian Dumitrașcu: Pe ciment, adică.

Gheorghe Nichifor: Pe ciment și așa mai departe. La ăsta era o fericire, că altfel stăteai în picioare, stăteai în picioare tot timpul în culoarul ăsta. Profesorul Traian Mihăilescu avea o privire distributivă, ceva nemaipomenit, și ne-am dus așa, în fine, am ajuns acolo, chiar lângă ușă era întins generalul Ciupercă.

Și la un moment dat începuseră preoții să îngâne puțin la slujbă. A țipat el cât a putut „dați-mi o lingură”. Era singurul obiect metalic pe care aveam voie să-l avem la noi. O gamelă și o lingură ți se dădeau când erai arestat.

„Daţi-mi o lingură? Daţi-mi o lingură! Şi i-a scrijelit în dreptul pulsului aici, la ambele mâini, ca să-i scadă – a povestit el mai târziu – tensiunea, pentru că a avut un atac de apoplexie. I-a lungit viața cu vreo lună și ceva, că a murit în Jilava până la urmă.

Cristian Dumitrașcu: Generalului Ciupercă?

Gheorghe Nichifor: Da, s-a întâmplat asta să fie sâmbătă și duminică nu l-a luat nimeni de acolo, numai când se raporta – că se făcea numărătoarea dimineaţa și seara – și mortul, el auzea, pentru că era lucid, știți? Şi, în fine, luni, când au deschis ușile la celular, au venit cei de la drept comun, l-au luat și l-au adus la infirmerie – n-am știut unde l-a dus…

Cristian Dumitrașcu: La Văcărești…

Gheorghe Nichifor: Nu, nu. La Jilava. Şi știu asta de la Popilian, care era în Mișcarea Tineretului, TUNS – Tineretul Universitar Național-Țărănesc. TUNS. A fost cu el acolo, pentru că ăsta a avut o chestiune cu indigestia, cu sânge, cu nu știu ce, a scăpat, fără niciun fel de tratament și lângă el era Ciupercă și au discutat, i-a povestit multe. Ciupercă i-a spus la un moment dat: de ce mai m-au arestat ăștia?

În școala primară am fost primul, la liceu am fost primul, în școala de ofiţeri am fost primul, în străinătate, când am fost colo-colo – a fost în mai multe locuri pentru specializare – era mereu primul… De ce m-au arestat?! Bine, în glumă a spus asta. În final, el acolo a murit. Tot acolo a venit la un moment dat din marii criminali de război de la Aiud generalul Ionescu-Micandru, ofiţer de Stat Major.

El fusese în delegațiile mareșalului, la Hitler mai mult și era condamnat pe viață pentru acest lucru. Era un delict. Şi când a intrat în… Deci el fusese arestat în ’45, acum eram în ’49, deci după patru ani, când a intrat în camera 9 s-a făcut liniște. A intrat moartea; era pielea direct pe os, puteai să faci anatomie pe el. Lucid la minte. După un timp, s-a umflat. Spuneau medicii: avitaminoză. Şi a murit.

L-au scos de acolo, pentru că spuneau infirmierii – dar nu era infirmerie. De ce? Pentru că la închisoarea militară am fost tot zece elevi aici și o fată, care au fost arestați – care am fost condamnați că arestaţi am fost 19. La închisoarea militară de pe Uranus a venit un medic pentru prima și întâia dată după nouă luni de stat în Jilava, a venit că așa se practica la închisorile militare, că aici era închisoare militară, nu mai era un medic care să-i viziteze pe cei care erau… și când l-a văzut pe Traian Mihăilescu a luat poziția de drepţi, era un maior.

„Să trăiți, domnule profesor!” Zice: „Dragă, dă-mi și mie, trimite prin cineva, câteva pastile de aspirină”. Şi ăsta a luat poziția de drepţi şi a zis: „N-am voie!”. A salutat și a plecat. Nu și-a mai continuat vizita. Şi el ceruse câteva pastile de aspirină să aibă pentru cineva de acolo.

Omul ăsta a făcut minuni. Minune înseamnă când faci să scapi oamenii cu viață și el a făcut asta cu două mâini şi cu capul. La Canal a făcut operație pe creier, i-a căzut unuia oblonul de la vagon, partea aceea metalică care ține zăgorul acela și i-a perforat până pe creier. Mâna a doua era un băiat, a ajuns până la urmă medic, Raiciu Marius, a venit și mi-a spus, zice: Am fost mâna a doua”, dar nu exista altcineva acolo decât numai ei doi, și l-a salvat pe om și în timp ce făcea operațiile el explica, întruna vorbea, explica și i-a spus să facă asta, asta, asta, asta, ca el să nu aibă ulterior accese de epilepsie.

Dacă rămâne ceva acolo, dacă se întâmplă nu știu cum, chestiuni de specialitate. Copiii ăștia au învățat ceva nemaipomenit acolo. Cine a fost, cine a fost Dej? El – băiat bun, dar zero aici.

Cristian Dumitrașcu: Minte puțină, da.

Gheorghe Nichifor: Ceauşescu idem. Aici au fost cozile de topor Groza, Maurer… Maurer…, familia lui a locuit în colțul străzii mele și mă știa de când eram în cărucior. Avea o mașină, un Chrysler decapotabil și noi ne jucam acolo „V-aţi ascunselea”, dacă știţi ce e aia…

Cristian Dumitrașcu: Da.

Gheorghe Nichifor: …așa, în portbagaj. Portbagajul era un cufăr și eram la canal și lucram la spital, la spital la Poarta Albă. Și a venit în vizită și am spus: Bună ziua, domnule doctor. Mama nu știa nimic de mine. Nu i-a spus nimic. Mama lui stătea la geam și eu reușisem, până m-au descoperit, bineînțeles, să intru la facultate și eram la seral. Şi veneam la 12 noaptea. I-a bătut în geam lui maică-mea: De unde vine el la ora 12 noaptea? Şi mama i-a spus: De la facultate. Asta i-a trebuit.

Cristian Dumitrașcu: La „Jurnal militar” la Radio România Actualități, l-am ascultat pe Gheorghe Nichifor, regretatul luptător anticomunist, fost deținut politic.