Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
15 noiembrie 2020, 22:33 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:06
Odată cu Lăsatul de sec al Postului de Crăciun trebuie respectaţi şi Filipii de toamnă, sărbătoare de care îşi amintesc mai ales femeile. Astfel gospodăria va fi ferită de necaz. Filipii se ţin pentru a avea noroc la cai, pentru a nu se isca viermi în grădini, pentru a se feri viile de uscăciune şi mai ales pentru a feri vitele de lupi. Socotind durata Filipilor, sărbătoarea poate fi plasată în calendarul popular chiar pe primul loc alături de Sântoader.
(varianta radiofonică a rubricii)
Despre Filipi folcloristul Constantin Rădulescu-Codin comenta hazliu la începutul acestui veac. „Dar eu mă crucesc tare la Filipii aceştia! De unde or mai fi ieşit şi ei, că-n calendar nu-i nici o pomeneală de Filip ori de Pilip. Şi cât sunt de ţinuţi, doamne, Pilipii! Şase zilişoare în rând femeile nu dau gunoiul afară, încât se strânge o târnă de gunoi după uşă. Nu împunge una o dată cu acul şi nu pune mâna pe nimic, „că-i rău de lup!” Îţi ia lupul oiţele din bătătură! Să te ferească Dumnezeu să isprăveşti de moară-n Filipi, să ţi se stingă focul în vatră, fie să-ţi lipsească ceva din casă, că nu te lipeşti de vecine, de te-ar vedea mort de foame ori îngheţat scut. Afurisite lighioane trebuie să mai fie şi lupii aceştia! Vezi dumneata, de unde să ştie ei c-ai ţinut Pilipii, ca să se uite cu jind la oiţele şi la porcii Dumitale, fără să le poată mânca, iar pe ale mele, care n-am ţinut Pilipii, să mi le mănânce?”.
Femeile să nu muncească, dar bărbaţii pot îndeplini orice sarcină: să lucreze deci, chiar şi în gospodărie. Măsuri apotropaice însoţesc această sărbătoare „se lipeşte gura sobii, să se lege şi gura lupului”, „prin unele părţi ale Doljului, în tot timpul celor trei zile cât durează pe aici Filipii se ţine atârnate de lemnul coşului o secure cu scopul ca întreaga familie să fie ferită de pagube”.
Să nu se dea nimic cu împrumut, mai ales sărături şi foc.
Text și lectură: Gabriela Nedelcu – Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
15 noiembrie 2020, 21:46 / actualizat: 15 noiembrie 2020, 22:58
Prescura, pâinea sfântă de la împărtășanie
Interviu cu Pr. Visarion Tuderici
În liturgicul Bisericii Ortodoxe, pâinea joacă un rol extrem de important, definitoriu. În jurul pâinii gravitează înțelegerea practică a adevăratei teologii. În tradiția creștină, pâinea este trupul lui Iisus, așa cum vinul roșu este sângele lui, jertfit pe cruce. Cine aduce la biserică pâine și vin, aduce o ofrandă de suflet pentru toate binefacerile primite de la Domnul. Pâinea este exemplul cel mai concret al celor mai curate și sincere năzuințe spre mântuire. Despre semnificația și simbolismul liturgic al prescurei la Sfânta Liturghie și ce reprezintă aceasta pentru credincioși, am stat de vorbă cu pr. protosingel Visarion Tuderici, secretar eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, cu sediul la Jula.
Prescura este, înainte de toate, pâinea liturgică din care preoții pregătesc sfânta împărtășanie și sfânta anafură. Dar semnificațiile ei sunt ample și surprinzătoare.
Încă din secolele I sau II după Hristos, creștinii au început să aducă în biserică pâine și vin, bunurile lor cele mai de preț de la masă. Apostolii propovăduiau generozitatea lui Iisus și spuneau adesea că pâinea este trupul lui dumnezeiesc, care s-a întrupat pe pământ. Cine putea să coacă o pâine și să o aducă la biserică, aducea o ofrandă din care se înfruptau toți credincioșii veniți să asculte slujba. Cu timpul, această pâine coaptă special pentru biserică se transformă într-un frumos obicei creștin îmbogățit de simboluri.
Cum se face prescura și ce simboluri poartă?
– Pâinea destinată bisericii trebuie să fie cât mai simplă, așa cum era masa unui creștin în vremurile biblice. Se folosește doar apă caldă, făină și foarte puțină sare și drojdie. Pâinea se lasă la dospit și se modelează în forme mici și rotunde. Înainte de a o pune în cuptor, trebuie imprimată cu literele și simbolurile creștine, care amintesc de Iisus. De regulă, prescura se face din două părți, care se unesc mai apoi, două bucăți de aluat unite între ele, care reprezintă cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască și firea omenească ce s-au întâlnit amândouă în persoana Mântuitorului Hristos. Prescura are un rol esențial la Sfânta Liturghie, alături de vin bineînțeles, pentru că, prin rugăciunile preoților și prin Pogorârea Duhului Sfânt, în timpul momentului care se numește epicleză, când strana cântă „Pe tine te lăudăm, pe tine bine te cuvântăm…”, atunci pâinea se preface în Trupul Mântuitorului, iar vinul în Sângele Domnului. Folosim pâine, prescură, la Sfânta Liturghie, pentru că întemeierea Tainei Sfintei Împărtășanii, care este centrul Sfintei Liturghii și centrul vieții duhovnicești, al Sfintei Biserici și al fiecărui creștin în parte, așadar folosim pâine, pentru că la Cina cea de taină Mântuitorul a folosit pâine dospită, „ardos” în termenul grecesc. De aceea și noi folosim pâinea dospită pe care se află o pecete, un pătrățel cu inscripțiile: IC (Iisus), XC (Cristos), NIKA (Biruitorul).
„Sfântul Agneț” și pregătirea cinstitelor Daruri
– La o liturghie este nevoie de cinci prescuri. Din prima prescură, înainte de Sfânta Liturghie, la slujba care se numește Proscomidie și pe care credincioșii nu o văd, pentru că se face în Altar, preotul scoate o părticică numită „agneț”, denumire care provine din limba slavonă și înseamnă „miel”. Practic este un cubuleț cu inscripțiile IC (Iisus), XC (Cristos), NIKA (Biruitorul), și care îl simbolizează pe Isus Hristos, iar după prefacere, după Epicleză, cubulețul acesta se va preface în Trupul Mântuitorului Isus. Bineînțeles că acest Sfânt Agneț se scoate cu rugăciune la fiecare tăietură pe care preotul o face, rostește câte o rugăciune, câte un verset din Psalmii lui David, după care Sfântul Agneț odată scos se așează pe Sfântul Disc.
Prescura din care a fost scos acest agneț, o simbolizează pe Maica Domnului, din care a luat trup Mântuitorul Hristos. Iar proscomidiarul, locul în care se face rânduiala aceasta a proscomidiei, simbolizează Bethleemul, locul nașterii lui Isus. Și atunci, înainte să înceapă proscomidia, preotul binecuvântează prescura în numele Mântuitorului Hristos, și după ce a scos agnețul, îl taie cruciș, astfel încât să se țină doar în coaja de sus și zice: „Înjunghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa și mântuirea lumii”. După care se așează agnețul pe Sfântul Disc și preotul înjunghie cu cuțitul acela special pe care îl numim „copie”, rostind cuvintele de la Sfântul Evanghelist Luca: „Și unul din ostași coasta Lui cu sulița a împuns și îndată a ieșit sânge și apă”. Zicând acestea, preotul toarnă în potir apa și vinul, care la momentul potrivit se vor preface în Sângele Mântuitorului Hristos.
Am zis că la Liturghie folosim cinci prescuri, așadar din prima prescură se scoate Sfântul Agneț, din a doua prescură se scoate un triunghi, care o simbolizează pe Maica Domnului și se așează pe Sfântul Disc, în dreapta agnețului, rostind cuvintele din Psalmul 44: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.”
După aceea, preotul ia prescura a treia și scoate nouă triunghiulețe (care simbolizează cetele îngerești și cetele sfinților), pe acestea le așează în stânga Sfântului Agneț. Primul triunghi simbolizează pe Sfinții Arhangheli și Sfinții Îngeri, al doilea pe Sf. Ioan Botezătorul și Sfinții Proroci, după aceea Sfinții Apostoli, apoi Sfinții Ierarhi, Sfinții Mucenici și Mucenițe, Cuvioși și Cuvioase, Sfinții doctori fără de arginți, Sfinții părinți Ioachim și Ana și Sfinții care se prăznuiesc în ziua în care se săvârșește Sfânta Liturghie și ultima părticică se scoate pentru Sfântul a cărui liturghie se face: Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare.
Din prescura a patra, preotul scoate niște triunghiulețe pentru episcopul locului, pentru conducătorii țării și pentru ctitorii vii și pentru cei care ajută biserica, și tot din prescura a patra preotul pomenește numele celor pe are îi are pe pomelnicele de pomenit. După care ia prescura a cincea, din care ia câteva părticele rostind o rugăciune în care îi pomenește pe toți cei care au murit în diferite împrejurări de prea mare tristețe (accidente, sau omorâți de animale, înnecați, arși, prăpădiți în catastrofe naturale, etc.). Tot din prescura a cincea se scot părticele pentru pomelnicele cu cei adormiți. Apoi preotul revine la prescura patru, din care scoate o părticică pentru sine, rostind o rugăciune pentru el însuși. Cu toate acestea, Sfântul Disc se acoperă și se intră în rânduiala obișnuită a Sfintei Liturghii.
Simbolistica celor săvârșite la proscomidie
Ceea ce este important după proscomidie, este faptul că, pe Sfântul Disc, așa aranjate părticelele mai sus amintite, așa avem întreaga biserică. Avem biserica triumfătoare din ceruri reprezentată de Mântuitorul în mijlocul discului, Maica Domnului în dreapta și Cetele Sfinților și ale Îngerilor și biserica luptătoare de pe pământ, reprezentată de părticica episcopului și pomelnicele celor vii. Ambele biserici se întâlnesc aici pe Sfântul Disc, la fiecare Sfântă Liturghie. Iar la momentul potrivit în timpul Epiclezei, doar agnețul, din tot ce se află pe disc, se preface în Trupul Mântuitorului, iar ceea ce este în potir, vinul, în Sângele Domnului. În timpul slujbei când la strană se cântă priceasna, preotul se împărtășește, pe urmă pune în potir toate părticele care au rămas pe disc, și Sfântul agneț se sfărâmă în patru părți. Părticica cu Isus preotul o pune în potir și se împărtășește el însuși, iar daca sunt mai mulți preoți părticica aceasta se împarte la câți slujitori sunt, iar din părticelele NI și KA se împărtășesc credincioșii. Bineînțeles când preotul pune în potir fiecare părticică în parte rostește câte o rugăciune, iar când pune părticele scoase pentru cei vii și adormiți rostește rugăciunea: ”Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele tău, pentru rugăciunile tuturor sfinților săi”. Și atunci toarnă părticelele în potir, în Sfântul Sânge, pentru ca și așa credincioșii să se împărtășească de Hristos, de jertfa nesângeroasă a Mântuitorului, pe care o repetăm la Sfânta Liturghie.
”Toți credincioși așteaptă cu răbdare, la finalul slujbei, să primească anafura binecuvântată”
Prescura din care s-a scos Sfântul Agneț și părticica pentru Maica Domnului, se sfințesc în timpul Axionului, în timp ce strana cântă ”Cuvine-se cu adevărat”, atunci preotul le binecuvintează, rostind rugăciunea:”Biecuvintează Doamne pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Se atinge de Sfântul Disc și potir, ca după Sfânta Liturghie să se împartă credincioșilor.
Nu întămplător dintre toate mâncărurile, doar pâinea este pomenită în rugăciunea ”Tatăl Nostru”, ”pâinea noastră cea de toate zilele”. Dar prin acest cuvânt ”pâine” noi cerem de la Dumnezeu hrana de care avem nevoie ca să supraviețuim.
La fel și la Sfânta Liturghie vedem gingășia lui Dumnezeu, pentru că, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a zis ”luați, mâncați, acesta este trupul meu”, ceea ce spunem și noi la Sfânta Liturghie, și ”beți dintr-u acesta toți, acesta este scump sângele meu”.
Noi mâncăm Trupul lui Hristos la Sfânta Împărtășanie, dar Dumnezeu este atâta de gingaș încât se ascunde în pâinea aceasta. Pentru că, dacă ne-ar da trup, nu ne-am putea apropia, dacă am vedea trupul acolo. Dar în gingășia lui Dumnezeu a găsit metoda aceasta de a se uni cu noi, ascunzându-se în chipul pâinii, cu toate că, noi credem că acolo este cu adevărat trupul Mântuitorului, nu doar un simbol, al trupului Său, ci trupul adevărat. Iar anafura ce se împarte cerdincioșilor spre binecuvântare, credincioșii o duc acasă. Toți credincioși așteaptă cu răbdare, la finalul slujbei, să primească anafura binecuvântată. Bucățelele de pâine trebuie luate pe stomacul gol, dintr-o tradiție veche, care vorbește despre curățenia trupului și despre sacrificiul tuturor sfinților martiri. În timp ce ne rugăm și gustăm din această pâine sfințită, trebuie să ne gândim că facem un act duhovnicesc și că asupra noastră coboară pacea pe care ți-o dă credința curată.
Anca Becan
Interlocutor: Pr. protosingel Visarion Tuderici, secretar eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, cu sediul la Jula, despre semnificația și simbolismul liturgic al prescurei la Sfânta Liturghie și ce reprezintă aceasta pentru credincioși.
Reporter: Anca Becan
Foto: Anca Beca
A consemnat: Anca Becan, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
26 octombrie 2020, 16:17 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:06
Sâmedru și sărindarul de obște
Marea sărbătoare religioasă şi populară, Sfântul Dumitru marchează deschiderea unui străvechi sezon pastoral de 6 luni. Este momentul când prin practici rituale se face liantul între Lumea cu Dor şi Lumea fără Dor. Moşii de Sâmedru ocupă un loc prioritar în complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor.
(varianta radiofonică a rubricii)
În Oltenia, de Sâmedru, în zona Calafatului, la Desa se derulează o secvenţă importantă a unui obicei tradiţional cu amplu scenariu ritual, ceremonial numit Sărindarul de obşte.
Cercetările de teren realizate de reputatul folclorist Al. I. Amzulescu au evidenţiat trisecvenţialitatea acestui obicei.
Un prim moment „purtarea sărindarului” are loc în lunile februarie-martie când familiile fiecărei uliţe se leagă într-o ceată pentru a prăznui sărindarul lor de obşte.
Al doilea moment, „slobozirea apelor” se desfăşoară în prima săptămână a lui septembrie.
În ambele momente bărbaţii nu participă. Al treilea însă, ce se petrece de Sfântul Dumitru, denumit „ spargerea sărindarului de obşte reuneşte pe toţi membrii comunităţii.
Ineditul şi frumuseţea obiceiului l-au determinat pe marele folclorist Al. I. Amzulescu să realizeze un film în anul 1968, film circumscris în seria de circulaţie internaţională Enciclopaedia Cinematographica. Acesta a fost produs de Institutul de Film ştiinţific din Göttingen, Germania.
Spargerea sărindarului de obşte are câteva detalii semnificative: este un ospăţ bogat făcut de cetele de sărindar, la care participă toţi sătenii, timp de două zile. Este prilej de cântec şi joc, în preajma fântânii (simbolul apei), la care nu lipsesc pomii vieţii împodobiţi cu ghirlande şi dulciuri.
Elementul care trimite cu gândul la cinstirea moşilor îl constituia apariţia măştilor închipuind bătrânii bărboşi. Apar astfel simbolic viii şi morţii, o „întâlnire” a generaţiilor.
Se configurează astfel o vie mitologie a cultului strămoşilor şi credinţa în unitatea obştii. Este o perindare a generaţiilor, legate prin sărindarul de obşte, care trimite la ideea de perenitate.
Spargerea sărindarului se încheie cu un foc mare, peste care sar tinerii, focul ştiut drept Focul lui Sâmedru.
Este un prilej de petrecere şi de revigorare a legăturilor cu ceata de vârstă, de implicare în viaţa comunităţii a tinerilor familii şi de amintire a celor plecaţi în Lumea fără dor.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Laura Csumpilla, româncă din Ungaria, doreşte să devină profesoară în Ungaria
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
26 octombrie 2020, 13:40 / actualizat: 26 octombrie 2020, 14:56
Absolventă a universităţilor din Timişoara şi Arad, îşi doreşte să devină profesoară în Ungaria
Laura Csumpilla este o tânără ambițioasă din comunitatea românească din Ungaria, care în ciuda faptului că părinţii nu au vorbit cu ea acasă românește, a reușit să învețe limba română, studiind în România. Pentru a-şi atinge acest scop, s-a folosit de o bursă de studiu, oferită de Statul Român, pentru etnicii români din jurul graniței. Rolul acestor burse este, dealtfel, să-i ajute pe acești tineri să nu se piardă. Laura a făcut universitatea la Timișoara, a învățat într-un an limba română excelent, după licență a făcut masteratul tot în România, iar acum lucrează în Arad, învață în continuare pentru modulul pedagogic, deoarece dorește să devină profesoară.
De ce a ales să studieze în România și despre cum a ajutat-o această oportunitate ne povesteşte în rândurile de mai jos.
– Am terminat Liceul Evanghelic din Bichișciaba, unde am făcut un an pregătitor la limba engleză, pentru că am vrut să învăț engleza la un nivel mai înalt, iar părinții m-au susținut. Anul pregătitor a fost destul de ușor și plăcut, pentru că doar engleză am învățat nu am avut și alte materii, însă anii de liceu nu pot să spun că au fost ușori. Ceea ce am realizat că am ales liceul din Bichișciaba a fost faptul că am făcut bacalaureat la nivel superior din limba engleză și italiană, și atestat de limba engleză, dar cu toate acestea nu am putut să mă înscriu în Ungaria la facultatea la care mi-am dorit, pentru că mi-a lipsit un minim de puncte. La altă facultate nu am vrut să merg în Ungaria, de aceea am ales să merg la Universitatea de Vest din Timișoara, ceea ce nu regret, sunt foarte mândră pentru această alegere a mea. Fiind etnic român din Ungaria am primit din partea Statului Român o bursă de studiu, dar pentru că nu am știut românește am făcut prima dată un an pregătitor de limba română, la Universitatea de Vest Timișoara.
– Cum a fost să începi un an pregătitor în România, unde nu cunoșteai deloc limba română și poate doar puțin din cultura acestei țări?
– La început a fost foarte greu, nici la magazin nu am avut curaj să merg singură, pentru că nu mă descurcam deloc. Cunoșteam câteva cuvinte, dar foarte puține. De exemplu, în primele zile a trebuit să merg la magazin după pâine și știam doar atât să zic „O pâine, vă rog! Mulțumesc!”, așa că am intrat într-un magazin, am cerut o pâine, iar vânzătoarea m-a întrebat dacă doresc pâinea feliată sau întreagă, și mi-a mai zis dacă vreau și o plăsuță, eu însă nu am înțeles nimic, am ieșit din magazin plângând, fără pâine, fără plăsuță și fără să salut. Am mai avut, de exemplu, la început o mare frică de secretara de la universitate. Așa că de fiecare dată când mergeam la secretariat mergeam pregătită cu textul, iar dacă mă încurcam continuam în engleză, dar nu pot să zic că le-a plăcut dacă nu știam să mă descurc în limba română. După trei luni de zile de cursuri la anul pregătitor de limba română am început să înțeleg aproape tot, am și putut după primul semestu să comunic puțin, dar și să construiesc câteva propoziții mai complexe în limba română. La terminarea anului pregătitor am avut examen de limba română, istorie, cultură, literatură și gramatica limbii române și am terminat anul cu nota 10. Acest an pregătitor m-a avantajat și la limba engleză și italiană, limbi în care am comunicat cu colegii până nu am știut vorbi românește.
– După un an pregătitor de limba română te-ai simțit pregătită să începi universitatea în România?
– Da, așa am simțit că sunt pregătită. Sigur că la început am avut puțină teamă, nu am crezut că într-un an o să reușesc să învăț limba română la un nivel atât de avansat, ca să încep universitatea. Dar, într-adevăr, am învățat foarte mult și individual, deoarece fără ambiție nu poți să înveți o limbă străină și, nu în ultimul rând, am avut profesori extraordinari de buni la Timișoara.
– Care a fost specializarea aleasă?
– Mi-am luat licența din limbi și literaturi, engleză și italiană, dar și literatură comparată în limba română. Am terminat în anul 2018 și am petrecut trei ani foarte frumoși la această universitate.
– Ce a însemnat pentru tine cei patru ani petrecuți la Timișoara? Cum te-ai simțit în frumosul oraș studențesc?
– Timișoara este un oraș universitar modern, deosebit de frumos, plin de posibilități, plin de studenți, de tineri. Îmi place orașul foarte mult. M-am simțit foarte bine în Timișoara, dar cred că pentru orice tânăr, orașul studenției sale este deosebit. Am avut prietene la facultate, cu care ne-am ajutat reciproc, de exemplu de multe ori ne-am întâlnit la bibliotecă după cursuri și am scris împreună lucrarea de licență. Absolut deloc nu regret că am învățat la Universitatea de Vest Timișoara, pentru că au fost pentru mine niște ani frumoși și utili.
– Prin terminarea acestei universități ai realizat ceea ce ți-ai propus, ceea ce ai dorit?
– Parțial da, pentru că, imediat după licență, am primit bursă în Arad, la Univesitatea Aurel Vlaicu, unde m-am înscris la masterat, am învățat filologie română și engleză, și pe lângă masterat am reușit și să muncesc, să mă întrețin. Am absolvit anul acesta, 2020, cu nota aproape maximă, 9,50, iar atunci o să fie visul meu împlinit când voi termina și modulul pedagogic pe care îl încep în luna octombrie, tot aici în Arad.
– Care sunt planurile tale pentru viitor, după ce vei termina modulul pedagogic, după ce-ți vei termina studiile?
– Sper să reușesc să lucrez în continuare pe lângă modulul pedagogic, iar dacă o să primesc un post de profesor m-aș bucura foarte mult. Dacă aș găsi un post de profesor în Ungaria, atunci mă gândesc să mă întorc acasă. Deocamdată sunt încă în Arad, învăț și lucrez aici.
– Este un avantaj pentru tinerii etnici români din Ungaria să opteze pentru aceste burse de studiu de care te-ai folosit și tu? Ce le transmiți tinerilor care doresc pe viitor să învețe în România?
– Da, le recomand să vină să învețe în România cu bursă, dar așa cum am spus și anterior, trebuie să fie curajoși, ambițioși și trebuie să învețe, deoarece nu este deloc ușor. Nimeni nu te trece la examen dacă nu știi și nici nu ești avantajat că ești venit din altă țară. Nimeni nu ține cont de asta, că eşti venit din altă țară și nu știi limba română la fel de bine ca alții.
– Te avantajează faptul că știi la perfecție mai multe limbi străine?
– Știu aproape la perfecție mai multe limbi, sper să mă folosesc de acest lucru pe viitor, dar încă învăț, vreau să devin profesor și, în rest, vedem ce aduce viitorul.
Anca Becan
Interlocutor: Laura Csumpilla, româncă din Ungaria, absolventă a universităţilor din Timişoara şi Arad cu bursă de studiu din partea Statului Român.
Reporter: Anca Becan
Foto: Anca Beca
A consemnat: Anca Becan, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
23 octombrie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:06
Marea sărbătoare, a Sfântului Dumitru, trebuie întâmpinată cu un gând şi pentru cei plecaţi prea devreme în Lumea Fără Dor. Moşii de Sâmedru sunt în sâmbăta dinaintea sărbătorii.
(varianta radiofonică a rubricii)
Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, „Moşilor” le revine un loc prioritar.
Obiectele de recuzită folosite în cadrul ceremonialului acestui obicei sunt variate, de la o zonă etnografică la alta. Peste tot însă sunt pregătite pentru această zi „oalele de moşi”, modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată.
Moşii de Sâmedru sunt ştiuţi şi sub denumirea de Moşii de toamnă. Se dă de pomană grâu fiert pregătit cu unt (untură), cu lapte sau brânză. În Banat se fierbea scrob cu făină de grâu sau grâu. Mâncarea aceasta se numeşte chiar Moşi şi se dă de pomană. Când se împart moşii, e bine să se spună:
Voi moşi, strămoşi,
Să-mi fiţi voioşi
Să-mi daţi spor în casă,
Cu mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori.
Ziua de Moşi de Sâmedru e zi fără griji, că nu se fac farmece.
Dincolo de semnificaţia magică a gestului „datul de pomană”, „moşii” înseamnă şi într-ajutorarea celor nevoiaşi prin practicarea carităţii în numele celor dispăruţi.
Se spune: nu numai când ai şi dai e bine primit, mai ales când ai puţin şi dai, e facere de bine şi mulţumire. Că fericire de unul singur nu s-a pomenit.
Foto: doxologia.ro
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Recent a văzut lumina tiparului o cărticică de poezii pentru copiii de grădiniță. Volumul a apărut în îngrijirea educatoarei Mihaela Birescu, de la grădinița românească din Bătania, care este și autoarea poezioarelor. Volumul se numește „Carte de poezii mici, texte, jocuri” și a fost editată la Editura Mirador din Arad, cu sprijin de editare din partea sponsorilor.
Cum a luat naștere acest volum și cum poate fi procurat? O să aflăm mai multe din interviul realizat cu doamna educatoare.
– Cum a luat naștere această cărticică? Are o poveste acest volum de poezii?
– Are într-adevăr o poveste chiar foarte lungă. Cu mulți ani în urmă, căutând poezii pentru diverse teme săptămânale de la grădiniță, găseam doar poezii foarte lungi și grele, rar găseam o poezioară scurtă și cu cuvinte simple. Poeziile românești sunt foarte frumoase, însă pentru copiii noștri sunt puțin greoaie. Atunci am văzut că-mi vine ușor să scriu și de multe ori le scriam eu. Le-am adunat și cu încurajări din partea propriilor mei copii și cu multe desene de la copilașii grădiniței am reușit să scoatem o carte.
– Desenele provin numai de la copiii de la grădinița din Bătania?
– Sunt două sau trei desene de la copiii mei, care și ei au fost tot aici la grădiniță, restul desenelor sunt de la copiii grupei de anul trecut.
– Sunt desene foarte frumoase. Copiii știau că desenele lor vor fi pentru o carte?
– Da, și am să-ți mărturisesc cum am făcut. I-am întrebat dacă vor să mă ajute, că tot trebuia să desenăm o zi pe săptămână dimineața, și am luat mai multe astfel de zile. Și i-am întrebat: vreți să mă ajutați? Şi vă și plătesc, și mai mult decât atât vă trec în carte, de autori ai desenelor, bineînțeles. Au fost foarte bucuroși, nu neapărat că au apărut în carte, ci pentru că am plătit în ouă de ciocolată.
– Cartea este foarte îngrijită. Cine a editat această broșură de poezii?
– Am întrebat în stânga, în dreapta, cine ar fi interesat, se pare că aceste cărți pentru copii sunt în topul celor mai căutate, și nu a fost chiar așa de greu să o tipărim. Cartea a fost tipărită la Arad și sperăm să putem să o reedităm, pentru că mai sunt cereri și m-aș bucura să ajungă la toți cei care și-o doresc.
– Cine poate să ajungă la această carte?
– O să-i fac o mică promovare pe Facebook, promovare în sensul că o să explic câteva dintre poezii, o să arăt câteva dintre desene și o să întreb, o să fac un mic sondaj ca să știu cine și-ar mai dori ca să știm câte să mai reedităm.
– Cum a fost primită cartea?
– Chiar mai bine decât mă așteptam. Toată lumea s-a bucurat, copiii mei s-au bucurat foarte tare. Nu este prima mea carte, dar e prima pentru copii, și când am venit la grădiniță, a trebuit să stau de vreo două-trei ori să citesc poeziile și să le explic desenele colegilor lor, care au plecat deja la școală. Acum așteptăm să vedem cum reușim cu pandemia aceasta, cu pericolul ei. Mi-aș dori să ajung cu cartea și cu câțiva copii aici la școală la clasa întâi, pentru că mulți care au realizat desenele sunt școlari.
– Pentru că ai amintit pandemia, să vorbim puțin și despre această problemă. Cum a început anul nou școlar, după vacanța prelungită și în condițiile pe care le cunoaștem?
– Pe de-o parte greu, pentru că sunt multe măsuri de respectat, măsuri pe care adulții nu le înțeleg de multe ori și nu le respectă, d-apoi copiii. Ei vin la tine, te îmbrățișează, tușesc pe tine, nu neapărat cu vreun virus, dar asta este. Pe de altă parte este foarte frumos, pentru că ne-am revăzut după mult timp. Noi ne-am mai revăzut din 25 mai, într-o formulă puțin mai restrânsă, dar ne-a fost dor unii de alții. Este și ușor și greu, dar încercăm să avem grijă. Noi, adulții ne dezinfectăm, pe copii i-am învățat, deja știu să se spele pe mâini tot timpul, folosesc batistuța de hârtie…
– Nu se poate compara educația de la grădiniță și statul acasă?
– Eu zic că nu. Noi am încercat să compensăm un pic lipsa noastră, am avut și pagină specială pentru grupa noastră, dar totuși contactul uman este foarte important pentru socializare. Grădinița, până la grupa mare cel puțin, despre asta este.
– Ce fel de măsuri speciale a trebuit să introduceți la grădiniță?
– Împreună cu directoarele și cu toate colegele am încercat să venim cu idei cât mai simple, dar cât mai utile, și doamnele directoare le-au pus într-un protocol, pe care încercăm să-l respectăm. Acest protocol este făcut după sugestiile ministerului educaţiei, deci încercăm și noi să respectăm ce respectă toată lumea, ca de exemplu: luatul copiilor de la poartă, măsurarea temperaturii, spălarea mâinilor, dezinfectarea lucrurilor și a obiectelor pe care le atingem, cât de des putem, distanța pe cât se poate, că este destul de greu la grădiniță cu distanța, dar încercăm și copii știu cu distanța puțin să aibă grijă.
Ștefan Crâsta
Interlocutor: Mihaela Birescu, educatoare la Grădinița românească Lucian Magdu din Bătania
Reporter: Ștefan Crâsta, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
Foto: Foaia românească
A consemnat: Anca Becan, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
La Eforie a avut loc prima ediție a Taberei Naționale de Creație artistică intitulată ”Arta învinge prin artiști-Plain Air”. Manifestarea a fost organizată de Asociația Localităților și Zonelor Istorice și de Artă din Romania (ALZIAR) în parteneriat cu Primaria Eforie.
Evenimentul remarcabil de la malul mării a reunit artiști de hand made și încondeiere ouă, gravori, artiști de sculptură mică, iconografi, fotografi, dansatori populari, muzicieni, pictori.
Scopul taberei a fost de a dezvolta competenţele artistice, prin legătura directă cu natura, în speţă cu universul citadin și maritim și lupta pentru desăvârșirea artelor în condiții de pandemie. Artiștii prezenți la eveniment au respectat toate regulile impuse de pandemie și au reușit prin forța imaginației, să creeze obiecte cu valoare artistică remarcabilă.
Diversitatea artistică oferită de ansamblurile folclorice participante a contribuit la îmbogățirea patrimoniului cultural local. Seară de seară ansamblurile folclorice au prezentat spectacole tradițonale românești, tătărești, turcești și bulgărești. Un moment aparte foarte apreciat a fost programul artistic susținut de membrii Ansamblului folcloric turco-tătar „Akdeniz” din Techirghiol, tinerii artiști au expus prin dans tradițiile autentice turcești și tătărești dobrogene.
Alături de dansatori prezența doamnelor Dr. Aysun Mologean și Prof. Narciz Amza nu a trecut neobservată, deoarece cele două membre ale comunității tătare au prezentat tradițiile culturale ale tătarilor din Dobrogea. Costumele superbe și pline de originalitate purtate de dansatori, unele fiind create chiar de aceștia, au contribuit de asemenea la reușita galei.
La finalul evenimentului Maria Carmen Șerbănescu, secretar general A.L.Z.I.A.R. în calitate de organizatoare a delclarat pentru cititorii noștrii următoarele: ’’Evenimentul la final s-a dovedit de un real succes. Consecventă menirii sale de a desfăşura programe de educaţie artistică, Asociația Localităților și Zonelor Istorice și de Artă din România – ALZIAR a organizat împreună cu Primaria orașului Eforie prima ediție a Taberei Internaționale de Creație Artistică cu tema : ,,Eforie – ARTA VA ÎNVINGE PRIN ARTIȘTI, Plain Air – Editia I”. Au participat pictori, muzicieni, dansatori populari, artiști de hand made și încondeiere ouă, gravori, artiști de sculptură mica, iconografi, fotografi, artiștii au realizat lucrări de artă sau au desfășurat programe artistice de calitate.
Scopul taberei a fost dezvoltarea competenţelor artistice, prin legătura directă cu natura, în speţă cu universul citadin și maritim și lupta pentru desăvărșirea artelor în condiții de pandemie. In cadrul taberei, s-a desfasurat un admirabil grupaj din creația vestimentară și accesorii hand made a artistelor: Simona Pascale din Galați; Alexandra Pirîianu din Moreni; Cristina Mihailă din Bucuresti. Expoziția s-a intitulat „INTERFERENTE ARTISTICE” și a cuprins o serie de modele de vestimentație feminine, pentru copii și accesorii hand made. Vernisajul a avut loc în foayerul Hotelului Crișana din Eforie Sud și vernisajul de metaloplastie a creatoarei Cristina Dinu, cel de cusături tradiționale (autor Despina Balteanu) și încondeiere ouă (12 încondeietoare au desfășurat workshopuri în holul Hotelului Crișana). Au avut loc și două lansări de carte: Cristina Dinu și Dorin Bălteanu. Lucrările de grafică și pictură rezultate la sfârșitul taberei, au fost vernisate într-un cadru oficial la Hotel Crisana în data de 8 septembrie 2020. Au participat 16 artisti :pictori, acuareliști și graficieni. La final ne-au încantat auzul melodiiile ardelenești ale rapsodului Cristian Fodor din Deva în pașii de dans ai Ansamblului turco-tatar ,, Akdeniz ’’din Techirghiol și ai Ansamblului de dansuri populare ,,Carpati’’ al Casei de Cultura Tudor Musatescu din Câmpulung, iar Primaria Eforie a înmânat diplome participanâior și a făcut invitația celor prezenți de a revenii în anul următor la cea de-a doua ediție a taberei.’’
Asociatia ALZIAR are în prezent 54 de membrii – 14 consilii județene și 40 de primarii municipii, orașe și comune istorice. Proiectele desfășurate de Asociație duce la creşterea prestigiului cultural şi la îmbogăţirea patrimoniului cultural al orașului și judetului, fiind şi o cale pentru iniţierea de noi colaborări la nivel naţional şi internaţional.
Ansamblul „Akdeniz” a luat fiinţă din dorința de a împărtăși tuturor dragostea față de dansurile populare tătărești dobrogene și crimeene, turcești, dar și bulgărești.
Prin eforturile depuse de Sezer Ali, coordonatorul grupului, anul 2019, a constituit și anul debutului reuşind astfel să sintetizeze dansuri ce provin din diferite regiuni ale lumii turcice.
Ansamblul „Akdeniz” a participat la festivaluri și evenimente culturale și naţionale din județul Constanța. În prezent ansamblul este condus de Sezer Ali şi coordonat de doamna Dr. Aysun Mologean, ei reuşesc, pe lângă o firească mulţumire personală să adune oamenii, cu construcţii sufleteşti identice, şi să le ofere noi sensuri cuvântului „frumos”.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
14 octombrie 2020, 10:05 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:07
Mare sărbătoare este ziua de 14 octombrie, mare şi de ţinut minte, pentru că în viaţă nu uiţi mai ales începutul şi sfârşitul. Sărbătoarea se mai numeşte şi Vinerea Mare.
(varianta radiofonică a rubricii)
În orice zi din săptămână ar fi, ziua se numeşte astfel şi e una din cele douăsprezece vineri de peste an ţinute cu post şi nelucru. Zilele au numele lor, pe care trebuie să le respectăm spunându-le numele. Când se numeşte altfel o zi, acea zi este mai importantă decât celelalte şi nu trebuie uitată. Vinerea Mare e ţinută cu nelucru pentru a feri membrii familiei de primejdie de boală, de trăsnet şi grindină, de boli de ochi. De boli urâte, pentru că se credea că Paraschiva a fost o fată tare urâtă, ca Sfânta Vineri, dar datorită smereniei şi dăruirii sufletului ei către Dumnezeu, trupul ei după moarte nu a putrezit şi era plin de mireasmă, când a fost dezgropat de către locuitorii din Epivat pentru a pune alături un marinar înecat.
Nu frumuseţea chipului dăinuieşte în timp, ci frumuseţea sufletului, a cugetului curat, a gândului bun pentru semeni. De Vinerea Mare încep ciobanii „a pleca la vale”. Şi tot în această zi se slobod oile la berbeci pentru prăsire. După calendarul ciobanilor, de vor face astfel, vor avea miei frumoşi cu două săptămâni înainte de Paşti. Şi tot pentru a avea miei frumoşi nu folosesc obiecte de tăiat în această zi, să nu iasă miei tărcaţi. Nici în viaţă nu-i bine să fie cineva tărcat, e însemnat şi orice semn lăsat de Dumnezeu nu-i lăsat la voia întâmplării, ci numai la voia Domnului. Te fereşti, pentru că-i însemnat.
Şi cum tot începutul are şi un sfârşit, vara pastorală se sfârşeşte de Sfânta Paraschiva. Şi vara lui Mioi se sfârşeşte şi vremea se burzuluieşte. Ţăranii îşi cumpără haine groase de iarnă de la târguri şi iarmaroace, că nu se ştie niciodată cât va fi iarna de grea. Ba se ştie, dacă priveşti oaia în dimineaţa de Vinerea Mare, de e belălaie (singură) iarna va fi uşoară, de stă grămadă cu altele, iarna va fi grea. Cum o fi, numai să fie şi s-o trăim bine, se zicea demult, nu doar de-acum!
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
„Eu încerc tot timpul să descopăr talentele elevilor…”
Interviu cu profesoara Andrea Szenes, distinsă cu premiul „Pro Cultura Minoritatum Hungariae”
Pe 24 septembrie, au fost decernate la Budapesta premiile „Pro Cultura Minoritatum Hungariae”, pe anul 2020. Distincţia „Pro Cultura Minoritatum Hungariae” pe anul 2020, din partea comunităţii româneşti, a fost acordată profesoarei de muzică Andreea Szenes de la Şcoala Generală „Lucian Magdu” din Bătania, „pentru activitatea merituoasă depusă în vederea popularizării şi transmiterii tezaurului folcloric muzical român şi maghiar”. Cu ocazia aceasta, am stat de vorbă cu doamna profesoară întrebând-o despre sentimentele ei după preluarea acestui premiu, dar bineînţeles şi despre şcoala din Bătania, despre elevi şi despre muzică.
– Vă felicit, doamna profesoară, pentru distincția „Pro Minoritatum Hungariae”. Ce credeți, pentru ce ați meritat acest premiu?
– În primul rând, vreau să spun că eu provin dintr-o familie modestă, părinții mei au fost oameni simpli, dar harnici. Cred că eu am învățat foarte multe de la ei, în primul rând hărnicia, să muncesc mult. Și cred că așa am reușit să ajung aici, unde sunt acum.
– Aici, la școala din Bătania predați cânt și muzică. Știu cum este privită această materie, această disciplină, pentru că nu toată lumea o ia în serios, dar dumneavoastră ați avut capacitatea ca să faceți din această disciplină una foarte importantă în această școală. Cum ați reușit?
– Copiii iubesc muzica, doresc să cânte în continuu. Am reușit, în primul rând, prin dragostea pentru copii, care este foarte importantă, și trebuie și să știi cum să predai muzica. Am introdus și instrumentul pe care l-am învățat de mică și anume, vioara. Am adus-o de multe ori la clasă și pentru ei a fost un lucru foarte mare. Dar nu numai vioara, ci am adus de multe ori şi chitara la oră și cântăm împreună, ascultăm muzica pe care și-o doresc și ne ascultăm reciproc. Așa, încetul cu încetul, s-a făcut un lucru minunat.
– Credeți că și dragostea dumneavoastră față de muzică se lipește de copii?
– Categoric că da, mai ales că eu încerc tot timpul să descopăr talentele elevilor și când văd că un elev are un auz muzical bun, însoțit de talent și ambiție, încerc să lucrez mai mult cu acel copil şi separat. Așa am reușit să organizez concursurile pe care le cunoaștem, pentru că sunt copii talentați.
– Copiii se comportă foarte degajat în fața publicului și cântă foarte natural…
– Bineînțeles, dacă cântă din ce în ce mai des în casă individual, ca solist, că așa am obișnuit să le spun și le place acest lucru, îl aplaudăm de fiecare dată. La noi așa decurg orele. Şi fiind stăpân pe el se degajează și cântă fără nici o problemă.
– Care este cea mai mare realizare pe care ați petrecut-o în această școală?
– Multe lucruri sunt minunate aici, lucruri la care nici nu m-am gândit când am ajuns în școala aceasta și am început să predau, dar cred că realizarea cea mai mare pe care am avut-o aici este concursul „Vocea de aur”, concurs pe care l-am organizat cu ajutorul fostei directoare Iulia Olteanu. Ea întotdeauna m-a încurajat și dacă am venit cu o propunere dânsa a spus „Andreea, fă!”, a avut încredere în mine și asta a contat pentru mine foarte mult.
– Acest lucru îl vedem și prin manifestarea copiilor, că au primit foarte bine această inițiativă a dumneavoastră, că altfel se predă muzica. Cum vă ajută colegii?
– Categoric că singură nu aș fi putut să fac toate aceste lucruri. Colegii sunt alături de mine, oricând am avut nevoie în organizare de ceva, m-au ajutat imediat. Chiar singură niciodată nu poți să faci totul. Aici există o echipă bună, cu care facem multe, multe lucruri frumoase împreună.
Interlocutor: Andrea Szenes, profesor de muzică al Școala românească Lucian Magdu din Bătania
Reporter: Ștefan Crâsta, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
Foto: Foaia românească
Fototext:
Cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzicii, 1 octombrie, profesoara Andreea Szenes a oferit un mini-concert fiecărei clase de la şcoala românească din Bătania
A consemnat: Anca Becan, redactor MTVA, Emisiunile în limba română
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
14 septembrie 2020, 09:37 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:09
Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.
(varianta radiofonică a rubricii)
Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.
În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.
Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.
Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.
Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!
Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.
Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:
Busuioace nu te-ai coace,
Nici sămânţă n-ai mai face,
Că din sămâncioara ta
A ieşit dragostea
…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
8 septembrie 2020, 07:50 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:09
Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.
(varianta radiofonică a rubricii)
De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.
A trecut Sântă-Măria
Să lepădăm pălăria!
Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.
Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.
În Oltenia ziua de 8 septembrie este ţinută şi pentru cei ce au pus de sărindar de obşte. La Desa în judeţul Dolj, de nu se mai ştie de când, de Sfânta Măria Mică se sloboade sărindarul. Iar la Hunia –Maglavit se face Pomana de Voie sau Sărindarul Mare. Precedat de purtatul sărindarului în Paresimi şi încheiat cu spargerea sărindarului la Sfântul Dumitru, slobozirea sărindarului e moment de bucurie pentru toate generaţiile, dar mai ales pentru copii, pentru că ei slobod sărindarul. Şi iată cum şi în acest obicei la 8 septembrie apare imaginea copilului, cum celebrarea naşterii Maicii Domnului e sărbătoarea cea cunoscută şi cum ruga pentru a avea un copil poate fi împlinită.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
La 2 septembrie 1856, Sultanul Abdul Mecid semnează firmanul prin care localitatea Karasu capătă numele de Medgidia.
Geamia Abdul Mecid este una din cele mai frumoase şi mai mari lăcaşe de cult musulmane din Dobrogea care în secolul trecut avea şi o şcoală mahomedană.
Distrus în timpul războiului Ruso-Turc din anii 1828-1829, oraşul Medgidia, atestat la începutul sec.al XV-lea, a fost reclădit după războiul Crimeei(1853-1856), din iniţiativa lui Said Paşa, guvernatorul otoman al Dobrogei, prin aşezarea, pe vatra vechiului Kara-su, a unui număr de 6000 de emigranţi tătari din Crimeea.
Noii veniţi, toţi de confesiune islamică, au beneficiat, prin firmanul Sultanului Abdul Mecid (1839-1861), datat 2 septembrie 1856, de o geamie ce a primit numele sultanului. Abdul Mecid este cel de-al 31-lea sultan al Imperiului Otoman, sultanul a readus la viață vechea așezare de pe Valea Karasu. Datorită contribuției sale de apune bazele orașului de pe vechea vatră a văii Karasu, Sultanul Abdul Mecid a fost declarat cetățean de onoare al municipiului Medgidia, la 2 septembrie 2006.
Construcţia a fost executată din piatră de calcar, fasonată manual, şi din material lemnos, cedru, ce provine din Munţii Liban.
Geamia este cea mai veche clădire a oraşului şi a avut numele de Mecidiye, după numele sultanului. Pentru că în aceea perioadă nu era electricitate, iluminatul interior se făcea cu două lumănări foarte mari aduse special din Orientl apropiat. În prezent sunt obiective decorative, celelate obiecte aflate în gemie semnifică flacăra, acestea au fost primite în dar de către Sultanul Abdul Mecid, obiectele sunt inscripţionate “Allah”. Minaretul geamiei Abdul Mecid, aflat în colţul din nord-vest, s-a construit tot din piatră de calcar, înalt de 25 m, cu scară interioară. Acoperişul păstrează specificul arhitecturii neoclasice otomane. Un text în limba şi scrierea turcă osmanlî, păstrat, la intrarea în geamie, deasupra uşii, evocă pe ctitorul gemiei şi emblema (muhru) İmperiului Otoman. İnteriorul neschimbat de la inaugurare, păstrează în original, toate detaliile(plafonul de lemn de cedru, coloanele de lemn, balconul şi balustrada din lemn, mimber-ul, mihrab-ul).“Mimber-ul ” reprezintă locul unde elevii vechiului semminar musulman făceau stagiul de practică.
În anul 1993, geamia a intrat în reparaţie capitală, unde au fost consolidaţi stâlpii de susţinere împotriva cutremurelor.
Geamia Sultanul Abdul Mecid reprezintă monument istoric şi face parte din patrimoniul cultural al României. La acest lăcaş de cult sunt trei imami care îşi exercită atribuţiile, doi sunt din partea Muftiatului Cultului Musulman din România şi un imam din partea Ministerului Cultelor din Turcia. La Medgidia (Karasu) erau şase geamii, din care cinci erau întreţinute de locuitori şi una întreţinută de stat. În prezent exista 2 lăcașe de cult musulmane (geamii).
Fotografii din arhiva presonală: Fotografiile reprezintă Geamia Abdul Mecid din Medgidia construită în anul 1856.
Uniunea Democrată Turcă din România a organizat în perioada 22-23 august, pe faleza din Techirghiol, cea de a doua ediţie a Festivalului Sarailiei. Evenimentul a fost organizat de Sucursala Techighiol a UDTR în parteneriat cu Primăria Techirghiol şi le-a reunit pe cele mai pricepute turcoaice în prepararea deliciosului desert, din localitate. Deschiderea evenimentului a avut loc în prezența președintelui UDTR, ing. Fedbi Osman, a secretarului general, prof. Ervin Ibraim, a deputatului Iusein Ibram și a edilului orașului Techirghiol, Iulian Soceanu. Printre invitații prezenți la deschiderea festivalului s-au numărat: subsecretarul de stat din cadrul DRI, Aledin Amet, muftiul Cultului Musulman din România, Muurat Iusuf, subprefectul Județului Constanța, Șenol Ali, și secretarul general adj. din cadrul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, Levent Accoium. La festival a participat și noul consul general al Republicii Turcia la Constanța, Emre Yurdakul, precum și directorul Centrului Cultural Yunus Emre Constanța, Tuna Balkan.
Prima zi a Festivalului Sarailiei a debutat cu un concurs la care participantele au preparat ad-hoc câte o tavă de sarailii. La finalul concursului toate concurentele au fost câştigătoare şi au primit diplome de excelenţă şi premii din partea UDTR. Festivalul a continuat cu obiceiuri de nuntă, prezentate de ansamblul Delikanlılar al UDTR, coordonat de președintele comisiei de tineret, Harun Osman.
În cea de a doua zi a Festivalului Sarailiei, deliciile turceşti, baclavale, sarailiile şi rahatul turcesc au putut fi degustate de toţi turiştii prezenţi pe faleza din Techirghiol. Ritmurile muzicii turceşti au răsunat pe faleza din Techirghiol o dată cu programul artistic susţinut de ansamblul folcloric Delikanlılar al UDTR care a prezentat dansuri tradiţionale turceşti în aplauzele spectatorilor.
Preşedintele UDTR, Fedbi Osman, a declarat: „ Festivalul Sarailiei este primul eveniment cultural desfăşurat în acest an de noi, în condiţiile stării de alertă, care impun măsuri speciale, de distanţare socială şi igienico-sanitare. Am reuşit să organizăm acest festival şi să ne promovăm valorile noastre culturale la Techirghiol, în plin sezon estival, în faţa turiştilor români şi străini şi să demonstrăm încă o dată că Dobrogea este şi rămâne un model interetnic european. Totodată, traversăm un moment dificil cel al pandemiei de Covid 19 şi din acest motiv, am considerat necesar, ca în semn de mulţumire, să acordăm diplome de excelenţă medicilor care s-au implicat în tratarea pacienţilor bolnavi de Covid 19.”
Evenimentul a fost coordonat de Seriha Menseit, inițiatoarea proiectului care le-a oferit turiştilor prezenţi la festival şi posibilitatea să admire cusăturile şi broderiile tradiţionale turceşti vechi de peste 100 de ani, expuse atenţiei publicului.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
1 septembrie 2020, 13:09 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:10
În Oltenia se spune că bărbatul este stâlpul casei, iar femeia cheia casei. Când casa nu are sprijin, se poate duce de râpă, dacă femeia nu preia sarcinile bărbatului. De-i văduvă, toţi o vor lăuda că „ţine casa”, de are bărbatul călător în pierzanie, toată lumea o va căina.
(varianta radiofonică a rubricii)
Şi în credinţa populară pământul este susţinut de către Simion Stâlpnicul, bărbatul. El este cel ce ţine în mâinile sale cerul şi pământul pentru a nu se prăbuşi.
Legendele hagiografice îl înfăţişează pe Sfântul Simion trăitor într-un stâlp, adică o construcţie înaltă ca un turn şi stând într-un picior, tot un simbol al stâlpului.
Simbolistica stâlpului este multiplă: este element de legătură între cer şi pământ, este susţinător al cerului pentru a nu se prăvăli peste oameni, este puterea de a sta drept (vertical) prin sacrificiu, aşa cum Sfântul Simion a stat ani mulţi în stâlp şi a murit cu ochii-n soare, firesc, neavând nimic altceva deasupra capului. În lumea cu dor stâlpul poate fi înţeles ca element de concreteţe şi ca o metaforă. În lumea fără dor stâlpul „de la cap” este semn al trecerii „punţii”, e doar concreteţe. Ideea însă este comună. E semn înalt, e un axis mundi necesar, indispensabil perioadelor de trecere.
Stabilitatea este „o caznă”, un demers, un proces greu de împlinit.
De aceea ziua de 1 septembrie, a Sfântului Simion Stâlpnicul este respectată, pentru a avea oamenii stabilitate pe picioare (concret, „să nu le-nţepenească picioarele”), pentru a preîntâmpina cutremurele (care destabilizează echilibrul fizic şi emoţional).
Ziua se ţine: „ca să nu se dărâme casele de pe temelie”, cu dublu sens, cel cu trimitere la concret şi cel cu trimitere la stabilitatea afectivă a climatului familial.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
În a 10-a zi din prima lună Muharrem a caledarului Islamic, musulmanii din întreaga lume sărbătoresc luna “Aşura”. În tradiţia musulmană denumirea Aşure are la origine cuvântul arab ”Așera„ care înseamnă zece. Anul acesta luna Așure a început la 28 august 2020, în cea de a zecea zi a lunii sfinte Muharrem, conform calendarului islamic. Prepararea desertului Aşure are vechi rădăcini, încă din perioada profetului Noe(Nuh). După potop, Arca a fost acostată la mal, iar cei care se aflau în arcă s-au dus în căutarea hranei. Până s-au întors ei cu hrană, Profetul Noe le-a pregătit o gustare făcută din cerealele rămase pe arcă( un pumn de grâu, un pumn de porumb, un pumn de fasole… etc. Această zi are multe conotații, printre care amintim de ziua a zecea a lunii Muharrem, când Hüsein a căzut erou la Kerbala, această zi devenind astfel zi de doliu
În cultura religioasă musulmană se spune că, în această zi, Dumnezeu a creat Arhangelii şi Raiul, Cerul şi Pământul, a fost acceptată pocăinţa lui Adam, Moise a salvat poporul lui Israel din robia egipteană, Solomon a devenit rege şi s-a încheiat Potopul lui Noe. Conform tradiţiei profetului Mohammed (Allah să-l binecuvînteze şi să-l miluiască), în această zi, credincioşii ţin post, fac rugăciuni şi prepară acest produs pe care îl împart prietenilor, rudelor, vecinilor şi celor nevoiaşi.
Astfel, sămbâta pe 29 august 2020, la inițiativa doamnei prof. Narciz Amza, comunitatea tătară alături din Eforie Nord, s-au reunit în curtea geamiei pentru a marca această sărbătoare.
În cadrul evenimentului despre semnificaţia lunii “Aşure” a vorbit domnul Diner Murat, imamul geamiei din Eforie Nord.
Atmosfera de sărbătoare a fost susținută de prezența copiilor de etnie tătară participanți la cursurile de pictură pe apă ”Ebru” sub îndrumarea prof. Aimer Bolat, și la cursurile de matematică susținute de prof. Serfin Genali, cursuri care au debutat pe 23 August 2020, în cadrul școlii de vară. Ocazie cu care, o dată cu debutul sărbătorii Așure, a fost prezentat și vernisajul expoziției de pictura în fața unui public doritor de frumos și iubitor de educație.
La debutul evenimentului prof. Narciz Amza, de la Casa Corpului Didactic din Constanţa şi membră marcată a comunităţii, prin Comitetul de Reorganizare a UDTTMR a transmis următorul mesaj: ”Luna Așure reprezintă pentru comunitatea tătară din Eforie nord un prilej de întâlnire cu rudele și prietenii. Pentru mine și familia mea, este o ocazie extraordinară de a explica vecinilor și cunoscuților noștri semnificația acestui important eveniment din calendarul Islamic.”
La finalul acţiunii toţi invitatii au degustat din desertul Aşure şi preparatele specifice pregătite cu migală de gospodinele tătare, Sebia Nurla, Chiamiran Salim, Sema Memet și Camer Karakoci, dar au descoperit şi poveşti legate de această sărbătoare şi mai ales despre principii solide, despre valori, despre oameni, despre dragoste de țară, pentru că ceea ce sărbătorim de fapt în acest an reprezintă recunoștința față de înaintașii noștri, care au reușit să transforme România și statul român în ceea ce este astăzi, o țară, liberă cu care să ne mândrim.
Cei prezenți au respectat condițiile impuse de starea de alertă purtând mască, păstrănd distanțarea socială, folisind dezinfectant, iar temperatura fiecărui participant a fost măsurată la intrarea în curtea geamiei.
Reţeta de preparare a desertului Aşura:
Ingrediente:
1 kg. de arpacaş, 2 kg. zahăr, ½ kg. năut, ½ kg. fasole, ½ kg. stafide, 1 cană de smochine uscate(tăiate mărunt), 1 cană de caise uscate, ½ kg. prune uscate, porumb fiert, 3 mere tăiate mărunt, nuci (tăiate mărunt sau pisate).
Preparare:
Cu o seară înainte se fierbe arpacaşul, fasolea, năutul şi stafidele se lasa la înmuiat tot cu o seară înainte. Toate ingredintele fierete şi răcite se toarnă întrun vas mare şi se amestecă cu apa şi zahărul. înainte de servire se presară nucile pisate sau tăiate. Poftă bună!
Identitatea culturală a românilor de pretutindeni este evidențiată expresiv în tradiții, datini și obiceiuri, prin reiterarea ritualurilor specifice sărbătorilor din calendarul popular și ceremonialurilor existențiale (naștere, nuntă, moarte). În comunitățile românești din jurul României tradițiile sunt păstrate și transmise în familie, acest microunivers care tezaurizează elementele de patrimoniu imaterial. Despre păstrarea acestor elemente de viață imaterială, care dau nota identității culturale, dialogăm cu domnul Petru Movilă, reprezentant OSCE al Parlamentului României, membru în Comisia pentru sănătate și familie din Camera Deputaților. Aspecte inedite din ceremonialul nunții așa cum s-a păstrat la românii de peste Prut și cum se desfășoară și în satele din Moldova, gastronomia tradițională românească și ospitalitatea proverbială a românilor vor fi teme din dialogul purtat cu Domnia Sa. Ca argumente muzicale vă oferim spre audiție cântece interpretate de reprezentantele a două generații, Sofia Vicoveanca și Andra Matei.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Invitatul emisiunii este Prof. univ. dr. Mircea Duțu,
– Președinte al Universității Ecologice București
– Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
– Președinte al Fundației Dreptul la Natură
– Președinte al Asociației Române de Drept al Mediului
– Director – fondator al Revistei Române de Drept al Mediului
– Membru al Comitetului de coordonare al rețelei de drept al mediului AUPELF-UREF
– Avocat în Baroul București
Prof. univ. dr. Mircea Duțu este directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Președintele Universității Ecologice din București.
Născut la 01 decembrie 1957 în comuna Dănciulești, județul Gorj, a absolvit cursurile Facultății de Drept a Universității din București în 1981, ca șef de promoție pe țară, și a obținut titlul de doctor în drept al aceleiași Universități în 1992. Cursuri de specializare în dreptul mediului la universități și centre de cercetări din Franța, Spania și Germania.
Este autor a peste 60 de cărți, publicate la edituri din țară din străinătate, mai bine de 300 de studii apărute în reviste de specialitate româneşti și străine, numeroase articole și alte producții cultural-științifice. I-a fost decernat titlul de Doctor honoris causa a 6 universități din România și străinătate. Este Laureat al premiului „Nicolae Titulescu” al Academiei Române, al altor premii acordate de instituții academice și asociații profesionale interne și internaționale. Director al revistei „Pandectele Române” și redactor-șef al prestigioasei „Studii și Cercetări Juridice”, Prof. univ. dr. Mircea Duțu este și membru a numeroase structuri profesionale și științifice naționale și internaționale. De formație enciclopedică, s-a afirmat în mai multe domenii ale dreptului și culturii juridice în general.
Este considerat fondatorul dreptului mediului și dreptului urbanismului în România; are contribuții inovante în dreptul constituțional, civil și penal; sunt remarcabile contribuțiile fondatoare în istoria proceselor juridice ale creștinismului, instituțiilor judiciare românești, unificării legislative, în istoria culturii juridice și științei dreptului în România.
Emisiunea-portret ”Ceas de taină” oferă detalii din activitatea prestigioasă a Prof. univ. dr. Mircea Duțu, cu axare pe teme de actualitate:
sub spectrul crizei sanitare care afectează întreaga societate, cum sunt percepute efectele sale în planul dreptului,
cum se simte criza pandemică de către ecologiști,
cum percepe omul, profesorul și juristul Mircea Duțu criza generală pe care o trăim.
Momentele muzicale de reflexivitate vor fi susținute de Ducu Bertzi, Mirabela Dauer și Marian Nistor.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
6 august 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:10
O mare sărbătoare în calendarul popular şi în cel ortodox este Probejenia, în Oltenia sub denumirea de Obrojenia. E zi de hotar între vară şi toamnă şi ca orice moment de hotar implică echilibrul gând-punte între azi şi mâine, între Aici şi Dincolo.
(varianta radiofonică a rubricii)
Grija pentru această zi? Să nu te superi şi să nu fii supărat, pentru că aşa va fi tot anul! Este ultima zi când se culeg plantele de leac: avrămeasa, împărăteasa, muşeţelul, leuşteanul şi usturoiul de sămulastră. Buchet de culori, mirosuri şi tării vindecătoare, reunite pentru a păstra trupul curat. Şi sufletul trebuie îngrijit. Florile de tigvă puse în apă neîncepută sunt leac peste an. În ziua de Obrejenie fructele sfinţite sunt strugurii. Primele boabe sunt gustate după un ritual. Se spune: „boabă nouă în gură veche” şi se face chiar colivă din struguri. Se dă de pomană. Sunt Moşii Schimbării la Faţă. Tot drept colivă în această zi se dau fagurii de miere. Azi se probejeneşte frunza codrului. Se spune „azi plâng copacii”, pentru că lăstarii încetează să mai crească. Frunza nu mai e în puterea ei. Apele se răcesc, jivinele pământului coboară în pământ. În această zi este dezlegare la struguri şi este şi dezlegare la peşte. În orice zi ar fi Schimbarea la Faţă (chiar şi miercuri sau vineri), se mănâncă peşte. Pe firul Jiului pescarii ştiu că dacă vor da de pomană o bucată de peşte, tot anul vor avea noroc la peşte.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
5 august 2020, 06:56 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:11
Există credinţa că aceluia care păzeşte postul Sfintei Mării i se va împlini orice dorinţă. Şi nu ar trebui uitat: degeaba ţii postul, dacă eşti supărat pe ceva sau pe cineva.
(varianta radiofonică)
Şase august este ziua împăcării cu toate şi cu toţi. Este Schimbarea la Faţă (cum o numeşte biserica ortodoxă), sau numită în popor Probejeni în Moldova, Obrejenia, în Muntenia şi Oltenia.
Câteva înţelesuri ale verbului a probejeni:
– în această zi frunza codrului începe să se probejenească (să se îngălbenească);
– mai ales copiii în această zi să se ferească să nu fie proboziţi (ocărâţi);
– oamenii să nu se probezească între ei (să nu se duşmănească).
Ziua de Schimbare la Faţă este chiar ziua împăcării, altfel vor rămâne duşmani tot anul. De Probejenii se mănâncă struguri. Duşi la biserică, citiţi, ei sunt socotiţi „anafură”. În Oltenia este credinţa că în această zi e bine să pui deoparte o crenguţă cu şapte prune şi câteva alune. Sunt bune de leac peste an. Culegerea alunelor se făcea pe vremuri într-un anume mod: doar de către femei, acestea făceau trei mătănii. Numai aşa alunele căpătau virtuţi vindecătoare. De Obrejenie se culeg avrămeasa, împărăteasa. E bine ca fetele şi femeile să nu-şi spele părul în această zi, altfel cosiţa lor nu va mai creşte, cum nici iarba nu va mai creşte din această zi. În Postul Sfintei Mării, de Schimbarea la Faţă este dezlegare la untdelemn şi peşte. Este ziua când jivinele intră în pământ, berzele încep să se călătorească. Mai este credinţa că dacă oamenii se feresc de durere de cap în ziua de Schimbare la Faţă, nu o să-i doară capul tot anul.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Timp de patru zile începând de vineri, 31 iulie, musulmanii sărbătoresc Kurban Bayram
Începând de vineri, 31 iulie 2020, timp de patru zile musulmanii din întreaga lume sărbătoresc Kurban Bayram (sărbătoarea sacrificiului). Cunoscut în tradiţia islamică şi ca sărbătoarea Sacrificiului, Kurban Bayramul este marcat în luna Zilhigge, ultima din calendarul islamic. Aceasta mare sărbătoare comemorează, anual, gestul religios al Profetului Ibrahim, care a vrut sa-şi sacrifice fiul ca semn al dragostei faţa de Allah.
Astfel că, ziua debutează la geamie cu tradiţionala slujbă specifică acestei sărbători la care participă numai bărbaţii.
Anul acesta, slujbă religioasă specifică acestei sărbători va fi organizată cu respectarea normelor de prevenție a răspândirii infecțiilor cu SARS-CoV-2, astfel toți enoriașii trebuie să participe cu mască de protecție și să păstreze distanța socială de 2 m. Se vor ocupa locurile semnalate. Cei care au simptome de răceală sau gripă specifice virusului COVID-19 nu vor putea participa. Sunt rugați să nu vină. Intrarea se va face pe o ușă, ieșirea pe cealaltă, așa cum scrie pe ușă. La intrarea în locașul de cult enoriașilor li se va testa temperatura, vor folosi dezinfectați. Cei cu temperatura peste 37.3 C nu vor putea participa.
De Kurban Bayram potrivit tradiţiei islamice, credincioşii au obligaţia ca în această perioadă să sacrifice un batal, o oaie sau o vită. Sacrificiul constă în tăierea unui animal în zilele de sărbătoare a ofrandei, cu intenţia de respectare a cultului, pentru apropierea de Allah.
Carnea astfel obţinută de la animalul sacrificat se împarte în trei părţi, astfel: prima parte va fi consumată de familia sa; a doua parte este dăruită prietenilor şi cunoscuţilor, iar a treia parte se dă ca pomană persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.
Ziua continuă apoi, cu mersul la cimitir, unde musulmanii îşi cinstesc morţii, copiii merg din casă în casă cu colindul, în timp ce gospodinele prepară mâncărurile tradiţionale din animalul proaspăt sacrificat. Copiii umblă din casă în casă, urând „Un Bayram fericit!” şi sărutând mâna celor în vârstă, colindul fiindu-le răsplătit cu dulciuri, nelipsite fiind, şi de această dată, baclavalele pregătite de gospodinele tătăroaice.
O altă latură importantă şi unul din cei cinci stâlpi ai credinţei islamice o constituie pelerinajul la Mecca, denumită Hac sau Haj. Anual, în perioada premergătoare Kurban Bayramulului musulmanii din întreaga lume efectuează pelerinajul Hajj. Hajj, sau pelerinaj, cum este denumit în limba arabă, este o procesiune religioasă anuală a musulmanilor spre Mecca, cel mai sfânt oraş al Islamului, precum şi o obligaţie religioasă pentru toţi credincioşii acestei religii monoteiste. Conform perceptelor Islamului, orice musulman care are posibilitate financiară şi o bună stare de sănătate este obligat să efectueze măcar o dată în viaţă pelerinajul ritual la Mecca. Această tradiţie a apărut în anul al doilea al erei Islamului (623), marcată de exilul Profetului de la Mecca la Medina, numită hijra(Hegira) – 622. La sfârşitul întregii procesiuni, pelerinii îşi rad părul din cap şi fiecare dintre ei sacrifică ritual un animal, de regulă o oaie sau o capră, după care urmează celebrarea sărbătorii Eid al-Adha (Sărbătoarea Kurban Bayram). Anul acesta, conform agenției Mediafax, Marele pelerinaj de la Mecca, la care participă în mod tradițional în jur de două milioane de oameni, va fi limitat drastic. Este pentru prima dată în o sută de ani când Arabia Saudită a interzis pelerinajul de la Mecca pentru musulmanii din afara țării. Anul acesta pelerinajul va fi făcut doar de 1000 de persoane. Sunt admiși doar cei care au mai puțin de 65 de ani.
Cu acest prilej, Subsecretarul de Stat -D.R.I. Aledin Amet, a transmis un mesaj musulmanilor din România: ”Lumea musulmană sărbătorește, începând cu data de 31 iulie, timp de 4 zile, Kurban Bayram, Sărbătoarea Sacrificiului. Şi pentru comunitățile tătară și turcă, tradiţiile religioase reprezintă o dimensiune importantă a păstrării propriei identităţi. Dacă dorim să existe, în ceea ce ne priveşte, o continuitate istorică, nu trebuie să fie neglijat un aspect atât de important. La sfârşitul lunii mai s-a sărbătorit Ramazan Bayram, celălalt eveniment religios major. Respectul pentru oamenii în vârstă, bucuria copiilor, revederea cu rudele, cu prietenii, omagiile aduse persoanelor decedate, toate aceste sentimente, toate aceste fapte definesc cele două sărbători. În cele 4 zile de Kurban Bayram, copiii merg să ureze celor în vârstă sărbători tihnite, tinerii îşi vizitează rudele, doamnele pregătesc preparate specifice. Este o bucurie generală. Este perioada când credincioşii trebuie să dea dovadă, mai mult ca oricând, de înţelepciune, bunătate, de stimă faţă de ceilalţi. Spiritul acestei sărbători religioase nu trebuie să dispară. Din păcate, anul acesta, bucuria sărbătorii este umbrită, în toată lumea, de marea problemă sanitară existentă. Trebuie să respectăm regulile stabilite și să dăm dovadă de responsabilitate. Cu multă încredere în suflete, ne vom putea bucura deplin, în anii următori, de aceste sărbători.” UN BAYRAM FERICIT! KURBAN BAYRAM QAYIRLI BOLSIN! KURBAN BAYRAMINIZ MUBAREK OLSUN!
Ghiulşen Ismail-Iusuf
Foto realizate de: Ghiulsen I.Ismail și Serhat Ismail, https://www.hurriyet.com.tr
Pe 26 iulie se împlinesc 40 de ani de la pornirea emisiunilor în limba română la Radiodifuziunea Maghiară. Prima emisiune a fost difuzată într-o zi de sâmbătă, pe 26 iulie 1980, din studioul din Solnoc, realizatorul emisiunii fiind Ştefan Frătean.
Alte minorităţi din ţară au avut mai devreme emisiuni radiofonice. De exemplu, redacţia slovacă a început să emită la 1 aprilie 1974. În primele 9 luni, programul de radio s-a prezentat din două în două săptămâni, sâmbătă dimineaţa, în 30 de minute, pe undele ultrascurte ale Radiodifuziunii Maghiare.
Prima emisiune românească a fost introdusă cu următoarele cuvinte: „Aici Radiodifuziunea Ungară, postul de radio Solnoc. (…) De la microfon Ştefan Frătean vă zice bun găsit. În primele minute ale programului vom vorbi despre ţelurile, sarcinile emisiunii în limba română, după care Petru Silaghi, secretar general al Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria va rosti un cuvânt de salut. În continuare ştiri, informaţii, reportaje alături de revista presei. Din prima emisiune în limba română nu va lipsi nici muzica. (…) Vă dorim distracţie plăcută.” Primele 30 de minute în limba română la Radiodifuziunea Maghiară au mai conţinut două reportaje. Unul despre tabăra de lectură din Jula, iar celălalt despre festivalul pionierilor de la Bichişciaba.
Când a fost ales studioul din Solnoc ca sediu al redacţiei româneşti, conducerea radioului a considerat acesta un loc potrivit, pentru că era studioul cel mai apropiat de comunităţile locale româneşti şi de frontiera cu România. Deşi la Solnoc niciodată nu au trăit români în număr considerabil.
Cei care l-au ajutat la începuturi pe singurul redactor român, angajat al Radiodifuziunii Maghiare, au fost mai ales ziariştii săptămânalului românesc „Foaia Noastră” din Jula (Ioan Sz. Kiss, Vasile Martin, Edda Illyés, Tiberiu Herdean, Vasile Roxin, Alexandru Hoţopan). Caracterele primelor emisiuni româneşti au fost influenţate de aşteptările politicii ţării de la începutul anilor 1980.
*
Date importante din istoria emisiunii radio în limba română.
– 28 martie 1981: Programul românesc se prezintă în sistem săptămânal, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc ca mai înainte: în fiecare sâmbătă dimineaţa, o jumătate de oră, pe programul III al Radiodifuziunii Maghiare.
– 1 ianuarie1986: Din studioul de radio din Solnoc s-au transmis săptămânal două emisiuni în limba română: câte 30 de minute, joi seara (între orele 18.30–19.00) şi sâmbătă dimineaţa (între orele 7.00–7.30).
– 1 iulie 1987: La Seghedin se înfiinţează studioul regional al Radiodifuziunii Maghiare. Odată cu acest eveniment, emisiunile româneşti au fost transferate de la Solnoc la Seghedin. Locul şi undele de difuzare au rămas neschimbate. Transferarea redacţiei la Seghedin s-a dovedit a fi benefică, fiindcă în oraşul de pe malul Tisei exista un centru spiritual românesc, care s-a format în jurul Catedrei de Română a Facultăţii Pedagogice. Odată cu această mutare s-a modificat şi cercul colaboratorilor.
– 1989: În acest an, conţinutul programelor devine tot mai puţin politizat, apar primele emisiuni religioase. Prima emisiune religioasă s-a ocupat cu viaţa comunităţii baptiste din Micherechi, iar al doilea program a fost realizat în biserica ortodoxă din Micherechi. Pornirea emisiunilor religioase se leagă de numele lui Tiberiu Boca. (Prima astfel de emisiune a fost difuzată la 29 ianuarie 1989.)
– 1990: La 10 ani după pornirea emisiunilor româneşti radiofonice, a crescut timpul de difuzare. Cu excepţia zilei de luni, programul se prezintă în fiecare zi, în câte 20 de minute. Acum intră pe post al doilea angajat al redacţiei, Ştefan Crâsta. În toamna anului 1990, Ştefan Frătean părăseşte redacţia, fiind înlocuit de Petru Cîmpian, profesorul Catedrei de Română de la Şcoala Superioară „Juhász Gyula” din Seghedin.
– 1 ianuarie 1991: spaţiul emisiunilor a crescut la 30 de minute, şi au devenit zilnice, fiind difuzate de luni până duminică.
– 1991: La iniţiativa lui Petru Cîmpian, a fost înregistrat la radio materialul sonor al primului CD cu muzică populară românească din Ungaria, cu titlul „Asară-n grădină”, în interpretarea lui Svetozar Unc din Cenadul Unguresc.
– 1993: O etapă cu totul nouă în istoria emisiunilor radiofonice în limba română. Numărul redactorilor angajaţi creşte la 5, iar timpul emisiunilor creşte la două ore zilnic. Redactorii angajaţi ai emisiunii au fost: Gyöngyi Mocan, Ana Cioca, Adam Bauer, Vasile Gurzău şi Petru Cîmpian. Mai târziu, s-au alăturat echipei Eva Iova, Iulia Kaupert şi Anamaria Brad. Programele care sînt transmise în întreaga ţară, pe undele ultrascurte ale programului Kossuth, FM1, bandă estică.
– 1999: Redacţia radio de la Seghedin iniţiază pornirea unui radio-şcoală la Liceul „N. Bălcescu” din Jula.
– 2007: Odată cu pensionarea redactorului şef Petru Cîmpian, efectivul redacţiei scade la trei redactori. Conducerea redacţiei în revine Iuliei Kaupert, redactori: Adam Bauer şi Anamaria Brad.
– 15 martie 2015: Se înfiinţează Medimedia SRL, care preia difuzarea emisiunilor de naţionalitate ale Radiodifuziunii şi Televiziunii Maghiare. Redacţiile radio şi tv româneşti au fost comasate, funcţionând în acelaşi sediu, în Seghedin.
Azi emisiunea radio „O voce românească” poate fi ascultată zilnic între orele 16.00–18.00, pe canalul MR4 al Radiodifuziunii Maghiare sau pe pagina de internet http://www.mediaklikk.hu/musor/roman. Emisiunile sunt arhivate pentru 60 de zile şi pot fi ascultate în arhiva sonoră de pe pagina de internet.
A consemnat: Eva Iova-Șimon, redactor-șef, Foaia românească
Preluarea premiului de excelenţă al Radiodifuziunii Maghiare, în 27 aprilie 2000
Redacţia românească radio în anul 2010
Redactorii redacţiilor radio şi tv comasate în vara anului 2019
La mijlocul lunii iunie a ieşit de sub tipar, la Editura Tinta din Budapesta, un nou dicţionar român-maghiar şi maghiar-român, care cuprinde cele mai folosite 2000 de cuvinte în limba română şi cele mai folosite 2000 de cuvinte în limba maghiară.
Autorul dicţionarului este dr. Farkas Jenő, profesor pensionar al Universității ELTE din Budapesta, istoric literar, lingvist și traducător. Profesorul Farkas Jenő este autor al mai multor manuale şi cărţi de gramatică de limba română, un recunoscut specialist al limbii române. Lectorul noului dicționar este profesorul dr. Florin Cioban.
De ce tocmai 2000 de cuvinte și pe ce bază au fost ele selectate – aflăm din interviul de mai jos, realizat cu dl. prof. Farkas Jenő de Iulia Kaupert.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
20 iulie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:36
Sfântul Ilie este sfântul tunetelor şi al fulgerelor. El dă ploile cele mai mari şi grindina în dorinţa de a omorî toţi dracii de pe pământ. Îi aleargă până îi găseşte şi în scorbura copacilor sau în spatele tufelor sau pitulaţi în câini sau pisici. El este stăpânul cerului. Trei zile se ţine sărbătoarea Sf. Ilie. Numai el nu ştie când e. O legendă spune cum Sfântul Ilie îl tot întreabă pe Dumnezeu când e ziua lui şi află numai după ce aceasta a trecut. Dacă ar fi ştiut, ar fi petrecut cu mare zarvă şi pământul s-ar fi putut prăpădi.
(varianta radiofonică a rubricii)
Sfântul Ilie este de temut, pentru că are şapte tunuri: „de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boală, de moarte şi de bătălie, cu ele orânduieşte el”.[1]
Sfântul Ilie umblă în cer cu carul, pentru că Dumnezeu, văzând câtă putere are, i-a tăiat mâna dreaptă şi piciorul drept. Când îi aleargă pe draci, ca să-i prăpădească se urcă în carul lui, care e lucru sfânt, nu se vede. „Oamenii ştiu însă când trece Sfântul Ilie cu carul în cer, pentru că se face un nor mare, iar cuiele de pe talpa roţii găuresc bolta cerească, lăsând să curgă ploaia”[2]. „Uruitul carului e bolboroseala cerului”, iar fulgerele sunt scânteile care se fac de la copitele de argint ale cailor albi ai Sfântului Ilie.
Se crede că atunci când tună, Sfântul Ilie a trăsnit un drac.[3]
De Sfântul Ilie tună şi fulgeră, iar după Sfântul Ilie vin ploile, semn de supărare a Sfântului că n-a ştiut când i-a fost ziua.
În această mare sărbătoare nu se lucrează, fiind rău de trăsnet şi grindină.
O povestire din satul Cănicea, comuna Izverna spusă de Elena Popescu de 79 de ani şi publicată de Cornel Boteanu[4] aminteşte de păţania preotului care a pus oamenii să lucreze în zilele de Circovii de Vară sau Circovii Sfântului Ilie. Păcatul a fost îndoit cu fapte şi cu vorba, pentru că la sfârşitul zilei în care tot satul a adunat fânul preotul a zis: „Doamne, acu poate să ploaie, că te-am păcălit”. Şi Dumnezeu a dat o ploaie şi i-a trăsnit toate clăile. De atunci oamenii ţin sărbătoare în cele trei zile dinaintea Sfântul Ilie (16-18 iulie), pentru că Sfântul, stăpânitor al cerului cu ploi şi tunete pedepseşte nu doar pentru nerespectarea zilei sale, ci şi a celor de până la el.
De Sântilie se fac nedei la munte. Ciobanii din Polovragi ştiu de nedeia de Sântilie de peste 200 de ani. Se făcea în Muntele Nedeii. De la începutul secolului XX petrecerea a fost organizată la Polovragi şi se ştie de ea ca bâlci la Polovragi. Nedeia era bucuria tinerilor. La Novaci ciobanii în vârstă aveau grijă să-i înlocuiască la stână pe cei tineri, pentru ca aceştia să poată coborî la bâlci, să se întâlnească cu mândruţele.
Se făceau şi se mai fac „nedeile munţilor”, chiar în inima munţilor, acolo unde sunt şi stânele. Novăcenii ştiu de Poiana Muierii, dincolo de Lotru, la graniţa cu judeţul Alba. În Poiana Sibiului sau la Rânca, ciobanii se reuneau pentru a petrece. Dis-de-dimineaţă se îndreptau spre locul nedeii, cu băutură purtată în ploşti şi cu mâncare în săcoteele specifice zonei. Se jucau învârtite în doi, în patru sau în şase.
La Nedeile păstoreşti de la Vaideeni, la miazăzi de Munţii Căpăţânii, participa cine voia, dar numai după ce se înfigea o prăjină de brad în locul unde urma să fie petrecerea. În vârful prăjinii se punea o pânză albă, semn că oricine binevoieşte, la nedeie se primeşte.
Vârfurile Ursu, Roman, Nedei din Munţii Căpăţânii erau locurile de atracţie pentru ciobanii tineri şi bătrâni, pentru cine se-ncumeta să ia pieptiş muntele spre a-i atinge vârful aureolat de albastrul cerului, semn al spiritului descătuşat.
Nedeile au fost şi au rămas prilejul cel mai bun pentru tineri spre a se cunoaşte şi mai apoi a se căsători.
Pe vremuri nu-ncepea petrecerea până când preotul nu făcea sfeştania în mijlocul turmelor şi din această zi se făcea numai o mulgere pe zi, nu două ca până atunci, semn al împuţinării laptelui.
Nedeile în sat sau în munte sunt de neuitat, iar pentru tineri o atracţie extraordinară. Se şi spune: Crapă să se ducă la nedeie, măcar o jumătate de ceas.
Târgul-nedeie sau nedeia în munte, Sântiliile, sunt repere certe într-un calendar pastoral, cu o atestare documentară veche, anul 1373[5].
Petrecerea şi restricţiile de muncă sunt de respectat în această zi dedicată divinităţii solare şi meteorologice, sfântul Ilie singurul sfânt cu trup şi suflet. „Dacă e bine de Sf. Ilie, e bine tot anul”.[6]
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[4] Cornel Boteanu, Legende din Plaiul Cloşani, Drobeta Tr. Severin, Centrul Cultural Mehedinţi, 2004.
[5] Ion Conea, Vechile târguri-nedei de pe culmile Carpaţilor în „Buletinul Ştiinţific”, Secţia de Ştiinţe geologice şi geografice, în tom II, 1957, nr. 1-2, p. 108.
[6] Traian Gherman, Pronosticuri, „Comoara satelor”, an. I, nr. 7-8, 1923.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
16 iulie 2020, 13:19 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43
Miezul lucrurilor e cel mai bun, se spune, dar tot el e cel ce poate ascunde răul (viermele care roade dinlăuntru).
(varianta radiofonică a rubricii)
Miezul verii este la Circovii de vară, la mijloc de iulie timp de două sau trei zile. Se numesc Cercurile Mărinii, pentru că metafora cercului, cel ce îngrădeşte, strunga motivează bolile trupului sau ale minţii.
Dacă nu este respectată sărbătoarea circovilor de vară se pot dezlănţui fenomene meteorologice aducătoare de stricăciuni: fulgere, tunete, trăsnete.
Caracterul pugnitiv al sărbătorii e consemnat într-o poveste:
„Un popă, făcându-se mai breaz ca noi şi ca să ne facă şi pe noi să muncim în aceste sfinte sărbători ţinute de moşi–strămoşi cu multă sfinţenie, s-a dus în aceste zile de sărbătoare să strângă nişte fân cosit de curând. Noi, nu, că sunt Circovii şi-l loveşte ceva, de rămânem fără el; el, nu, că are să-i ciricăie el! Şi nici una, nici alta, se duce şi se apucă de strâns fânul. Ce se întâmplă? Un trăsnet cade din cer senin, aprinde fânul şi ne omoară
pe bietul popă! Aşa vor păţi toţi cari nu ascultă de noi, ăştia, bătrânii, şi, de n-ai bătrâni la casă, trebuie să-l cumperi (s.n.), zice un proverb bătrânesc!”.[1]
Cel ce nu respectă Circovii cu nelucru se spune că „se dă drumul necuratului de unde e legat, iar omul are vedenii, halucinaţii etc., se scoală pocit la faţă”.[2]
În Circovii Mărinii nu e bine nici să te piepteni, „e rău de pocituri, lovituri, luat din iele”.[3] Decât pocit, mai bine cu părul vâlvoi. E bine de cei ce au două fire. Aranjează părul cu cărare.
Circovii de vară anunţă mijlocul verii pastorale, e jumătate timp între Sângiorz şi Sâmedru.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
13 iulie 2020, 11:28 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43
În Panteonul românesc Sfântul Proroc Ilie este considerat drept zeul Focului şi al Soarelui. 20 iulie, ziua celebrării sale este şi miezul verii pastorale. Sărbătoarea se ţine în primul rând pentru că este rău de foc, de pârjol.
(varianta radiofonică a rubricii)
De aceea bătrânii ştiau că sărbătoarea nu-i doar în ziua Sfântului, care trece prin cer cu carul de foc şi plesneşte din bici iscând tunete şi fulgere. Cu şapte zile înainte se anunţă venirea Sfântului Proroc Ilie şi şapte zile după aceea tot de frica focului nu se făceau decât anumite treburi în gospodărie. Cumpănă la cele 14 zile câte îi sunt dedicate focului, Sfântul Ilie este mijloc de Pantelii. Panteliile erau surorile sale celebrate între 13 şi 27 iulie.
Până la marea sărbătoare fiecare zi aminteşte de foc: pe 13 iulie încep Panteliile şi orice început trebuie respectat, 14 iulie este ziua lui Chiric Şchiopul, zi aducătoare de foc în numele divinităţii populare, la 15 iulie este Ciurica, zi în care oamenii nu trebuie să se certe, ca să nu fie gâlceavă tot anul în casă, dar femeile au dreptul să-şi pedepsească bărbaţii, nu prea mult, doar ca un alint, că sunt tare simţitori şi tot cu ei rămân în casă. Să-i certe când le merg în urmă cu câţiva paşi, să spună ce au de spus doar „în barbă” sau ca o îngânare şi să nu ridice privirea din pământ, pentru că într-acolo alungă supărarea. Aşa ar dori ei, bărbaţii, dar lumea s-a mai schimbat. Vorba însă a rămas: Astâmpără-te că vine Ciurica!, adică supărarea, cearta.
16,17,18 iulie sunt trei zile ale circovilor de vară care, împreună cu circovii de iarnă (16-18 ianuarie) împart anul în două anotimpuri, vară şi iarnă. Sunt zile respectate cu nelucru pentru a nu fi luat din circov şi mai ales să nu izbucnească incendiile. La mijlocul lor, la 17 iulie sunt păliile, zi în care pot fi pedepsiţi cu foc cei ce au greşit în faţa divinităţii şi care trăiesc în case acoperite cu paie.
Tot cu foc se-ntâmpină şi Moşii de Sântilie, 19 iulie, când se fac copturi şi se dau de pomană împreună cu o lumânare aprinsă, tot ca semn al focului.
Vine Sântilie şi restabileşte ordinea, trăsnind şi fulgerând pe locurile unde răutăţile nu mai au loc de câte sunt. Focul este însă o prezenţă sfântă. Este chiar soarele adus pe pământ în mijlocul oamenilor. Este o metaforă a vieţii, este un semn al divinităţii.
Alte trei zile după Sfântul Ilie sunt Pârliile, surori (21, 22, 23 iulie). Panteliile (incluzând Pârliile) reunesc familia lui Sântilie. Alaiul divinităţilor feminine, surori cu zeul Soarelui din Panteonul popular românesc sunt urmate de alte zile de sărbătoare, care au ca punct final ziua de 27 iulie, Pintilie Călătorul, zi în care, se crede, începe toamna anunţată de păsările călătoare, mai ales de berze care se cârduiesc. Din 13 în 27 iulie ne amintim de foc şi de marea familie a Sfântul Ilie.
De ce sunt atât de multe zile dedicate focului? Pentru că-i foc după foc şi rău după rău şi-apoi:
Focul când se-ncinge
Anevoie se stinge.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Miercuri, 8 iulie 2020, ziua de prăznuire a Sfinților Mucenici Epictet și Astion, a fost prilej de îndoită Sărbătoare la Catedrala Episcopală din Giula, Ungaria. În această zi se împlinesc 13 ani de la hirotonia întru Arhiereu a Preasfințitului Părinte Siluan, ca Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, iar pe de altă parte au fost cinstiți acești doi Sfinți Mucenici din Sciția Mică, care au pătimit la Halmyris, în 8 iulie 290, iar din anul 2002 o mică părticică din Sfintele lor Moaște se află și pe Sfânta Masă a Catedralei din Giula.
La această Sărbătoare, Preasfințitul Părinte Siluan a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească împreună cu un sobor de preoți și diaconi, format din Părintele Protosinghel Visarion Tuderici, Secretarul Eparhial, Părintele Florin Olteanu, Protopop de Giula și Paroh la Chitighaz (Kétegyháza), Părintele Alexandru Șereș, Paroh la Aletea (Elek) și Crâstor (Sarkadkeresztúr) și Arhidiaconul Emanuel Văduva. Răspunsurile la strană au fost dată de cântăreții Catedralei, iar la slujbă au luat parte maici de la Centrul Eparhial și credincioși din Giula, între care și cadre didactice de la Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” din acest oraș, dar și credincioși veniți din România, din localitatea Chișineu Criș.
Tot cu acest prilej, a fost săvârșită și o slujbă de „Te Deum” în semn de mulțumire și recunoștință adusă Bunului Dumnezeu pentru tot ajutorul și binefacerile Sale revărsate cu îmbelșugare asupra Ierarhului, clerului, cinului monahal și credincioșilor din Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, în acești 13 ani, dar și asupra preoților și credincioșilor din Episcopia Daciei Felix, atât din părțile Voievodinei, cât și ale Timocului, având în vedere faptul că, temporar, începând din anul 2017, din încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se îngrijește și de Episcopia Daciei Felix, în calitate de Locțiitor.
La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Siluan și-a exprimat, la rândul Său, recunoștința față de Bunul Dumnezeu, Care i-a încredințat această misiune și lucrare în ogorul sfânt al Bisericii Străbune, dar și față de cei care i-au fost alături, în această perioadă, între care se numără vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului, care împreună cu un sobor de Ierarhi, a săvârșit hirotonia întru Arhiereu a Preasfințitului Părinte Siluan, în data de 8 iulie 2007; Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, care i-a fost duhovnic, în timpul Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu, unde spovedea mulți studenți și credincioși; Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, predecesorul său, care vreme de 8 ani a condus Eparhia Ortodoxă Română din Ungaria; Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care poartă de grijă neîncetat tuturor comunităților ortodoxe românești, din țară, din jurul granițelor și din diasporă, precum și toți părinții și maicile de la Centrul Eparhial și ceilalți clerici și credincioși din Episcopie.
Un cuvânt de mulțumire și felicitare a fost rostit din partea Părintelui Protopop Florin Olteanu, în numele celorlalți clerici români din Episcopia Ungariei.
La final, Ierarhul i-a invitat pe preoți și pe credincioși la o recepție, oferită la Centrul Eparhial.
Preasfințitul Părinte Siluan este originar din satul Chelmac, de pe Valea Mureșului, s-a născut la Lipova, județul Arad, în data de 16 septembrie 1971, a urmat cursurile Școlii Generale și cele Gimnaziale în satul natal și comuna Conop, apoi pe cele Liceale la Arad și Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu. A studiat, de asemenea, în Franța și Grecia, a devenit monah la Mănăstirea Hodoș-Bodog, împreună cu Părintele Sofronie Drincec, pe care l-a ajutat ulterior, în calitate de Ieromonah, iar mai apoi i-a și urmat în scaun, ca Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, începând cu data de 8 iulie 2007. Din anul 2017 a primit temporar și conducerea Episcopiei Daciei Felix, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și din încredințarea Sfântului Sinod.
Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
29 iunie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43
La 29 iunie se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Este Sân Petru de vară, cel ce orânduieşte căldura şi ploile şi cel ce are grijă să sfarme, să mărunţească piatra. De se-aude în această perioadă tunând şi „uruind”, se spune că Sfântul Petru sfarmă piatra să nu dea grindina.
(varianta radiofonică a rubricii)
Sfântul Petru este „chelarul curţii dumnezeieşti, fiind mai mare peste grânare, din care trebuie să împartă animalelor”.[1] El este de-a dreapta Domnului şi participă la judecarea oamenilor. Uneori judecă singur, pe cei beţivi. Este de-ajuns doar Sfântul Petru la judecată spune o bătrână din Gorj, că destul a avut noroc beţivul pe pământ (norocul beţivului este ştiut), aşa că n-o să aibă şi norocul de a se înfăţişa în faţa Domnului. Ajunge Sfântul Petru care, se crede că e respectat, îndrăgit dar şi de temut, pentru că are ceva şi din sfânt, şi din om. Legendele despre el amintesc că a avut şi îndeletniciri lumeşti: a băut la cârciumă, a avut o drăguţă pescăriţă.
Dumnezeu l-a ales pentru a-i sta de-a dreapta. De ce tocmai pe el? Poate pentru că umblă printre oameni, cum şi Diavolul are întrupări omeneşti, de nici nu ştii când este printre ei. Omul este un punct de echilibru între lumi. El poate coborî în Infern, dar se poate ridica şi la cer. Fapta şi tovărăşia îi determină drumul cel fără de-ntoarcere.
Când se-nfurie Sfântul Petru, ca oamenii, de’!, plesneşte din bici. Din sfârcul biciului sar scântei care, căzând pe pământ, se prefac în licurici. Licuricii arată calea rătăciţilor prin pădure. De licurici se teme şi cucul, cel care începe să cânte la Blagoveştenie şi tace la Sînpetru, când i se leagă limba, i se îneacă clonţul în orz. Se preface în uliu până la Bunavestire. Se ştie din poveşti că un singur naş a avut cucul şi acela a fost Sîn Petru.
La sărbătoarea Sfântului Petru se taie un pui de găină şi omul, lepădându-l, zice: să fie pentru pagubă![2] De pagubă să nu-i fie, dar să-l lepede, gata tăiat în ograda cui i-e drag!
Sîn Petru de vară nu se poate uita, pentru că oamenii scrutează cu privirea întunericul pentru a vedea licuricii şi răsăritul constelaţiei „Găinuşa”.E timpul când şi cucul tace.
Trei zile se ţine sărbătoarea, începând cu data de 29 iunie.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Profesoara Iulia Olteanu, directorul Școlii Generale „Lucian Magdu” din Bătania, este în prag de pensionare,după o lungă carieră închinată limbii române, școlii și elevilor. Doamna Iulia s-a născut în anul 1955, dintr-o familie de români din Chitighaz. A făcut școala primară la Chitighaz. A terminat apoi Liceul românesc „Nicoale Bălcescu” din Jula, după care s-a specializat ca profesor de limba română la Facultatea de Filologie a Universității din București. În primii 13 ani de carieră a predat la Liceul românesc din Jula, după care a fost timp de 5 ani referent în probleme de învățământ la UCRU, a mai lucrat 13 ani pe un semipost la Institutul Pedagogic Național. Un an și jumătate a predat la Insitultul Pedagogic din Bichișciaba, iar din anul 1999 este directorul școlii generale din Bătania.
Despre instituția de învățământ doamna Iulia Olteanu ne-a mărturisit, că școala românească din Bătania a fost prima școală din Ungaria preluată de către Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, în anul 2011. În anul 2006 vechea școală pe care a luat-o în primire în anul 1999 a fost restaurată și acolo funcționează grădinița românească, renovată total la ora actuală. În luna februarie a anului 2008 au început lucrările de construcție la noua școală, iar în septembrie același an a și fost dată în folosință. În anul 2016 a fost terminată și mansarda școlii cu noi săli de clasă și cabinete.
După peste 40 de ani de carieră profesorală, doamna Iulia Olteanu va ieși la pensie în luna iulie, iar o dată cu încheierea anului școlar, ne povestește cu mare bucurie, cu emoție, dar și cu ușoară timiditate, despre anii petrecuți la catedră, despre greutățile cu care a preluat în urmă cu 20 de ani conducerea școlii românești din Bătania, despre satisfacții și realizări, dar și despre cum va preda școala generațiilor viitoare.
A consemnat: Anca Becan, redactor, Foaia românească
***
La 17 februarie 2020 la Ambasada României din Budapesta a avut loc festivitatea decernării unor distincții conferite de Președintele României Klaus Werner Iohannis, între care Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler acordat Şcolii „Lucian Magdu” din Bătania, reprezentată de doamna Iulia Olteanu, directoarea școlii.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
25 iunie 2020, 09:41 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:44
Drăgaica este divinitatea agrară, protectoare a lanurilor de grâu şi a femeilor măritate. Momentul derulării secvenţei rituale cu un rol de propiţiere este în toiul secerişului, de aceea se fac şi cununi din spice.
(varianta radiofonică a rubricii)
Drăgaica este numită şi Doamna florilor şi sărbătoarea care-i poartă numele se respectă pentru a avea parte de dragoste şi a se putea bucura de frumuseţea şi puterile miraculoase, vindecătoare ale florilor.
Jocul Drăgaicei se face doar de către fete, unele îmbrăcate în haine bărbăteşti şi cea mai „aleasă” în mireasă.
Jocul drăgaicelor are efecte benefice asupra naturii şi asupra celor ce îşi doresc să li se ursească de căsătorie. Prin jocul lor pot să aducă miros şi rouă plantelor de leac, alungă grindinile şi furtunile. Şi zice: azi joacă şi soarele când răsare.
Drăgaicele din judeţul Teleorman, comuna Izvoarele joacă şi azi în grup de şapte sau nouă, având ca elemente distinctive căciuliţe de copii prinse de cingătoare, steagul împodobit cu basmale (simbol al feminităţii), usturoi (cu valenţe apotropaice), spice de grâu (pentru invocarea divinităţii agrare) şi ierburi (specifice sărbătorii de Sânziene).
Se dansa exclusiv de fete, ele împlinind ceremonialul nupţial al zeiţei agrare.În răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Drăgaica era menţionată ca o zi „respectată pentru seceriş”, se dansa şi se spuneau versuri cu caracter ironic:
Sări, Drăgaică, să sărim,
Că ştii iarna ce păţim,
Că râşnim până murim (Recitativ reperabil şi azi în zona Zimnicea).
Textele au rezonanţă ludică:
Mi-au venit drăgaicele,
Să reteze spicele,
Mi-a venit vara bogată.
Fetele se încing cu floarea numită drăgaică, având puteri de protecţie contra forţelor malefice. Femeile fac ţeste pe care zic că le pun în capul Dracului, abia apoi vor munci la câmp şi în curte. Este şi expresia: joacă drăgaica spre ciuda drăcească.
Sunt obiceiuri şi acte magice specifice ritualului de renovare a timpului. Scalda rituală, aflarea ursitei prin culegerea plantelor, alcătuirea coroniţei şi aruncarea ei pe casă sunt repere într-un complex ritual al unei sărbători feminine derulată la solstiţiul de vară, ritual polifuncţional. Acum, se spune, apar licuricii care luminează calea rătăciţilor, iar ca să nu rătăceşti în sărăcie, trei zile (preziua, ziua şi postziua de Sânziene) să pui trei boabe de piper printre bani. Vor aduce spor în casă. Este şi gândul ţăranului la solstiţiul de vară, când începe secerişul, culesul poamelor, a recoltelor îndeajuns îngrijite.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
19 iunie 2020, 10:46 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:45
Ploaia-i bună, dar numai dacă-i mică şi la vreme potrivită. De asta răspunde Dumnezeu. Dacă plouă, de zici că-i potop, atunci vremea trebuie „întoarsă”.
(varianta radiofonică a rubricii)
Bătrânele ştiu un ritual complex care vizează omorârea simbolică a zeului ploii şi de chemare a soarelui dătător de căldură şi bucurie.
Fete şi femei tinere (de unde credinţa că-i necesară puterea, vigoarea şi deloc sau prea puţine păcate, pentru ca lutul galben şi umed de lângă fântână fac două păpuşi cu chip de om: pe una o îmbracă în haine bărbăteşti, pe cealaltă în haine femeieşti.
Bărbatul întruchipat va avea haine albe, simbol al biruinţei, iar femeia-păpuşă va fi îmbrăcată în haine negre, semnificând maleficul, nenorocul. El este Tatăl Soarelui. Ea este Mama ploii (de unde şi vorba spusă unei femei urâte şi rele: „e ca muma ploii!”).
Tatăl Soarelui este pus pe capul troiţei celei mai apropiate de locul ritualului. Mama ploii este îngropată, cu tot alaiul şi obiceiul: e bocită, i se fac pomeni pe nume şi ca să-i plece sufletul în Cea lume, i se dă o găină neagră peste mormânt. Astfel nu va mai avea cale de-ntors. Îngropată, Muma Ploii nu va mai da potop, iar Tatăl Soarelui va birui, cum Soarele biruie Întunericul, alungă negurile, luminează viaţa şi sufletul.[1]
Rele sunt Ploile de Rusalii şi ale lui Sân-Petru. Li se spune ploi cu bulbuci. Este ploaie cu mană şi n-aduce decât stricăciuni.
Preotul Teodor Bălăşel a consemnat credinţe şi datini din Oltenia legate de oprirea potopului de apă: „când ploile nu mai încetează sau când se pornesc cu furie ameninţând a îneca pământul, se bat clopotele bisericii, se înfig sape şi securi în pământ, se aprinde lumânarea de la Domnul. Hristos (din noaptea de Paşti – n.n.) sau de la Botez, se fac mătănii, se aruncă cu sticla pisată în foc […][2].
De unde vin ploile mari?
Din cer, dar nu de la Dumnezeu, ci de la solomonari şi din partea în care a stropit preotul cu mătăuzul muiat în aghiasmă prima dată… de acolo vin ploile de peste an.[3]De unde, de neunde, ploaia cu bulbuci nu-i bună, neam!
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Sursa foto:Pixabay
[1] Apud Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, 1944, p. 323.
[2] Teodor Bălăşel, în revista Albina, an V, nr. 3.
[3] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1901, p. 116.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
19 iunie 2020, 10:34 / actualizat: 19 iunie 2020, 13:54
”A fost un mare pericol în viața satului nostru”
50 de ani de la inundația din Micherechi
În aceste zile s-au împlinit 50 de ani de la inundația din fața căruia familiile din Micherechi au trebuit să se refugieze. Crișurile au făcut atunci ravagii, iar sătenii – era prin preajma Rusaliilor – au fost primiți de aleteni, chitighăzeni și julani. Ce spun cronicile vremii – aflăm de la primărița Margareta Tat.
Margareta Tat: În anul 1970 în luna iunie, tocmai în zilele Rusaliilor locuitorii Micherechiului erau foarte îngrijorați. Ploile din luna iunie, atât în România, cât și în Ungaria pe teritoriul Crișurilor au adus un mare pericol de inundație în viața satului nostru. Specialiștii așteptau un volum mare de apă, iar barajele Crișului Negru au fost înmuiate, așa că pentru a proteja viața oamenilor s-a adus hotărâre, ca localitatea să fie evacuată. Se întâmpla așa ceva pentru prima dată în istoria satului. După ordinul de evacuare din zilele de 13 și 14 iunie, oamenii au fost transportați la Aletea, Chitighaz și Jula. Citind ziarele vremii, am găsit multe informații, din care am aflat că locuitorii evacuați au fost primiți cu mare căldură și prietenie. Conducerile celor trei localități au făcut tot posibilul pentru a le oferi condiții favorabile. Sunt sigură că întro așa situație în care se aflau în zilele respective micherechenii, cel mai mare ajutor a fost pentru ei, că erau întro comunitate românească, unde își puteau exprima toate îngrijorările în limba lor maternă. Atmosfera familială i-a ajutat mult să treacă peste greutăți, și sunt sigură că la întoarcerea din 19 iunie, toți au adus acasă, în sufletul lor, imagini călduroase. În legătură cu inundația din 1970 dorim să organizăm o întâlnire între familii, să le reamintim zilele petrecute împreună și să sărbătorim atât frăția și prietenia, cât și voința de a ajta să învingem pericolul vieții noastre.
Reporter: Din cronicile vremii aflăm că până la urmă nu au fost pagube foarte mari…
Margareta Tat: Da, mulțumit muncii oamenilor nu s-a întâmplat nimic, barajul Crișului ne-a protejat, râul nu s-a revărsat, localitatea a scăpat, atât casele, cât și foliile.
***
O investiție importantă în satul românesc Micherechi (județul Bichiș) este piața acoperită, care va servi nu doar comercianților, dar și unor evenimente tradiționale organizate aici, ca de exemplu Festivalul Castraveților, care anul trecut a avut de suferit din cauza intemperiilor.
Margareta Tat: Între planurile noastre pentru dezvoltarea Micherechiului, să construim o piață nouă și modernă, care pe lângă funcția terenului de comerț să fie și un spațiu demn pentru viața socială și pentru evenimentele noastre, a fost una dintre cele mai mari sarcini. Scopul investiției a fost de la început, să avem o piață modernă și un loc interactiv de festivitate, care răspunde așteptărilor secolului modern și care ne asigură o atmosferă de nivel înalt. Avem foarte multe planuri și foarte multe lucruri frumoase se întâmplă în localitatea noastră. Nici acum nu dorim să ne oprim aici în legătură cu piața, avem mai multe planuri care, rând pe rând realizate, o să ridice calitatea vieții. Un singur exemplu am să vă dau: prin proiectul european ”Wi-fi for EU” peste puțin timp o să instalăm un echipament wi-fi, oferind astfel locuitorilor acces gratuit la internet.
Reporter: Piața așteaptă să fie inaugurată… Totuși micherechenii au luat-o deja în primire, nu? E viață în piață…
Margareta Tat: A, cum să nu! Și-acum avem o viață foarte veselă la piață. Din păcate din cauza pandemiei până acum nu am avut posibilitatea să facem o deschidere oficială, dar suntem deschiși, locuitorii stăpânesc terenul zilnic cu mare bucurie. Așteptăm cu mare nerăbdare să trecem peste greutățile pandemiei, să putem face deschiderea oficială și să avem tot mai mulți vânzători și din România.
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator, MTVA – Emisiunile în limba română
Foto: Primăria Micherechi
Foto arhivă: ziarul Békés Megyei Népújság
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
6 iunie 2020, 08:26 / actualizat: 6 iunie 2020, 10:33
Criza cauzată de pandemia de coronavirus a afectat, între multe altele și viața culturală a oamenilor, ceea ce pe unii i-a făcut mai creativi, mai inventivi.
Cum am aflat din Foaia românească, aşa s-a întâmplat şi la Micherechi, unde biblioteca satului, bogată în volume în limba maghiară și română, în loc să fie închisă în aceste vremuri, s-a apropiat mai mult ca oricând de cititori, transformându-se în bibliotecă „ambulantă”, care merge acasă la cititor.
Interlocutorul nostru este bibliotecara Maria Condoroş Petruşan.
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator, MTVA – Emisiunile în limba română
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
6 iunie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:52
Sărbătoare funerară la romani, numită Rosalia, Rusaliile la daco-geţi se vor bucura de cea mai mare importanţă pentru actul de pomenire a celor trecuţi în lumea fără dor.
(varianta radiofonică a rubricii)
Zâna Rosalia se va transforma într-un ciclu de nouă sau şase zile. Dacă acceptăm şase, acestea sunt: Sâmbăta Rusaliilor, Duminica Mare, luni, marţi, miercuri – Rusaliile şi Joia Nepomenită. Sunt zile de mare sărbătoare, când femeile nu trebuie să spele, să coase.
Rusaliile reprezentau forţele năprasnice care produceau îmbolnăviri neuropsihice („luatul minţii”, „luatul gurii”, „luatul piciorului”). În seara spre Duminica Mare se ung ferestrele cu usturoi şi leuştean, spre a feri gospodăriile de duhurile rele.
Tot în sâmbăta Rusaliilor băieţii aduceau din hotar ramuri de plop sau de stejar. Ele aveau puterea de a alunga Ielele.
În Vîlcea cu frunzele de tei, soc, jaleş adunate la Moşii de Vară sau în Duminica Mare se vindecau boli. Plantele cu puteri magice, de care se fereau Rusaliile erau câteva. Se şi crede că Ielele umblă numai noaptea, „se fâlfâie” pe la fântâni, prin răscruci, petrec şi cântă în cor:
Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu
Leuştean şi Odolean
Avrămească, Cârstănească,
Ar fi lumea toată a noastră.
Semn că Ielele au făcut petrecere în acel loc e faptul că locul va rămâne ca pârjolit.
Nici usturoiul nu este uitat. Steagul căluşarilor are în vârf fire de usturoi şi leuştean, iar Căluşarii poartă la brâu leuştean şi pelin. Plantele cu virtuţi magice se pun pe mese, în pat, sub perne. Dacă nu aveţi pelin, leuştean sigur găsiţi!
De Rusalii, ard comorile. Focurile sunt văzute doar de oameni buni la suflet. Şi tot ei sunt cei ce pot vedea Ielele, Rusaliile „fluturându-se” prin aer.
La Rusalii se sfinţeşte apa şi fetele ce doresc să se mărite se spală cu apă, se spune, neîncepută.
Se bea vin cu pelin, pentru a fi sănătos tot anul.
Dacă de Rusalii e timp frumos, toată vara va fi frumoasă
Text și lectură:Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Sursa foto: Amedeo Preziosi – Călușari la Moși, ro. wikipedia.org
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
5 iunie 2020, 10:47 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:53
Sunt Moşii cei Mari, Moşii de Rusalii, Moşii de Sâmburi. Parcă la nici o sărbătoare a morţilor de peste an cei ce fac pomenile nu sunt atât de generoşi şi de grijulii.
(varianta radiofonică a rubricii)
Se crede că la Joimari sufletele celor morţi vin printre noi. În Oltenia sunt aşteptate punându-se vase cu apă şi scaune în jurul mormintelor şi se fac focuri pentru a le încălzi picioarele.
La Rusalii se fac pomenile pentru a îmbuna spiritele şi a le determina să plece în lumea lor.
La Moşii de vară se dau de pomană vase noi cu mâncare, colaci cu lapte, ceapă verde şi usturoi verde. Vasele se dau cu apă de la fântână, pentru apă se lasă pe „gura” fântânii un bănuţ, ca să fie plătită. Toartele vaselor, ulcioarelor se împodobesc cu flori de câmp şi flori de tei. De cozile cănilor se legau cozi de cireşe. Tot în această zi se dau de pomană opaiţe de lut… Ca să aibă lumină. Se crede că dacă sufletul celor morţi nu vor găsi pomană dată pe numele lor îşi vor umple gura cu ţărână!
De Ziua Moşilor de vară în memoria tinerilor care au murit în ajunul căsătoriei, părinţii, rudele dăruiesc tinerilor de aceeaşi vârstă cu cei dispăruţi colaci unşi cu miere, lumânări şi buchete de flori albe.
Pentru cei ce nu s-au spovedit înainte de moarte, se dau de pomană iconiţe şi cărţi de rugăciuni. Dar din dar se face rai şi din pomană trăiesc deopotrivă cei de aici şi de dincolo. De fapt aceste ofrande sunt o punte între viaţa pământească şi cea veşnică.
Pentru comemorarea rudelor şi prietenilor care au decedat în urma unor accidente năprasnice, credincioşii împart vase cu fructe şi dulciuri săracilor care au în familie copii şi bătrâni.
La marele praznic al Moşilor de vară, împreună cu vasele de lut umplute cu cireşe sau căpşuni, în Muntenia, se împart covrigi, colaci, cozonaci, colărezi.
La acest praznic se mai dau de pomană felii de păsat, puse pe frunze de nuc sau de tei, alături de ulcele umplute cu vin sfinţit. De cozile ulcelelor se leagă bucheţele de trandafiri albi şi flori de tei.
Text și lectură:Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
28 mai 2020, 09:05 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:03
Două sărbători sunt separate doar de câteva zile: Ispasul şi Rusaliile. Ispasul sau Înălţarea este sărbătoarea dedicată celor ce s-au înălţat la cer. Rusaliile se ţin pentru însănătoşirea bolnavilor altfel fără leac. Şi totuşi, în Oltenia cele două sărbători se regăsesc într-un obicei practicat la începutul secolului al XIX-lea: Frăsinetul, un obicei pentru a readuce starea de sănătate a celor foarte bolnavi.
(varianta radiofonică a rubricii)
Frăsinetul îmbină Ispasul şi Rusaliile. Bolnavii erau pregătiţi din ajunul Ispasului, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în haine noi. La chindie căruţele cu familiile celor ce puneau de frăsinet se-ndreptau spre plaiurile cu frăsinet, plantă ce aducea norocul şi sănătatea. Acolo se alegea locul pentru punerea mesei ursitorilor. Se crede că ele, cele trei s-au supărat pe om, care de supărarea lor s-a-mbolnăvit. Acum, de Ispas era momentul împăcării cu ele, cu ursitorile. Se aşeza masa cu o turtă mare de pâine, vase noi, pahare noi, sau, vin, rachiu, apă, lumânări şi tămâie. Faţă de ofrandele puse pe masa de ursitori a copilului abia născut, se constată existenţa lumânărilor şi a tămâiei ce amintesc de starea de boală, starea de tranziţie între viaţă şi moarte. Vrăjitoarea (căci, în lipsa moaşei vrăjitoarea e necesară pentru a invoca ursitorile), îngenunchia lângă bolnav şi începea un recitativ, având o mână pe fruntea bolnavului şi o alta pe prăseaua cuţitului înfipt la rădăcina frăsinelului.
Descântecul spus amintea de cinteză şi de dobriţă, prima reprezenta răul, a doua ursita binelui:
Cinteză, dobriţă,
Sus s-a-nălţat,
Pe munţi s-a lăsat,
Unde au picat
Piatra au crăpat
Aşa crape ochii cui te-a fermecat.
Se foloseşte cuvântul Înălţat ce aminteşte de Ispas cel ce a văzut pe Iisus înălţându-se la cer.
Urma invocarea frăsinetului:
Frăsinet – albineţ
Frăsinet de mult preţ
Sari în casă,
Sari pe masă,
Sari în cupa ce-a aleasă,
Fă pe cutare sănătoasă.
sau:
Sari în paharul frumos,
Fă-l pe cutare sănătos.
Urma veghea de noapte, timp magic în care floarea frăsinelului avea menirea de a indica viitorul bolnavului, însănătoşirea sau moartea iminentă. Vrăjitoare avea dublă menire: de a invoca ursitorile şi de a le interpreta semnele. După care se petrecea, de era semn de bine, sau se pleca spre casă resemnaţi pentru destinul ce nu putuse fi întors.
Obiceiul Frăsinet în Oltenia aminteşte că masa de ursitori se aşază la venirea pe lume a pruncului, moment pregătitor întru preexistenţă şi existenţă şi în momentul de boală, doar la Înălţare, de Ispas, moment-cumpănă. Elementul inedit este aşezarea ofrandelor pe pământ, nu pe masa-obiect ritual, ca o închinare făcută pământului pentru a-i cere rămânerea în această lume.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
25 mai 2020, 09:38 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04
Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.
(varianta radiofonică a rubricii)
Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.
Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.
Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.
Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.
De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.
În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Coperţile numărului de faţă sunt ilustrate de graficile Adelei Kiss, originară din Jula. Artista româncă trăieşte în Budapesta şi din locuinţa ei de lângă malul Dunării şi-a îmbucurat fanii de pe reţeaua de socializare aproape zilnic cu desene inspirate de pandemia de coronavirus. Adela ne împărtăşeşte gândurile şi impresiile sale în următorul interviu.
– Care a fost primul desen pe tema noului coronavirus şi care ţi-au fost atunci primele gânduri legate de această pandemie?
– Primul desen l-am realizat de 8 Martie, de Ziua Femeilor, pentru că atunci deja se simţea că o să urmeze o perioadă mai neobişnuită. Atunci deja se vorbea la ştiri că se apropie o pandemie şi va fi necesar să ne autoizolăm. Cred că atunci mulţi am fost în panică, pentru că nu ştiam ce va urma, ce ne aşteaptă.
– Te-ai gândit atunci că vei face un serial pe această temă?
– Nu, categoric nu. La serial absolut nu m-am gândit, doar aşa instinctual am simţit nevoia ca să desenez, să aştern pe hârtie sentimentele din perioada pe care o trăim acum.
– De ce ai continuat şi chiar în ultima perioadă ai realizat zilnic câte un desen spre bucuria fanilor tăi de pe Facebook?
– Eu nu am vrut să fac un serial din aceste desene, dar toţi mă întrebau pe Facebook diferite lucruri: când iese fetiţa din borcan? ce va urma? Asta mi-a făcut şi mie chef ca să continui şi oricum am avut deja multe idei în minte. Nu a fost un mare sacrificiu să mai desenez şi să-i mulţumesc pe cei ce urmăreau soarta fetiţei din borcan. O singură frică am avut: ca să nu devin plictisitoare. Interesul prietenilor mei însă m-a convins să continui.
– În primul desen, fetiţa încă este în afară, stă lângă o masă, iar borcanul este pe masă cu nişte pensule. Cum ai ajuns la ideea borcanului?
– Foarte simplu. Atunci când s-a prevăzut deja că va trebui să stăm cu toţii acasă în carantină, iar magazinele vor fi închise, cu toate că eu lucrez de acasă, m-am stresat puţin că voi rămâne fără mijloacele necesare, că nu voi avea destulă hârtie sau vopsea, ca să pot să lucrez liniştit o perioadă mai lungă. Am fost puţin panicată ca, înainte să se închidă tot oraşul, să pot să ajung să-mi cumpăr materiale pentru o lună sau două. Atunci mi-a venit ideea borcanului, când auzind la ştiri că se introduc tot mai multe restricţii, va trebui să trăim cât mai izolaţi, vor avea o viaţă parcă sigilată. Aşa am simţit atunci că mă aflu într-o stare de parcă aş fi închisă într-un borcan sigilat total.
– Eşti un artist independent, care lucrează cel mai mult de acasă, deci home office-ul nu ţi-a schimbat foarte mult viaţa de zi cu zi. Ce ţi-a lipsit cel mai mult în perioada asta a statului obligatoriu acasă?
– Ulterior pot să spun că aproape că nu mi-a lipsit nimic, pentru că de ieşit pe stradă eu am ieşit în fiecare zi, altfel nu aş fi rezistat. Eu sunt obişnuită cu mişcarea, ca să mă plimb sau să alerg măcar o oră în fiecare zi în aer liber. La început a fost o singură zi când nu am ieşit, dar atunci mi-am zis că eu aşa nu pot, mai bine să mă ia virusul. Mi-au lipsit şi prietenii, dar cu ei oricum ţin legătura prin telefon, prin internet.
– Fiecare om reacţionează altfel la situaţiile de criză. Pe tine te inhibă sau te inspiră astfel de situaţii?
Pe mine m-a inspirat foarte tare, pentru că este o situaţie nouă, ştiu nu prea fericită, pentru că atunci când mor oameni nu poţi să te bucuri, dar situaţia în sine m-a inspirat, au venit lucruri noi în viaţa noastră.
– Până când continui serialul cu fata din borcan?
– Până acum am realizat 25 de desene pe tema pandemiei de coronavirus. Nu am plănuit să desenez aşa lung, dar deocamdată mă inspiră situaţia şi mai am idei.
A consemnat: Eva Șimon, redactor-șef, Foaia românească
Sfântul Mare Împărat Constantin şi simbolul crucii
Foto: arhiva
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
20 mai 2020, 21:35 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04
Împăratul Constantin este celebrat de biserica creştină la 21 mai ca exemplu de viaţă vrednică de urmat, datorindu-i-se libertatea Bisericii Creştine şi instaurarea ei drept instituţie spirituală pe acest pământ.
(varianta radiofonică a rubricii)
Simbolul crucii este cel ce l-a condus zi şi noapte pe Constantin pentru a învinge în lupta sa împotriva tiraniei din Roma. Când se spune în popor, să crezi zi şi noapte se-nţelege, la o primă decodare, că trebuie să crezi mereu.
Constantin a avut tăria şi puterea de a izbândi pentru că a văzut ziua şi noaptea semnul crucii, semn al credinţei care biruie.
Episcopul Eusebiu, duhovnicul lui Constantin a povestit cum Constantin, înainte de a porni la luptă împotriva lui Maxenţiu, cel care teroriza Roma, a văzut strălucind pe cer în plină zi o cruce luminoasă.
Înaintea apariţiei, Constantin ridicase rugă spre Dumnezeu să-l ajute. Răspuns a fost semnul crucii. Pe cruce erau scrise cuvintele „prin acest semn vei învinge”. Crucea, în plină zi este credinţă, este semn dumnezeiesc.
Noaptea, Constantin a avut o viziune: însuşi Domnul Iisus i-a spus că dacă va avea în luptă steagul cu semnul crucii, şi pe scuturile soldaţilor acelaşi însemn al crucii, va câştiga lupta. Şi s-a adeverit. Constantin va elibera pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu în anul 312 d. Hr.
A crede zi şi noapte în semnul crucii e dovadă de credinţă răsplătită prin apărarea de rău şi izbândirea binelui şi a dreptăţii.
Şi în terminologia divinaţiei se-ntâlnesc expresii care folosesc cuvântul cruce: a-şi face cruce înseamnă a se închina, ca gest desemnat pentru a feri de rău. Iar când supărarea se acutizează, formula verbală de genul ucigă-l crucea este o imprecaţie majoră pentru a scăpa de Necuratul.
Cruce-ajută şi fereşte, şi mai ales lasă spiritul ne-mpovărat de frica de neprevăzut şi malefic.
Cruce-ajută, Doamne-Ajută!
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
20 mai 2020, 21:22 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04
La 21 mai se sărbătoreşte Sfântul Constantin, cel ce a construit Cetatea Bizanţului şi care a reunit pe toţi episcopii Imperiului într-o adunare numită sinod, la Niceea în anul 325 d. Hr. Se sărbătoreşte împreună cu Sfânta Elena, Împărăteasa Elena, mama sa. Este o mare sărbătoare, în care sunt celebrate smerenia, ca atitudine creştinească şi libertatea Bisericii Creştine.
(varianta radiofonică a rubricii)
Acestea sunt reperele esenţiale ale sărbătorii religioase. Ziua este însă şi o sărbătoare populară, cunoscută sub numele de Constandinu Puilor.
Este momentul în care păsările pădurii îşi învaţă puii să zboare. Firescul lumii este de regăsit şi în succesiunea gesturilor… păsăreşti. Tineretul păsăret se reuneşte prin grai, grai ce şi-l capătă de Vlasie. Se plac şi se-mperechează, după legea firii, la Dragobete. Îşi construiesc cuibul împreună, întotdeauna împreună. Din „ciugulelile” lor ies puii, iar puii trebuie învăţaţi să zboare. Nu oricând, ci de Constandinul puilor. Pentru că odată şi odată puii trebuie să-nveţe să zboare în lume.
Când nu-i mai vezi prin cuib zici cu mult regret: A zburat puiul cu aţa. Adică şi dacă-l priponeşti, dacă vrei să-l legi de casă el tot îşi ia zborul în lume, că aşa e legea firii. Iar dacă trece vremea vreunui lucru sau fapt tot expresia: A plecat puiul cu aţa – aminteşte că timpul fuge, nu stă-n loc, nici dacă dai şapte sărindare.
Constandinu puilor e ultima zi când se mai seamănă porumbul, ovăzul şi meiul.
Semnul făcut cu călcâiul în pământul doritor de sămânţă se acoperă de trecerea timpului. Nu se lucrează, să nu dea iama păsările cerului în holde şi struguri.
Că se spune, „după păsările cerului tu să te duci să le vezi în mijlocul codrului sau al holdelor şi nu să vină ele să-ţi ciugulească din boabe şi struguri”.
Îţi ciugulesc doar din palmă – asta de drag sau de linguşeală, că uneori nu mai poţi să le deosebeşti.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Musulmanii din România sărbătoresc în noaptea de 19 mai 2020, alături de musulmanii din întreaga lume, un moment important în perioada Lunii Ramazan, noaptea de Kadır gecesi (Qadır gecesı ) sau Noaptea revelerarii Coranului.
În această noapte se consideră că Allah Atotputernicul i-a revelat Cartea Sfântă, Coranul, Profetului Muhammed. Tradiţia spune, de asemenea, că tot în această noapte, dorinţele sunt îndeplinite. Coranul, Carte a luminii şi înţelepciunii divine a început a fi coborâtă în noaptea de 26/27 de Kadır a lunii Ramazan, când Profetul Muhammed a avut prima revelaţie. Noaptea Puterii şi a Destinului, a Predestinării şi Grandorii, s-a născut lumina İslamului, a început coborârea versetelor Sfântului Coran cel glorios, limpede şi nobil. Această noapte reprezintă una din cele cinci nopți sfinte ale islamului. Este noaptea când Allah ne iartă păcate, este noapte rugăciunilor.
Foto: ABDUL MECID MEDGIDIA
Sfântul Coran precizează în Suratul Al-Qadır(Sura Hotărârii divine, sura 97) că “Noaptea Al – Qadır este mai bună decât o mie de luni”, că în timpul ei cu voia lui Allah spre ivirea zorilor au coborât îngerii (melekler) au împrăștiat lumina divină şi Duhul – adică Arhanghelul Gabriel (Cebrail), iar Profetul Muhammed a avut prima revelaţie. Profetul Mohammed într-un Hadis ne spune:„Cine rostește rugăciuni în noaptea de Qadir, Allah îi va ierta toate păcatele”.
Foto: Verset din Coran
Tot în noaptea de Kadır gecesi (Qadır gecesı ) porțile Cerului se deschid și din care se revarsă peste tot seninatatea și încrederea, în care mâinile deschise, rugăciunile și implorările adresate către Allah sunt primite.
Un obicei specific acestei nopți sfinte o constituie pregătirea unor preparate din aluat care sunt împarțite mai apoi semenilor, acestea sunt scovegi (Qıygașa și Ulqım). Scovergile se pregătesc din faina,apa, drojdie, ulei, sare. Laptele călduț sau apa, o linguriță de zahăr, puțină sare se amestecă cu drojdia. Treptat se pune făina și se face o cocă moale. După ce a crescut, se ia din aluat cocă de mărimea unui măr și cu ajutorul degetelor, fără să se folosească făină, se dă forma unei farfurii mai mici. Dacă e nevoie se mai lasă la crescut. Se prăjeşte în mult ulei încins pe ambele părți.
Foto: Pregătirea scovegilor (Qıygașa și Ulqım)
Foto: Kiygasa
Un alt obicei care trebuie respectat este contribuția cu o anumită sumă de bani oferită pentru cauze caritabile, astfel încât și nevoiașii să se poată bucura de abundența sărbătorii.
Luna de post se va încheia cu Ramazan Bayram. Trei zile de sărbătoare celebrate în intervalul 24-26 mai a.c.,. Cu ocazia acestei nopți sfinte enoriaşii musulmani se vor ruga la domiciliu.
Această sărbătoare preislamică celebrată de câtre popoarele turcice din Asia Centrală, Anatolia şi până în Balcani, îşi are originile în cultul dualităţii şi celebrării reîntoarcerii la viaţă și semnifică începutul verii, conform calendarului Gregorian, care împărțea anul în două anotimpuri: perioada dintre 6 mai și 8 noiembrie (186 de zile), considerată vară (i se mai spune ”zilele lui Hızır”), iar între 9 noiembrie și 5 mai (179 de zile), zilele de iarnă sau ”zilele lui Kasım”). La baza denumirii sărbătorii stau cuvintele Hızır şi Ilyas, numele a doi eroi mitici, patroni astronomici ai vieţii umane. Astfel, ziua de 6 mai simbolizează începutul verii și începutul anului agricol.
Tradiţia spune că sărbătorirea Hıdrellezului are loc în general la iarbă verde, la pădure, pe marginea apelor sau la cimitire.
Există obiceiul de a folosi plante proaspete sau carne de miel în mâncărurile preparate cu această ocazie. Se crede că mâncarea primului ied al verii aduce sănătate şi bunăstare. Dacă se adună ierburi proaspete şi flori, iar apoi acestea se fierb, se crede că acea apă va aduce însănătoşire bolnavilor, iar îmbăierea cu acea apă timp de patruzeci de zile înfrumuseţează şi întinereşte.
Noaptea de Hıdrellez se fac mai multe ritualuri cu credinţa că Hızır va aduce prosperitate locurilor prin care trece. Capacele oalelor, hambarele şi buzunarele se lasă deschise. Cei care doresc casă, grădină, maşină lasă în noaptea de Hıdrellez o miniatură a ceea ce vor, la tulpina trandafirilor cu speranţa că vor fi ajutaţi. În acelaşi timp leagă batiste roşii de trandafir pentru împlinirea dorinţelor şi aşteaptă timp de un an îndeplinirea dorinţelor.
Unele persoane îşi pun o dorinţă aprinzând un foc şi sar peste acesta pentru îndeplinirea dorinţelor. In ajunul sărbătorii gospodinele framântă şi coc pâinişoare mici rotunde (kalakay),care în ziua sărbătorii sunt lăsate să se rostogolească de pe un deal. Dacă pâinişoarele cad cu faţa în sus, atunci recolta va fii îmbelşugată în caz contrar recolta va fii slabă.
De asemenea, tot în cursul acestei zile femeile merg la cimitir pentru aş cinsti morţii, fac slujbe religioase, după care ies la marginea câmpului împreună cu ceilalţi membrii ai familiei şi servesc din bucatele preparate cu prilejul acestei sărbători.
Sarcina tineretului, cu ocazia acestei sărbători este să strângă orice lucru care poate arde şi să pregatească un foc lîngă geamie, unde în seara sărbătorii toţi locuitorii satului se aduna în jurul focului.
Exista obiceiul ca fetele nemăritate, curioase de a-şi descifra ursita, în seara de dinainte de Hîdîrlez umplu o căldăruşă cu apă curată limpede şi „citită“ de hogi sau de musulmani bătrâni, înţelepţi, fruntaşi ai comunităţii. Ele aruncă în căldăruşă câte un obiect de podoabă din aur: cercei, inel, brăţară, colier. Căldăruşa acoperită se pune sub o rădăcină de trandafir, floare simbol al purităţii, frumuseţii, puterii şi trăiniciei. Dimineaţa de Hîdîrellez fetele satului se adună în cerc, în jurul caldăruşei. Se aduce o copilă (până în 12 ani), deci un boboc de fată, inocentă, pură, care se va deschide ca floarea de trandafir, căreia i se leagă ochii. O femeie în vârstă spune catrene populare anonime (mani), cu texte de mare frumuseţe, optimiste sau triste. Copila scoate câte un obiect şi corelat cu conţinutul catrenelor se interpretează viitorul fetei nemăritate.
Pentru bărbaţi se organizează competiţii speciale de lupte tradiţionale tătăreşti numite Kűreş, iar pentru fete se amenajeaza leagane decorate cu flori.
Hıdırellez este o instituţionalizare a unor obiceiuri şi practici legate de aşteptările şi aspiraţiile umane de sănătate, împliniri şi bucurii, de înfrumuseţare a ursitei, de declanşare a energiilor pozitive, binefăcătoare. Manifestarile au ca scop conservarea identităţii etnice şi transmiterea tradiţiile şi obiceiurile legate de aceasta sărbătoare tinerilor.
Anul acesta, pentru că data de 6 Mai este în luna postului de Ramazan, această sărbătoare nu va fi marcată. Având în vedere şi contextul actual, tot referitor la acestă sărbătoare Muftiatul cultului musulman face următorul anunţ către membrii comunităţii:În contextul special din acest an, cu ocazia Hîdîrellez-ului ( Qîdîrlez ), sărbatorit anual în data de 06 Mai, Comunitatea Musulmană din România este rugată respectuos să se conformeze regulilor impuse de către Ordonanțele Militare emise de autoritațile din țara noastră. Accesul în cimitirele musulmane este permis doar pentru oficierea slujbelor de înmormântare și atunci cu respectarea numărului maxim de 8 persoane. Pentru a preîntâmpina orice fel de incidente, imamii angajați ai instituţiei Muftiatului Cultului Musulman din Romania nu vor oficia slujbele de pomenire a celor trecuți la cele veșnice la data sus menționată, iar forțele de ordine vor fi prezente în zona tuturor cimitirelor din Municipiul Constanța cât și din localitațile unde sunt cimitire musulmane. Vă mulțumim pentru înțelegere!
Începând din anul 2011, comunitatea tătară din România an de an sărbătoreşte în data de 5 mai, Ziua limbii tătare. Acest fapt se datorează demersului parlamentar al fostului deputat tătar Aledin Amet din anul 2010, atunci când a fost adoptată Legea nr. 256/2010 privind instituirea Zilei limbii tătare. Data de 5 mai a devenit, aşadar, în mod oficial, o sărbătoare, promovându-se, şi în acest fel, reperele spirituale ale comunităţii tătare din România. Ocazie cu care, subsecretar de stat DRI, domnul Aledin Amet a transmis un mesaj de felicitare pentru comunitatea tătară: „În anul 2010 a fost dezbătută și promulgată Legea 256-Ziua Limbii Tătare. Unicitatea ei a constat în faptul că, la vremea respectivă, a fost prima din șirul necesar, realizat ulterior, de promovare a propriilor limbi materne. În contextul necesității accentuării valorilor spirituale, limba maternă reprezintă, indiscutabil, apogeul existenței. Păstrarea ei face ca națiunii respective și etniei respective să le fie hărăzite istoria neîncetată.Limba tătară va rămâne veșnică! La Mulți Ani !
Semnificaţia zilei de 5 mai are o importanţă deosebită pentru cultura tătară. Astfel, la 5 mai 1986, prin contribuţia a cinci profesori, Mamut Enver, Agiemin Baubec, Iusuf Newzat Sarigol, Kerim Altay, Memedemin Yaşar redactorii revistei „Renkler”, sub egida editurii Kriterion, au pus bazele unui alfabet în care s-au publicat din acel moment revistele în limba tătară din România. 5 mai, este deci, ziua în care s-a născut limba tătară cu caractere dobrogene. Se poate spune că în această revistă s-a fundamentat alfabetul latin folosit de tătarii din Dobrogea şi regulile ortografice şi gramaticale. Revista „Renkler”(Culori), era o publicaţie culturală de referinţă, propunând cititorilor un sumar bogat: în prima parte, creaţii literare originale ale poeţilor consacraţi, iar în cea de-a doua, articole ştiinţifice şi comunicări prezentate la diverse manifestări ştiinţifice, semnate de prestigioşi oameni de ştiinţă şi cultură din ţară şi din străinătate.
În consecinţă, comunitatea tătară din Dobrogea a fost nevoită ca să-şi definească un alfabet care să asigure continuitatea demersurilor din deceniile anterioare, permiţând acumularea unor experienţe lingvistice şi evitarea unor stări de confuzie. Acumularile din perioada anterioară, s-au cristalizat în editarea manualelor de predare a limbii tătare (clasele I-IV) de către un colectiv format din următoarele cadre didactice: Mamut Enver, Mamut Nedret, Baubec Servet, Boşnac Gemal, Beiş Bectaş, Iaya Nejdet, Ziyadin Gevat, Mirzali Newzat, Memedemin Yaşar, concomitent, s-au definitivat de asemenea, regulile ortografice şi ortoepice ale limbii tătare.
Pentru protejarea și promovarea limbilor istorice regionale și minoritare în Europa s-a născut primul tratat internațional care se ocupă în mod explicit cu diversitatea lingvistică și își propune protejarea acesteia- Carta Limbilor Regionale sau Minoritare care a fost elaborată pe baza unui text înaintat de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi Regionale şi adoptată în 1992 şi a intrat în vigoare la 1 martie 1998. Majoritatea statelor europene au semnat Carta şi multe au ratificat-o deja, transformând-o în practica obişnuită pentru majoritatea cetăţenilor europeni. Protecţia limbilor regionale sau minoritare istorice ale Europei se află la baza bunăstării culturale şi a tradiţiilor europene.
România a ratificat sau a aderat la mai multe documente internaţionale pentru protejarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, acordând o atenţie deosebită conservării şi promovării limbilor acestora.
În acest context, pentru prima oară în istoria modernă a tătarilor apare posibilitatea ca pe baza principiilor Cartei Europene a Limbilor Minoritare şi Regionale să se realizeze un program coerent care să conducă la structurarea unui schimb de valori reale între comunitatea tătară din Crimeea şi din Dobrogea.
Limba maternă, pentru etnia pe care o reprezintă limba tătară, înseamnă, indiscutabil, un mod consistent de a asigura continuitatea, inclusiv în domeniul creaţiei. Având în vedere situaţia creată de pandemia covid-19, anul acesta nu vor mai fi organizate manifestări cultural-artistice. Sărbătoarea limbii tătare va fi marcată prin toate mijloacele reţelelor de socializare în online.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
30 aprilie 2020, 11:47 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:05
Ziua de 1 mai este zi de sărbătoare deplină în Florarul aşteptat.
Etimologia cuvântului aminteşte de proorocul Ieremia, Ermin-den, adică ziua lui Ieremia. Este şi sărbătoare populară cu semnificaţie apotropaică şi fertilizatoare.
(varianta radiofonică a rubricii)
Arminden este şi un zeu al vegetaţiei celebrat în această zi. Elementul esenţial, substrat ritual este ramura verde sub forma prăjinii. Maialul este confecţionat din brad curăţat de ramuri până spre vârf şi încrustat cu motive romboidale.
În partea de sud a ţării, ca semnificaţie agrară, în vârf se leagă spice de grâu.
În Gorj de Armindeni la poarta casei se pun ramuri de gorun şi leuştean.
Folcloristul Florea Marian preciza semnificaţia agrară a armindenului: se lăsă dinaintea casei până pica singur sau până la măcinarea primului bob de grâu nou. Din maial se făcea foc şi se cocea pâine, din care mâncau toţi membrii familiei pentru a fi sănătoşi şi norocoşi.
De Armindeni ramura verde şi pelinul sunt reperele esenţiale Nu orice pelin însă, ci acela care a fost descântat la Sfântul Gheorghe, împreună cu leuşteanul şi bozul.
În zona Olteniei pelinul nu lipseşte din ritualul descântecelor de deochi de pocitură. Textul descântecului este o dovadă:
Păsărică albă
Cu aripa dalbă,
Din piatră ai crescut,
Cu norii te-ai bătut,
Trei izvoare din tine au iscat:
Unul de lapte,
Unul de vin,
Şi altul de pelin.
Cel ce a băut laptele s-a săturat.
Cel ce a băut vinul s-a-mbătat.
Iar cel ce a băut pelinul a crăpat.
Aşa să piară pocitura.
Urâtura.
Într-un ritual reperabil şi azi în Oltenia descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită era însoţită de o altă femeie care juca rolul pelinului:
– Bună seara, Pelin Mare
Domn Mare!
– Mulţumim Dumitale!
Şezi!
– N-am să şed!
Şi-am venit să scot
Patruzeci şi patru de draci ai tăi!
Ziua de Armindeni este zi de mare sărbătoare în calendarul popular. Se fac petreceri la iarbă verde, se bea vin pelinat şi se mănâncă miel. Toate reprezintă semnificaţii ale primăverii, ale înnoirii timpului.
Vinul se bea cu bucurie, ca să fie oamenii veseli toată vara (când se munceşte), să fie sănătoşi (roşii în obraz ca vinul de Armindeni) şi să fie feriţi de rele.
Se mai crede că de Armindeni se bea mărţişorul, ţinut de la 1 martie la gât. Orice despărţire se-nsoţeşte cu bucurie.
Text și lectură:Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
26 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:05
Paştele, marea sărbătoare a creştinităţii este un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii. Este de fapt reducţia simbolică anului, 12 zile, cât 12 luni, fiecare zi o sărbătoare. Duminica Tomii este ziua în care Iisus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, cel ce s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă.
Cei ce au fost în noaptea de Paşte să împartă pentru morţi, în Duminica Tomii se duc din nou la biserică tot cu coşuri ca să „sloboadă” Paştele. Apoi se aşază masa în curtea bisericii şi sunt chemaţi toţi trecătorii.
La Roşia de Amaradia în Gorj e o zi mare: se arată zestrea fetelor. Se pun pe culme covoarele, velinţele spre a se arăta măiestria şi bogăţia tinerelor. Se merge în peţit. Pe vremuri, se mergea. Chiar dacă ştia fata doar din auzite, băiatul mergea cu părinţii în peţit. Ce o fi să fie, în frunte ţi-e scris şi în Duminica Tomii promis. Din această zi se poartă în sân busuioc, ca să aducă noroc şi căsătorie. De unde şi zicala: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.
Din Duminica Tomii este dezlegare la dragoste şi la nunţi în ploaia de flori a primăverii.
O mare sărbătoare, cu flori de primăvară, se organizează în spaţiul Olteniei la Ponoarele în Mehedinţi: sărbătoarea liliacului. Este o sărbătoare atestată la 1877, pentru că de aici din Ponoarele erau originari mulţi purtători de steaguri şi întorşi acasă se reuneau în pădurea liliacului pentru a povesti.
Este o sărbătoare care a rivalizat ca amplitudine şi atractivitate cu Tînjeaua din Ardeal sau Hora de la Prislop. 30-40000 de vizitatori se-ndreaptă spre Cornetul cu liliac din Valea Prislopului. Vestigiile naturale sunt minuni aureolate de legende ale locului. Podul lui Dumnezeu sau Pragul este unic în toată arhitectura naturală a Europei, Câmpurile de la Piezuri te duc la Peştera cu secretele munţilor.
Lacul castic Zaton întins pe şapte hectare poate fi cu apă sau sec, având imagine selenară, iar Stânca Dracului de la Piezuri, o stâncă scrijelată, spune legenda de unghiile diavolului este vestită în Europa. Am regăsit urmele Diavolului şi o legendă asemănătoare în Piazza dei Miracoli la Pisa. Dar frumuseţile de la Ponoare par să întreacă miracolele italiene, pentru că miracolele de la Ponoarele sunt create de natură, spun localnici, de Dumnezeu.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Musulmanii din întreaga lume sărbătoresc intrarea în luna sfântă Ramazan (anul islamic 1441) în data de 24 aprilie 2020. Această lună este considerată, luna pocăinței și sacrificiului, care celebrează perioada în care profetul Mahomed a primit revelația coranică.Timp de 30 de zile, musulmanii trebuie să postească din zori până după apusul soarelui. Cu ocazia lunii Ramazan, Subsecretarul de Stat -D.R.I. Aledin Amet, a transmis un mesaj musulmanilor din România la începerea lunii postului Ramadan.
„ 24 aprIie a.c. reprezintă o dată importantă pentru lumea musulmană. În calendarul islamic este data când va începe luna postului, premergătoare sărbătorii Ramazan Bayram. Va fi o lună a purificării spirituale, perioadă în care credincioșii musulmani, prin post și rugăciuni, vor evidenția, încă o dată, așa cum se cuvine, o îndelungată tradiție religioasă. După încheierea postului, vor urma cele trei zile ale Marii Sărbători Ramazan Bayram (Șeker Bayram), începând cu data de 24 mai a.c..În România există,de sute de ani, o importantă comunitate de musulmani, formată, în general, din etnici tătari și turci. Le adresăm membrilor acestei comunități să aibă parte de un post ușor.”
Postul lunii Ramazan înseamnă abstinența de la mâncare, băutură, fumat și relații sexuale, în intervalul menționat. Călătorii, femeile gravide, femeile care alăptează și bolnavii pot amâna postul, urmând a-l ține ulterior. În această lună, considerată a iertării și a milei, musulmanii nu trebuie să mintă, să jignească sau să blesteme. Religia islamică stabilește postul ca un mijloc de purificare, un exercițiu de autocontrol și o dovadă de credință. În perioada Ramazanului, atât băieţii cât şi fetele ajunse la vârsta pubertăţii postesc câteva zile, numărul zilelor de post crescând pe măsura înaintăriilor în vârstă. Postul Ramazanului este un act de pietate şi recunoştinţă faţă de Allah, cel care i-a revelat Profetului Muhammed Cartea Sfântă, Coranul.
Tradiţia islamică spune că tot în această perioadă porţile paradisului sunt deschise, iar cele ale iadului se închid. Pentru a marca semnificaţia deosebită a acestei luni sfinte şi ritualurile religioase se desfăşoară într-o cadenţă aparte, slujbele din moschee, denumite „mukabelle”, începând în fiecare dimineaţă cu citirea Coranului, urmat de predici obligatorii ale imamilor, la care participă şi femeile, în locurile special amenajate de la etaj, ferite de ochii bărbaţilor.
Seara se săvârşesc alte slujbe speciale, „teraavih”, cu participarea exclusivă a bărbaţilor din comunitate. În toată perioada postului de Ramazan, geamiile şi moscheile de pretutindeni sunt deschise în fiecare noapte.
Specific perioadei de Ramazan este şi „Iftar-ul”, masa de seară care este servită zilnic, de obicei alături de familie şi prieteni, după apusul soarelui, pe parcursul a celor 30 de zile, musulmanii cu posibilitati materiale oferind, prin tradiţie, daruri şi alimente celor mai săraci membri ai comunităţii.
Un moment important pentru credincioşii musulmani în perioada Lunii Ramazan este Noaptea de Kadîr “Kadîr Gecesi”(noaptea revelării Coranului), celebrată anul acesta este în noaptea de 19/20 mai. În această noapte a fost revelat profetului Muhammed Cartea Sfântă, Coranul. Tradiţia spune, de asemenea că tot în această noapte, dorinţele sunt îndeplinite.
Cele 30 zile de post se încheie cu trei zile de Bayram, această sărbătoare este denumită popular sarbatoarea dulce “Şeker Bayram”(sărbătoarea dulciurilor), datorită meniurilor specifice bazate pe prăjituri cu miere şi sucuri de fructe. Pe parcursul celor trei zile, de pe mesele musulmanilor nu lipsesc preparatele culinare traditionale, la loc de cinste stand baclavalele şi sarailiile. Ramazan Bayram este petrecută în familie, de copii, părinţi şi rude şi este întâmpinată cu tradiţionala urare de sănătate şi îndestulare “Ramazan Bayramınız kayırlı ve Mubarek bolsın.”
Din păcate, anul acesta având în vedere restricţiile impuse de autorităţi în contextul epidemiei de COVID-19, de distanţare socială şi izolare la domiciliu, enoriaşii musulmani îşi vor practica slujbele religioase la domiciliu.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:06
Săptămâna Luminată se caracterizează prin acte de purificare, menite să readucă echilibrul şi armonia. Este săptămâna în care fiecare zi este marcată de o sărbătoare susţinută de interdicţii de lucru şi generatoare de speranţă şi bucurie.
(varianta audio a rubricii)
Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele. Preoţii ies cu icoanele la câmp. La Amărăştii de Jos (în judeţul Dolj) apa cu puteri tămăduitoare se păstrează cu fir de busuioc la icoană. La Roşia de Amaradia mamele ştiu că în dimineaţa de Izvorul Tămăduirii trebuie să meargă la fântâna şi să ia apă. Va fi bună ca leac de soare sec (dureri de cap).
La Izverna în Mehedinţi există chiar un izvor de apă plată. E ca „iasma”, spun localnicii, îşi păstrează proprietăţile mai mult de un an. Vineri dimineaţa se adună femeile care au apă de dat pentru morţi şi slobod apa. Ritualul impresionează: se pregăteşte o troacă de dovleac, o cruce de ceară, fuior, ouă roşii, flori, un colac mare, o ulcică şi pânză albă. Toate se pun în troacă, se măsoară 40 de vedre trecute prin pânză. Este interzis să se treacă peste apă sau peste punte cât timp se fac aceste pregătiri. Se face slujbă şi apoi troaca este dată pe apă. Cât merge, atâta apă are mortul de băut.
Ce interdicţii sunt pentru această zi de sărbătoare? Ziua de Izvorul Tămăduirii se respectă cu sfinţenie prin nelucru: nu se ţese, e rău de piatră, nu se deapănă, socotindu-se că aşa cum se învârte vârtelniţa, aşa se învârt vânturile aducătoare de futuni, nu se coase, să nu cadă grindina. Se crede că în această zi apele sunt sfinţite. Şi cine se spală cu ele se vindecă. Se aşteaptă Duminica Tomii sau Paştele Mic, zi în care se dă dezlegare la nunţi şi la dragoste. Şi nu întâmplător. După chin şi smerenie vine şi speranţa într-un timp al împlinirii, al dragostei împlinite prin căsătorie.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua de 23 aprilie are o semnificaţie deosebită, deoarece la 21 aprilie 1920 Mustafa Kemal Atatürk a anunțat deschiderea oficială a Adunării Naționale a Turciei. După 9 ani, primul preşedinte al Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk a dedicat această zi plină de semnificaţie copiilor, în semn de respect pentru generaţiile tinere care reprezintă viitorul unei naţiuni. Pentru prima oară în lume, în anul 1929, copiilor le-a fost dedicată o zi anume pentru a fi sărbătorită la nivel naţional.
La începutul lui noiembrie 1914, Turcia a intrat în război de partea Puterilor Centrale. Mustafa Kemal se remarcă prin curaj și eroism în timpul Primului Război Mondial, salvează Constantinopolul și Dardanelele de ocupația străină semănând victorie la Gallipoli în aprilie 1915. În urma acestei bătălii popularitatea lui Atatürk crește și este considerat salvatorul turcilor. Tot el este cel care recucerește provinciile pierdute de turci în Caucaz. Totuși, bătăliile câștigate nu sunt suficiente pentru a salva imperiul otoman, care va fi desființat prin armistițiul de la Mudros din 30 octombrie 1918. În aceste condiții Atatürk organizează lupta de eliberare națională de sub ocupația puterilor intervenționiste în inima Anatoliei. Clauzele tratatului de la Sévres din 1920, au revoltat și mai mult poporul turc, care s-a alăturat mișcării de eliberare. Victoriile obținute împotriva grecilor la Inönü și pe râul Sakarya din 1921, iar apoi eliberarea Izmirului în 1922, au convins puterile occidentale s ă se retragădin Istanbul și săsemneze tratatul de pace de la Lausanne în 24 iulie 1923, care marchează granițele actuale ale statului turc. În urma victoriei de la Sakarya lui Atatürk i se atribuie titlul de Gazi, „Învingător”. Gaziul a transformat turcii din învinși în învingători. În 1923 a fost înființat Partidul Popular, viitorul Partid Popular-Republican, iar la 29 octombrie în același an a fost proclamată republica. Mustafa Kemal a fost ales președinte iar Ismet-pașa prim-ministru. După obţinerea păcii şi independenţei, Ataturk a proclamat republica (1923) şi a pornit o serie de reforme la o scară uimitoare. Cel mai delicat şi important aspect a fost abolirea califatului, care a transformat Turcia într-un stat secular. Pentru prima dată copiii au putut să studieze în şcoli în care programa nu era dictată de clerici, femeile au primit dreptul la vot, chiar înaintea femeilor din unele ţări occidentale, au fost oficializate căsătorii civile. Turcii au fost convinşi, iar în unele cazuri forţaţi, să renunţe la portul tradiţional oriental în favoarea hainelor europeneşti.
În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920. Începând cu anul 1929, această zi este sărbătorită ca şi Sărbătoarea Suveranităţii Naționale. UNESCO a acceptat această zi a copilului în anul 1979.
Radiodifuziunea turcă a dat startul Festivalului Internaţional dedicat zilei de 23 aprilie. Cu acest scop, sărbătoarea copiilor turci a devenit sărbătoare internaţională.
Anul aceasta datorită stopării pandemiei de Covid-19, şi având în vedere restricţiile impuse de autorităţi, nu vor mai fi organizate evenimente cultural-educative dedicate acestei zile. Pentru a marca importanţa acestei sărbători, copii din Turcia în ziua de 23 aprilie, la ora.21.00, vor intona la balcoane Imnul Naţional al Republicii Turcia.
Mustafa Kemal Atatürk s-a născut la 19 mai 1881, Salonic, Imperiul Otoman – decedat la 10 noiembrie 1938, Istambul, Turcia, lider naţionalist turc, preşedinte fondator al republicii Turcia.
Bibliografie:
Lord Kinross, Atatürk- Bir Milletin yeniden doğuşuö Yayın evi, Ankara, 1954. (Atatürk-Renaşterea unei naţiuni)
Macavei Anamaria, Pop Roxana Dorina. Turcia și eroul său: Mustafa Kemal Atatürk. Evoluții, Imaginea în istorie. Tipologii în societatea de ieri și de azi, Argonaut, Cluj-Napoca, 2014.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
23 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:06
Dintre obiceiurile specifice sărbătorii de Sân-Gioz mulsul oilor şi colacul de Sf. Gheorghe sunt reper pentru viaţa pastorală, sărbătoarea fiind considerată „a ciobanilor”.
(varianta audio a rubricii)
În judeţul Mehedinţi, la Izverna obiceiul se desfăşoară la casă şi la sălaş. Până în răsăritul soarelui femeile deretică prin casă şi scot pe gard toată pânza albă, apoi împletesc colacul. Pun pe margini muguri de salcie şi în interior un ban de argint. Cu mâncare cu cobiliţa pe umăr merg la sălaş (la conac), unde sunt vitele. La fiecare poartă şi la ţarcul unde sunt clăile cu fâneţe se pun sălcii (ramuri împodobite, amintind de brăduţul de nuntă). Se mulg oile şi pentru prima dată se măsoară laptele. Apoi, membrii familiei se aşază pe prag (loc cu semnificaţii multiple, de separare a universului familial de „lumea întinată”) şi pun mâna dreaptă pe colac. Trag câte o bucată. Cel ce va găsi în bucăţica de colac banul va fi norocos şi sănătos. Colacul trebuie mâncat, nici-o firimitură să nu se piardă, ca să nu se risipească norocul. La sfârşit se tămâie locul şi membrii familiei se întorc acasă.
Mulsul oilor se face şi azi în zona de munte a Olteniei, respectându-se obiceiul în speranţa că astfel nu va fi luată mana vacilor.
Se mulge oaia peste colac, apoi peste o coroniţă din salcie şi busuioc legată cu arnici roşu. Se atinge şi ugerul vacii cu muguri de salcie sau ramuri verzi (proor) pentru a alunga duhurile rele. Sunt femei care ştiu cum se ia mana. În Mehedinţi, femeia pleacă la câmp în miez de noapte, nescoţând nici o vorbă, altfel vraja s-ar risipi. În locul cu verdeaţă multă, unde vin vitele la păscut, îşi leagă de piciorul stâng un secui şi umblă prin iarbă pentru a culege roua în secui.
Gestul este însoţit de cuvinte:
Plecai dimineaţa
Pe rouă, pe ceaţă,
Pe rouă nepăscută
Cu roua-n picioare,
Cu ceaţa-n spinare,
Cu secuiul legat
La piciorul al stâng.
Tur
Pur
La mine
La Opriţa
Ture
Pure
Că-l strânsei cu secuiul,
Îl strânsei
Şi laptele-i adunai.
Nu luai roua pe secui,
Ci luai laptele (cutării).
La ea apătos
Şi zeros,
Dar la mine untos.
La mine lapte gros
Şi la ea uscat.
A lua mana vacii este un gest ritual care nu-i aprobat de comunitate, pentru că nu-i bine a dori (şi a provoca) răul cuiva. De aceea secuiul e legat de piciorul stâng (de unde şi vorba): a călcat cu stângul, adică rău, necuviincios). Femeile ştiu însă să şi prevină luatul manei. De aceea merg cu vitele la păscut şi le lasă până târziu, le păzesc, iar în dimineaţa de Sfântul Gheorghe le ating cu proorul (ramurile verzi) peste uger. Proorul este sfinţit în biserică şi are puterea de a anula forţa malefică a vrajei de luat mana.
Riturile apotropaice şi cele magice tip mana sunt cunoscute şi în Timocul sârbesc şi bulgăresc.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
