Costel Stanciu: Și noi avem militari răniți și noi am plătit prețul suprem pentru a fi liniște pe globul acesta

Publicat de prosavioleta, 3 decembrie 2024, 09:21

Costel Stanciu: România pentru mine este acasă. Este patria pe care am jurat să o apăr chiar cu prețul vieții și pe care am servit-o în teatrele de operații, iar acum o reprezint cu onoare și cu cinste pe alt front, cu alte arme, pe terenul de sport. Am participat la două misiuni internaționale – o misiune în Kosovo și o misiune din Afganistan, în 2012. În misiunea din Afganistan am declanșat un dispozitiv improvizat și mi-am pierdut piciorul drept. Îmi aduc aminte când m-am trezit pe un pat de spital și un capelan american mi-a dăruit o cruciuliță, pe care o port și acum la gât, și m-a îndemnat să am credință în Dumnezeu și să cred că toate vor fi la locul lor. În spital, în Germania am avut multe intervenții chirurgicale, deoarece a trebui să-mi amputeze piciorul, să-mi refacă musculatura. De la Spitalul Militar la București a mai fost o intervenție chirurgicală, mi-a mai scos o schijă din piciorul celălalt, și au demarat procedurile pentru protezarea piciorului. Imediat după întoarcerea în țară, dar și cât am stat în Germania, soția mi-a fost alături, copiii, părinții; ei au fost cei care m-au motivat, care m-au încurajat, care m-au înțeles și m-au ajutat să merg mai departe. Am doi copii. Băiatul este ofițer la aceeași unitate unde m-am pregătit eu. Fiica mea este la master la Universitatea din Bacău și își dorește să ajungă tot în mediul militar. Eu, în peste 25 de ani de carieră militară, i-am petrecut la parașutism. Chiar dacă am fost rănit și am trecut în rezervă, nu am renunțat la această pasiune a mea și am continuat în mediul civil. În primăvara acestui an am făcut două parașutări la 3.000 pe aerodromul de lângă Câmpia Turzii. O senzație deosebită, deoarece am reușit să fac aceste salturi după 11 ani și șapte luni de întrerupere. A fost ca o bucurie. Mi-a schimbat sensul vieții, din acel moment, când am deschis parașuta, m-am apucat de plâns instantaneu, de bucurie, fiindcă nu credeam că pot să mai fac așa ceva. În proiectul Invictus sunt de aproximativ 10 ani. Am participat la două ediții ale Invictus Games – în 2017 în Toronto, Canada, unde a fost și prima ediție în care România a avut militari care au participat la acest concurs, și în 2023 în Germania, la Düsseldorf. A fost o emoție pentru mine, dar în același timp și o onoare ca să pot din nou să îmbrac culorile naționale și să reprezint România, să știe că și noi avem militari răniți și noi am plătit prețul suprem pentru a fi liniște pe globul acesta. Anul viitor, la Invictus Games în Canada, voi participa la schi, la rower și la volei din șezut, cu echipa. Mi-am pierdut piciorul în 2012, în decembrie, iar în 2013, în decembrie, am mers cu schiurile la Predeal alături de copiii mei, din dorința de a reuși, de a mă recupera și de a încerca să fac lucrurile pe care le făceam și înainte. Consider că acest proiect Invictus este cel mai bun lucru care putea să se întâmple pentru a motiva militarii care au suferit diferite afecțiuni fizice și psihice în teatrele de operații, deoarece acești oameni se regăsesc, se simt utili, fiindcă nu mai pot să mai facă ce făceau înainte, dar se descoperă la diferite discipline sportive. Și se ambiționează, mulți dintre ei câștigă medalii. Este un lucru nemaipomenit ceea ce se întâmplă în proiectul Invictus.