Gabriel Czifrak: Am vrut să port drapelul României pe umeri și să fiu pe podium.

Sunt sergent major în rezervă Czifrak Gabriel am vârsta de 26 de ani și sunt activ în armată de la vârsta de 19 ani, în Batalionul 812 Infanterie Bistrița „Șoimii Carpaților”. Am plecat în Afganistan în 17 august, exact cu două zile înainte de a împlini vârsta de 22 de ani. Am avut accidentul în 21 octombrie 2020. Incidentul s-a produs în timpul unei patrule de cercetare în aria de responsabilitate. Fiind un convoi de patru mașini, eu eram comandantul ultimei mașini din convoi. La întoarcerea către bază am declanșat un dispozitiv exploziv improvizat și acolo mi s-a schimbat viața. Cel mai mult m-a marcat din timpul incidentului neputința – neputința de a-mi ajuta colegii care erau într-o stare gravă; cel puțin șoferul mașinii era între viață și moarte şi eu n-am putut să-l ajut deloc, pentru că aveam multiple traume la membrele inferioare, la membru superior stâng, la cap. Practic, eram imobilizat, nu mă puteam mișca. Am fost evacuat în baza aeriană Bagram. După trei zile de stabilizare, ni s-au făcut primele intervenții chirurgicale și am fost transportați la Spitalul Militar Landsthul din Germania. Au urmat foarte multe operații, medicii respectivi mi-au reconstruit ambele membre inferioare, urmând ca în 17 decembrie 2020 să fim repatriaţi şi am fost internaţi în Spitalul Militar de Urgență din București. În toate cele șapte luni și jumătate eu am fost în scaun cu rotile, deoarece nu puteam să mă deplasez, și dorința de a merge din nou, de a fi măcar 80% din ce am fost înainte a fost atât de mare, încât stăteam zilnic 4-6 ore la recuperare.
Parcursul meu a fost foarte interesant, într-adevăr, de la scaun rulant la campion la Jocurile „Invictus”, la disciplina rowing. În acest proces m-a ajutat foarte mult proiectul „Invictus” și, pe lângă asta, cheia a fost logodnica mea: m-a împins de la spate să mă duc la sală, să trag de mine. În fiecare zi îmi spunea că trebuie să dau tot ce e mai bun, că pot să dau tot ce e mai bun. Când am urcat pe podium, la medaliere, au fost niște trăiri și niște sentimente care sunt foarte greu de descris. Am fost foarte mândru pentru că am reușit să pun România pe hartă. Am reușit să iau aurul la rowing și am reușit să-i fac mândri pe colegii mei, pe iubita mea în special, şi am vrut și să port drapelul României pe umeri și să fiu pe podium.
Pentru Jocurile „Invictus” din Canada 2025 Whistler Vancouver mă pregătesc la schi alpin, rowing, skeleton și volei din șezut, care este jocul nostru de echipă.
Una dintre primele întrebări când am ajuns la spital în România a fost: o să mai pot să schiez vreodată? Ia uite că la aproape patru ani de zile am reușit să mă urc din nou pe schiuri. Schiez destul de bine și vreau să mă îmbunătățesc cât de mult se poate, chiar dacă sunt dureri foarte mari; dar asta nu mă împiedică să merg mai departe. Deci, orice se poate, din punctul meu de vedere.