Valeria Peter Predescu – Cântări năsăudene

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 ianuarie 2017, 05:00 / actualizat: 25 ianuarie 2017, 13:34

Interpretă a folclorului năsăudean, Valeria Peter Predescu și-a legat destinul de un spațiu încărcat de rezonanțe muzicale și tradiții păstrate cu înverșunarea celui ce nu vrea să uite de unde vine bucuria dintâi. Viața sa, rezumând nepermis un destin în doar câteva cuvinte, este un lung drum spre izvoarele cântecului năsăudean și cultivarea acestuia în inimile copiilor, convinsă fiind că astfel folclorul va avea tinerețe fără bătrânețe. Primele înregistrări le-a realizat  Radio Cluj cu Dumitru Vartic, redactor și culegător de folclor (accepțiunea dorită pentru adevărații realizatori de emisiuni folclorice). Valea Sălăuței și Valea Someșului au fost zonele în care Valeria Peter Predescu a adunat cu emoția redescoperirii fiecărei variante melodiile care se vor constitui în timp în repertoriu definitoriu pentru un mare interpret. A editat peste 60 de albume, două volume, Cântări năsăudene și Cântarea de pe urmă (texte despre ritualul funebru culese timp de  32 de ani din zona Năsăudului). A fost și a rămas o voce unică, a recuperat cântece aproape uitate, a cules și interpretat balade, „Balada lui Valean”, „Balada lui Tănase Todoran”, trei variante ale „Baladei Șarpelui”, „Balada nevestei fugite de la bărbat”, „Balada eroului necunoscut”. Ceremonialurile existențiale, naștere, nuntă, moarte, sunt reconstituite prin cântece de o sensibilitate rară, grație și stilului de interpretare. A primit Premiul Ethnos în anul 1994 pentru activitatea sa de culegătoare și interpretă a folclorului năsăudean.

Mărturiile Valeriei Peter Predescu răscolesc amintirile unui timp, iar vocea sa, acum doar voce de aur a folclorului românesc, pare a face liantul între Lumile cu vămi.

Vă oferim o secvență dintr-un lung interviu realizat (difuzat în emisiunea ”Izvorașul – revista de etnografie și folclor” la Radio România Oltenia Craiova) cu doamna cântecului năsăudean și ilustrat cu cântece care amintesc de un destin și un nume: Valeria Peter Predescu.

• Interviu-portret.

Text și lectură: Gabriela Rusu – Păsărin

Proiectul Corbii Albi la Seghedin

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 ianuarie 2017, 10:51 / actualizat: 19 ianuarie 2017, 12:12

Vineri, 13 ianuarie, la Seghedin s-a sărbătorit Ziua Culturii Naţionale şi ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc la la Catedra de limba şi literatura română a Institutului Pedagogic Juhász Gyula a Universităţii din Seghedin, invitaţi fiind jurnalişti profesionişti români şi maghiari, membri ai Clubului Media Corbii Albi din Cluj Napoca. Aceştia au vorbit despre proiectul Corbii Albi iniţiat în urmă cu câţiva ani, proiect ce militează pentru convieţuirea constructivă dintre diferite comunităţi etnice, fie ele din România sau din afara graniţelor acesteia. Membrii clubului sunt adepţii dialogului, folosind cuvântul bine plasat ca o armă convingătoare, dar inofensivă. Jurnaliştii au prezentat antologia Corbii Albi 2015 şi au oferit o bursă lunară de 100 de euro pentru un student român din Ungaria – în cazul nostru tânărului Cristian Ardelean din Micherechi, care este anul I. la catedra de română din Seghedin.

(Secvență din interviul cu redactorul-șef al redacției Corbii Albi, Szabó Csaba și cu studentul Cristian Ardelean)

Corespondenta emisiunii „O voce românească” la Budapesta Gabriela Enea Elekes, referent la Editura Didactică din Ungaria şi Președinta Asociaţiei Femeilor Ortodoxe din Budapesta, a vorbit despre traducerile în limba maghiară ale operei lui Mihai Eminescu. La rândul său profesorul dr. Gheorghe Petruşan, preşedintele Autoconducerii Românilor din Seghedin şi al Autoguvernării Româneşti din Judeţul Csongrad, fost șef de catedră, a promis la rândul său, că de acum încolo şi aceste două organizaţii vor oferi burse liceenilor români din Ungaria, pentru a-i încuraja să se înscrie la Catedra de Limba și Literatura Română din Seghedin. Evenimentul a fost onorat şi de ambasadorul României în Ungaria, dl. Marius Lazurca.

A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA – Radiodifuziunea Ungară, Emisiunile în limba română

(foto: lector Marieta Gavra)

Ioan Bocșa – cântec de urare înaltă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 ianuarie 2017, 06:50 / actualizat: 19 ianuarie 2017, 7:51

Ioan Bocșa este personalitatea complexă care s-a impus în mediul academic și muzical drept ”o voce” unică, ușor recognoscibilă și amprentată cu note definitorii, încât orice prezență a sa în spațiul public înseamnă verticalitatea posturii și imaginea demnității. Este apanajul cercetătorului de folclor, profesorului universitar și interpretului inimitabil, este simplu și irepetabil: Ioan Bocșa.

Conducător de doctorat în etnomuzicologie și al Modulului de muzică vocală tradițională la Academia de muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Ioan Bocșa a rămas consecvent vocației sale de dascăl și s-a dedicat cu pasiune. A cules peste 2000 de colinde, a editat patru CD-uri de Colinde transilvane cu   Ansamblul de Muzică Tradiţională Românească ”Icoane”, a fost distins cu Premiul Academiei pentru cele două volume de Colinde românești pe care le-a publicat în calitate de autor, a recuperat un tezaur inestimabil de cântece tradiționale și colinde din Ardeal. Iar cântece precum Doru’ m-o purtat sau Ană, zorile se varsă sunt repere ale unui parcurs discografic menit să identifice un nume în memoria colectivă: Ioan Bocșa.

Detaliile unui destin care parcă are ca fundal o doină din Ardeal, vocea care dezvăluie meandrele unei vieți trăite cu bucuria cântecului și a mândriei de a fi om al locului prin tot ceea ce răzbate în spațiul public sunt impresiile la ascultarea mărturisirilor Domniei-Sale imprimate parcă pe furiș pe banda magnetică și redate în interviul document peste timp:

• Interviu cu Ioan Bocșa

Ioan Bocșa a redat cântecului transilvan din orice moment al anului, culminând firesc cu colindele apogeului de An, acea calitate unică a vibrației interpretării: cântare de urare înaltă. Iar viața pare astfel un cântec de urare înaltă.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin

Antanasiile

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 ianuarie 2017, 05:00

În Circovii de Iarnă este şi sărbătoarea populară Antanasiile. În calendarul ortodox regăsim pe cuviosul Antonie cel Mare, cel ce se crede că are puterea de a stăpâni animalele sălbatice şi de a-i feri pe oameni de ele.

Credinţa populară îi atribuie lui Antonie cel Mare puterea de a rupe vrăjile, „un apărător împotriva lupilor”. Şi nu întâmplător Antonie cel Mare este celebrat după Circovii de Iarnă când, se spune, lupii se adună în haită şi primesc prada de la Sân Petru de Iarnă. Viaţa e făcută din lumină şi întuneric, bine şi rău. Aşa că, după o sărbătoare ţinută pentru ca lupii să nu prade ograda, se aşază în calendar o alta, care îi fereşte de orice întreprindere a lor.

Sărbătoarea populară Antanasiile este respectată în special de femeile care au copii, pentru a-i feri de boli venite de nu se ştie de unde: „baiul cel rău” (epilepsie), ameţeli, ciumă. Nici bolile copilăriei nu sunt uitate: gâlcile-motofâlcile sau „soarele sec” (insolaţia).

Cine ţine sărbătoarea cu gândul, va avea gânduri bune, visele rele nu-l vor bântui, iar coşmaruri nu va avea.

Bătrânele spun: „cine nu ţine Sfântul Anton înnebuneşte” sau „îl doare mijlocul la vară la seceră”. Ce n-ar trebui făcut în această zi? Doar muncile care se fac cu unelte înţepătoare, ca şi dinţii lupilor: cusut, ţesut, tors. În rest, viaţa se desfăşoară în grijile şi muncile ei.

Antanasiile din 17 ianuarie ne amintesc că în casă avem darul cel mai de preţ, copilul şi pe el trebuie să-l ferim de bolile primei perioade de viaţă, gâlci, soare sec, şi de bolile cele fără de leac. Doar de-o boală nu se vaită omul: dragostea.

Ziua de 18 ianuarie este cunoscută sub denumirea de Atanasia Ciumelor sau Tănase de Ciumă. Sărbătoarea se ţine de către femei, contra bolilor, mai ales ale copiilor şi contra viselor urâte, chiar coşmarurilor.

La crăpatul zorilor, bătrânele se întreabă ce au visat, astfel vor şti cum va fi ziua ce abia începe. Visele de rău au semne, pe care, dacă le interpretăm, vom şti să ne apărăm de răul, ce va fi să vie: struguri negri de visăm, inimă rea vom avea. Dar, ca să n-avem inimă rea, nu punem la inimă nimic. Lăsăm de la noi, că duşmanul nebăgat în seamă piere ca o nălucă la ivirea zorilor. Apă tulbure, căruţă, trăsură de visăm sunt semne rele, lacrimi. Îngrijim de fiecare vorbă şi gest, nu răspundem la vorbele-n doi peri şi ceasul rău va trece. Muşcătură de câine de visăm este de rău, ne urmăreşte un duşman. „Du-te pe pustii şi napoi să nu mai vii”, aşa să zicem şi duşmanul nu va mai avea izbândă. Ca să nu visăm urât, bine e să îngrijim cu gând bun ziua de Atanasiile Ciumelor, să furăm un descântec de deochi de la vreo babă şi să ne dorim sănătate că-i mai bună decât toate. Tălmăcirea viselor apare şi în monografia comunei Şişeşti (judeţul Mehedinţi), redactată de Titu Dinuţ (2004). Cât timp satul este păzit de gândul bun de a nu i se uita istoria şi rânduielile, nici un coşmar nu se va-mplini, de-acum în veac.

Antanasiile sunt „zile rele de boale mari şi ameţeli mari de cap şi de dat de rău al copiilor.” In rest, e bine!

Vasilopita

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 ianuarie 2017, 20:53

Grecii craioveni au tăiat Vasilopita

Sărbătoarea  tăierii plăcintei Sfântului Vasile cel Mare – numită Vasilopita – este unul din obiceiurile de iarnă foarte importante pentru greci, obicei păstrat cu sfințenie și la Comunitatea Elenă din Craiova.  An de an, membrii comunității, tineri și vârstnici dar și  filoeleni, se întâlnesc într-una din zilele de după praznicul Sfântului Vasile cel Mare și sărbătoresc cu dansuri, cântece, băutură și mâncare tradițională.

Legenda spune că,  pe vremea când  Sfântul Vasile era Episcop de Cezareea, prefectul de Capadocia a vrut să jefuiasacă  orașul. Atunci, Sfântul Vasile a adunat de la locuitori  tot aurul pe care îl aveau, în bijuterii și monede, spre a-l oferi prefectului și a evita astfel jaful și distrugerea.  Prefectul însă, rușinându-se în fața gestului locuitorilor, a plecat fără să ia nimic.   Sf. Vasile, care nu mai știa ce și cui să dea înapoi, a hotărât să se pregătească mici plăcințele în care a pus câte o monedă sau obiect de aur din cele strânse de  la localnici, astfel fiecare primind  înapoi  ce a găsit. Și cum grecii erau marinari și nu se întorceau toți din calatorie la 1 ianuarie, Vasilopita continua să se pregătească în fiecare oraș-port până în ziua în care se întorcea și ultima corabie.

Vasilopita este preparată de gospodina casei din cocă de cozonac în care se pune și o monedă, tradiția spune că trebuie să fie de aur, iar cel ce o va găsi în bucățica lui de plăcintă, se spune că va fi norocos în anul care începe.

Capul familiei este cel care taie Vasilopita, primele 3 felii  pentru Iisus, Fecioara Maria şi Sfântul Vasile apoi, câte o felie pentru fiecare membru al familiei sau fiecare invitat, începând cu cel mai vârstnic și terminând cu cel mai tânăr.

Ludovic Vulea, Radio România Oltenia Craiova

Gheorghe Roșoga sau despre neuitarea satului patriarhal

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 ianuarie 2017, 16:41

Personalitate complexă, Gheorghe Roșoga a fost un bun animator cultural, un împătimit iubitor al cântecului popular și, mai ales, un creator de texte, pe care le-a transpus pe melodii, ce au intrat în conștiința publicului, Varietatea tematică a repertoriului, maniera de a transmite emoțiile proprii unui public divers, puterea de a reactiva amintiri celor ce îl ascultă, toate reprezintă ingredientele unei rețete de succes. Vitalitatea timbrului său și prezența scenică fac din orice apariție pe scenă un eveniment. Nu și-a uitat niciodată obârșiile, iar întoarcerea în satul său natal, Gura Motrului, aflat la interferența a trei județe: Gorj, Dolj, Mehedinți este un moment de întparcere în trecut și o privire la ceea ce este astăzi satul cu case părintești părăsite, cu ulițe pustiite de glasul copiilor care altădată ridicau spre cer colindele din vechime.

Din 1971 devine Gheorghe Roșoga devine o voce recunoscută, obținerea Marelui Premiu al Festivalului Național de folclor ”Maria Tănase” fiind argumentul impunerii sale ca valoare.

Este laureat al mai multor festivaluri naţionale şi internaţionale, un reper fiind Trofeul Festivalului Internaţional de Folclor din Anglia 1972.

Dar marea recunoaștere a valorii sale unice este decernarea Premiului Etnos în anul 1995, pentru valoarea creaţiei şi a stilului original de interpretare.

Iar calitatea de membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România îi conferă locul binemeritat în Galeria personalităților culturii tradiționale românești.

A editat discuri, casete și CD-uri, reunind cele mai cunoscute piese ale sale. Recentul CD ”Mi-am pus sufletul în glas” este suportul dialogului următor, în care Gheorghe Roșoga se destăinuie, amintind cele mai semnificative secvențe de viață a satului, secvențe narative care au devenit subiect al textelor sale, texte prin care auditoriul are tentația identificării cu o lume ce a rămas frumoasă amintire în zariștea cosmică.

Realizator Gabriela Rusu-Păsărin,

Departamentul Studiourilor Regionale, SRR

Cerurile Oltului – Cerurile Basarabiei

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 ianuarie 2017, 05:00

Vasile Căpățână este poet, artist plastic, absolvent al Universității de Stat din Chișinău, Facultatea de Limbi Moderne și de Artă Teatrală. A fost deputat al Consiliului Municipal Chișinău, Președinte al Comisiei de învățământ, știință, cultură și culte (1990-1994).

A debutat cu volumul Mărul vieții (Chișinău, 1989) și a continuat cu volume de poezie, temele predilecte fiind viața, iubirea, puterea gândului. Este menbru al Artiștilor Plastici din România și membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În interviul pe care vi-l propunem spre audiție, Vasile Căpățână reamintește contextul cultural în care s-a desfășurat Salonul Național de Literatură ”Rotonda Plopilor Aprinși” la Râmnicu-Vâlcea (mai, 2015) și face o propunere: să se realizeze două manifestări similare în România și în Republica Moldova, la Râmnicu-Vâlcea și la Chișinău intitulate ”Cerurile Oltului – Cerurile Basarabiei”, prin care să se stabilească legături culturale permanente între cele două orașe aflate de o parte și de alta a Prutului. În finalul interviului veți asculta melodia interpretată de Doina și Ion Aldea Teodorovici pe versurile lui Grigore Vieru Maluri de Prut.

Realizator: Gabriela Rusu-Păsărin,

Departamentul Studiourilor Regionale

Câşlegii de iarnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 9 ianuarie 2017, 05:00

Perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti este cunoscută sub numele de Câşlegii de iarnă. Este momentul reinstaurării ordinii într-o viaţă marcată până acum de mese îmbelşugate, ospeţe şi petreceri dionisiace, acte menite să marcheze începutul anului tânăr. Nu întâmplător sfinţii de început de an sunt tineri şi nu întâmplător tinerii sunt cei ce aşteaptă câşlegii de iarnă. Este vremea şezătorilor, a întâlnirilor celor ce doresc să-şi împlinească viaţa prin căsătorie.

În cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează fetele, învăţate tot de bătrâne, au făcut practici rituale de aflare a ursitului. Mare este nerăbdarea lor de a şti dacă se căsătoresc în „ăst an” şi mai ales cum arată viitorul soţ! Aşa că nu e de mirare că practicile vor continua şi după încheierea sărbătorilor de iarnă.

De Sfântul Ion prin Moldova fetele ştiu un descântec pe care-l spun când se spală pe faţă cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc şi peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:

… eu cu mine te-oi lua,

În apa lui Iordan te-oi spăla,

Cu cămeşă de dragoste

Te-oi îmbrăca,

Cu brâu de dragoste

Te-oi încinge,

Coroană de aur

În cap ţi-oi pune,

Mândru mi te voi clăti,

Mândru te voi limpezi,

Ca argintul strecurat,

Ca maica ce te-a dat,

Ca soarele când răsare

Ca busuiocul cu floare…

Sunt aşteptate şezătorile, întâlnirile tinerilor, pe vremuri asistaţi de bătrâni. În acest cadru se stabilesc viitoarele familii, după ce-şi mărturisesc dragostea şi-şi dovedesc fidelitatea.

Între băieţi şi fete soarta aşază cumpăna dreaptă a judecăţii: băieţii, se spune, sunt mai „judecaţi”, cântăresc bine calităţile fetelor şi, implicit zestrea lor… chiar şi numai de frumuseţe. Asta până vine săptămâna oarbă! Fetele sunt mai nerăbdătoare. De unde vine nerăbdarea? Poate de la gândul că dacă sunt alese mai degrabă este semn că au calităţi evidente, sau poate de la gândul să nu rămână fete bătrâne şi „piatră-n casă” părinţilor.

Cu siguranţă nerăbdarea lor vine de la fire: sunt mai iuţi… aşa şi trebuie, doar ele rânduiesc casa. Îngrijesc apoi de toată familia şi mai ales duc grijile nemărturisite ale vieţii care tot pune cumpănă la mersul firesc al destinului. Altfel nici nu se poate. Că Dumnezeu a lăsat şi noapte şi zi, şi bucurie şi-ntristare, dar sentimentul ultim este de satisfacţie că nu ai făcut umbră pământului de pomană.

Câşlegii de iarnă au început!

 Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Tradiții românești la Bregova (Bulgaria) 1-12 ianuarie 2017

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 ianuarie 2017, 05:00

Comunitatea românească din Bregova, o localitate la granița dintre Bulgaria și Serbia, păstrează tradițiile în familie. Copiii învață limba română de la bunici (nepotul îi spune bunicului ”Dădă”). Datinile și obiceiurile de Crăciun sunt considerate o mare sărbătoare așteaptă de toți localnicii. Cu colindul merg numai băieții, iar în seara de Ajun de Crăciun sunt așteptați cu masa bogată alcătuită din 7-9 feluri de mâncare numai din legume, pentru că încă este post. De Anul Nou și în zilele următoare copiii sunt aduși la moașa și se petrece cu întreaga familie. Care sunt obiectele care se pun pe turta moașei, din ce sunt compuse costumele populare ale românilor din Bulgaria și alte detalii de viață comunitară vă prezentăm în radioreportajul următor:

Realizator Gabriela Rusu-Păsărin,

Departamentul Studiourilor Regionale

200 de ani de școală românească la Cernăuți

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 ianuarie 2017, 05:00

La Palatul Național al Românilor din Piața Centrală, Cernăuți, a avut, pe în data de 5 ianuarie 2017, o întâlnire cu T. Gh. Rendiuc, autor și protagonist al cărții bilingve Nesecat izvor al științei de carta. Școala Nr. 10 din Cernăuți la 200 de ani de la întemeiere.

Împreună cu Domnica Gorduna Svijynsca, prof. habilitat în istorie și directoarea școlii au realizat un studiu istorico-documentar și memorialistic ilustrat despre istoricul uneia dintre primele școli din orașul Cernăuți și din Bucovina. Școala a fost înființată în 1816, a funcționat și în perioada dominației Imperiului Austro-Ungar (1867-1918), în timpul administrației temporare a Imperiului Rus , instalate la Cernăuți (1914-1917), în cadrul României Regale (1918 – 1940, 1941-1944) și în perioada Uniunii Sovietice (1944-1991), fiind și astăzi un important centru de instruire și educație a multor generații de tineri cetățeni ai Ucrainei independente, cum definesc autorii pe coperta volumului acest lăcaș de educație și cultură.

Diseminator al acestor informații, în egală măsură promotorul culturii românești la Cernăuți este acad. Vasile Tărâțeanu, căruia îi dorim, la început de an, un călduros ”La mulți ani!”.

Foto: Nicolae Hauca

Sursa: http://euromedia-ucraina.blogspot.ro/2017/01/nesecat-izvor-al-stiintei-de-carte.html, accesat 6 ianuarie 2017

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin

Crăciunul pe stil vechi la românii din Negotin, Serbia (6-7 ianuarie)

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 ianuarie 2017, 17:00

Separarea Bisericii Ortodoxe în Stil Vechi și Nou a avut loc în anul 1023, când la Constantinopol s-a decis trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

În noaptea de 6-7 ianuarie românii din Serbia sărbătoresc, prin tradiții păstrate din generații,Crăciunul. Se cântă colinde care încep cu invocația: ”Colindreți, colindreți, ușile descuieți!”. Copiii au bâtele confecționate din lemn de gorun, ornamentate cu desene romboidale în alb-negru (reprezentând viața-moartea, ziua-lumina) prin tehnica afumării. Colindele astfel confecționate, care amintesc de bețele pe care le au colindătorii din Munții Mehedinților, ca și textele colindelor sunt argumente pentru identitatea culturală a românilor de pretutindeni. Vă oferim trei repere din comunitățile românești din Kladovo, Negotin, Bor.

Detalii în radioreportajul următor:

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin

Început de an cu sărbători

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 ianuarie 2017, 18:42

Prima zi a anului este început de bucurie şi speranţă. Există credinţa că primul adună puterile creatoare, energiile benefice. De aceea se vorbeşte despre primul născut, despre primul an de viaţă al copilului, despre început ca prag al devenirii. Timpul se naşte, creşte, se maturizează şi moare. De aceea primii sfinţi din an sunt tineri, frumoşi şi iubăreţi, Sfântul Vasile, spre exemplu, iar sfinţii de la sfârşitul anului sunt bătrâni, moşi: Moş Nicolae, Moş Crăciun. Exuberanţei de-nceput îi urmează firesc, în trecerea timpului, înţelepciunea senectuţii. Una fără de alta nu este împlinire. De aceea se şi spune: „de-aş avea iar anii tinereţii”, dar, se-nţelege, cu mintea de la bătrâneţe. În prima zi din an îl cinstim pe Sfântul Vasile. Se crede că Sân Vasile este dintre „cei mai plăcuţi lui Dumnezeu”, făcător de minuni, păzitor de duhuri rele şi cu putere asupra necuratului. Moliftele (slujbele sale) se fac pentru alungarea demonilor şi se-ntâmplă în seara Sfântului Vasile.

Sânvăsâiul este patronul tinerilor. Imaginea lui în credinţa populară este elocventă: un holtei în putere, vesel şi pus pe chefuri, care face „pozne mari”, e împăratul iubirilor. După ce l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o zi de bucurie, că el este cel dintâi sărbătorit „a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-l ureze”. În prima zi a anului se duc nepoţii la moşi, pentru a-i da la grindă pe cei mici. Nu oricum, ci cu colacul moaşei împodobit cu bani, busuioc, aţă roşie. I se urseşte încă o dată noroc, bogăţie, frumuseţe „viaţă liniştită ferită de făcături, de deochi şi de alte negureţe ale vieţii”. Azi fetele de măritat nu uită să-i ceară Sfântului Vasile aflarea ursitului:

Sân Văsâi bălțat

Adă-mi un bărbat

Cât de blăstămat

Dar bine-ntremat.

Un obicei foarte așteptat este datul la grindă. Nepoţii sunt aduşi la moaşă pentru a fi daţi la grindă. Moaşa se-ngrijeşte de venirea pe lume a pruncului (dacă moaşa de buric e aceeaşi cu moaşa de ursitori) sau de rânduielile pentru cel nou-născut spre a intra în lumea şi aşa în mare devălmăşie.

Nepoţii mari nu vin cu mâna goală, vin cu copiii şi cu ploconul:

Cinci azime de pâine,

Să mâncăm şi azi şi mâine.

Vreo cinci kile de cârnaţi,

Copiii la grindă să ni-i daţi!

Pe lângă alimente, nepoţii nu uită să dea şi obiecte-daruri:

Moaşii de-o cămaşă

Şi nişte bete pentru moş

Să ne fie sănătos.

Moaşa pregăteşte colacul împodobit cu bani, cu fir de busuioc, cu un fir de arnici roşu „să nu se deoache bunătate de nepot”. Când împodobeşte colacul rosteşte şi cuvintele, ca să se prindă:

Îl împodobi cu bani,

Să-mi trăiască o mie de ani.

Şi cu busuioc

Să aibă-n viaţă noroc.

Moaşa pune colacul pe capul copilului mai mare de un an şi-l dă la grindă zicând:

Să fii mare şi frumos

Părinţilor de folos.

Pentru a fi „tare ca fierul”, adică în sănătate deplină, copiii se pun cu picioarele pe un obiect de fier, o toporişcă. Tăria pământului şi a fierului, prin transfer de semnificaţii, se transmit copilului pentru a fi frumos şi sănătos.

Moşica dă nepoţilor nuci, mere, iar moşoiul dă bani şi sorcova pentru a fi sorcoviţi. Nepoţii primesc şi haine din partea moşilor, să se bucure de lucru nou dintr-un început de an şi aşa să le meargă tot anul.

După ce datul la grindă s-a împlinit urmează masa, la care stau toţi membrii familiei.

Trece și Boboteaza, pe 6 ianuarie și așteptăm ziua de 7 ianuarie, zi de mare sărbătoare: Sfântul Ion.

Este sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul. În noaptea de 6 spre 7 ianuarie în Oltenia se umblă cu colindul. Se cântă „colindele de patron”, vestite în zona Boişoarei, şi în Muscel. În dimineaţa de Sfântul Ion se merge la biserică şi iordănitorii, cei ce au colindat, au urat şi au udat, după slujba de la biserică vor „învârti” pe cei ce se lasă uraţi astfel. Şi petrecerea va începe.

În credinţele populare româneşti de Bobotează femeia e mai importantă decât bărbatul! O dată în an! Pe vremuri chiar bărbaţii le dădeau bani şi bucate, ele organizau o petrecere pe cinste, numai între ele! Asta şi pe la olteni!

În Moldova până la începutul veacului XX în ziua de Sfântul Ion era sărbătoare mare numită tontoroiul femeilor. Căci femeile puteau lipsi de acasă, chefuiau, se distrau în toată voia.

Bine e de ţinut minte că de Bobotează femeile sunt mai mari decât bărbaţii! Că e sărbătoare ţinută cu nelucru, că ogoarele trebuie păzite de „moţate împăunate”. De-aceea se ţine în casă apa sfinţită la Bobotează. Să se mai stropească uneori, când vin „negureţele”! Şi casa se va lumina.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Hanuka

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 31 decembrie 2016, 10:42

Hanuka sau „Inaugurare”, în traducere,  este o sărbătoare a poporului lui Israel, care durează opt zile, cu începere de la data de 25 Kislev, după calendarul evreiesc, ajuns la anul 5777 și comemorează victoria Macabeilor, familia de evrei care a condus lupta de eliberare împotriva  monarhiei seleucide din Siria, care încerca sa elenizeze popoarele de sub dominația ei.

În acest an, Hanuka a început la 24 decembrie, după calendarul gregorian, iar membrii comunității evreilor din Craiova s-au întâlnit la sinagogă în cea de a cincea zi, au aprins lumânărelele, au comemorat evenimentele  minunate, au împărțit daruri copiilor și au stat la masă, împreună cu prietenii, dar și cu invitații lor: Irina Marin Cajal, subsecretar de stat în Ministerul Culturii, Mirela Așman de la Federația Comunităților Evreiești din România, reprezentanți ai bisericilor ortodoxă și catolică.

A consemnat Ludovic Vulea, Radio România Oltenia Craiova

Moș Crăciun la etnicii macedoneni din Craiova

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 decembrie 2016, 11:54

Deși creștini ortodocși pe stil vechi, prăznuind astfel sărbătorile religioase după calendarul iulian, decalat în urmă cu 13 zile față de cel gregorian, folosit în prezent, etnicii macedoneni din Craiova l-au primit săptămâna trecută pe Moș Crăciun, care a împărțit cadouri tuturor celor prezenți, indiferent de vârstă și apartenență etnică, pentru că, și în acest an, macedonenii craioveni au sărbătorit împreună cu prietenii lor, iar Moșul a fost darnic cu toți.

Radioreportaj de Ludovic Vulea,

Radio Romania Oltenia Craiova

Niculina Stoican – jovialitatea cântecului de la munte

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 decembrie 2016, 05:00

Niculina Stoican este interpreta de muzică populară, care a reușit performanța să se detașeze de model și să impună un model. Mama sa, Angelica Stoican, a fost cea care i-a insuflat dragostea pentru cântec și i-a transmis un repertoriu autentic de la Prejna Mehedinților. Niculina a fost copilul cuminte, care și-a însușit ceea ce s-a potrivit  profilului său spiritual și apoi a făcut marele pas: desprinderea de model. Și-a dorit să se individualizeze într-o lume a competiției pentru proiectarea imaginii în spațiul public prin cântec, și-a dorit să cunoască fenomenul folcloric atât din interior (ca purtător de folclor legat de spațiul cultural pe care îl reprezintă), cât și prin perfecționare în spațiu instituțional universitar. A absolvit Facultatea de etnologie și folclor a Universității din București și a înțeles că adevărata valoare trebuie respectată prin valoare. Este o voce îndrăgită grație timbrului, particularităților vocale, jovialității cu care interpretează orice melodie în graiul de la munte sau în stil oltenesc. Este o prezență agreabilă, care inspiră încredere, iar ascultându-i cântecele te desprinzi de cotidianul cenușiu și, pentru câteva clipe, trăiești bucuria omului de la munte, care are privirea spre Înalt și rădăcinile bine definite.

A fost personajul principal al emisiunii de televiziune ”Zestre românilor” (TVR) și și-a susținut licența în științe filologice cu o temă despre ”Hora de pomană” (particularități din zona Mehedinților).

Ascensiunea profesională a Niculinei Stoican este remarcabilă. Solistă mulți ani a Ansamblului profesionist ”Doina Gorjului”, interpretă de prim rang a Ansamblului artistic ”Maria Tănase”, azi este managerului acestui ansamblu și imaginea care identifică un loc: Oltenia. Declarațiile sale publice sunt urmărite cu interes, pentru că viața este o poveste, iar povestea este a tuturor, asemeni creațiilor folclorice. Este susținătoarea unui prestigios festival-concurs folcloric, Ponoare, Ponoare și aduce ca element de noutate în fiecare an editarea unui CD cu melodiile sale, la care adaugă interpretarea câștigătorului ediției festivalului din anul precedent – un mod de a disemina informații despre tinerii interpreți laureați ai festivalului de la munte.

Interviul pe care vi-l oferim în continuare ascunde multe emoții ale interpretei Niculina Stoica, cea care își conștientizează prezența în Galeria interpreților de muzică populară la Radio România Regional:

Interviu cu Niculina Stoican ilustrat cu :

Danțul prejnenilor – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Mai dă-mi, Doamne, zile multe – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Cine joacă la răscruce – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Drag mi-e muntele înalt – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Niculina Stoican, un nume care amintește de respectul pentru tradiții și pentru un loc dăruit de Dumnezeu cu minuni ale naturii innobilate de harul celor ce poartă cântecul popular de la munte în lumea cea mare: Mehedinți.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Crăciunul și Anul Nou

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 decembrie 2016, 05:00

Naşterea lui Iisus este mare sărbătoare ! Este început şi ca orice început concentrează toate valenţele benefice ale gestului care deschide lumea dându-i bucurie şi speranţă.

În Oltenia e zi de petrecere. Se duc finii la naşi. E şi o vorbă: uşa naşului se deschide cu capul, că mâinile îi sunt ocupate cu ploconul. Ploconul nu-i o paporniţă cu ceva răsfirat prin ea.

Fina face şapte pâini, câte zile are săptămâna, ca să fie naşii bucuroşi în fiecare zi şi din bucuria lor să dea şi finilor. Orătăniile trebuie să fie tăiate, să nu mai muncească naşa la jumulit, doar la prăjit şi tăvălit prin usturoi.

Câte un însemn al porcului nu trebuie să lipsească: vreo trei „trandafiri” (cârnaţi) destul de lungi, să se obosească naşul „împletindu-i pe culme”, o coastă de porc şi, zic oltenii, „o ţâr’ de muşchete”, pecie- pecie, bună în tigaie şi cu pâine pe plită.

Cât ar fi darul de mare, buna cuviinţă îl face pe fin să-i zică naşului: „De la noi puţin, de la Dumnezeu mult”. Iar naşul îi aşteaptă pe fini cu masa plină de bunătăţi, cu voie bună şi cu daruri pentru finii mari şi mici. În fapt darul de Crăciun e „dat şi primit”. „Dai şi primeşti”, ca să fie bucuria deplină.

Este bine să se aprindă butucul lui Crăciun. Este un simbol pentru lumină, soarele fiind la solstiţiul de iarnă. Şi bine e şi focul să fie  întreţinut, aruncând la răstimpuri surcele uscate, ca să se işte scântei. Ele vor simboliza bucuria şi belşugul pentru anul următor. Fetele de măritat intră-n griji, se mărită, nu se mărită şi când? Şi asta-i o întrebare. În prima zi de Crăciun adună surcele de prin curte şi le duc în casă. Le numără. Dacă sunt cu soţ, sigur pun de pirostrii, dacă nu, mai trece-un an sperând: n-aduce anul ce aduce ceasul. Se aud colindele şi de-acum vin la uşă şi mascaţii, prin Oltenia, mai rar, da’ tot ţi-apare în prag vreo Brezaie, vreo Capră. Colindătorii se opresc dincolo de Prag, ca să aibă drumul dus-întors, să cinstească Pragul casei, pe gospodari şi-apoi, călătorului îi stă bine cu drumul!

În aşteptarea Anului Nou

Sfârşitul de An anunţă înnoirea timpului, iar în practica rituală încă reperabilă în satele din sudul ţării abundă gesturile însoţite de urări. Magia cuvântului este la rang de cinste.

În partea de nord a Olteniei, în Ţara Loviştei tema îngropării timpului vechi din care va renaşte cel nou este cunoscută sub numele de „îngroparea anului”. Şi azi bătrânii numesc

Revelionul „îngroparea anului”. Este momentul petrecerilor, al meselor îmbelşugate stropite cu generozitate cu vin şi ţuică. Este o petrecere dionisiacă, de unde şi expresia adresată peste an celui ce a băut. I se spune! „Ai îngropat Crăciunul”.

Se crede că spre Anul Nou se deschide cerul de trei ori, repede, una după alta şi iar se-nchide. Iar înăuntru se vede o lumină foarte mare şi Dumnezeu cu sfinţii uitându-se la

noi.

Dumnezeu îl vede numai pe cel ce este bun la suflet. Se pune o dorinţă: să fie sănătate, noroc şi rai.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Gheorghița Nicolae – candoarea rostirii muzicale

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 decembrie 2016, 08:43 / actualizat: 25 decembrie 2016, 9:44

Interpretă de muzică populară, animator cultural în spațiul Olteniei, producător al emisiunii ”Tezaur folcloric” într-o colaborare memorabilă cu Marioara Murărescu, nume-reper pentru Televiziunea Română, Gheorghița Nicolae este astăzi realizatoarea și prezentatoarea celebrei emisiuni și, în egală măsură, interpreta care promovează folclorul autentic din Romanați. Voce caldă, cu inflexiuni recognoscibile și ușor de identificat, o prezență empatică și un mod de adresabilitate, care strecoară cu măsură liniștea în sufletul nostru, Gheorghița Nicolae a rămas un nume de referință în folclorul muzical românesc. Mărturisirile Gheorghiței ne vor aduce aminte că există povești nespuse ale fiecăruia. Pentru a intra în atmosfera folclorică a Romanaților să ascultăm:

Hora ca la Romananți – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Interviu cu Gheorghița Nicolae ilustrat cu:

Am plecat, maică, în lume– din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Când eram la maica mea – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Gheorghița Nicolae – o voce, o personalitate culturală, un OM în cel mai înalt sens al termenului. În final, două melodii care amintesc de sărbătorile în familie:

• Drigui zăpada toată– din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune
• Zăibărel de Romanați – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune 

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Radio-Workshop la Priştina-Kosovo

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 decembrie 2016, 09:08

În perioada 14-16 decembrie 2016 a avut loc la Priştina-Kosovo, Workshop-ul dedicat realizatorilor de programe radio în limbi ale minorităţilor de origine turcică din zona Balcanică, context în care a avut loc şi promovarea Republicii Turcia.

Workshop-ul a fost prilejuit de aniversarea a 15 ani de radio KentFm, singurul post de radio în limba turcă din Kosovo şi a fost organizat sub patronajul Primului Ministru al Republicii Turcia în colaborare cu Agenţia de Cooperare şi Coordonare Tucă-TIKA.

Iniţiatorii proiectului au fost conf.univ.dr. Ersoy Soydan, decanul Facultăţii de Comunicare de la Universitatea Kastamonu din Turcia şi Engin Beyoğlu, Președintele Consiliului de Administrație al postului de radio KentFM din Kosovo.

Au participat: directorul de programe Radio Ankara din Turcia, realizatori de programe de la Radiodifuziunea Skopye şi Balcan FM din Macedonia, producători şi realizatori de la Radio Çınar FM din Grecia, de la Radiodifuziunea din Kosovo, din România au participat subsemnata, realizatoare de emisuni în limba tătară la Radio Constanţa şi reprezentanta Radio T din Constanţa.

Participanţii au prezentat modul de difuzare a programelor realizate, durata şi conţinutul acestora, tehnologia folosită, dar şi problemele pe care le întâmpină.

Întâlnirea a fost utilă și s-a dovedit un schimb de experienţă şi un context de inventariere a problemelor. Printre obiectivele operaţionale propuse au fost: creearea unui portal de ştiri, semnarea unui protocol de colaborare cu TRT(Radiodifuziunea din Turcia)pentru instruirea periodică a jurnaliştilor de radio şi desfăşurarea anuală a acestor întâlniri în diferite ţări din zona Balcanică.

Programul a mai cuprins vizitarea postului de radio KentFM şi vizite la numeroase puncte istorice-culturale din zonă, printre care Muzeul Etnografic din Priştina, Turnul cu Ceas, Parcul Germia, Mausoleul Sultanului Murad din Prizren.

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Radio România Constanţa

Povești la gura sobei

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 decembrie 2016, 05:00

Asociația Creștini din Craiova, cu binecuvântarea IPS acad. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolitul Olteniei, oferă iubitorilor de folclor spectacolul Povești la gura sobei – ediția a II-a la Teatrul Național ”Marin Sorescu”Craiova, miercuri, 21 decembrie 2016, la ora 18.30. Tema spectacolului este familia, simbol pentru sărbătorile românilor. Vor evolua interpreți de muzică populară, care vor veni însoțiți de membrii familiilor lor și vor reda atmosfera care genera bucuria întâmpinării Marii Sărbători a Creștinătății, Nașterea Domnului: Petrică Mîţu Stoian, Ion Ghițulescu, Constantin, Marius și Răzvan Măgureanu, Victorița și Alina Lăcătușu, Zorina Bălan și familia (Floarea, Vanesa Maria, Rareș și Ilinca), Lavinia și Sofia Bîrsoghe, Maria Rotaru și Grupul „Voci oltenești”, Corul de Copii “Glasuri cristaline” al Asociației „Părinţi pentru Copii-Oltenia”, Grupul vocal „Elpida”, Roxana Croitoru şi Denis Drăghici. Acompaniamentul spectacolului va fi susţinut de orchestra Ansamblului Folcloric „Maria Tănase” condusă de maestrul Nicu Creţu.

Scenariu, regia şi prezentarea: Gabriela Rusu – Păsărin

Se alătură acestei manifestări cu un mesaj și Asociația Pedagogilor Creștini:

”Dragi stăruitori întru credinţă,

Nu există mai mare bucurie decât aceea a Sfintelor Sărbători.Prin ele trăim şi retrăim cea mai vie comuniune.A II a ediţie a Poveştilor de la gura sobei se înscrie  între marile dovezi.Ne alăturăm acestei duhovniceşti manifestări închinate Naşterii Mântuitorului, prim mesajul încredinţat Doamnei prof. univ. dr. Gabriela Rusu – Păsărin, vicepreşedinte al Asociaţiei noastre. Suntem acolo cu laudă pentru organizatori, Asociaţia Creştini, cu deplină recunoştinţă pentru binecuvântarea IPS Irineu, cu preţuire pentru artiştii şi toţi participanţii, ce dau strălucire manifestării de la Teatrul Naţional „ Marin Sorescu” din Craiova.Cântului de Slavă, rugii de izbândă, versului închinat Cuvântului, alăturaţi nădejdea noastră întru Lumina mereu nepieritoare a credinţei străbune! La mulți și binecuvântați ani!

Asociaţia Pedagogilor Creştini

Preşedinte,

Prof. univ. emerit dr. Laurenţiu Şoitu”

Colindele și cântecele despre familie și satul natal ne aduc aminte că de sărbători nimeni nu trebuie să fie singur, cântecele de slavă, colindele purifică spațiul, iar datinile și obiceiurile din străbuni aduse în actualitate dau speranța într-un timp mai bun.

Piţărăii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 decembrie 2016, 05:00

Ajunul Crăciunului, ca moment al întâmpinării bucuriei şi al regăsirii membrilor comunităţii reuniţi în jurul unui simbol al renaşterii vieţii înseamnă pentru zona de nord a Gorjului înspre Plaiul Cloşani venirea piţărăilor.

Decodarea termenului de „piţărăi”, ţinând cont de cercetarea în teren comportă câteva interpretări.

Obiceiul în sine se numeşte astfel şi este similar cu colindătorii. La Drăguţeşti, aproape de Tg. Jiu, cetele de copii şi maturi, cu „săcoteii” la gât, „hurezează” pe drum, trezind gazdele la 3-4 dimineaţa:

Hai ieşiţi cu colăceii,

                                    Că veniră piţărăii.

În alte sate ale Gorjului obiceiul constă în desfăşurarea unor procesiuni de către copii şi tineri, chiar şi femei în vârstă, care îşi duc nepoţii în piţărăi. Vătafii, cei ce conduc grupul poartă în mână beţe de alun, ornamentate prin tehnica afumării cu alternante romburi albe şi negre (simbolizând lumina şi întunericul, binele şi răul, viaţa şi moartea). Acest băţ îl numesc „piţărău” sau „colindă”. Cu el vor scormoni în vatra focului provocând astfel norocul gazdei. În zona de sub munte, cu „piţărăul” se atinge ugerul vacilor şi al oilor pentru a da mai mult lapte. Se lovesc cu el pe burtă, ca să fie bune de prăsilă şi să facă viţei şi miei „ţintaţi” (adică frumoşi”).

O altă accepţiune a termenului de piţărău, de reperat în zona Baia de Aramă, în satele de momârlani din Valea Jiului înspre Gorj şi spre Plaiul Cloşani trimite la o decodare de genul: piţărău=pită rea. Nu înseamnă însă „pâine rea”, ci „pâine mai mică”, nişte colăcei mai mici. Aceştia se împart la întreg satul, pentru că întreg satul participă la acest obicei.

Se şi spune: cine nu vine la colindeţi cu piţărăi, nu-i mai apucă pe cei din anul viitor.

Obiceiul începe în ziua de 24 decembrie, în Ajun, la cimitir unde femeile merg cu colaci, colivă, lumânări, oala cu foc şi tămâie. Este momentul cinstirii celor ce au trecut în Lumea Fără Dor, este momentul de liant între cele două lumi.

Apogeul este atins în seara zilei de Ajun, când, în centrul satului, se aprinde focul. Semnificaţiile sunt multiple. Se conturează un axis mundi în locul păstrat în conştiinţa colectivităţii ca un loc sacru (centrul) cu participarea tuturor membrilor comunităţii. Se cinstesc între ei cu piţărăi (colăcei), cu ţuică şi vin.

Se cântă un fel de imnuri amintind de naşterea Pruncului Iisus.

Se spune că nu-i bine să se dea, să se împartă cu sufletul îndoit. Semnificaţia gestului „de dat” este dublată de rolul de împăciuire. Acum este momentul când cei ce s-au duşmănit peste an îşi uită necazul, îşi reprimă resentimentele pentru a se regăsi în deplină concordie în jurul focului sacru.

Sunt viabile credinţe legate de tăciunii acestui foc făcut în centrul satului, cu ocazia piţărăilor. Fiecare gospodină ia unul acasă, îl pune în cuptor ca să-i meargă bine tot anul. Fetele mai fură câte un tăciune, cu care mai apoi vor face de dragoste. Dacă vor fi văzute, vor fi „povestite” la „strigatul peste sat”.

Dincolo de semnificaţia apotropaică şi de propiţiere fiinţează şi cea de terapie a focului sacru.

Obiceiul „piţărăii”, inedit şi păstrat doar în partea de nord a Olteniei este o împletire ingenioasă a ceea ce a fost şi a rămas profan şi sacru în vatra satului patriarhal.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Chororo – Muzica Europei dincolo de prejudecăţi

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 decembrie 2016, 05:00

Sala de conferinţe a Muzeului Olteniei din Craiova a găzduit miercuri, 14 decembrie 2016, prezentarea animaţiei de scurtmetraj  „Chororo – Muzica Europei dincolo de prejudecăţi”, film realizat de   ABI Fundație –  Bucureşti şi Romers Rettigheter, organizaţie neguvernamentală din Norvegia, care îşi doresc conştientizarea diversităţii culturale şi întărirea dialogului intercultural precum şi documentarea cu privire la istoria şi patrimoniul cultural european.

Au participat la vizionare directorul Muzeului Olteniei, Florin Ridiche, Mircea Dina, reprezentantul ABI Fundație –  Bucureşti, consilierul primarului municipiului Craiova pe probleme ale romilor, Romeo Tiberiade și un grup de elevi de la Şcoala Gimnazială nr. 13 din Craiova alături de cadre didactice.

Realizat de George Lambru şi regizat de Ștefan Buzea, filmul „Chororo” este, în fapt, o incursiune în perioada anilor ’40, când situaţia rromilor era una delicată, aceştia fiind percepuţi diferit în funcţie de spaţiul geografic, scopul filmului fiind promovarea toleranței și a diversității culturale.

Filmul prezintă povestea lui Zavaidoc, un băiat de etnie rromă,care, în primăvara anului 1941, călătoreşte de la Bucureşti la Paris printr-o Europă sfâşiată de război, sperând să îşi găsească idolul: renumitul chitarist de jazz, Django Reinhardt. În călătoria sa, Zavaidoc interacționează cu personaje aparținând diferitelor naționalități și etnii, elementul comun de comunicare fiind muzica.

Dialogul intercultural este elementul cheie în acest produs cultural: personajul principal preia elemente specifice muzicii diferitelor popoare și le înglobează în propria muzică, devenind el însuși un compozitor.

A consemnat Ludovic Vulea, Radio România Oltenia Craiova

13 Decembrie – Sărbătoarea Tătarilor din România

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 decembrie 2016, 16:20

Din anul 2006, tătarii  din România îşi sărbătoresc oficial Ziua Etniei Tătare.

Legea nr. 453/2006, prin care Sărbătoarea etniei tătare a căpătat caracter oficial, a fost și este, încă, o premieră pentru tătarii de pretutindeni și ea a fost inițiată de deputatul Aledin AMET.

13 Decembrie reprezintă pentru comunitatea tătară o dată extrem de importantă, însemnând, în esenţă, materializarea tuturor idealurilor.

Semnificaţia acestei zile este străns legată de istoria Tătarilor Crimeeni. În data de 13 decembrie 1917 şi-a început lucrările Congresul Naţional al Tătarilor Crimeeni. În timpul acestuia s-a aprobat Constituţia şi s-a proclamat Republica Populară Crimeea.
Pentru istoria comunităţii tătare, este un moment remarcabil. Faptul capătă o importanţă deosebită, deoarece legea, în formularea pe care o are, este unică. Conaţionalii au apreciat şi apreciază receptivitatea tuturor celor care au dat dovadă de deschidere, în cea ce priveşte cunoaşterea tradiţiilor, istoriei, religiei semenilor.

În acest sens sunt organizate manifestări dedicate acestei sărbatori în localităţi unde trăiesc comunităţi mari de tătari. De asemenea UDTTMR  a organizat în fiecare an   simpozionul  “Din istoria tătarilor”, eveniment organizat în colaborare cu Facultatea de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității  “Ovidius” din Constanța şi premierea căştigătorilor concursului de eseuri “Tătarii dobrogeni. İstorie, tradiţie şi civilizaţie”anul acesta a ajuns la ediţia a IV-a.

Sentimentul de preţuire a faptelor istorice, oferă posibilitatea de solidaritate, de respect pentru tot cea ce înseamnă valoare adevărată.

13 Decembrie reprezintă o dată de referinţă pentru etnia tătară din România.

Tătarii care s-au stabilit în România, în urmă cu mai bine de opt secole, sunt originari din Crimeea. În ţara noastră trăiesc aprox. 50.000 de tătari. Cetăţeni români, născuţi şi crescuţi în România, aceşti oameni au reuşit să îşi păstreze identitatea etnică şi religioasă, avînd îndatoriri şi drepturi.

Ghiulşen Ismail-Iusuf, Radio România Constanţa

Folclorul românilor din jurul României la Conferinţa Naţională a Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 decembrie 2016, 14:17

În cadrul Conferinţei Naţionale Anuale a Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, desfăşurată la Craiova (18-20 noiembrie 2016) în organizarea Universităţii din Craiova şi a ASER, a fost lansat volumul Sub semnul Mărţişorului (Chişinău, 2015) realizat de dr. Varvara Buzilă, membră a Societăţii de Etnologie din Republica Moldova, cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Volumul este o pledoarie pentru valoarea simbolică a mărţişorului, iar demersul se înscrie în amplul program de susţinere a includerii mărţişorului în Patrimoniul UNESCO.

În acelaşi context Silvia-Diana Sokotovic, doctorand al Universităţii din Craiova, a prezentat comunicarea Pâinea în ritualurile românilor din Serbia de Răsărit.

Despre românii din Ungaria a susţinut o comunicare conf.univ.dr. Mihaela Bucin de la Universitatea din Szeged (Oglindă retrovizoare: studii despre români în revista maghiară Ethnografia, în primele 3 decenii de apariţie (1890-1920).

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin

Spiridon făcătorul de minuni

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 decembrie 2016, 05:00

Spiridon făcătorul de minuni

Ziua de 12 decembrie este ziua unui sfânt care face minuni. Iar minunea este un fapt de care te miri, fie că-i de bine, fie că-i de rău. „Mare minune!” se miră bătrânele când nefăcutul se-mplineşte.

Spiridon este protectorul cizmarilor, ciubotarilor pentru că se crede că el a făcut minunea, unealta cu care lucrează cizmarii. Oamenii îl serbează ca să-i ferească de minuni.[1] Ca să fii în rândul lumii, nu-i nevoie de o minune, ci doar de bună cuviinţă şi credinţă.

Sfântul Spiridon îi ajută pe cei buni împlinindu-le gândul, făcându-le o minune. Şi îi pedepseşte pe cei ce nu l-au respectat schimbând lucrurile bune în rele.

În această zi se duce colac la biserică şi se face aghiazmă mică. Cu aghiazmă ca prin minune se „curăţă” locul de urâciuni. Este sărbătoarea cizmarilor şi chiar şi cântecele amintesc de Sfântul Spiridon:

Taică, Sfinte Spiridoane,

                        Fă-ţi pomană şi cu noi:

                        Rupe ghete la cucoane,

                                    La boieri şi la ciocoi[2].

De sărbătoare se petrece, iar cizmarii glumesc, pentru că aşa trebuie ţinută ziua: cu voie bună. Pătroiracu, cizmar din Radoş, striga:

Hei papuc, papuc, papuc

                           Eu te-am făcut , eu te rup!

Cuvintele sunt spuse de Lică Lihoarcă de 95 de ani din Radoş. Bătrânii se petrec, cuvintele „cu miez” rămân! Că doar:

Cine a păţit multe,

                           Ştie multe.

 Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Th. Speranţia, op. cit.,  VII, p. 298.

[2]Tudor  Pamfile, op. cit.,  p. 256.

In Memoriam Agiacai Saladin

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 decembrie 2016, 12:05 / actualizat: 11 decembrie 2016, 13:05

În urmă cu şase ani pleca dintre noi un fost lider al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, fondator al Asociaţiei Patronale Mamaia şi membru în Congresul Mondial al Tătarilor, Saladin Agiacai.

Familia fostului preşedinte a organizat în data de 10 decembrie 2016, comemorarea a şase ani de la trecerea în nefiinţã a celui ce a fost o personalitate marcantă a etniei tătare, Saladin Agiacai.

La comemorare au participat Consulul General al Republicii Turcia la Constanţa, Ali Bozçalişkan, toţi imamii din municipiul Constanţa, oameni care l-au cunoscut, rude, prieteni, apropiaţi.

În urmã cu şase ani se stingea fulgerător din viaţă un mare om, o personalitate de seamă a comunităţii tătare, Saladin Agiacai care în perioada 2004-2008 a condus UDTTMR şi din 2009 fusese ales membru în Congresul Mondial al Tãtarilor. Domnul Agiacai a fost unul dintre cei mai buni preşedinţi ai uniunii cu o activitate deosebit de bogatã. A susţinut şi promovat întodeauna tinerii meritoşi, sprijinindu-i prin burse de studii, a iniţiat Campania “Un euro pentru Crimeea”, păstrând astfel o legătură strânsă cu tătarii din Crimeea(Ucraina), în acelaşi timp a construit o punte de legătură cu tătarii din întreaga lume.Saladin Agiacai era înzestrat cu un suflet nobil, iubea oamenii şi aprecia întodeauna lucrul bine fãcut, toatã viaţa s-a dedicat idealurilor sale. În memoria tatãlui, fiica Meriem Mambet a înfiinţat Asociaţia “Saladin Agiacai”, care are ca scop promovarea valorilor în rândul elevilor din gimnaziu de etnie turco-tătară, căştigători a concursurilor şi olimpiadelor naţionale la nivel naţional. Astfel citatul preferat al domnului Agiacai <Educaţia este modalitatea prin care poţi schimba multe lucruri>,este readus în atenţie de fica Meriem, prin aceste acţiuni de promovare şi recunoaştere a tinerilor meritoşi.

Despre acest momentul emonţionat al comemorării, o tănâră din comunitatea a declarat:”A fost una din puţinele persoane care au luptat pentru a face cunoscute valorile comunităţii. Cel mai important este faptul că a lăsat ceva în urmă, drept dovadă trăieşte în amintirea tuturor aşa cum a fost: cu un zâmbet cald,cu o privire înţeleaptă şi mereu cu o vorba bună de spus. Un exemplu pe care ar trebui să ni-l însușim cu toții…”

Ghiulşen Ismail-Iusuf
 

Etnocasa muzeu de la Kladuşniţa, Serbia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 decembrie 2016, 13:36

Sentimentul de românism este resimţit cu atât mai mult, cu cât graniţa dintre România şi locul unde vieţuiesc românii din jurul României este mai aproape de casă. Până a ajunge  la Kladovo, călărorul trece prin Kladuşiţa, o localitate sârbească, unde, dintre cei 264 de locuitori, 99% sunt români. Mihai Vasile este scriitorul de origine român, care provine dintr-o familie de români stabiliţi aici de generaţii. A moştenia dragostea pentru tradiţiile româneşti şi pasiunea de a colecţiona obiecte care amintesc de viaţa materială tradiţională românească, aşa cum s-a conservat în acest sat locuit de români. Casa sa a fost numită, îndreptăţit, etnocasa muzeu şi tezaurizează obiecte provenite de la propria familie sau aduse de localnici pentru a rămâne drept documente de viaţă comunitară.

Mihai Vasile este român, se declară la recensământ român, dar documentele sale sunt în limba sârbă. Nu are nici-un document românesc menit să ateste originea sa românească. Detalii despre etnocasa muzeu şi despre pasiunea lui Mihai Vasile în interviul realizat chiar în casa muzeu.

A consemnat: Gabriela Rusu-Păsărin

Sfântul Nicolae

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 decembrie 2016, 05:00

Mic sau mare, trist sau fericit, fiecare aşteaptă momentul darului, al gestului dătător de speranţă şi pilduitor de sentiment. Iar darurile, atâtea câte sunt, încep să apară odată cu Sfântul Nicolae, având apogeu noaptea de Anul Nou.

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, 6 decembrie,  dezvăluie câteva credinţe legate de acest moment de referinţă în calendarul popular.

Moş Nicolae, denumire populară, a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din calendarul creştin sinonim cu Sânicoară.

I se spune Moş lui Nicolae, pentru că nu e chiar un sfânt. Se crede că-i iscoadă a diavolului, dar apără corăbierii, soldaţii în război.

Copiii îl aşteaptă, pentru că le aduce daruri, dar se şi tem de el, pentru că-i pedepseşte, pe cei neastâmpăraţi. Curioşii îl pot vedea pe Moş Nicolae în noaptea de Anul Nou când cerul se deschide. El stă lângă Dumnezeu.

Fetele se gândesc la el cu speranţă şi chiar spun o rugăciune:

Sfinte Nicolae, chiabur mare

Pune munţilor hotare

Şi dă ruble ferecate

Fetelor nemăritate.

Aşa se rugau fetele din Dolj, surprinse de folcloristul N. I. Dumitrescu. Cele ce vor să-şi vadă în vis ursitul pot în această zi să ducă la biserică un strop de colivă. Apoi să o aducă acasă şi să o pună la icoană. În seara de Sfântul Vasile să o ia, să o pună pe masă împreună cu două lumânări şi o sticlă cu vin sau cu apă. Să se roage să vadă în vis chipul viitorului bărbat. Dar nu trebuie să vorbească cu nimeni. Când se vor trezi, de vor merge la oglindă, vor vedea chipul ursitului.[1] De Sfântul Nicolae se crede că ziua începe să se mărească puţin. Se spune că se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace. Este dezlegare la peşte, ulei şi vin, iar în calendarul popular sărbătoarea este cunoscută sub numele Sân-Nicoară, Sf. Niculae sau Crăciunul Copiilor.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Şezătoarea, XIII, p. 101.

Expoziție dedicată personalității de origine bulgară Petăr Beron

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 noiembrie 2016, 10:32 / actualizat: 30 noiembrie 2016, 11:34

Joi, 24 noiembrie 2016, la  Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”  din Craiova a avut loc vernisajul expoziției dedicate personalității de origine bulgară Petăr Beron, erudit medic născut în anul 1795 în Bulgaria de astăzi, considerat părintele educației laice în Bulgaria fiind autorul primului manual cu conținut laic în limba bulgară „Abecedarul cu pești”,  viața sa fiind strâns  legată de România și în special de Craiova, amintirea sa fiind păstrată și azi prin denumirea zonei de la marginea Craiovei – Hanul Doctorului.

Evenimentul a fost organizat cu concursul Lectoratului bulgar al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova iar expoziția reunește fotografii, articole, cărți, studii, toate prezentând și reprezentând   aspecte din viața autorului primului manual bulgar pentru un învățământ modern.

La acest eveniment a participat și o delegație din Bulgaria condusă de dna. Prof. Dr. Elka Traykova, directorul Institutului de Literatură de pe lângă Academia de Științe din Bulgaria, care a făcut și o donație de carte Bibliotecii Județene  Aman, o ediție rară a unui volum ce conține unul din cele mai importante articole publicate de dr. Beron, volum apărut sub îngrijirea Instutului de Lingvistică al Academiei de Științe din Bulgaria, o ediție modernă a primului abecedar al lui Beron, o ediție a statutului primei societăți de literatură din Bulgaria, apărută pe teritoriul țării noastre și albume de prezentare a Bulgariei și Sofiei.

Despre personalitatea doctorului Petăr Beron a vorbit și doamna Rumiana Dmianova, profesor de istorie în cadrul Academia de Științe din Bulgaria, iar un grup de elevi de la Liceul de Arte „Marin Sorescu” din Craiova au prezentat un scurt program artistic.

După încheierea evenimentului de la Biblioteca Județeană, oaspeții bulgari au vizitat Centrul Transfrontalier româno-bulgar din Craiova.

Noaptea strigoilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 28 noiembrie 2016, 05:30

Sunt câteva momente importante în derularea timpului calendaristic, când forţele telurice şi celeste se reunesc, creând o atmosferă de maximă intensitate a trăirii: Noaptea de Bobotează, Seara Lăsatului de Sec pentru Postul Paştelui, Noaptea Învierii, Noaptea Sfântului Andrei, Seara Crăciunului şi Noaptea de Anul Nou. Este în fapt degradarea timpului calendaristic, marcarea unui prag, moment al practicilor ritual-magice prin care se pot afla norocul, ursita, se fac vrăji pentru determinarea sorţii.

În satul patriarhal de altădată noaptea de 29/30 noiembrie, Ajunul Sfântului Andrei, era considerată o noapte de spaimă, timp magic, când se credea că spiritele morţilor ies din morminte şi împreună cu strigoii vii se luptă la răscruci, la hotare, în locuri necurate, singurele care permit pătrunderea forţelor malefice pe teritoriul lor. Confruntările se ţineau până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifica, spiritele morţilor se reîntorceau în locurile de veci, iar sufletele strigoilor vii reveneau în trupurile vremelnic părăsite. Pentru a nu pătrunde în spaţiul sacru al casei, oamenii ungeau cu usturoi toate locurile ce făceau legătura cu exteriorul: ferestrele, uşile, hornul. După ce ungeau cu usturoi, făceau semnul crucii, înlăturând astfel orice tentativă a strigoilor de a privi măcar în spaţiul familial. Apoi mâncau usturoi şi puneau grăunţi şi în buzunare pentru a se feri de orice „întâlnire” nedorită. Noaptea strigoilor nu trebuie să fie noapte de groază. Groaza, spaima, frica se alungă cu vorbele, cu glumele. Cum în această noapte se petrece la lumânare, iar lumina misterioasă a flăcării aruncă umbre pe pereţi şi-n gând, băieţii, mai şugubeţi spun: „uită-te la faţă şi întreabă-mă de viaţă”. A doua zi dimineaţa viaţa se derulează cu speranţa că dacă usturoi ai mâncat, şi gura îţi miroase, n-o fi foc o dată-n an.

Din bob în bob aflăm în zori de zi ce nu se face în ziua de Sfântul Andrei, pentru ca orice rău să se ţină departe de casă.

30 noiembrie

Sfântul Andrei

          Sfântul Andrei este sărbătoarea celui mai mare propagator al creştinismului la români, o sărbătoare cunoscută sub numele Andreiul, Andreiul de iarnă, Sântandreiul, Cap de iarnă şi Sărbătoarea Lupului.

Ce nu se face în această zi?

Nu se mătură prin casă, nu se scoate gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se dă cu împrumut (e rău de pagubă).

Pentru că usturoiul este cel care alungă spiritele malefice, e bine să fie purtat şi azi Se mai ung o dată cu usturoi clanţele uşilor, crucile ferestrelor, coşurile vetrelor de foc pentru a înlătura spiritele rele de casa.

Crenguţele de măr se pun astăzi într-o sticlă cu apă pentru fiecare membru al familiei şi se ţin până la Anul Nou. Se credea şi se mai crede că va fi norocos cel a cărui crenguţă va înflori. În Oltenia pe vremuri copiii erau foarte grijulii: tăiau ramuri de meri, peri, cireşi, pruni şi le puneau într-un vas să înmugurească, iar cu ele sorcoveau părinţii şi rudele la Anul Nou.

Grâul semănat în ghivece la Sîntandrei e trimis în dar la Anul Nou. Se credea că aşa cum e vremea de Sântandrei, aşa va fi toată iarna.

Text și lectură: Gabriela Rusu – Păsărin

Ovidenia, Vovidenia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 noiembrie 2016, 05:00

Ziua de 21 noiembrie este celebrată în calendarul religios ca sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului şi sărbătoare populară având ca simbol lumina, în două accepţiuni: lumina ochilor (văzul) şi lumina de veci.

„Împlinindu-se trei ani de la naşterea prea curatei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi Ioachim şi Ana şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să aducă în dar lui Dumnezeu pre cel născut”[1]. Şi au dus la biserică pe „prunca cea de trei ani, prea curata Fecioară Maria”. Fiind ziua intrării în Biserică a „Bisericii lui Dumnezeu cea însufleţită”, ziua este semnificativă pentru „lumina din suflet”, pe care ţi-o dă credinţa şi „lumina ochilor”, care este copilul.

Spune mama, privindu-şi cu dragoste odorul: „Deschid ochii pe el şi vreau să-i închid pe el”. De aceea, în clipa cea de pe urmă părinţii vor să-şi vadă copiii, „să-nchidă ochii pe ei”, iar dacă ursitoarele au rupt firul vieţii copilului nefiresc şi el, copilul, s-a călătorit înaintea părinţilor, aceştia spun: „Mi s-a stins lumina sufletului”, „ochii mei sunt goi”.

Ziua de Ovidenie este ziua în care începe iarna, spun bătrânii. E Prag. Astfel se motivează şi practicile de aflare a ursitului. Şi tot din această zi fermecătoarele încep să vrăjească. De aceea se ung ferestrele cu usturoi, să se alunge farmecele.

Se crede că numai lumânarea de la Ovidenie „e bună de ursit în fântână, spre a-şi vedea soţul”.[2]

Şi cum vremea propice pentru făcut farmece începea, bătrânele ungeau uşa şi gura cuptorului zicând:

Eu nu ung uşa (sau gura) cuptorului,

Da’ ung ochii dușmanului.

Procedând astfel nu va fi vorbit de rău în lume.[3] Expresia a unge ochii cuiva cu ceva semnifică a da ceva cuiva pentru a-ţi face voia. Practica rituală susţine această semnificaţie şi prin reducţie se spune: Unge cu ceva şi câştigi!

Dar ce-i făcut cu vrajă ca prin farmec se risipeşte. Însă omul e dator să-ncerce şi bune şi rele. A unge uşa cuptorului pentru a nu te vorbi satul de rău e o credinţă, ce rău să-nsemne?

Mai „spoieşti” cuptorul, mai astâmperi năduful din suflet, mai trece-o sărbătoare. Rămâne credinţa însă că „lumina” de la Ovidenie alungă întunericul din suflet şi din Cea Lume!

25 noiembrie

Sfânta Mare Mucenică Ecaterina

Nu este răsur

Să n-aibă cusur.

Aşa este şi viaţa şi sănătatea. Greutăţile şi bolile nu ocolesc pe nimeni, dar cel mai rău e când viaţa ajunge o nebuneală, iar omul e nebun de-a binelea. Ca să nu se-abată nebuneala asupra casei, femeile, în special cele din Moldova, Bucovina respectă cu nelucru ziua de 25 noiembrie, a Sfintei Mucenice Ecaterina. Se crede că această Sfântă a fost nebună, de ceea întreaga familie trebuie să postească pentru a fi feriţi de nebuneală, e o boală de ţine şi se zice că se ia.

26 noiembrie

Sfântul Stelian

La 26 noiembrie se sărbătoreşte Cuviosul Stelian Paflagonul cel ce fiind sfinţit şi făcându-se „locaş Duhului Sfânt”, retras într-o peşteră, în care primea hrană de la dumnezeiescul înger s-a făcut doctor de boli nevindecate. În „Vieţile Sfinţilor”[4] se spune că atunci „când venea boala aducătoare de moarte şi mureau într-una pruncii, iar părinţii rămâneau fără de copii, atunci câte maice chemau cu credinţă numele acestui sfânt Stelian şi zugrăveau sfânta lui icoană, iarăşi dobândeau prunci, iar pruncii bolnavi îi scăpa de boală”. De aceea se crede că respectând ziua cu evlavie şi-nchinăciune copiii mici vor fi feriţi de boli şi cei ce-şi doresc copii vor avea.

Este o săptămână cu sărbători de știut și de respectat.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Vieţile Sfinţilor, III, p. 959.

[2] Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1995, p. 243.

[3] Tudor Pamfile, op. cit., p. 215.

[4] Vieţile sfinţilor, III, pp. 1205-1207.

Rolul radioului public românesc în tezaurizarea folclorului (II)

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 18 noiembrie 2016, 06:00 / actualizat: 19 noiembrie 2016, 22:38

Radioul public românesc este locul de tezaurizare a valorilor culturii naționale. Este radioul care a cultivat dragostea pentru cântecul popular autentic. Mărturii ale marilor interpreți vă oferim și în ediția de acum punctând pe harta țării două repere: Ardeal și Oltenia.

Interviu cu Ioan Bocșa:

Să ascultăm cântece despre dor:

Doru m-o purtat – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Interviu cu Petrică Mîțu Stoian:

Să ascultăm din fonoteca radioului public cântece care fac bucuria în clipele de sărbătoare în interpretarea lui Petrică Mîțu Stoian:

Joacă lumea, joc și eu – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Drag mi-e să mă duc la munte – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Galeria interpreților de muzică populară la radioul public românesc, o nouă ediție despre rolul radioului public în tezaurizarea valorilor perene.

Realizator: Gabriela Rusu-Păsărin

Rolul radioul public românesc în tezaurizarea folclorului (I)

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 noiembrie 2016, 06:00 / actualizat: 15 noiembrie 2016, 9:13

Cântecul este o poveste cu inflexiuni de miracol tăinuitor de neuitare. Radioul este cutia magică, aceea de unde se propagă sunetele dătătoare de bucuria vieții. Dorim să vă aducem pe calea undelor mărturii despre valoarea cântecelor ce nu se uită și despre rolul radioului public în transmiterea acestora spre încântarea sufletului ca valori de patrimoniu cultural imaterial.

Un prim popas în Oltenia lui Tudor…Tudor Gheorghe:

Interviu cu Tudor Gheorghe

Să ascultăm din fonoteca radioului public cântece ce amintesc de satul de altădată:

De unde vii tu, fă lele – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Frică mi-e că mor ca mâine – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Un nou popas, de această dată în Maramureș:

Interviu cu Angela Buciu

Mocirliță cu trifoi – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

V-am oferit în această ediție două repere ale folclorului românesc autentic, voci de neuitat, povești ale cântecelor pentru a argumenta încă o dată că în timp radioul public românesc a constituit o galerie de aur a interpreților de muzică populară în numele dragostei pentru valoarea culturală perenă.

Realizator: Gabriela Rusu-Păsărin

Orchestra „ Valea Timocului” din Bor (Serbia) la Festivalul ”Maria Lătărețu”2016

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 noiembrie 2016, 11:00

La împlinirea a 105 ani de la nașterea celei ce a fost numită pe drept cuvânt ”privighetoarea Gorjului”, Maria Lătărețu, instituțiile culturale din județul Gorj au organizat în perioada 7-10 noiembrie 2016 la Tg.-Jiu o nouă ediție a Festivalului național concurs al cântecului popular românesc, festival ce poartă numele marii interprete. Alături de Ansamblul profesionist ”Doina Gorjului”, de cei 36 de concurenți și de Ansamblul „ Maria Lătărețu” al Școlii Populare de Artă din Tg.- Jiu au evoluat și membrii orchestrei „ Valea Timocului” din orașul Bor (Serbia). Prezența acestora în orașul lui C. Brâncuși este un nou argument al colaborării permanente dintre românii din țară și cei din comunitățile românești de dincolo de fruntariile țării. La mijlocul lunii iulie, artiștii gorjeni au participat la Petrovdan Fest din Serbia. ”Este deja o tradiție pentru noi ca, în apropierea Sf. Petru, Ansamblul ”Maria Lătărețu” al Școlii Populare de Artă din Tg.-Jiu să fie prezent în Serbia, la Ostrelj, comuna Bor, la românii din Valea Timocului sârbesc, la Petrovan Fest ”Sfântul Petru” 2016” – declara Ianis Gârbaciu înainte de deplasarea delegației de artiști gorjeni la bor.

Tot în ajunul unei mari sărbători creștine, a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, de câțiva ani românii purtători de folclor din Serbia sunt prezenți la Festivalul cântecului popular românesc ”Maria Lătărețu” ca oaspeți ai marelui eveniment muzical competițional.

La ediția din acest an Marele Premiu a fost acordat Andreei Ghițiu din Maramureș, Premiul I soliști vocali a fost acordat ex evo Roxanei Croitoru din Gorj și Georgianei Necșa din Timiș.

Foto:  Andreea Ghițiu – Maramureș

Premiul I soliști instrumentiști a fost obținut de Tudor Vârciu (taragot) din jud. Alba.

Foto: Tudor Vârciu  – Alba

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin

Prima zi din Postul Crăciunului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 noiembrie 2016, 06:00

     A început Postul Crăciunului. Şapte săptămâni din Post de când la mândra n-am fost – vor fi cuvinte care vor atesta că am fost buni creştini şi am respectat regulile nescrise ale vieţii satului patriarhal şi ca orice sărbătoare, Lăsatul Secului sau Sec de Dulcele Toamnei sau Postul Crăciunului – ţine vreo trei zile. În Ajun în fiecare casă s-a petrecut, în familie, cu mâncare şi băutură, „care ce are, din puţin te poţi mulţumi dacă eşti sănătos”.

Azi e ziua deplinei sărbători şi sărbătoare este şi mâine, Spolocanie. Casa e deschisă pentru fini, cei ce merg la naşi cu plocon. Oltenii cred că e bine la sfârşitul petrecerii să se pună oalele cu fundul în jos, astfel nici o pagubă nu va veni asupra casei şi nici bărbatul n-o să-ţi spună vreodată „Pagubo!”. Firimiturile de pe faţa de masă e bine să se dea păsărilor cerului.

Şi tot în zilele acestea sunt Filipii de Toamnă. „Şase zilişoare femeile nu muncesc”. Ei bărbaţii însă pot îndeplini orice sarcină în gospodărie – „o dată-n an că n-o fi foc!” O dată cu lăsatul secului, Sec de Dulcele Toamnei, Brumar aduce frigul. Se şi zice că el:

E cel cu cojocul

Numai ciucuri

şi cu biciuri

cu care bate şi ceartă

Pe cel cu punga deşartă

Este şi timpul pentru odihnă, c-a venit vremea lui Brumar:

Când nopţile sunt mari,

De şezi cu cine îţi place

Şi ziuă nu se mai face!

„Acum ne dedulcim, până la Crăciun”.

Filipii de Toamnă

Odată cu Lăsatul de sec al Postului de Crăciun (14 noiembrie) trebuie respectaţi şi Filipii de toamnă, sărbătoare de care îşi amintesc mai ales femeile. Astfel gospodăria va fi ferită de necaz. Filipii se ţin pentru a avea noroc la cai, pentru a nu se isca viermi în grădini, pentru a se feri viile de uscăciune şi mai ales pentru a feri vitele de lupi. Socotind durata Filipilor, sărbătoarea poate fi plasată în calendarul popular chiar pe primul loc alături de Sântoader.

Despre Filipi folcloristul Constantin Rădulescu-Codin comenta hazliu la începutul acestui veac. „Dar eu mă crucesc tare la Filipii aceştia! De unde or mai fi ieşit şi ei, că-n calendar nu-i nici o pomeneală de Filip ori de Pilip. Şi cât sunt de ţinuţi, doamne, Pilipii! Şase zilişoare în rând femeile nu dau gunoiul afară, încât se strânge o târnă de gunoi după uşă. Nu împunge una o dată cu acul şi nu pune mâna pe nimic, „că-i rău de lup!” Îţi ia lupul oiţele din bătătură! Să te ferească Dumnezeu să isprăveşti de moară-n Filipi, să ţi se stingă focul în vatră, fie să-ţi lipsească ceva din casă, că nu te lipeşti de vecine, de te-ar vedea mort de foame ori îngheţat scut. Afurisite lighioane trebuie să mai fie şi lupii aceştia! Vezi dumneata, de unde să ştie ei c-ai ţinut Pilipii, ca să se uite cu jind la oiţele şi la porcii Dumitale, fără să le poată mânca, iar pe ale mele, care n-am ţinut Pilipii, să mi le mănânce?”.

Femeile să nu muncească, dar bărbaţii pot îndeplini orice sarcină: să lucreze deci, chiar şi în gospodărie. Măsuri apotropaice însoţesc această sărbătoare „se lipeşte gura sobii, să se lege şi gura lupului”, „prin unele părţi ale Doljului, în tot timpul celor trei zile cât durează pe aici Filipii se ţine atârnate de lemnul coşului o secure cu scopul ca întreaga familie să fie ferită de pagube”.

Să nu se dea nimic cu împrumut, mai ales sărături şi foc.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Mustafa Kemal Atatürk – făuritorul statului turc modern

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 noiembrie 2016, 22:11

Pe 10 noiembrie, se împlinesc 78 de ani de la trecerea în nefiinţă a făuritorului statului turc modern, Mustafa Kemal Atatürk.

Mustafa Kemal Atatürk s-a născut pe 12 martie 1881, în cartierul Kogeakasım din Selanic (Salonic, azi în Grecia). Studiile le-a făcut la școala secundară militară din Selanik, Apoi a intrat la Academia militară din Monastir (azi Bitola) din 1895, absolvind ca locotenent în 1904 și apoi a fost trimis în Damasc.

Istoria modernă a Turciei se zice că ar fi început pe 10 mai 1919, când Kemal a ajuns în Anatolia. Abandonând misiunea de a „restaura ordinea”, el a fondat o mișcare naționalistă turcă, cu baza la Ankara. În aprilie 1920, un parlament provizoriu din Ankara i-a oferit titlul de președinte al Adunării Naționale. Kemal a declanșat un război patriotic pentru a alunga forțele militare engleze, franceze, italiene, armene și grecești din Turcia. Englezii, francezii și italienii au recunoscut regimul său și s-au retras. La 29 octombrie 1923 a fost momentul la care a luat fiinţă Turcia modernă, actuala republică desprinzându-se atunci din rămăşiţele Imperiului Otoman. A fost momentul la care Mustafa Kemal Paşa a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei), în semn de recunoaştere a meritelor sale, el devenind totodată şi primul preşedinte al noii republici.

În 1924 a abolit califatul, a desfiinţat şcolile religioase, pledând totodată pentru renunţarea la multe dintre dogmele religioase pe care le-a considerat retrograde. Ulterior, Atatürk a instituit numeroase reforme care au transformat Turcia într-un stat modern. De departe, cea mai revoluţionară reformă iniţiată de Atatürk a fost înlocuirea alfabetului arab cu care limba turcă se scrisese de secole, cu cel latin, în 1928. Reformele lui Atatürk au vizat şi interzicerea vălului şi a fesului, considerate simboluri ale feudalismului. În anul 1934, femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament și să dețină locuri în legislativ.

Principiile politice ale lui Atatürk, așa-numitul „Kemalism”, au fost proclamate în 1931 ca ideologia oficială a regimului.

În 1934, între Republica Turcia și România s-a semnat un Tratat de Prietenie Veșnică, acest tratat fiind și în prezent în vigoare. Pe 10 noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a murit în Palatul Dolmabahçe din Istanbul.

În întrega lume se află monumente dedicate marelui om de stat M.K. Atatürk, în România aceate monumente se găsesc la Bucureşti, Medgidia şi Tulcea.

Bustul marelui Ataturk de la Medgidia la Colegiul care  îi poartă numele

București, monument dedicat lui ATATURK

An de an Corpul diplomatic al Turciei aflat în România alături de comunităţile turcă şi tătară organizează manifestări comemorative în memoria părintelui Turciei moderne M.K.Atatürk.

Autor: Ghiulşen Ismail-Iusuf

”Prizonierii fericirii” – închisoarea Solovki

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 noiembrie 2016, 08:00

”Prizonierii fericirii” – un documentar despre Athosul Rusiei (închisoarea Solovki de lângă mănăstirea Solovetski (Solovski)

În interviul realizat de Gabriela Rusu-Păsărin, în exclusivitate pentru Radio România Regional, prof. univ. dr. Andrei Dumbrăveanu de la Universitatea de Stat din Republica Moldova declară:

”Mai mult de zece ani acum, am mers la Muntele Athos și iată acolo m-am întâlnit cu niște ruși, care mi-au spus că au și ei Athosul Rusiei. Și acest Athos al Rusiei este arhipelagul Solovki. M-a mișcat atunci și am zis haidem să ajungem și noi la arhipelagul Solovki.

Dar când am început să mă documentez – eu sunt la Departamentul jurnalism de radio și televiziune, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea de Stat din Republica Moldova – am mobilizat și studenții, măi, ia căutați știrile, să vedem! Sigur, că nu mă bizuiam atât pe ei cât pe mine însumi, și am descoperit niște lucruri impresionante. Mănăstirea Solovki a fost prima închisoare pe lângă mănăstirile din Rusia pe vremea lui Ivan cel Groaznic întemeiată și mai apoi dezvoltată pe timpul lui Petru I, unde au fost condamnați și le zac osemintele celor care au fost susținătorii lui Petru I mai întâi.

Dau un nume Petru Tolstoi, ambasadorul Imperiului Rus pe vremea lui Petru I la Istambul, cel care l-a racolat, și spun cuvântul în plină forță, pe Dimitrie Cantemir în slujba serviciilor secrete ale Rusiei. Ca mai apoi acel Tolstoi să se întoarcă și să-și găsească sfârșitul, după ce a sevit cu toată plinătatea forțelor sale Imperiul Rus, să-și găsească sfârșitul la Solovki, în închisoarea Solovki de lângă mănăstirea Solovetski (Solovski).

Toate lucrurile astea m-au condus spre zilele noastre ale Rusiei moderne și ale unei Europe moderne. După Revoluția din Octombrie, Lenin a emis primul decret de a face acolo un lagăr de concentrare pentru preoți și pentru toată intelectualitatea rusă, mai întâi în 1918. Mai apoi să găsesc în Pomenalnâi piski Karelie (Lista cu pomelnice ale Kareliei-n.n), o lucrare excepțională, care a costat multă trudă a Societății Memorial din Sankt Petersburg, să găsesc aceste liste de pomenire ale Kareliei cu 7000 de condamnați la Solovski, omorâți acolo din 10.000, din care am descoperit cca vrea 15-20 de români, și când vorbesc români, nu erau numai cei din Transnistria, nu erau nici cei din Basarabia, ci erau nume românești din Regat care au rămas în Rusia după 1917”.

Detalii în interviul realizat de Gabriela Rusu-Păsărin:

Identitatea culturală a românilor din Voivodina

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 9 noiembrie 2016, 08:00

interviu cu etnomuzicologul Niță Frățilă (Universitatea din Novi Sad, Serbia)

”Noi, românii din Voivodina, am avut o mare fericire de a ne bucura de drepturile minoritare.”

Începând cu anul 1946 și până astăzi la Radio -Televiziunea din Novi Sad se transmit programe în 10 limbi, printre care și în limba română.

Despre promovarea folclorului românesc și despre identitatea culturală a românilor din Voivodina vă oferim detalii în interviul realizat cu prof. univ. dr. Niță Frățilă, Universitatea din Novi Sad, etnomuzicolog:

Interviul realizat de Gabriela Rusu-Păsărin în exclusivitate pentru Radio România Regional

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 noiembrie 2016, 08:00

Calendarul ortodox consemnează drept zi importantă sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, iar calendarul popular rezervă trei zile (8-10 noiembrie) acestei mari sărbători. Valenţele psihopompe ale Sfântului Mihail şi Gavril îl situează în centrul atenţiei, fiind important şi pentru vii, şi pentru morţi. Prima zi a Arhanghelului este ştiută drept capul Arhanghelului, a doua zi mijlocul Arhanghelului şi a treia, coada Arhanghelului.

Povestea cea mai cunoscută despre cei doi arhangheli se referă la momentul ştiut de om că este sfârşitul vieţii. Pe vremuri oamenii ştiau când vine ceasul de pe urmă şi cu multă vreme înainte nu mai lucrau nimic, că dacă tot se-apropie moartea, să se bucure din plin de zilele de trăit. De unde şi vorba spusă despre cineva care nu mai vrea să muncească sau face doar pentru sine: Parcă a intrat în anul morţii!

Mihail şi Gavril s-au vorbit şi au găsit o femeie văduvă pe care au învăţat-o un descântec, ca să muncească omul până o muri „şi cu sticla de doctorii să-i descânte la cap”. Un om trăgea să moară şi era păzit de săteni. Numai astfel păzit, se credea, omul putea să scape de păcate. Văduva i-a descântat omului cu apă:

Pasăre cudalbă zburară

Trei picături de sânge picară

Şi leac să se scoale românul în picioare

Şi să ceară de mâncare.

Omul s-a ridicat „de pe moarte” şi de atunci a rămas obiceiul la român să se descânte, iar omul să nu ştie când vine ceasul şi să muncească până o muri. Aşa şi e de dorit:

Moarte fără bănuială

Şi nuntă fără căială.

În ziua Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril nu se lucrează, altfel cel ce a muncit se va canoni în ceasul morţii până să-i iasă sufletul. Se mai păstrează bunul obicei ca finii să meargă să-şi vadă naşii în această zi, pentru că aşa cum arhanghelii sunt conducători ai cetei de îngeri, aşa naşii călăuzesc cu vorbe înţelepte şi pilde pe măsură pe finii cei repede-nfierbântaţi la fire.

Mijlocul Arhanghelului

A doua zi serbată în numele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, 9 noiembrie, aminteşte de semnele distinctive ale celor două personaje mitologice. Ele nu au doar aripi, precum îngerii obişnuiţi, au şi săbii, iar în iconografia românească cei doi arhangheli au în mână câte un însemn al menirii lor. Arhanghelul Mihail este întruchipat cu aripi având în mână sabia ridicată. El este cel ce taie capul muribundului, sfârşindu-i astfel chinul de a-şi da ultima suflare. Arhanghelul Gavril are aripi îngereşti şi în mână are fie un glob, amintind astfel că Gavril este numele îngerului tălmăcitor al vedeniei, fie un crin, semn al purităţii, el fiind cel ce a dat veştile mari: a vestit lui Ioachim şi Anei că din ei se va naşte Stăpâna Noastră, Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tot el descoperă preotului Zaharia naşterea lui Ioan Botezătorul şi tot el anunţă pe Preacurata Fecioară Maria că-l va naşte pe pruncul Iisus prin puterea Sfântului Duh[1]. Tot despre arhanghelul Gavril se ştie din Sfânta Scriptură că înveşmântat în alb ar fi pogorât din cer şi a răsturnat piatra de la uşa mormântului Mântuitorului, la ceasul Învierii, şi tot el este îngerul care a dat veste femeilor mironosiţe despre Învierea Domnului Iisus Hristos.

Arhanghelul Gavril apare în iconografia românească având în mână floarea de crin, amintind astfel despre legenda florii lacrimilor: „Maica Domnului, înfricoşată de gândul că porunca lui Irod, de a fi ucişi toţi pruncii s-ar putea abate asupra copilului ei, a început să plângă şi şi-a şters lacrimile cu scufiţa albă a copilului. Udând-o, a pus-o la soare pe un spin să se usuce. Mare minune a cuprins-o când a văzut că tulpina spinului se prefăcea în lujer verde şi-n locul scufiţei strălucea o floare albă ca zăpada, deschisă ca un potir de cristal […]. Şi de atunci până astăzi, crinul culege în potirul floarei lui cele dintâi lacrimi de rouă ale dimineţii”.[2]

Cu sabia în mână, asemeni Arhanghelului Mihail şi cu globul tălmăcitor al vedeniei, sau cu crinul-simbol al purităţii, cei doi Sfinţi Arhangheli conduc soborul Sfinţilor Îngeri. Imaginile îngerului păzitor, al îngerului care se luptă pentru dreptate (Arhanghelul Mihai), al îngerului tălmăcitor al vedeniei (Arhanghelul Gavril) sau patron al casei, denotă în fapt puterea simbolului în credinţa religioasă şi în cea populară.

Rămâne imaginea crinului şi îndemnul din Evanghelia după Matei 6, 28: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc”. Este dăruire sub semnul graţiei lui Dumnezeu.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Biblia, Luca, I, 28.

[2] Legendele florei, Editura Grai şi Suflet-Cultura naţională, Bucureşti, 1994, p. 161.

Congresul Mondial al Eminescologilor la Chișinău – 2016

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 noiembrie 2016, 18:53

La Chișinău a avut loc în perioada 3-4 septembrie 2016 cea de-a V-a ediţie a Congresului Mondial al Eminescologilor cu tema Eminescu, poet naţional şi universal.

Exegetul şi editorul lui Eminescu, Eugen Simion definește lucrarea lui M. Cimpoi Dicţionar enciclopedic:Mihai Eminescu (Chişinău, Edit. Gumvas, 2012) ca de o „catedrală”.

Între elementele acestei catedrale (Eminescu însuşi ceruse construirea unei catedrale pentru neamul românesc) se află înfiinţarea, la Chişinău, a Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” şi organizarea Congresului Mondial al Eminescologilor, ajuns, anul acesta (3-4 septembrie 2016) la cea de-a V-a ediţie. S-au alăturat acestui eveniment internaţional: Academia de Ştiinţe a Moldovei, prin Institutul de Filologie, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român „M. Eminescu” de la Chişinău, Asociaţia Naţională a Oamenilor de Creaţie, Primăria municipiului, precum şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Primăria com. Dumbrăveni (Suceava).

Aşadar, acad. Mihai Cimpoi a direcţionat dezbaterile celei de-a V-a ediţie a Congresului Mondial al Eminescologilor (desfăşurat, în prima zi, la Academia de Ştiinţe a Moldovei) pe ideea Eminescu, poet naţional şi universal, teoretizată de Tudor Vianu şi alţii la vremea lor, cum că nu poţi fi universal, dacă nu eşti naţional, sintagma naţional deranjând pe mulţi intelectuali români reprezentanţi ai aşa-zisei „societăţi civile”. Iniţiator, organizator şi moderator, Mihai Cimpoi a subliniat reprezentativitatea participanţilor (exegeţi, editori, traducători din mai multe ţări ale lumii), veniţi să omagieze nu un mare poet, ci Poetul. Cei 150 de ani de la debutul său literar cu acest nume, graţie „naşului” său literar, Iosif Vulcan, idee lansată de acad. Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale, autorul unei cărţi reprezentative despre acest debut eminescian, au concis, fericit, cu apariţia în urmă cu 75 de ani a celebrei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, cu cei 25 de ani de la declararea Idependenţei Republicii Moldova de URSS, ideea independenţei regăsindu-se în publicistica eminesciană, însoţită de ideea libertăţii.

Aceeaşi idee a fost subliniată şi de acad. Ion Tighineanu, prim-vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei (preşedintele Gh. Duca fiind într-o delegaţie oficială la Baku). „Eminescu ne serveşte de model” pentru toate problemele noastre, dar şi ale omenirii, el fiind nu doar geniu, ci profet şi om de ştiinţă (aluzie La Steaua, domnia sa fiind fizician), un permanent izvor de cunoaştere.

Nichita Danilov, directorul adjunct al ICR Chişinău, a subliniat importanţa Congresului Mondial al Eminescologilor, ca o prelungire firească a Zilei Independenţei şi a Zilei Limbii Române (ultima sărbătorită atât în R. Moldova, cât şi în România).

Momentul de evocare G. Călinescu l-a constituit lansarea vol. I Viaţa lui Eminescu, II Opera lui Eminescu şi III Eminesciene dincolo de monografie din celebra colecţie, „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, colecţie iniţiată, coordonată şi prefaţată de Eugen Simion. Despre cele trei volume au vorbit Mihai Cimpoi, I. Pavăl, M. Chiriac, Th. Codreanu, N. Georgescu, Tudor Nedelcea.

Acad. Nicolae Dabija a integrat, cu subtilitate, concepţia şi modelul Eminescu în problematica basarabeană. În tragicul lor parcurs, basarabenii au supravieţuit prin Eminescu, şi-au recuperat ţara, limba, tricolorul, imnul, chiar şi după 1940, când Stalin, prin ultimatum, a furat provincia românească. În propria sa familie, părinţii l-au educat prin respectul faţă de Biblie şi de Eminescu. Somnoroase păsărele era recitită de mama sa ca o rugăciune. De aceea este necesară introducerea creaţiei eminesciană în şcoală şi nu marginilizarea sa. Făcând similitudini între Centrul Internaţional de Poezie de la Recanatti (Italia), unde efigia lui Eminescu stă alături de cea a lui Leopardi (o paralelă între creaţia celor doi mari poeţi ai lumii a stabilit Mihai Cimpoi), poetul italian nefiind acuzat de xenofobie. Dacă cineva l-ar acuza pe Leopardi de xenofobie ar fi dat afară din ţară, i-a mărturisit ghidul. Aşa ar trebui procedat şi în România sau în R. Moldova.

Reprezentând Liga Culturală (din componenţa căreia a făcut parte vrednica filială de la Rm. Săreat: Ion Radu, Cristian Popovici, Cristian Toma, Costică Roşca şi Eugen Bizadea), N. Georgescu a remarcat consecvenţa şi perseverenţa lui Mihai Cimpoi în organizarea acestui atât de necesar Congres, expunând meritele lui Victor Crăciun, în cunoaşterea reală a lui Eminescu, în tandem cu M. Cimpoi.

Acad. Vasile Tărâţeanu a trecut în revistă acţiunile de omagiere a Poetului de către Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (fondat dintr-o iniţiativă particulară şi nu de ICR Bucureşti), dezvelirea unei plăci memoriale pe casa lui Aron Pumnul (din iniţiativa Ligii Culturale şi a Primăriei Dumbrăveni), de coperirea mormântului Aglaiei Eminescu în sectorul austriac al cimitirului local, precum şi cripta Catincăi Pumnul, soţia profesorului lui Eminescu.

Despre necesitatea şi greutăţile traducerii din Eminescu au vorbit Giuseppe Manitta (Italia), Mario Costra Navarette (Chile) şi Ali Narçin (Turcia). O observaţie pertinentă legată de traducerile din Eminescu în limbi străine a făcut N. Georgescu: după ce ediţia din Eminescu s-au făcut traducerile, pentru că în România au apărut şi ediţii de amator, care denaturează sensul poeziei eminesciene.

Studenta USM, Nicoleta Iftode, dezamăgită de situaţia din R. Moldova, a subliniat actualitatea publicisticii şi cugetării eminesciene: „Noi, generaţia de azi şi cea următoare, vrem să trăim în această ţară”.

„Grupul de la Târgovişte”, critici, istorici literari, dar şi editori, s-a prezentat şi cu o interesantă expoziţie de carte. Mihai Stan a expus, succint, relaţiile Târgoviştei cu Chişinăul, nu numai prin tipărirea cărţilor lui M. Cimpoi (aici a tipărit 11 cărţi), dar şi prin organizarea şi dotarea filialei „Târgovişte” a Bibliotecii Naţionale a R. Moldova.

Lucia Olaru Nenati, care a dat glas câtorva cântece „străvechi, iubite, ştiute şi cântate odinioară de neasemuitul interpret vocal care a fost Eminescu, interpretate în premieră absolută”, s-a arătat, pe drept, dezamăgită de lărgirea corului detractorilor lui Eminescu, aceste „voci detractoare” lezând sentimentele reale ale românilor.

S-a acordat, şi cu acest prilej, diplome, medalii şi alte distincţii unor scriitori şi ziarişti, cu merite culturale incontestabile.

Ultima parte a Congresului, desfăşurată la Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” (director: Elena Dabija), a fost rezervată lansărilor de carte.

Congresul Mondial al Eminescologilor a avut, şi de data aceasta, o ţinută academică, dezbaterile, cu mici excepţii, fiind constructive, contributive şi benefice tuturor celor interesaţi de biografia şi creaţia eminesciană, de valorile culturii naţionale. Apărându-l pe Eminescu de toţi viruşii pretinşi intelectuali, ne apărăm pe noi, românii din ţară şi cei pretutindeni.

Autor: Tudor Nedelcea, cercetător științific principal I,

Institutul de cercetări socio-umane ”C.S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova al Academiei Române

Comunitatea Elenă – Ziua Marelui NU

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 noiembrie 2016, 18:43

La 28 octombrie, Republica Elenă marchează unul dintre momentele importante ale istoriei naționale, „Ziua Marelui NU” sau „ Ziua Demnității”, 28 octombrie 1940 fiind data la care premierul grec Ioaniss Metaxas a răspuns printr-un categoric Okhi (NU), ultimatumului adresat de Mussolini de a permite trecerea trupelor italiene prin Grecia.

„Ziua Marelui Nu” este sărbătorită și de comunitățile din diaspora, fiind marcată și de Comunitatea Elenă din Craiova.

Detalii în emisiunea ”Conviețuiri”, Radio România Oltenia Craiova

A consemnat: Ludovic Vulea, Radio România Oltenia Craiova

Bülent Bezdüz – invitat special la Radio Constanţa

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 noiembrie 2016, 18:32

Muzica este graiul sufletului.

Ea stârnește în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde.

Ludwig van Beethoven

Faimosul tenor de origine turcă Bülent Bezdüz, căştigător a trei premii Grammy , a fost invitat pentru a acorda un interviu la Radio Constanţa. Tenorul cu o carieră internaţională excepţională de peste 3 decenii, a evoluat în premieră pe scena Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, în rolul lui Alfredo din La Traviata de G.Verdi.           Tenorul Bülent Bezdüz a participat la două înregistrări de operă realizate de Sir Colin Davis, Berlioz Les troieni (în rolul lui Hellenus) şi Verdi Falstaff (rolul Fenton), şi a câştigat trei premii Grammy în 2002 şi 2006.

Născut în anul 1967 la Ankara, Bülent Bezdüz este mezinul unei familii cu opt copii. Încă de la o vârstă fragedă, Bezdüz şi-a dovedit calităţile muzicale, fiind înscris de mama sa la cor, acolo i-a fost descoperit talentul de a cânta şi că deţine un ambitus vocal de excepţie, şi astfel a fost sfătuit să studieze muzica clasica-opera. Darul de a cânta îl moşteneşte de la mama sa, care avea o voce foarte frumoasă şi era pasionată de cântecele tradiţionale turceşti.

Bezdüz a absolvit studiile universitare la Gazi University din Ankara, specializarea arta interpretării, şi-a început studiile vocale cu renumitul tenor polonez, pe atunci profesor la catedra de muzică clasică, Roman Werlinski. A fost îndrumat de Hüseyin Akbulut, directorul general al Operei de Stat şi Balet din Ankara/Turcia. A fost admis prin examen la Teatrul de Stat de Operă şi de Balet din Ankara, unde a debutat în rolul Alfredo din La Traviata de G.Verdi.

          În anul 1997, în perioada studenţiei, a fost invitat să colaboreze timp de 1 an cu Centrul European de Operă din Manchester, aici şi-a făcut debutul cu interpretarea lui Lucio Silla de Mozart, după care, au urmat turnee în Anglia la Teatrul de Operă Covent Garden din Londra, Irlanda şi Danemarca, unde a interpretat ca solist 17 roluri.

          Talentatul tenor a continuat să interpreteze pe scenele din Dublin, Amsterdam, Koln, Marsilia, Rennes, Nancy, Lausanne, La Teatro Regio di Parma, Teatro Regio di Torino, Portland, Oregon, Teatrul Colon de Buenos Aires, împreună cu Canadian Opera Company a evoluat în Toronto, la Opera de Stat din Istanbul, precum şi în alte câteva oraşe din lume.

          Repertoriul artistului clasic cuprinde următoarele roluri : Fenton de Verdi Falstaff şi Hellenus de Berlioz lui Les troieni, ambele pe care le- a înregistrat cu Orchestra Simfonică din Londra, sub bagheta dirijorală al lui Sir Colin Davis, Ottavio Mozart a lui Don Giovanni , Rodolfo din La Bohème, iar rolul principal în Gounod e Faust . A mai interpretat roluri din operele lui Donizetti precum: Alamiro în Belisario Gennaro în Lucrezia Borgia, Leicester Maria Stuarda şi rolul principal din Roberto Devereux, Nemorino din L’Elisir d’amore şi Edgardo din Lucia di Lammermoor în mai-iunie 2007 pentru Scottish Opera .

          Palmaresul bogat al tenorului internaţional a fost răsplătit în anii 2002 şi 2006 prin căştigarea a trei premii Grammy, la care a participat cu două înregistrări de operă realizate de Sir Colin Davis: Berlioz Les troieni (în rolul lui Hellenus) şi de Verdi Falstaff (rolul Fenton).

          Printre artiştii români cu care a colaborat în decursul timpului se numără: renumita soprană Angela Gheorghiu, la Londra a colaborat cu soprana britanică de origine română Nelly Miricioiu, cu sopranaele Arona Bogdan, Simona Mihai, iar printr-o colaborare cu pianista Natalia Gribnic şi Daniela Vlădescu, directorul Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, tenorul a venit pentru prima dată în Constanţa, pentru a interpreta rolul lui Alfredo din La Traviata de Verdi alături de soprana Nicoleta Ardelean sub bageta dirijorului de origine bulgară Naiden Todorov, în cadrul ediţiei a 42-a al Festivalului Internaţional al Muzicii şi Dansului.

          Despre proiectele viitoare, artistul a afirmat că va interpreta rolul lui Maktaf din Macbeth de Verdi, la Opera de Stat din Mersin la finele acestei luni, după care va susţine un turneu în Suedia, care include 12 reprezentaţii ale operei La Traviata de Verdi.

          În prezent, artistul îşi desfăşoară activitatea alături de soţia sa Reyhan, dirijoare a corului de copii la Opera de Stat din Mersin/Turcia. Are o fată şi un băiat, fata studiază la Conservatorul Regal din Bruxelles, iar băiatul studiază pianul.

          În încheiere îl citez pe renumitul tenor Bülent Bezdüz : ”Eu sunt mândru de originea mea turcă, Turcia este o ţară situată pe două continente, unde culturile romane, bizantine şi otomane se întrepătrund, noi suntem păstrătorii şi purtătorii acestor culturi. Peste tot pe unde merg în această lume, îmi reprezint cu mândrie ţara şi cultura. Muzica nu are graniţe, graniţele le facem noi oamenii. Muzica îi apropie pe oameni, reprezintă limbajul universal, exprimă iubire şi ceea ce nu se poate spune prin cuvinte”.

Autor: Ghiulşen Ismail-Iusuf

Emisiunea germană de la Radio Timişoara la 60 de ani

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 noiembrie 2016, 08:49

Emisiunea în limba germană de la Radio Timişoara aniversează, în 4 noiembrie, 60 de ani de la prima difuzare. La ceas aniversar, colegii noştri au organizat, vineri după-amiază, un spectacol festiv cu artişti germani din România şi Ungaria în sala festivă a Liceului Nikolaus Lenau, de la ora 16, iar Radio Timişoara a difuzat, tot vineri, o ediţie aniversară a emisiunii dedicate minorităţii germane din Vestul României, între orele 13 şi 14, pe frecvenţa de 630 kHz Unde Medii. (Foto)

„Emisiunea în limba germană îndeplineşte, astăzi, rolul unei punţi între comunităţi”, spune coordonatorul redacţiei, Astrid Weisz. „Germanii din regiune şi din ţară află ce se întâmplă în comunităţile vecine, iar cei emigraţi păstrează prin intermediul emisiunilor online şi în direct legătura cu locurile natale. În acelaşi timp, populaţia majoritară, românii, află de la redactorii noştri mai multe despre germanii din Banat, tradiţiile şi limba acestora. Noi ne asumăm misiunea de a păstra îngrijit limba germană şi de a promova tradiţiile şi valorile germanilor în rândul tinerilor pe care îi îndrumăm în primii lor paşi ca jurnalişti germani.” (Audio1)

O incursiune în istoria emisiunii şi o privire de ansamblu asupra conţinutului actual al emisiunii germane de la Radio Timişoara prezintă Adrian Ardelean:

„Primele cuvinte în germană au răsunat pe frecvenţa radioului public regional pentru Vestul României în 4 noiembrie 1956, la un an şi jumătate de la inaugurarea postului şi la trei zile de la prima emisiune în limba sârbă. De atunci, programul în limba germană reprezintă o sursă constantă de informaţie pentru membrii comunităţii locale în limba lor maternă, dar şi o punte de legătură între ei şi alţi ascultători de expresie germană din împrejurimi şi, mai recent, chiar din întreaga lume.”

„La Radio Timişoara ora exactă la prânz este dată în limba germană pe 630 kHz Unde Medii. Zilnic, între orele 13 şi 14, ascultătorii au la dispoziţie un radio în miniformat în germană, o limbă vorbită în această parte de ţară de 300 de ani. Emisiunea începe, în fiecare zi, cu un buletin de ştiri. După informaţiile de actualitate ale comunităţii, lunea, difuzăm reportaje de la evenimentele desfăşurate în week-end, dar şi episoade din istoria bisericilor catolice bănăţene. Marţea, analizăm subiecte din actualitatea internaţională şi activitatea parlamentară a comunităţii, miercurea, dezbatem teme culturale, iar joia, aducem în atenţie actualitatea economica. Vinerea o dedicam prin rotaţie copiilor, tinerilor, muzicii clasice cu influenţe folclorice şi muzicii bisericeşti, iar sâmbăta prezentăm câte un interpret sau o formaţie de muzică germană. Duminica este rezervată alternativ dedicaţiilor muzicale în direct şi graiului popular şvăbesc. Redacţia germană de la Radio Timişoara este membru fondator al Asociaţiei FunkForum care reuneşte jurnalişti de expresie germană din România şi Ungaria. Prin intermediul asociaţiei, care a implinit 15 ani, jurnaliştii participă la cursuri de pregătire profesională, realizează schimburi de subiecte şi derulează proiecte de tineret în mass-media.” (Audio2)

A consemnat Adrian Ardelean,

Radio România Timișoara,Redacția germană

Iustina Băluțeanu – ”regina hăulitelor”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 noiembrie 2016, 05:00

Viața plină de poveste a Iustinei Băluțeanu amintește de darul de a lăsa lumii valori ce au un început: cu numele cuiva. Hăulita, cântec gorjenesc, de unde și Hăulita de la Gorj, este o denumire care personalizează un loc geografic și un stil de interpretare. A hăuli înseamnă a chiui. Hăulita adusă în lumea muzicii de Iustina Băluțeanu are însă inflexiunile muzicale specifice muzicii gorjenești și astfel s-a impus în conștiința publicului. În acest septembrie s-au împlinit trei decenii și jumătate de la plecarea în altă lume, mult prea devreme a celei care va reuși să adune în repertoriul ei cântece reprezentative pentru Gorj și să realizeze un florilegiu din cântecele de nuntă, ritual ceremonial existențial cu o simbolistică bogată și cu practici, uneori magice, care însoțesc interpretarea acestor cântece la anumite momente ale secvențelor de ceremonial nupțial.

Iustina Băluțeanu s-a născut în comuna Moșteni-Logrești, jud. Gorj, în zi de mare sărbătoare, la 8 septembrie 1923, și s-a stins din viață la doar 57 de ani, la 11 septembrie 1981. A urmat cursurile școlii primare în comuna natală, studiile liceale la Liceul Madona Dudu și la Institutul Ortodox al femeilor Române din Craiova. Îndrumată să-și perfecționeze stilul de interpretare, să-și cultive vocea în mediu instituționalizat, s-a înscris la Conservatorul Astra din București, fiind colegă cu Nicolae Herlea și Iolanda Mărculescu. A început colaborarea cu înregistrări la Casa de discuri Electrecord (1957-1958) și la Radio București (1950).

Melodia ”Cântă păsările toate” este considerată prima hăulită din folclorul muzical românesc. Cunoscută mai apoi sub denumirea de Hăulita gorjenească, această melodie va fi interpretată în stil personal și de Maria Lătărețu, și de Maria Tănase, cea care îi va crea un text satiric.

Sârba hăulită de la Gorj – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Despre primatul acestei creații, ca și despre valoarea cântecelor Iustinei Băluțeanu aflăm amănunte de la sora acesteia, doamna doctor Despina Tudor:

• Interviu cu Despina Tudor

Cântecele specifice ritualului de nuntă sunt însă cele care identifică repertoriul Iustinei Băluțeanu. Așezate pe un CD melodiile „Nuneasca”, „Cântecul miresei”, „Cântecul mirelui”, „Cântecul darului”, „Ia-ți mireasă ziua bună”, „Șede mireasa-n grădină”, reconstituie secvențele rituale ale ceremonialului, fiind interpretate azi, ca necesare derulării nunții, intrând astfel în conștiința publicului.

• Cântece de nuntă din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Numele Iustinei Băluțeanu s-a impus în spațiul public și prin două evenimente de referință: Festivalul Iustina Băluțeanu, inițiat în 2006 în comuna Bustuchini, Gorj și întrerupt în anul 2012, și o expoziție de cusături persane cu teme din natură și folclor ce se constituie în expoziție permanentă la Clubul pensionarilor din București.

Rămân reper însă de netăgăduită valoare cântecele sale în stil gorjenesc, cu inflexiunile care dau personalitate interpretării și viață lungă creațiilor păstrate în memoria colectivă.

– din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

ANGELA BUCIU

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 31 octombrie 2016, 13:30

Născută la vale de Maramureș, între Țara Codrului și a Chioarului, Angela Buciu este vocea care transmite fiorul cântecului autentic, adică al aceluia care se ține minte și, repetat în orice timp, pare a fi de-acum și dintotdeauna. Angela Buciu s-a născut la început de Brumărel și este mândră de originile sale, Maramureșul istoric reprezentând nu numai zona etnofolclorică menită să o identifice, ci și locul dăruit de Dumnezeu să fie păstrător de tradiții dincolo de timp și vremuri.

A absolvit Facultatea de filologie, convinsă fiind că a vorbi corect limba română este o datorie sfântă. A cules folclor din zona sa și și-a făcut un repertoriu reprezentativ, încât prezența sa scenică, repertoriul și vocea au devenit ușor de recunoscut de-a lungul unei cariere de succes.

A cântat și cântă cu dezinvoltură, ca și când fiecare interpretare îi dă viață și viața o transmite cântecului. Satul natal Cheud, aflat la granița dintre Sălaj și Maramureș, în zona de interferență Codru-Chioar, este locul unde a învățat că simplitatea, onestitatea și respectul pentru valorile tradiționale sunt repere ale unui comportament care te face să te simți mândru că aparții unui loc cu multiple reverberații istorice și culturale, unde folclorul este oaza de liniște a sărbătorilor petrecute cu toți ai satului, pentru că numai astfel te simți om al locului.

”Mociriță cu trifoi, /M-or pețit la maica doi” este cântecul care a purtat-o în lume și lumea a îndrăgit cântecul. De-acum cântecul este al românilor, unul dintre cele mai îndrăgite și care identifică o zonă etnofolclorică. Rezonanța acestuia în sufletul iubitorului de folclor l-a făcut de neuitat:

• Mociriță cu trifoi – din fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Angela Buciu a lansat acum 50 ani Mociriţa cu trifoi. Melodia a fost cântat și în Canada, și în China, dar și în Olanda, unde, la o nuntă fiind, mireasa i-a luat microfonul din mână şi a început să doinească Mociriţa, într-o română neaoşă, fără ca de-altfel să poată vorbi fluent limba noastră.

            Înflorit-a ruguțu, Inimă, inima mea sau Cântă-mi cuce, melodii interpretate de Angela Buciu sunt elemente de identificare a unei zone, unde folclorul autentic trăiește ca o floare de colț, protejat de cei ce nu uită că frumusețea folclorului românesc rezidă tocmai în naturalețea interpretării și în florilegiul de imagini plastice pe care versurile le așază cu dezinvoltură ca o cunună de cuvinte dătătoare de bucurie și liniște sufletească.

• Dansul miresii – din fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Angela Buciu a propulsat folclorul din Chioar, Oaş, Lăpuş, Codru şi Maramureşul istoric, iar prin vocea sa cântecele au reverberații mitice:

• Maramureșul răsună – din fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Debutul artistic al Angelei Buciu s-a produs în anul 1960, iar debutul la radio în 1964 cu piesa Mociriță cu trifoi. 15 discuri Electrecord, casete audio, CD-uri, însumând peste 120 de înregistrări muzicale din zonele folclorice Maramureş, Codru, Chioar, Oaş, Lăpuş reprezintă un repertoriu care susține renumele interpretei. Povestea vieții și povestea cântecelor sale sunt de regăsit în volumul Destin neliniștit, apărut în anul 2002 la Editura Dacia, scris alături de profesorul Augustin Botiș. Document de o valoare inestimabilă este și compendiul etno-muzicologic al repertoriului personal, Lada mea de zestre apărut în anul 2007 la Ed. Eurotip.

Cântecele de voie bună însoțesc viața comunității la marile sărbători, prezența muzicală a Angelei Buciu fiind o sărbătoare a folclorului autentic.

Cum încheie o zi de cântec Angela Buciu? Spunând cuvinte izvorâte din credința străbună: ”Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai dat mai mult decât am sperat!”

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Brumarul mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 31 octombrie 2016, 05:30

Vremea rece şi bruma dimineţii anunţă luna promoroacei, a frigului, care aminteşte că focul mic face căldura mare.

Dacă până în noiembrie doar copiii erau îngrijiţi spre a nu le fi frig seara şi dimineaţa, din luna lui brumar şi cei mari se zgribulesc, cum o spun şi versurile populare:

În luna Răpciuni

Cad copiii pe tăciuni,

Iar în Brumar

Cad şi cei mari.

Cum noaptea s-a făcut mai mare, e rost de iubit nespovedit:

Foaie verde d-alunică

Primăvara-i noaptea mică

Nu-i vreme de ibovnică,

Până-n luna lui Brumari

C-atuncea-s nopţile mari,

Şezi cu mândra cât îţi place

Şi ziuă nu se mai face![1]                     

Prima zi din luna lui Brumar este şi sărbătoarea numită Cosmandinul, adică a sfinţilor Cosma şi Damian din Asia. Ei au fost doctorii care vindecau bolnavii fără să le ceară plată şi de aceea au fost numiţi „sfinţii doctori fără arginţi”. Similitudinea cu practicile de medicină populară pentru care nu se percepeau bani (leac, leac şi babii colac, zice bătrâna) stabileşte această perioadă a fi bună pentru descântecele de lingoare şi de răul copiilor. Se spune: rău-i rău, când te ia de la cap, că lingoarea asta este ameţeală, aiureală, să nu ştii de capul tău. Mai rău nici nu se poate! Sau se poate?

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, p. 97.

Conferința Națională ”Minorități în spațiul audio-vizual românesc”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 24 octombrie 2016, 13:00

În perioada 20-22 octombrie 2016, la Cluj-Napoca, Institutul pentru studierea problemelor minorităților naționale și Guvernul României, Departamentul pentru relații interetnice au organizat Conferința Națională ”Minorități în spațiul audio-vizual românesc. ”

Manifestarea a avut ca obiectiv o explorare în profunzime a mass-mediei audiovizuale publice pentru minorităţile din România și s-a dovedit a fi un schimb de experiență, un context de inventariere a problemelor (dar și a eventualelor soluții) în conceperea și elaborarea emisiunilor pentru minorități la radioul public și la televiziunea publică din România.

”Pentru noi este și o oportunitate de a întâlni persoane care au variate contacte și o viziune specifică în ceea ce privește viața comunităților pe care le deservesc prin activitatea lor jurnalistică” – a declarat Horváth István Preşedinte ISPMN.

” Avem pe agendă două obiective majore detaliate pe anumite aspecte specifice, în legătură cu care dorim să obținem informații structurate:

1. Descrierea situației generale a mass-mediei audiovizuale publice în limba minorităților naționale.
2. Analiza funcțiilor sociolingvistice efectiv îndeplinite de mass media audiovizuală în limba minorităților” – a precizat Preşedinte ISPMN.

Dezbaterile s-au axat pe următoarele teme: ”Promovarea media a diversității lingvistice”, ”Producția media ca mecanism de reproducere a diversității și identității etnice. Itinerariul unei emisiuni”, ”Emisiunile pentru minorități – liant între comunitățile etnice și dezbaterea publică majoritară”.

Din partea Societății Române de Radiodifuziune au participat reprezentanți ai studiourilor regionale Radio România Timișoara, Radio România Constanța, Radio România Reșița, Radio România Craiova și Departamentul Studiourilor Regionale.

A consemnat:

Gabriela Rusu-Păsărin,

realizator, Grupul operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, SRR

Focul lui Sâmedru

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 24 octombrie 2016, 06:42

     Marele Mucenic de la Tesalonic, Sfântul Dumitru, este de regăsit şi în calendarul popular cu numele de Sâmedru. Dacă Sângiorzul (23 aprilie) încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedrul încuie vara şi desfrunzeşte codrul.

În această seară se face focul de Sâmedru, motiv de bucurie şi petrecere. Se aduce un brad din munte, se pune într-o groapă împreună cu lemne uscate şi se dă foc. Se adună în jurul focului tineri şi vârstnici. Femeile aduc covrigi, nuci, mere, pâine caldă, colăcei anume făcuţi şi unşi cu miere şi împart copiilor. Aceştia strigă:

Hai la Focul lui Sâmedru,

C-a tăiat popa iedu

Şi dă de mâncat la toţi,

Ca să aibă şi cei morţi.

Focul aprins are semnificaţiile focului funerar (în numele morţilor) şi ale focului regenerator prin sărirea peste flăcări a copiilor şi tinerilor, invocându-se astfel sănătatea.

Focul de Sâmedru este un act socializator, pentru că la el participă întreg satul, este focul tuturor şi al celor vii şi al celor morţi.

Locul ales pentru facerea focului nu este întâmplător: întotdeauna la răscruci, în afara spaţiului familial şi la el participă întreaga comunitate, fără restricţii.

Peste an focurile aprinse au roluri bine definite, iar participarea la aprinderea lor este restrictivă. Focurile de la Lăsatul Secului, de la Înălţare şi de la Sângiorz sunt făcute exclusiv de băieţi tineri sau bărbaţi. Joimărelele se referă numai la femei, de aceea focurile de Joimari sunt aprinse doar de ele. La Măcinici şi Alexii întreaga comunitate participă la facerea focurilor de curăţire a locurilor, dar fiecare la casa lui, în interiorul ogrăzii, delimitarea fiind strictă.

Focul de Sâmedru se face la răscruci şi se fac atâtea focuri câte cătune sunt sau câte grupuri mari doresc să-şi facă focul de Sâmedru. Copiii sunt cei ce aleg cu o zi înainte arinul ce va întreţine focul. Îi fac o groapă, îl îngroapă pe trei sferturi, în picioare şi îl vor aprinde în seara de 25/26 octombrie. Arinul este păzit pentru a nu fi „întinat”, pentru a nu i se atenua puterea purificatoare. În comuna Coşeşti, judeţul Argeş, cei ce păzesc focul sunt învestiţi de comunitate cu încredere că nimeni nu se atinge de acel loc. După aprinderea focului copiii strigă „Hai al focul lui Sâmedru” şi sar peste foc pentru a fi sănătoşi tot anul.

Femeile au însă o dublă sarcină. Ele aduc colaci, mere, nuci, struguri, covrigi pe care le împart copiilor. Se împart în numele celor decedaţi, de aceea focul de Sâmedru este şi un foc funerar. Puţini sunt cei ce ştiu (pentru că femeile nu vor să spună) că atunci când împart fructele de toamnă şi covrigii sau colacii, femeile mai aprind o lumânare pentru copiii „nenumiţi”, adică pentru cei ce „i-au lăpădat”. Cum nici vântul, nici pământul n-au ştiut de producerea avortului, nici acum nu se fac mărturisiri, dar se aprinde lumină ca pentru orice creştin care a murit fără lumânare.

Femeile se ştiu între ele. Vede şi preotul satului care participă la focul lui Sâmedru, nici el nu vorbeşte, pentru că ar încălca taina spovedaniei. Dar aprinderea lumânărilor pentru copiii „nenumiţi” e o spovedanie în văzul lumii.

Până la urmă, toate-n lumea asta se află şi nu te poţi călători cu sufletul împovărat de gestul necugetat sau disperat.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

ILEANA CONSTANTINESCU

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 octombrie 2016, 05:00 / actualizat: 19 octombrie 2016, 11:01

În fiecare toamnă de un deceniu și jumătate ne amintim de Ileana Constantinescu, pentru că numele interpretei a devenit legendă prin impunerea în plan național a unui festival care îi poartă numele și îi respectă imaginea reprezentativă de păstrătoare a celor mai vechi cântece din spațiul Olteniei, la granița cu Argeșul și Teleormanul.

Originară din comuna Comani, județul Olt, Ileana Constantinescu se bucură de longevitate și prețuire pentru o viață închinată cântecului popular. Reperată în 1951 de o echipă de folcloriști de la Institutul de Folclor din București, Ileana Constantinescu se va impune ca o voce reprezentativă pentru zona Olteniei printr-un repertoriu care a devenit legendă. Primele înregistrări le realizează în 1952 la Radio București, iar cele 5 piese au devenit cunoscute prin transmiterea pe calea undelor: „Busuioc, floare cătată”, „Dunăre, Dunăre”, „I-auzi, mândro, pițigoiul”, „Marioară de la munte”, „Plin e codrul de voinici”. Pare a fi ieri ziua când vocea caldă, subțire a Ilenei Constantinescu a pornit din cutia magică pentru a pătrunde în inima iubitorilor de folclor:

• Busuioc, floare cătată – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Vocea catifelată a Ilenei Constantinescu îl fascina pe scriitorul Mihail Sadoveanu care, după Maria Tănase, o așeza pe fata de la Comani: „Un mare talent! Cântă limpede și cu deplină întelegere, parcă e însuși glasul vremei, așa proaspăt, din codri (…) Cântecul ei, «Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere», apare ca un fragment de baladă și vine de foarte departe. Un cântec popular trist, simplu și sfâșietor, ca un țipat de pasăre călătoare…”.

• Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

În perioada 1951-1956 Ileana Constantinescu înregistrează peste 200 de cântece la Institutul de Folclor. Este un exemplu pentru ceea ce înseamnă repertoriul pe care un interpret trebuie să îl dețină pentru a se identifica în arealul muzicii populare. Toate cântecele le-a cules de la bătrânii satului și le-a păstrat nealterate, așa cum le-a auzit, pentru a nu le întina frumusețea și firescul zicerii.

Colo-n deal la Drăgănești– din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Casa de Cultură din Drăgănești-Olt din anul 2002 poartă numele artistei. Este spațiul cultural unde se desfășoară în fiecare an Festivalul-concurs național de doine și balade „De la Drăgănești la Vale”. Denumirea festivalului reprezintă titlul unui cântec din repertoriul interpretei și are o istorie pe care chiar Ileana Constantinescu ne-o va spune în minutele următoare :

Interviu cu Elize Stan, Președintele juriului Festivalului ”Ileana Constantinescu

”Neicuță din Drăgănești – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Text și lectură : Gabriela Rusu-Păsărin