Lucinul și Moșii de Sâmedru

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 octombrie 2016, 05:50

În aşteptarea sărbătorii dedicată patronului păstorilor, Sfântul Dumitru, se respectă trei zile Filipii de Toamnă. Lucinul se preîntâmpină şi se cinsteşte şi în ziua lui, la 17 octombrie și amintește de practica legată de animale: încleştarea dinţilor de la pieptănul, cu care se scarmănă lâna. Astfel, animalele vor fi ferite de lupi. Dacă nu se lucrează în această zi cu fire de lână sau de păr, fetele din Vaideeni tot îşi amintesc de Ghemăriţa. Legenda locului spune cum fetelor, la coborârea de la munte, le ieşea în cale o babă înspăimântător de mare şi de slabă, care le cântărea tortul de lână strâns în gheme. Cele ce nu aveau multe gheme erau năpăstuite de Ghemăriţa: le punea să toarcă şi să depene fire din frunzele căzute din fagi. Ciobanii nu uită să le spună fetelor legenda Ghemăriţei atunci când urcă la munte, ca să ştie ce le aşteaptă la coborâre, dacă nu lucrează tortul de lână cât se cuvine.[1] E bine să ştii ce te aşteaptă în viaţă, dacă nu eşti muncitor. Sărbătoare pastorală dedicată lupilor pentru a preveni stricăciunile produse de ei, Lucinul e de respectat, pentru că lupul tot lup e, chiar dacă nu ţi-a mâncat oile.

Ziua Lupului de Lucin, în ziua Sfântului Evanghelist Luca se ţine pentru a feri vitele de boli. Poţi feri vitele, dacă ai minte (ca sfântul Apostol Luca), dacă ai credinţă (cum au avut toţi cei şaptezeci de apostoli) şi dacă faci doar ce este îngăduit. De Ziua Lupului, 18 octombrie e rău de lupi, pentru că atunci când lupii se adună în haită e mare pericol. Şi acum e vremea lor pentru prăsilă. Şi, când răul se-nmulţeşte, frica e tot mai mare. Vitele trebuie ferite de lupi şi de boli. O boală cu leac greu de prins este deochiul. Se spune că, dacă vita nu poartă o panglică sau un ciucure de culoare roşie la coadă, se deoache una-două. Ca să le treacă de deochi li se descântă trei zile în tărâţe, sare şi apă. Apoi li se dau tărâţele pentru a le mânca. Secretul e că în tărâţele de grâu se amestecă muguri de salcie, miere şi aluat, abia apoi se dau tărâţele la vite[2]. Ştiu bătrânele ce ştiu, când spun cu blândeţe, urând de bine: Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, da’ frumos mai eşti! Fir-ai al închinatului să fii!”

Moşii de Sâmedru

Marea sărbătoare, a Sfântului Dumitru, trebuie întâmpinată cu un gând şi pentru cei plecaţi prea devreme în Lumea Fără Dor. Moşii de Sâmedru sunt în sâmbăta dinaintea sărbătorii.

Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, „Moşilor” le revine un loc prioritar.

Obiectele de recuzită folosite în cadrul ceremonialului acestui obicei sunt variate, de la o zonă etnografică la alta. Peste tot însă sunt pregătite pentru această zi „oalele de moşi”, modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată.

Moşii de Sâmedru sunt ştiuţi şi sub denumirea de Moşii de toamnă. Se dă de pomană grâu fiert pregătit cu unt (untură), cu lapte sau brânză. În Banat se fierbea scrob cu făină de grâu sau grâu. Mâncarea aceasta se numeşte chiar Moşi şi se dă de pomană. Când se împart moşii, e bine să se spună:

Voi moşi, strămoşi,

Să-mi fiţi voioşi

Să-mi daţi spor în casă,

Cu mult pe masă,

Cu mult ajutor

În câmpul cu flori.

Ziua de Moşi de Sâmedru e zi fără griji, pentru că nu se fac farmece.

Dincolo de semnificaţia magică a gestului „datul de pomană”, „moşii” înseamnă şi într-ajutorarea celor nevoiaşi prin practicarea carităţii în numele celor dispăruţi.

Se spune: nu numai când ai şi dai e bine primit, mai ales când ai puţin şi dai, e facere de bine şi mulţumire. Că fericire de unul singur nu s-a pomenit.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Informator Ana V. Todeci, Vaideeni, 1947.

[2] George, Bujorean, Boli, leacuri şi plante de leac, Bucureşti, Editura Paieia, 2001, p. 160.

SĂRBĂTOAREA AŞURA

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 octombrie 2016, 19:51

Începând din 11 octombrie 2016, în a zecea zi din prima lună (Muharrem) a calendarului Islamic este ziua Aşura. Musulmanii în ziua de Aşura ţin post, femeile pregătesc Aşure çorbası(desertul -ciorbă de aşure) alcătuită din cel puţin 9 feluri de cereale, fructe, arpacaş şi zahăr. Acest desert este împărţit la 7 sau 9 case.

Prepararea desertului Aşure are vechi rădăcini, încă din perioada profetului Noe(Nuh). După potop, Arca a fost acostată la mal, iar cei care se aflau în arcă s-au dus în căutarea hranei. Până s-au întors ei cu hrană, Profetul Noe le-a pregătit o gustare făcută din cerealele rămase pe arcă( un pumn de grâu, un pumn de porumb, un pumn de fasole… etc.). După sursele vremii sărbătoarea Aşura are multe semnificaţii cum ar fi:

In această zi au fost iertate păcatele Profetului Adam(Adem);

Este ziua în care s-a născut Profetul Moise(Musa);

Tot în această zi a fost iertat Profetul David(Daud);

Se spune că în această zi Profetul Muhammed a călătorit de la Meca la Medina

In Istoria religiei islamice ziua de Aşura mai are şi o conotaţie politică.

In ziua a zecea a lunii Muharrem, Hüsein a căzut erou la Kerbala, aceast a zi devenind astfel zi de doliu.

In zilele noastre musulmanii în acestă zi ţin post, fac rugăciuni,  prepară Aşure şi împart prietenilor, rudelor, vecinilor şi celor nevoiaşi. Mai jos vă prezint reţeta de preparare a desertului Aşura:

Ingrediente:

1 kg. de arpacaş, 2 kg. zahăr, ½ kg. năut, ½ kg. fasole, ½ kg. stafide, 1 cană de orez, 1 cană de smochine uscate(tăiate mărunt), 1 cană de caise uscate, ½ kg. prune uscate, porumb fiert, 3 mere tăiate mărunt, nuci (tăiate mărunt sau pisate).

Preparare:

Cu o seară înainte se fierbe arpacaşul, fasolea, năutul şi stafidele se lasa la înmuiat tot cu o seară înainte. Toate ingredintele fierete şi răcite se toarnă întrun vas mare şi se amestecă cu apa şi zahărul. înainte de servire se presară nucile pisate sau tăiate. Poftă bună!

Autor:

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Redacţia minorităţi Radio Constanţa

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 10 octombrie 2016, 05:50

Semnele vremii de Sfânta Cuvioasă Parascheva

O mare sărbătoare creştinească, aşa cum este sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, nu se uită şi mai ales se aşteaptă. Nu se uită, pentru că nu poţi uita izvorul de binecuvântare, însănătoşire şi curăţare trupească pentru toţi cei care doresc ca Sfânta Parascheva să le fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu.

Nu se uită pentru că vremea din această zi arată vremea până la Sfântul Dumitru. Cum va fi vremea, aşa va fi până la următoarea mare sărbătoare, dar mai ales, cum va fi vremea, aşa vor fi toate sărbătorile de peste an. Dacă nu va ploua până în această zi de toamnă, e semn că iarna este aproape. Cum sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva e ţinută mai ales de ciobani, tot ei sunt cei ce pot spune în această zi cum va fi iarna. Ies în dimineaţa sărbătorii la locul unde dorm oile şi dacă le găsesc grămadă (ca oile!) iarna va fi grea, dacă stau împrăştiate, iarna va fi mai blândă. De unde vorba: nu-i bine să stai grămadă, ca oile, e semn de vreme rea. Cum calendarul ţăranului avea doar două anotimpuri, vară şi iarnă, de Sfânta Cuvioasă Parascheva se credea că se-ngroapă vara. De Vinerea Mare „îşi cumpără şi soarele cojoc”. Semn c-a fost la iarmaroc.

Sfânta Parascheva sau Vinerea Mare

Mare sărbătoare este ziua de 14 octombrie, mare şi de ţinut minte, pentru că în viaţă nu uiţi mai ales începutul şi sfârşitul. Sărbătoarea se mai numeşte şi Vinerea Mare.

În orice zi din săptămână ar fi, ziua se numeşte astfel şi e una dintre cele douăsprezece vineri de peste an ţinute cu post şi nelucru. Zilele au numele lor, pe care trebuie să le respectăm spunându-le numele. Când se numeşte altfel o zi, acea zi este mai importantă decât celelalte şi nu trebuie uitată. Vinerea Mare e ţinută cu nelucru pentru a feri membrii familiei de primejdie de boală, de trăsnet şi grindină, de boli de ochi. De boli urâte, pentru că se credea că Paraschiva a fost o fată tare urâtă, ca Sfânta Vineri, dar datorită smereniei şi dăruirii sufletului ei către Dumnezeu, trupul ei după moarte nu a putrezit şi era plin de mireasmă, când a fost dezgropat de către locuitorii din Epivat pentru a pune alături un marinar înecat.

Nu frumuseţea chipului dăinuieşte în timp, ci frumuseţea sufletului, a cugetului curat, a gândului bun pentru semeni. De Vinerea Mare încep ciobanii „a pleca la vale”. Şi tot în această zi se slobod oile la berbeci pentru prăsire. După calendarul ciobanilor, de vor face astfel, vor avea miei frumoşi cu două săptămâni înainte de Paşti. Şi tot pentru a avea miei frumoşi nu folosesc obiecte de tăiat în această zi, să nu iasă miei tărcaţi. Nici în viaţă nu-i bine să fie cineva tărcat, e însemnat şi orice semn lăsat de Dumnezeu nu-i lăsat la voia întâmplării, ci numai la voia Domnului. Te fereşti, pentru că-i însemnat.

Şi cum tot începutul are şi un sfârşit, vara pastorală se sfârşeşte de Sfânta Parascheva. Şi vara lui Mioi se sfârşeşte, şi vremea se burzuluieşte. Ţăranii îşi cumpără haine groase de iarnă de la târguri şi iarmaroace, că nu se ştie niciodată cât va fi iarna de grea. Ba se ştie, dacă priveşti oaia în dimineaţa de Vinerea Mare, de e belălaie (singură) iarna va fi uşoară, de stă grămadă cu altele, iarna va fi grea. Cum o fi, numai să fie şi s-o trăim bine, se zicea demult, nu doar de-acum!

Text și lectură: Gabriela Rusu – Păsărin

E vremea nunților

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 octombrie 2016, 05:00

E vremea nunților și fiecare moment al acestui ceremonial practicat mai ales toamna, din septembrie până la Lăsatul Postului de Crăciun este important. Intrarea într-o nouă etapă a vieţii este o intrare fastuoasă, pentru care se organizează acte rituale specifice. Viitorii miri trec simbolic pe sub arcada triumfului dragostei asupra efemerului, pe sub cupola confecţionată special în sâmbăta nunţii.

În satul Frăţila, comuna Bulzeşti, judeţul Dolj, viitorii miri şi rudele lor merg prin sat pentru a invita tinerii să participe la confecţionarea curcubeului. Oferă prăjituri şi băutură şi se întorc însoţiţi de cei ce au acceptat invitaţia.

Ei vor împodobi coroana, care va fi aşezată ca un curcubeu deasupra porţilor curţii părinteşti, acolo unde va avea loc masa mare, petrecerea. Tinerii aduc flori, crenguţe de brad şi împodobesc curcubeul. După ce cununa-curcubeu va fi aşezată deasupra porţii, se face o horă în care joacă doar cei ce au aranjat curcubeul. După terminarea jocului, tinerii miri, ţinându-se de braţ, păşesc pe sub această cupolă îndreptându-se spre răsărit, apoi spre apus.

Drumul lor simbolizează trecerea prin viaţă, unul alături de celălalt. Odată „curcubeul” înălţat, ginerele şi părinţii mirilor merg prin sat pentru a chema la nuntă.

Ginerele îi va îmbia să bea ţuică dulce din plosca, pe care o poartă ca semn de ”veste”. Tinerii vor reveni la casa mirelui după lăsarea serii pentru a petrece până spre zorii zilei de duminică.

Semnificaţia curcubeului poate fi mult mai profundă. Curcubeul este „cale şi mediere între lumea de aici, de jos şi cea de dincolo, ascunsă în spatele înaltului cerului. El este puntea pe care o folosesc zeii şi eroii, între cele două lumi”[1].El uneşte cele două jumătăţi separate (Platon) pentru a reda unitatea de la începuturi. În mentalitatea tradiţională românească curcubeul pe cer semnifică apropierea unui eveniment fericit. Aceste semnificaţii pot motiva dorinţa familiilor tinerilor de a avea poarta împodobită cu o coroană de flori şi crengi de brad (semn al tinereţii). Trecerea pe sub arcada verde va reprezenta prima „trecere” a tinerilor. A doua se va face sub arcada bisericii la cununia religioasă.

Astăzi simbolistica s-a extins şi asupra altor momente ale căsătoriei. La ieşirea de la cununia civilă, participanţii formează din flori o arcadă, pe sub care tinerii căsătoriţi coboară treptele. Se aruncă cu confeti. La biserică se aruncă boabe de grâu, petale de trandafiri, simbolizând ploaia de bucurie a începutului de drum.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Jean Chevalier, Alain Gherbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 420.

Tătarii au fost prezenţi la Regata Marilor Veliere din Portul Constanţa

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 octombrie 2016, 05:00

Multiculturalitatea și mozaicul etnic reprezintă un element definitoriu atunci când vorbim de Constanța și de Dobrogea, organizatorii nu puteau să nu includă în programul evenimentului minoritățile naționale care conviețuiesc de sute de ani pe aceste meleaguri. UDTTMR a fost prezentă la Regata Marilor Veliere din Portul Constanţa în perioada 8-11septembrie 2016.

Tătarii din Constanța au fost prezenți într-un eveniment de o asemenea amploare și cu un impact de marcă în conștiința publicului larg. Pe parcursul întregii perioade au fost reprezentanți printr-un punct turistic în care cei prezenţi au putut găsi preparatele tradiţionale tătăreşti pregătite cu multă iscusinţă de către membrele Organizaţiei de Femei aparţinând filialelor UDTTMR din: Constanţa, Medgidia, Palazu Mare, Ovidiu, Năvodari, Murfatlar, Valea Seacă,Topraisar, Mangalia,Techirghiol, Lumina, Agigea şi Tuzla, alături de preparate culinare cei prezenţi au vizionat o expoziţie de obiecte de artizanat specifice tătarilor și dansurile populare prezentate de ansamblurile folclorice tătăreşti din “Mini-Qaradeniz”-Constanţa şi “Cansu”-Techirghiol.

România a participat la Regata Marilor Veliere 2016 cu două nave, Adornate și Mircea, alături de Rusia,Spania, Polonia și Bulgaria.

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Radio România Constanţa, redacția Minorităţi

Festivalul „Qatlama” la Techirghiol

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 septembrie 2016, 10:58

Festivalul „Qatlama” la Techirghiol

UDTTMR împreună cu Organizaţia de Femei a filialei Techirghiol, coordonată de doamna Aitul Ismail, au iniţiat a doua ediţie a   Festivalului „Qatlama”, cu ocazia Zilelor localităţii Techirghiol în data de 21 august 2016.

Festivalul a avut loc întrun cadru natural superb, la Grădina Botanică şi a reunit peste 100 de femei, atât din filiala Techirghiol, cât şi de la filialele Constanţa, Valu lui Traian, Amzacea, Topraisar şi Tuzla.

Acţiunea a debutat cu prezentarea semnificaţiei şi istoricului produsului tradiţional tătăresc „Qatlama”, susţinută de către preşedintele filialei Techirghiol Nail Duagi, „Qatlama este un produs care se face numai ocazional, cu prilejul nunţii. Partea băiatului, atunci când trimite cadourile de logodnă la familia fetei, trimite şi qatlama – din care trebuie să guste toate domnişoarele candidate la măritiş. Qatlama este de fapt un produs dulce, un desert format din mai multe foi foarte subţiri aşezate unele peste altele. Foile sunt îndoite astfel, încât să formeze un pătrat. Sunt prăjite în ulei foarte încins sau băgate la cuptor cu mult ulei. În mijlocul pătratului se pune zahăr şi katlamaua tăiată în două este oferită fetelor pentru a se putea mărita”, a mărturisit domnul Nail Duagi.

Membrele Organizaţiilor de Femei mai sus amintite au preparat produsul „qatlama” după reţeta transmisă nativ de la mame şi bunici. La finalul acţiunii, filialelor participante şi doamnelor care au pregătit „qatlama” le-au fost acordate diplome de participare. „Qatlama-ul” preparat de către doamnele din cadrul Organizaţiilor de Femei din Techirghiol, cât şi de la filialele, Constanţa, Valu lui Traian, Amzacea Topraisar şi Tuzla, a fost gustat şi apreciat de toţi participanţii la eveniment. Atmosfera de festival a fost întregită de programul artistic oferit de ansamblurile folclorice „Cansu”, „Techir” şi de grupul de dans modern.

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Radio România Constanţa, redacția Minorităţi

Festivalul Smochinelor la Șvinița

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 septembrie 2016, 08:39

Sâmbătă, 3 septembrie 2016, în organizarea Primăriei și a Consiliului Local Șvinița din județul Mehedinți, în colaborare cu Uniunea Sârbilor din România, s-a desfășurat cea de a XVII-a ediție a manifestării „Festivalul Smochinelor”, cu participarea invitaților – oficialități și formații artistice – din Bor, Bela Crkva, Kusici, Liubicevat, Donji Milanovac din Serbia, Modova Veche, Belobreșca din Caraș – Severin, Sânnicolau Mare, Gottlob, Masloc, Sânmartinu Sârbesc din Timiș, Drobeta Turnu Severin, Godeanu, Șișești, Șvinița, Dubova din Mehedinți.

În comuna Șvinița, datorită climei mediteraneene, cu ierni blânde și veri nu foarte secetoase, smochinul a găsit condiții bune de dezvoltare fiind plantat tot mai mult de localnici, aproximativ 93% de etnie sârbă, Dulceața de Smochine de Șvinița fiind deja marcă înregistrată.

A consemnat Ludovic Vulea

Radio România Oltenia Craiova

Petrică Mâțu-Stoian sau povestea cântecului de la munte

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 septembrie 2016, 05:00

Cunoscutul interpret de muzică populară Petrică Mâțu-Stoian este cel ce a adus din Izverna Mehedinților în lumea orașului sub tăvălugul uniformizării rostirea în grai, graiul de la munte, cu particularitățile greu de imitat, dacă nu ești om al locului, și a mai adus cântecele pe care le-a aflat în familie, de la mătușa sa, celebrul rapsod popular Domnica Trop. Nu de mult, Domnica Trop a obținut copleșitorul titlu de Tezaur uman viu, titlu acordat de Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

Cu o asemenea descendență în pasiunea de purtător de folclor, Petrică Mâțu Stoian avea să poarte nobila povară a unui loc celebru și a unor cântece cunoscute doar în zona de Mehedinților.

Prezența sa scenică a fost inedită și a fost confirmată prin participarea la renumita emisiune de televiziune ”Tezaur folcloric”. Iar selecția făcută odinioară de Marioara Murărescu era de o simplitate uluitoare: cântau mai mulți și ea arăta spre unul doar și spunea: ”acesta va fi interpret, acesta este o valoare ce trebuie pusă în valoare”. Și așa, la Tezaur folcloric au debutat mari necunoscuți, azi mari interpreți. Petrică a fost ales pentru a transmite publicului de folclor acea simplitate a omului de la munte care, prin versuri-metafore, știe să șteargă umbrele zilei și să bucure pentru o clipă orice suflet care vibrează la melosul popular românesc.

Născut pe 18 septembrie 1960 în acel peisaj tăinuitor de reverberante cântece doinite, Petrică va trăi în atmosfera curată a locului care nu lasă să se întineze versul creat spontan de tanti Domnica Trop și purtat în timp de generații de tineri interpreți. Va prelua în repertoriul său cântecele care au făcut istoria locului, ele însele izvorâte din istoria locului, și le-a interpretat cu naturalețea omului de la munte care știe să facă sărbătoare în orice clipă.

Sârba de la Izverna – din Fonoteca Radiodifuziunii Române

În 1995 Petrică Mâțu Stoian lansează primul său disc: Aștept să răsară luna, iar următoarele vor confirma adevărul vieții de interpret: pentru a fi pe gustul publicului trebuie să știi, ca lăutarii de altădată, și cântece de nuntă, și doine, și cântece de petrecere.

Din ceremonialul nunții Petrică a păstrat multe detalii, dar pregnant a rămas îndemnul: Însoară-l, nu-l mai lăsa!

Se vorbi muma cu tata – din Fonoteca Radiodifuziunii Române

Obiceiurile și practicile magice dinainte de Marea Trecere l-au convins pe Petrică Mâțu Stoian că viața de după viață trebuie celebrată de cei ce au rămas să facă drumul cu vămi mai ușor dalbului călător. Hora de pomană, obicei, cântec și secvență de ritul post-funebru a devenit atât de cunoscută, că nu mare mi-a fost mirarea când la dedicații muzicale la Radio Craiova se cerea spre difuzare Hora de pomană. Era amintirea numelui și datul pe nume, ceea ce se întâmplă cu firescul gestului de a nu uita.

Cu spiritu-i pus pe glume, Petrică transpune din registrul emoției cu tristețe în cel al glumei care te detașează de tumultul vieții. Povestea moșului și a lăsatului cu limbă de moarte să-i dea de pomană cănuța, dar firesc, nu goală, a făcut istorie. La un spectacol la Teatrul Național din Craiova, cu sala arhiplină, am neinspirata idee să-l întreb de unde a cules versurile: Mi-a răspuns prompt: ”De pe internet, doamna Gabriela”. Glumea și nu prea: era un text ”făcut”, adică evident comercial, dar care, fiind cu tentă umoristică și de veselie, a plăcut publicului. Când îl cânta la cererea publicului, avea grijă Petrică să spună: ”Să mă ierte doamna Gabriela, știu că nu e folclor autentic, dar vi-l cânt că așa a mi-a zis moșul”. La cântecele de joc însă toată lumea se anima, pentru că începea Danțul:

Danțul lui Gherghina – din Fonoteca Radiodifuziunii Române

Repertoriul lui Petrică Mâțu Stoian satisface gustul publicului din orice generație: bătrânii se regăsesc în cântecele doinite din Plaiul Cloșani, gospodarii în ”Coace Doamne, prunele”, petrecăreții în ”Cazanul cu țuică”, însurații în cântecele de joc, iar dănacii în ”Însoară-l, nu-l mai lăsa”. Rămâne ca laitmotiv al unei vieți de cântec mărturisirea: ”Drag mi-e să mă duc la munte”.

Drag mi-e să mă duc la munte – din Fonoteca Radiodifuziunii Române

Întoarcerea în satul natal înseamnă pentru Petrică întoarcerea la imaginile care i-au dat forța de a transpune în cântec toate trăirile curate ale omului de la munte. Iar casa părintească are înspre răsărit două icoane: cea a mamei călătorite în Lumea fără Dor și cea a tatălui care ține pe umeri povestea băiatului plecat în lume cu cântecul Domnicăi Trop pentru a spune lumii povești în cântec și cântece în povești.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Primii Filipi de toamnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 septembrie 2016, 08:00

Trei zile (26-28 septembrie) sunt primii Filipi de Toamnă şi doar octombrie îi desparte de Filipii cei Mari ai lui noiembrie. Nu se lucrează şi pentru că, se crede, cel ce va lucra, va adormi pe vecie, aşa cum şi este sărbătoarea religioasă a acestei zile: Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost numit „apostolul dragostei”. Este cel ce spunea mulţimilor şi ucenicilor săi: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii…Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de ajuns”.[1]

Noi așteptăm Haritonul în ziua de 28 septembrie. Sărbătoarea este ţinută în partea de sud a ţării şi numai de către femei. Folcloristul Nicolae I. Dumitraşcu povestea că ziua se ţine în judeţul Dolj în credinţa că astfel oamenii vor fi feriţi de ”boli”. Restrictiv se crede că boala învederată era nebuneala şi cu un derivat al acesteia: trândăveala. Pentru că, se spune, nebun să fii să trândăveşti ca să n-ai apoi din ce să trăieşti. Trândavul este apatic, pică cerul pe el şi nu se urneşte din loc, fie e plin de draci ca moara de saci. E trândavul cu gură mare.

Să nu rămâi de căruţă, să nu rămâi în urma celorlalţi este un îndemn care funcţiona ca o normă de conduită în satul de altădată. De la magia cuvintelor la imaginea lucrătorilor la coasă sau la prăşit (să se ţină unii de alţii, în rând) era o concordanţă semnificativă.

Când nu eşti în rând cu ceilalţi, ai nevoie de ajutor.

Aşa este şi povestea unui cărăuş sărac, ce n-apucase să-şi treiere grâul până în ajun de brumărel, când încep brumele mici, adică luna octombrie.

L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea „câtă vară”, ca să-şi termine lucrul la grâu şi Dumnezeu, milostivul s-a-ndurat şi i-a dat, că prea era sărac.

De atunci, se spune că perioada între 29 septembrie şi până la Vinerea Mare (14 octombrie) este ştiută ca Vara lui Mioi, pentru că Mioi îl chema pe sărac.

De aceea în această perioadă pot fi zile călduroase, care să amintească de vară, dar dimineţile rămân ale lui Brumărel, reci şi cu brume mici.

Începutul lui Brumărel, luna octombrie, este chiar sărbătoare ce trebuie ţinută de femei pentru a feri casa de orice primejdie. Este Acoperământul Maicii Domnului, simbol pentru protejarea împotriva relelor lumii.

Se crede că Sfântul Procoavă celebrat la 1 octombrie acoperă pământul cu un strat de zăpadă pentru a-l feri de îngheţ, de năpastă. Prin translaţie de semnificaţie femeile ţin sărbătoarea pentru a avea părul frumos, „acoperământul” capului şi pentru a fi ajutate să se mărite.

Acoperământul este necesar şi reprezintă normalitatea într-o viaţă cu bune şi rele. De aceea a ţine sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului semnifică a respecta grija ce se poartă pentru a nu simţi răceala acestei Lumi, şi de a fi păziţi de „înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se pe pustii, de ucigă-l toaca şi vrăjmaşul cel rău”[2], ferească-ne Dumnezeu!

Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.

Octombrie

este necăjos şi suflă rece,

Pasul leneş nu se trece,

El pe unde merge pârleşte

Şi copacii verzi nu-i iubeşte.

Golanii să-i vadă, nu-i place,

Cu leneşii el n-are pace.

Face pe leneşi să plângă

Şi la pieptu-i să se strângă.

Tremură de-a lui frică

Şi pielea l-o urzică![3]

Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat”[4]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[5] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:

Însoară-te până nu-ţi trece vremea.

Iar vremea e bună la tinereţe:

Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.

[1] Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 151.

[2] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, 1997, p. 179.

[3]Tudor, Pamfile, op. cit., p. 179.

[4] E. Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 290.

[5] Legendele românilor, vol. I, Legendele Cosmosului, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, 1994.

Berbecarii și Haritonul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 septembrie 2016, 06:45

Preîntâmpinarea sărbătorii este urmată firesc de sărbătoarea propriu-zisă. De berbecari nu se uită pentru că ţin trei zile (26-28 septembrie), sunt primii Filipi de Toamnă şi doar octombrie îi desparte de Filipii cei Mari ai lui noiembrie. Interdicţiile de muncă reperabile la Tecle sunt respectate şi în aceste trei zile, mai ales „împunsul în piele”, „datul cu împrumut”. Nu se lucrează şi pentru că, se crede, cel ce va lucra, va adormi pe vecie, aşa cum şi este sărbătoarea religioasă a acestei zile: Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost numit „apostolul dragostei”. Este cel ce spunea mulţimilor şi ucenicilor săi: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii…Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de ajuns”.[1]

A iubi semenii, a împlini această iubire este în fapt izvorul tuturor faptelor bune. Doar din iubire poate să se nască gândul bun şi fapta de vrednică cinstire.

La 28 septembrue se ţine Sărbătoarea Haritonul, doar în partea de sud a ţării şi numai de către femei. Folcloristul Nicolae I. Dumitraşcu povestea că ziua se ţine în judeţul Dolj în credinţa că astfel oamenii vor fi feriţi de boale. Restrictiv se crede că boala învederată era nebuneala şi cu un derivat al acesteia: trândăveala. Pentru că, se spune, nebun să fii să trândăveşti ca să n-ai apoi din ce să trăieşti. Trândavul este apatic, pică cerul pe el şi nu se urneşte din loc fie e plin de draci ca moara de saci. E trândavul cu gură mare.

Omul nebun e lipsit de minte, mintea animă corpul şi tot mintea îl pune pe om în armonie cu ceea ce-l înconjoară. Se spune omul să fie: în toate minţile, limpede la cap. Norocul şi mintea dau bucuria omului.

Norocul fără minte nu merge-nainte.

Sărbătoarea Haritonul se ţine contra nebunelii şi trândăvelii… ca să nu se ia!

Sărbătorile religioase sunt reflectate şi în calendarul popular românesc, cu semnificaţii ce funcţionau în satul patriarhal de altădată ca norme, restricţii, interdicţii. Erau respectate şi transmise pe cale orală spre a nu se uita şi mai ales pentru a se păstra astfel, conform credinţei, starea de normalitate a vieţii comunitare. Reflexe ale acestor semnificaţii sunt de regăsit în paremiologia românească, oferind peste timp savoarea spunerii.

Orice început este semnificativ. Gestul prim pare firesc, aşa se face, dar nu se face din senin, ci din obişnuinţa de a urma o tradiţie, că aşa s-a pomenit şi aşa e bine.

Începutul lui Brumărel este chiar sărbătoare ce trebuie ţinută de femei pentru a feri casa de orice primejdie. Este Acoperământul Maicii Domnului, simbol pentru protejarea împotriva relelor lumii. Se spune în „Vieţile sfinţilor” că atunci când se abat asupra lumii nenorocirile „Fecioara Maria ne dă nouă acoperământul său spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi, de foamete, de ciumă şi de cutremur, să ne apere de războaie şi de rane să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub acoperământul său nevătămaţi”[2].

Se crede că Sfântul Procoavă celebrat la 1 octombrie acoperă pământul cu un strat de zăpadă pentru a-l feri de îngheţ, de năpastă. Prin translaţie de semnificaţie femeile ţin sărbătoarea pentru a avea părul frumos, „acoperământul” capului şi pentru a fi ajutate să se mărite.

Acoperământul este şi semn distinctiv pentru trecerea dintr-un statut în altul: din cel de fată nemăritată în cel de nevastă. Bătrânele le ceartă pe fetele ce nu se mărită: umblă cu părul în vânt (adică despletite, neacoperite). La hora satului de altădată femeile tinere abia măritate erau uşor reperate pentru că „una-două” îşi aranjau basmaua, cârpa, nu erau obişnuite cu ea, dar se şi făleau că au „acoperământ”, deci statut social, sunt în rândul lumii. Uneori, din cochetărie mai puneau şi o floare la ureche, sub băsmăluţă, ca să arate tinereţea şi frumuseţea.

Pe femeile cu acoperământ, adică protejate prin statutul familial, nu le latră câinii, spun bătrânele. „are bărbat, nu e el prea bun, da’ las’ că-i bun că nu o latră câinii satului”- spun soacrele cârcotaşe, dar mulţumite că nu mai au piatră-n casă.

Acoperământul este necesar şi reprezintă normalitatea într-o viaţă cu bune şi rele. De aceea a ţine sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului semnifică a respecta grija ce se poartă pentru a nu simţi răceala acestei Lumi, şi de a fi păziţi de „înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se pe pustii, de ucigă-l toaca şi vrăjmaşul cel rău”[3], ferească-ne Dumnezeu!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 151.

[2] Vieţile sfinţilor, II, pp.1-2.

[3] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, 1997, p. 179.

Cârstovul viilor și Teclele

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 septembrie 2016, 06:30

De la mijlocul lunii septembrie începe culesul viilor. Nimic nu era făcut în satul patriarhal fără să se sublinieze rostul, câştigul şi învăţătura din faptul vieţii.

Iar culesul roadelor toamna era prilej de rostit pilde.

Cîrstovul viilor, sărbătoarea viilor se făcea de Ziua Crucii sau după această sărbătoare. Se mai face şi astăzi în sudul ţării în judeţul Dolj şi Vâlcea.

Se respectă un ritual la care participă şi preotul. La Almăju în Dolj preotul vine la locul unde s-au aşezat butoaiele pentru noul an. Se fac rugi la vii şi la pivniţe. Pentru a se-mplini rugile, ţăranii postesc o săptămână. Începe culesul! Strugurii se aşază în târnele de nuiele şi se aşteaptă să fie stropiţi cu aghiasmă. Aghiasma mică se face chiar la vie. Astfel pământul roditor e aureolat de sfinţenia gestului şi a vorbelor. Viţa dă rodul, viţa va fi supusă unui ritual străvechi: o dezgroapă, apoi o ung cu untură, toarnă puţin vin peste ea. Şi până la terminarea culesului se tot întorc la ea, un dus-întors ca vremea cea schimbătoare, pe care ea o-nfruntă pentru a-şi duce rodul la bun sfârşit.

Ţăranul are grija viei tot anul. Nu doar o-ngrijeşte, o păzeşte de nenorociri respectând sărbătorile ţinute pentru vii: Joile, cele după Paşti şi toate vinerile de peste an. Iar practici pentru invocarea rodului şi păzirea viilor de stricăciuni se făceau la marile sărbători ale primăverii, de la Trifon până la Sânziene şi Schimbarea la faţă. Iar la Anul Nou urările amintesc de preaplinul toamnei:

S-aveţi de toate

Ca toamna cea bogată

De toate-mbelşugată.

După echinocţiul de toamnă, ştiut de bătrâni de „Târ înainte-târ înapoi” (nu se lasă roua dusă prea uşor şi se speră la Vara lui Mioi) încep sărbătorile dedicate lupilor, prima fiind în ziua de 24 septembrie: Teclele. Şi cum lupii abia aşteaptă să dea iama prin turmele de oi, ziua se mai numeşte şi teclele berbecarilor: ograda celui ce va lucra în această zi va fi „călcată” de lupi şi îi vor mânca berbecii. Şi turmă fără berbeci, de unde spor? Teclele sunt reprezentări mitice, de care nu uită păstorii şi acţiunea lor distrugătoare poate fi prevenită, dacă vor fi respectate interdicţiile de muncă: femeile, mai ales, pot fi liniştite de tecle, nu trebuie să mai măture prin casă, să mai coase, să folosească obiecte ascuţite. Nu-i bine să dea cenuşa afară din casă. Este credinţa că pot veni lupoaicele să răvăşească cenuşă, să găsească tăciuni aprinşi, acoperiţi de cenuşă, să-i înghită şi astfel să se împuieze. Şi mai ales nu e bine să dea foc cu împrumut, focul este dat de Dumnezeu şi nu trebuie supărat, nu trebuie înstrăinat şi înjurat, că se răzbună. Vatra fără foc şi apă nu trebuie lăsată. Focului îi place să fie păzit, el „vâlvăteşte”, vorbeşte. Cu jar, cenuşă şi spuză se fac farmecele. Focul este o prezenţă sfântă, metafora vieţii şi semn al divinului. Focul, precum norocul: să nu-l împrumuţi. Acu’ te fericeşte, acu’ te pârjoleşte.

Reprezentanți ai comunității românești din Novi Sad la Festivalul „Strugurele de Aur”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 septembrie 2016, 21:24

În perioada 8-11 septembrie 2016, la Alba Iulia și Jidvei, s-a desfășurat cea de-a XVI-a ediție a Festivalului Național de folclor „Strugurele de Aur”.

Invitați speciali ai acestei ediții au fost membrii Orchestrei de muzică populară a Consiliului Național al Minorităților Naționale Române „Novi Sad” din Serbia. Spectacolul susținut a demostrat valoarea instrumentiștilor și a soliștilor și a fost apreciat de către publicul impresionat de trăirea actului artistic a tinerilor membrii ai acestei prestigioase orchestre ce reprezintă minoritățile naționale române din Serbia.

Festivalul a devenit, de-a lungul anilor, de notorietate și a reunit în serile de concurs și în Gala laureaților tineri interpreți de muzică populară și soliști consacrați, realizându-se astfel un adevărat dialog al generațiilor purtătorilor de folclor autentic.

Juriul format din personalități din domeniu, reprezentând zonele etnofolclorice românești, au desemnat câștigătorii acestei ediții, selectând dintre cei 36 de concurenți pe cei care au dovedit calități interpretative, repertoriu autentic, prezența scenică și costume dintre cele mai vechi și autentice.

Marele Premiu al festivalului a fost obținut de Larisa Bozbici din Bistrița-Năsăud, distincția a fost înmânată de Președintele S.C. Jidvei România, dl. Claudiu Necșulescu. .

Istoria acestui festival a fost generată de pasiunea pentru folclorul autentic a familiei Necșulescu, Liviu și Claudiu Necșulescu, acum alăturându-se și a treia generație a familiei prin contribuția Mariei Necșulescu.

Printre laureații acestei ediții s-a numărat și VALENTIN PAUCA (SERBIA, Banatul Sârbesc, Coștei), care a obținut Premiul I la secțiunea soliști instrumentiști. Repertoriul său interpretat la clarinet, costumul specific comunității românești din Coștei, calitățile interpretative au convins juriul să îi acorde distincția care răsplătește înainte de talentul său, dragostea pentru cântecul popular românesc, așa cum s-a păstrat în comunitatea românească din Serbia.

Organizat de S.C. Jidvei România, în colaborare cu Consiliul Județean Alba prin Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba și în coproducție cu Televiziunea Română, Festivalul Național de folclor „Strugurele de Aur” a devenit marcă de identitate pentru spațiul geografic și cultural, contribuind astfel la promovarea folclorului autentic prin vocile tinerilor interpreți de muzică populară.

Ioana Maria Ardelean, directorul festivalului, Gheorghița Nicolae, realizator și producător TVR

Ziua Crucii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 septembrie 2016, 07:20

Înaintea Înălţării Sfintei Cruci se fac pregătiri din care nu lipsesc simbolul Crucii şi povestea despre descoperirea Crucii, pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Crucea este liant între Lumea de Aici şi cea de Dincolo, este liantul mântuirii individuale şi colective, este chiar elementul divin care îl apropie pe om de Iisus cel răstignit.

Toţi creştinii sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci, şi Biserica ortodoxă şi Biserica catolică.

Ortodocşii, mai catolici decât Papa, o sărbătoresc încă de trei ori pe an: în a treia duminică din Postul Mare al Paştelui, în prima duminică din august şi la 14 septembrie, de Înălţare a Sfintei Cruci.

Înaintea Înălţării Sfintei Cruci se duce grija pregătirii sărbătorii, se prepară bucatele şi se cumpără vasele care vor fi date de pomană a doua zi şi se culeg plante de leac, spre a le avea la răsăritul soarelui în ziua sărbătorii. Busuiocul nu trebuie să lipsească din sânul fetelor şi buzunarul băieţilor pentru a fi tot anul cinstiţi aşa cum e busuiocul.

Ziua de 13 septembrie e ştiută şi ca sărbătoare a ursului. Cu Macaveii Ursului şi cu sărbătoarea lui din această zi se delimitează perioada când Urşii aduc mari pagube oamenilor. Nu se lucrează în această zi şi se crede că nu e bine nici să se mulgă vacile, ca să nu dea iama ursul prin staulul vitelor şi ograda omului.[1]

Dar să ai casă fără pagubă de orice fel e ca şi cum tragi nădejde ca ursul de coadă.

Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Sunt zile în calendarul popular care se ţin cu nelucru de teama îmbolnăvirii, mai ales psihice. Luatul din căluş de Rusalii este ştiut. Mai puţin ştiută este ziua de 15 septembrie, numită a lui Nichita cel Nebun, care a făcut să fie păstrată o expresie: „Nichita care ţine pe dracul de păr”.

Ca să se ferească de „scrântit de minte” mulţi ţin sărbătoarea. Numai nebunia din născare niciodată leac nu are, altfel oamenii o pot evita păstrând sărbătorile şi echilibrul.

Nu-i sat în care să nu fie şi nebunul satului, dar e de ştiut că nebunul tulbură apele şi înţeleptul pescuieşte.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Cf. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 226.

Naşterea Maicii Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 septembrie 2016, 06:20

Celebrarea zilei Naşterii Maicii Domnului este întâmpinată şi urmată de zile de post. Pentru a ţine o sărbătoare trupul şi sufletul trebuie „primenite”, iar postul are rostul de a curăţi de frupt şi de înfruntare chiar şi într-ale vorbei.

Aceste zile de post asigură sfinţirea zilei de naştere a Maicii Domnului şi sunt cunoscute drept „cercurile Sfintei Marii celei Mici”.

Întâmplător sau nu, prima zi din acest post impus, dar nu consemnat şi în calendarul religios coincide cu prima zi dintr-o săptămână de post înainte de sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”, consemnată şi ca zi de post.

Este un post, se spune „nelegat la carte”, pe care unele femei îl ţin, în credinţa că astfel vor feri casa şi copiii de lovituri, arsuri şi de pagubă.

Cercurile Sfintei Marii Mici, înainte şi după celebrarea zilei numelui, zi de naştere a Născătoarei de Dumnezeu se ţin şi pentru a nu avea dureri în jurul capului, ca nişte cercuri dureroase. Poate de aceea brăcinarele bătrânelor erau bune, ca nişte cercuri care susţineau greul faptei şi verticalitatea trupului. Brâul-cerc este astfel simbol pentru ţinuta firii şi a trupului.

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.

De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a Născătoarei de Dumnezeu, fără de care n-am fi ştiut ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria

Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.

Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.

Circovii Sf. Marii celei Mici

Adevărata sărbătoare, spun bătrânii nu ţine doar în acea zi până la scăpătatul soarelui. Începutul şi sfârşitul ei cuprind zilele ce o-nconjor. Pregătirile sunt uneori mai importante şi mai puternic trăite decât chiar sărbătoarea în sine, iar pentru sărbătoare bine e, spun femeile, să te primeneşti, „să te curăţeşti” şi să sfârşeşti bucuria în tihnă.

Sărbătoarea Sfintei Marii Mici e urmată de o zi de post dacă vor femeile să o ţină şi de aşezare a lucrurilor şi faptelor în mersul lor firesc, pentru că altfel bucuria sărbătorii implică preaplin, prea voioşie, prea slobozenie la gând şi vorbă.

A doua zi după Precista-Mică se ţine pentru a feri familia de lovituri şi pentru a continua postul neimpus până la Înălţarea Sfintei Cruci. Se numeşte Stoborul Sfânta Măriei-Mici.

Ziua de 9 septembrie este însă şi sărbătoare pentru că sunt cinstiţi Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, cei ce au primit ca dar pentru faptele lor de credinţă întru Dumnezeu şi ajutorare a săracilor, pe fecioara „cea fără de prihană”: „ceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară întru naştere fecioară şi după naştere fecioară, şi întotdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi cu trupul de-a pururea feciorind”.[1]

Ioachim şi Ana stau astfel lângă Fecioara Maria, numind-o îndeaproape, aşa cum adevăraţii părinţi stau în umbra copiilor, urmărindu-le viaţa şi ajutându-i uneori fără voie sau fără ştiinţa copilului.

Copilul lor va fi copilul lor fără vârstă. „Vine copilul pe la mine” – zice bătrâna aşteptând la bancă şi privind de-a lungul drumului. Şi copilul ei e om în toată firea, la casa lui, cu copiii lui. Dar copilăria nu are vârstă. Sau are vârstă: vârsta ingenuităţii, candorii, a dragostei necondiţionate, a ataşamentului dezinteresat.

Copiii sunt ca şi părinţii. Se şi spune: Copiii după părinţi, ca poamele după pom. Atunci, de ce plâng unii părinţi? Spun ei încercând să înţeleagă: S-a aruncat în neam. Cu cine o semăna?

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Vieţile Sfinţilor, I, pp. 268-269.

Veta Biriș – ”Doamna moților”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 august 2016, 05:20

Originară de pe Valea Târnavelor, satul Veseuș, județul Alba, născută într-un gustar călduros și aducător de roade, Veta Biriș reprezintă imaginea cea mai elocventă a iubirii de țarină, de satul din care se revendică destinul său ca om și interpret. Nu va vrea să plece din acest univers al țăranului care știe ritmurile vieții conduse după alte legi, nescrise ale acestei lumi ce are respect pentru tradiție. Veta Biriș va alege, în locul mirajului generat de orașul tuturor și al nimănui, satul în care toți se cunosc între ei, se înrudesc și se bucură de roadele muncii lor din gospodăriile ce dau cam tot ce trebuie unei familii pentru a trăi cu sentimentul că toate se fac acasă, cu dragoste. Imaginea satului său natal de pe Târnava Mică va fi înlocuită cu imaginea satului unde se va stabili, Căpâlna de Jos, un alt sat component al Jidveiului, renumit prin Fetele de la Căpâlna, imagine emblematică. Acest sat s-a dovedit a fi microuniversul tăinuitor de valori ale cântecului popular, valori pe care Beta Biriș le va scoate la lumină, înnobilându-și chipul cu bucuria versurilor și cu căldura melodiei și astfel aceste cântece vor ajunge la inimile iubitorilor de folclor prin glasul ușor de recunoscut al Vetei Biriș.

A debutat în concursul ”Dialoguri la distanță” cu cântecul Bădiță de pe Târnavă. Orașul Târgu-Mureș devine locul consacrării sale, iar concursul ”Floarea din grădină” certificarea acestei consacrări. Va face înregistrări la Radio Târgu-Mureș și va porni pe drumul lung al cântecelor pentru totdeauna.

Veta Biriș va fi numită pe drept cuvânt ”Doamna moților”, pentru că este prima interpretă a unor cântece ce se cântau pe șoptite în alte vremuri. A promovat cu dăruire folclorul din zona Târnavelor și a adus în actualitate cântecele vechi populare patriotice: Cântecul Iancului sau Așa-i românul, Noi suntem români sau Hai să-ntindem hora mare sunt cântecele de nelipsit la marile sărbători ale românilor.

Vocea sa aduce la unison ritmurile munților și poveștile istoriei tăinuite în văluritele creste ale înălțării spre cer. Fiecare cântec de acolo este o lecție de istorie a neamului românesc, a declarat interpreta, subliniind cu mândrie acest caracter al creației populare:

Cântecul Iancului – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Viața satului cu momentele de sărbătoare la marile praguri ale vieții este surprinsă în cântecele vechi de pe Valea Târnavelor. Tot lecții de viață și de istorie a locului prin oameni statornici și iubitori de tradiție:

Mândre-s nunțile – n Tăuni – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Repertoriul Vetei Biriș dovedește cât de pregnante sunt calitățile sale interpretative: cântecele de jale, cele de cătănie sunt alternate cu cântecele de joc din Valea Târnavelor.

La joc îmi place să joc – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Veta Biriș nu uită marile sărbători de peste an. Când e vremea colindelor aduce irizările diamantii ale rostirilor despre bucuria Nașterii Domnului, știind că țăranul român va resimți emoția sărbătorii prin colindele ce fac trecerea dinspre anul ce îmbătrânește spre bucuria anului tânăr , împlinindu-se astfel rotundul vieții.

Printre discurile lansate de Veta Biriș se numără „Așa-i românul” (1995), „La aniversare” (1999), „Oi cânta cu drag în lume” (2001), „Vechi cântece românești” (2007), „E vremea colindelor” (2008).

Veta Biriș este ”doamna moților” și are loc său privilegiat în Galeria interpreților de muzică populară.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Sântion de toamnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 august 2016, 06:10

În această săptămână sunt de respectat două zile de sărbătoare.

          Ziua de 29 august este zi de mare sărbătoare pentru biserica ortodoxă: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Calendarul popular românesc consemnează denumirea de Sântion de Toamnă.

Sântion aminteşte de Sfântul Ioan Botezătorul, cel care s-a supus sacrificiului suprem, tăierea capului. Credinţele populare respectă această simbolistică, având două componente: rotundul capului şi curgerea sângelui datorită tăierii. De aceea în această zi nu se mănâncă fructe rotunde sau asemănătoare cu un cap: mere, pere, pepeni roşii. Nu se bea vin roşu. Nu se mănâncă din strachină, pentru că e rotundă, nu se foloseşte cuţitul, pentru că doar cu el s-a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul.

Nici fructele roşii nu se mănâncă în ziua de Sântion de Toamnă. Şi mai ales nu se mănâncă varză. În satul care mai păstrează tradiţia şi credinţa se ştie şi de Sfântul Ioan taie capul pe varză. Legendele povestesc despre tânărul frumos care a fost pedepsit, pentru că a refuzat avansurile soţiei lui Irod şi din răzbunare a fost învinuit că a furat o bijuterie. După întemniţare i s-a tăiat capul. Astfel se explică şi sintagma populară „tăierea capului pe varză”, adică tăierea capului cum se toacă varza.

Tot în această zi de sărbătoare nu este îngăduit să se mănânce de pe tavă, iar împărţania (cum se spune în Oltenia) cu pere şi castraveţi nu se aşază pe tavă sau farfurie: capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost purtat pe o tavă, în faţa unei asistenţe numeroase de către o dansatoare, iar farfuria reprezintă rotundul capului.

Şi tot în ideea de respectare a rotundului, în această zi nu se fac hore.

A doua componentă a denominării sărbătorii Sântion de Toamnă aminteşte de venirea toamnei. Este ziua care marca altădată coborârea vacilor de pe păşunile montane.

În Oltenia este însă cunoscută şi azi o semnificaţie anume a sărbătorii: se crede că în această zi, şi numai în această zi, femeia este egală cu bărbatul. Doar o zi, care, de obicei, trece repede!

Ziua de 1 septembrie aminteşte de statornicie.

În tradiţia populară se spune că bărbatul este stâlpul casei, iar femeia cheia casei. Când casa nu are sprijin, se poate duce de râpă, dacă femeia nu preia sarcinile bărbatului. De-i văduvă, toţi o vor lăuda că „ţine casa”, de are bărbatul călător în pierzanie, toată lumea o va căina.

Şi în credinţa populară pământul este susţinut de către Simion Stâlpnicul, bărbatul. El este cel ce ţine în mâinile sale cerul şi pământul pentru a nu se prăbuşi.

Legendele hagiografice îl înfăţişează pe Sfântul Simion trăitor într-un stâlp, adică o construcţie înaltă ca un turn şi stând într-un picior, tot un simbol al stâlpului.

Simbolistica stâlpului este multiplă: este element de legătură între cer şi pământ, este susţinător al cerului pentru a nu se prăvăli peste oameni, este puterea de a sta drept (vertical) prin sacrificiu, aşa cum Sfântul Simion a stat ani mulţi în stâlp şi a murit cu ochii-n soare, firesc, neavând nimic altceva deasupra capului. În lumea cu dor stâlpul poate fi înţeles ca element de concreteţe şi ca o metaforă. În lumea fără dor stâlpul „de la cap” este semn al trecerii „punţii”, e doar concreteţe. Ideea însă este comună. E semn înalt, e un axis mundi necesar, indispensabil perioadelor de trecere.

Stabilitatea este „o caznă”, un demers, un proces greu de împlinit.

De aceea ziua de 1 septembrie, a Sfântului Simion Stâlpnicul este respectată, pentru a avea oamenii stabilitate pe picioare (concret, „să nu le-nţepenească picioarele”), pentru a preîntâmpina cutremurele (care destabilizează echilibrul fizic şi emoţional).

Ziua se ţine: „ca să nu se dărâme casele de pe temelie”, cu dublu sens, cel cu trimitere la concret şi cel cu trimitere la stabilitatea afectivă a climatului familial.

Aceasta este şi o grijă, dar cap fără griji doar la dovleac întâlneşti.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Festivalul Internaţional Turco – Tătar

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 28 august 2016, 18:52

           Anul acesta se va deafăşura la Constanţa ediţia a XXII-a Festivalul Internaţional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco – Tătar.

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco – Musulmani din România organizează, în zilele de 02 și 03 septembrie 2016, cea de-a XXII-a ediție a Festivalului Internațional al Portului, Dansului și Cântecului Popular Turco – Tătar. Evenimentul va reuni și anul acesta ansambluri din diferite colțuri ale lumii. De asemenea, după o perioadă de absență, pe scena festivalului vor reveni și tătarii din Ucraina. Nu vor lipsi nici ansamblurile din Turcia, Macedonia, Bulgaria, Georgia, Lituania, iar din România vor evolua ansamblurile Uniunii Democrate a Tătarilor Turco – Musulmani din România.

Festivalul va debuta vineri, 02 septembrie, ora 11.00 cu tradiționala paradă a portului popular, care se va desfășura pe traseul bd. Al. Lăpușneanu – Faleză stațiunea Mamaia și se va încheia cu o reprezentație pe terasa Radio România Constanţa . Tot vineri, începând cu ora 19,00, pe scena Teatrului de Vară „Soveja” vor evolua toate ansamblurile participante la festival, spectacolul urmând a se desfășura timp de trei ore.

Sâmbătă, 03 septembrie , ora 16.00, în parcul de lângă Teatrul „Soveja” va avea loc o competiție de lupte tradiționale tătărești – kureș, iar de la ora 19.00, pe aceeași scenă a Teatrului de Vară „Soveja” va avea loc spectacolul de gală. Nu vor lipsi momentele festive, precum decernarea plachetelor, dar și focurile de artificii.

Partenerii media sunt Radio România Constanţa, Cuget Liber, Telegraf, Observator, Replica, LTV, Neptun TV, Radio Sky, Agenţia de ştiri Crimeană QHA.

A consemnat

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Radio România Constanţa, redacția Minorităţi

Ana Pacatiuș – ”doamna cântecului bănățean”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 august 2016, 05:00

Sunt cântece care identifică o voce, cum sunt voci care identifică melodii de neuitat. Și sunt cuvinte despre oameni, care fac istorie. Vă amintiți? ”Bună seara, dragii mei”

Bună seara, dragii mei – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune (prima strofă)

Ana Pacatiuș a fost numită pe drept cuvânt ”doamna cântecului bănățean”. În doar trei cuvinte se adună amintirile generațiilor despre cea care va face din promovarea cântecului bănățean autentic o profeție de credință.

S-a născut la început de gustar în localitatea Iablanița, județul-Caransebeș, iar drumul prin viață o va întoarce întotdeauna în această zonă ca îndemn pentru a culege folclorul autentic, pentru a nu se îndepărta de ”izvoarele cântecului”. Și, poate, pentru că darul de a cânta l-a moștenit din familie, iar pasiunea pentru muzică și-a desăvârșit-o pe drumurile Carașului. Va absolvi Liceul de muzică din Timișoara și va începe să destructureze câteva mituri.

Ana Pacatiuș a dovedit că absolvenții de canto clasic pot fi și interpreți de muzică populară, că impostarea vocii nu este un păcat, poate fi un mod de exteriorizare a tumultului interior rezonant cu inefabilul textului, al folclorului autentic, și cu particularitățile interpretative, care identifică vocea. După absolvirea Liceului de muzică din Timișoara, reperată fiind de cel ce îi va deveni mentor, Nicolae Perescu, va fi angajată la Orchestra ,,Lazăr Cernescu” (,,Doina Banatului”), devenind astfel a doua solistă profesionistă din Banat, după Aurelia Fătu Răduţu. A rămas la Caransebeş până în anul 1970, când Ansamblul de cântece şi dansuri ,,Doina Banatului” s-a desfiinţat, rămânând numai orchestră, cu trei solişti. Ana Pacatiuș se mută la Timişoara, alături de alţi colegi, la Ansamblul ,,Banatul”.

Un al doilea mit pe care îl va destructura doamna cântecului bănățean este că o dată ce părăsești folclorul nu te mai poți întoarce la el fără o comparație care să dezavantajeze. Ana Pacatiuș a activat doi ani la ”Banatul”, după care se va angaja la Opera de Stat din Timișoara, de unde se va pensiona. În tot acest timp va fi profesor de canto la Școala populară de Artă din Timișoara. Și tot în acest timp va fi prezentă alături de mari orchestre populare în concerte folclorice de rezonanță. Viața sa de artist va avea două coordonate, care se vor completa: scena lirică și scena folclorică. Se va simți bine în ambele ipostaze, iar publicul, marele public al folclorului bănățean, o va aprecia pentru fidelitatea față de valorile folclorice autentice. Cele două coordonate se vor întâlni de la început: prin apartenența la un mediu tradițional, pe care îl va respecta și valorifica prin culegerea cântecelor vechi din această zonă, și prin cultivarea spiritului și a vocii în spații instituționalizate de prestigiu, cum va fi Opera de Stat din Timișoara.

Și, să ne amintim, că tot destinul său muzical a început în urmă cu decenii într-un tren, unde l-a întâlnit pe cel ce îi va fi dirijor, director și mentor, Nicolae Perescu. Era elevă la Liceul de muzică din Timișoara și împătimită de folclor. Îi va cânta, la solicitare, un cântec, pe care îl știa de la sora sa Stana, Dorul badii mă ajunge. Toată viața, doamna cântecului bănățean nu va uita rădăcinile sale folclorice și le va invoca în cântece care par a fi dintotdeauna și pentru totdeauna:

Mândruliță, mândră almăjeană – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Fonoteca de aur a Radioului Timișoara păstrează înregistrări inedite cu Ana Pacatiuș. Onorant demers al colegilor de a surprinde clipa în care un cântec este adus din vatra satului și interpretat cu har, dându-i-se astfel o nouă viață, pe calea undelor, și, mai apoi, în memoria iubitorilor de folclor.

Rămâne profeția de credință: satul natal este izvor de viață și cânt, spațiul care identifică și generează un destin irepetabil. De aceea, Ana Pacatiuș se va întoarce în satul său ca loc matrice într-o lume ce nu – și poate uita rădăcinile.

Mă dusei să strâng la fân – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Bogata zonă folclorică a Almăjului va fi izvorul de cântec al Anei Pacatiuș. De aici își va culege cântecele care vor bucura generațiile de bănățeni, oriunde ar trăi. Un argument este concertul pe care l-a susținut în 1986 la New York alături de Laza Knezevic și Petrică Moise la Clubul cum altfel numit decât ”Banatul”. Ca și în viață, și în viața artistică Ana Pacatiuș se va întoarce la satul unde își are izvorul de cântec și își va cânta propriul nume ca un ecou în Galeria interpreților de muzică populară, cea care consemnează numele reper în folclorul muzical românesc:

Ana mea, draga mea – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Text și lectură: Gabriela Rusu – Păsărin

Paparuda

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 august 2016, 05:05

„O femeie care umblă cu ploile”, definire surprinsă de Adrian Fochi[1] în chestionarele sale, paparuda este considerată zeiţă pluviometrică invocată pentru a restabili normalitatea în perioadele de secetă. S-a practicat fie la echinocţiul de primăvară, fie în a treia joi după Paşti, fie, recent, de câte ori în timp de vară este secetă, mai ales în lunile iulie şi august. Paparuda se numeşte deopotrivă obiceiul, persoana, sărbătoarea şi cămaşa de boz specifică pentru acest obicei.

În constituirea cetei funcţionează şi azi rigoarea ca membrii ei să fie „curaţi la suflet”, de aceea fetele şi băieţii erau selectaţi, dar conduşi de una sau două femei bătrâne care primeau darurile.

Ceremonialul complet este trisecvenţial: constituirea cetei (de obicei lângă o apă curgătoare sau fântână pentru a prelua prin transfer semantic semnificaţia primordială), călătorirea paparudei de la apă la casele oamenilor pentru a invoca prin recitativ ploaia şi pentru a dansa, udarea Paparudei şi a cetei sale şi primirea darului şi spargerea cetei (moartea şi ritul funerar).

Secvenţa centrală, dansul paparudei şi al cetei este cel ce a rezistat cel mai bine în timp, iar moartea rituală (având ca momente dezbrăcarea cămeşei de boz şi a măştii, aruncarea ei pe apă, scalda rituală a membrilor cetei şi ospăţul funerar) este rar întâlnită în derularea obiceiului. Costumul de boji era confecţionat din cămeşi de boji legaţi „cu vârfurile în jos ca să se scurgă apa”[2] şi „frunze şi pe cap […] mascaţi cu verdeaţă ca o brezaie”. Paparudele cântau pe uliţă, oamenii ieşeau la poartă şi le udau, apoi le dădeau alimente şi bani. Primeau pâine, brânză, ouă, o strachină de mălai, de făină şi bani, pe care paparudele îi puneau în căldăruşele cu care umblau.

E ca o paparudă este expresia care caracterizează „o femeie bezmetică, despletită, cu straie rupte şi neglijentă… râd de ea toţi câţi o văd”.[3]

Iar despre o persoană prea înaltă se spune: e lung ca o papalugă, amintind imaginea paparudei cu masca rituală din boji pe trup şi pe cap.

Astăzi obiceiul este atestat şi practicat doar secvenţial de către copii, urmărindu-se darul:

Să nu ne daţi cu strachina,

Să ne daţi cu baniţa.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

[2] Sărbători şi obiceiuri, vol. I Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedia, 2001, p. 314.

[3] A. Fochi, op. cit., p. 224.

Sfântă Maria Mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 august 2016, 05:50

Este sărbătoarea creştină Adormirea Maicii Domnului, adică mutarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu lângă Fiul său.

De aceea ziua are însemnul pietăţii şi nu toţi cei ce poartă numele de Maria sau Marin îşi aniversează onomastica. Aceştia o vor face la 8 septembrie, la Sfânta Maria Mică, ziua de naştere a Maicii Domnului.  Tot anul însă se spun credinţele despre Maica Domnului. Sunt credinţe legate de Adormirea Maicii Domnului, chiar şi datini.

Se crede că aşa de mare a fost jalea şi durerea în acea zi, încât poamele cele alese s-au strâns la un loc şi au format un pom mare, care s-a pus în fruntea procesiei, cu care a fost petrecută Maica Domnului la Mormânt. De atunci este datina prin unele zone de a se duce pe ultimul drum al omului un pom încărcat cu tot felul de poame.

De ziua de 15 august sunt legate şi credinţe optimiste.

Femeile merg la biserică să împartă struguri şi prune.

Se spune că e bine să se petreacă, să se facă hore peste zi, hora fiind locul unde se mărturiseşte dragostea, iar ziua de 15 august e ziua când se culege năvalnicul,  iarba dragostei. Ea va fi purtată de fete, pentru că se crede că are puterea magică de a face să năvălească peţitorii.

De Sfântă Mărie e bine să se mănânce struguri şi să se descânte de sănătate:

Cutare să rămână curat,

Luminat,

Ca steaua din cer,

Ca roua de câmp,

Ca strugurii din vie

În ziua de Sântă-Mărie.

Ziua de 16 august, a doua de la Sântă-Mărie este ziua pentru care simbol este strugurele. În ziua Adormirii Maicii Domnului se dau de pomană struguri pârguiţi. Femeile duc la biserică o „colivă de struguri”. Şi tot acum se tocmesc pândarii la vie.

Este momentul când se face legatul viilor, măsură de protecţie magică a podgoriilor. Participă pândarii şi vrăjitorul. Ei trebuie să ocolească în sens opus unul altuia viţa de vie, apoi să coboare la cimitirul satului, la un mormânt proaspăt, de pe care vor lua ţărână spre a o duce la vie. Întoarcerea trebuie să respecte câteva reguli: se face pe drumul parcurs de celălalt pândar, fără a privi urmele lăsate de acesta, fără a vorbi, fără a privi înapoi. Se întâlnesc cu vrăjitorul. Momentul cel mai important, cel al întâlnirii lor, când îşi vorbesc, nimeni nu-l ştie. Ca şi-n viaţă, vorbele dătătoare de speranţă, vorbele tămăduitoare, cu valoare apotropaică sunt ştiute doar de vrăjitor şi aflate de cei ce se iniţiază.

La Sfântă Măria Mare se fac praznice, mai ales pentru cei înecaţi sau arşi. Viţa de vie, simbol pentru această zi, este un motiv sacru. Ipostazele plastice sunt cele mai expresive. În pictura bisericească motivul este prezent: coarde de viţă de vie cu struguri pe ele, care ies dintr-o coastă din stânga corpului lui Iisus. Iisus stoarce un strugure atârnat deasupra corzii într-o cupă, simbolizând băutura episamică. O altă imagine murală este cea a unui strugure mare dus de doi oameni pe umeri. Iar legendele despre credinţele în sfinţirea viei sunt încă de auzit; prin Moldova se spune: „Dacă vei lucra şapte ani un pogon de vie, fără să sudui niciodată în ea, cum e via, că te zgârie, te tai, dar să nu zici nimic, atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci drept în ceriu”.

Maria Dragomiroiu – Maria din Galeria Mariilor cântecului popular românesc

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 august 2016, 10:11

Sunt nume predestinate de a purta harul irepetabilului, de a aduce bucurie şi speranţă în clipele de cumpănă. Uneori asemănarea poate fi o povară. Este cazul interpretei Maria Dragomiroiu, a cărei voce s-a asemănat de la prima apariţie în spaţiul public cu a Mariei Tănase. Identificarea se datora nu numai timbrului vocii, ci şi repertoriului, crezându-se că aceasta era intenţia Mariei din Ioneştii Vâlcii: să se asemene cu Maria Tănase. A fost nevoie să trecă anii, să-şi conceapă un repertoriu care să o definească, să se distanţeze de model. Maria Dragomiroiu a fost pasionată de valorile tradiţiilor satului vâlcean. A plecat la Bucureşti să facă şcoală, dar nu a plecat cu sufletul din satul său natal niciodată. A fost şi a rămas o ambiţioasă: a concurat la „Floarea din grădină” până a convins pe distinşii membrii ai comisiei că are talent, că asemănarea cu vocea Mariei Tănase este doar o asemănare, că are valoare prin calităţile sale interpretative. Primul său disc apărea în 1983, „Floriciă de pe coastă” şi era o imagine sugestivă, muzicală a locului natal.

Maria Dragomiroi –   Floricică de pe coastă – din Fonoteca Societății Române a Radiodifuziunii

Au urmat alte discuri de muzică populară, de petrecere şi …de muzică uşoară. Încercând registre diferite, tematici variate, folosind circumstanţele de sărbătoare ca mod de a cunoaşte lumea şi preferinţele ei, Maria Dragomiroiu este apreciată de generaţii diferite. Are cultul familiei, are cultul prieteniei şi de aici acea bucurie de a fi împreună la marile sărbători de peste an. Pentru că nu este nicio sărbătoare împlinită, dacă nu ai familia alături, dacă prietenii nu sunt la masa pregătită cu sufletul şi înnobilată de cântecul rostit din adâncul inimii.

A primit de-a lungul carierei multe premii, câteva sunt însă de o rezonanţă deosebită:

1996 – Premiul Criticii Muzicale – pentru „Arta interpretarii cântecului românesc” acordat de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România „Mihail Jora”;

2009 – „Discul de Aur” – pentru albumul „Cântecul şi Dragostea”.

Poate cea mai prestigioasă distincţie a fost nominalizarea în doi ani consecutivi la în topul “Zece pentru Romania”. Maria Dragomiroiu a fost nominalizată la categoria cel mai bun interpret vocal pentru anul 2008, în urma cercetării sociologice întreprinse de CURS, TNS-CSOP, IMAS şi ISOMAR şi reprezentând opinia tuturor romanilor. A însemnat o recunoaştere unanimă a valorii sale ca interpret al unui anume timp istoric. Rămânerea în topul preferinţelor a însemnat o adevărată provocare pentru Maria Dragomiroiu.

Marcea, sat al comunei Ioneşti, judeţul Vâlvea a devenit astfel satul unei Marii a cântecului popular românesc. Iar multe din   cântecele sale sunt poveşti de viaţă transpuse în registrul muzical, publicul fiind tentat să se identifice cu o lume a bunelor rânduieli de altădată, azi parcă la antipod.

Maria Dragomiroiu – Doi voinici din Valea Mare – din Fonoteca Societății Române a Radiodifuziunii

Într-un interviu acordat ziarului G.d.Colorado” din New York, Maria Dragomiroiu şi-a definit pasiunea pentru cântecul popular:

“Cântecul este leagănul sufletului, cântecul este cel care face lumea mai bună, care îl face pe om mai vesel atunci când este trist, îi aduce aminte de părinţi, de locurile natele, de imaginile frumoase de acasa… Cântecul te face să te simți bine, mai relaxat, te face să visezi, să simti nevoia să iubesti și chiar să fii iubit… Sunt atâtea lucruri minunate, pe care le poate face cântecul… încât trebuie iubit și apreciat și păstrat acolo, în adâncul sufletului.”

Maria Dragomiroiu  – De la Drăgășani încoace – din Fonoteca Societății Române a Radiodifuziunii

Text și lectură : Gabriela Rusu-Păsărin

Copii români din Serbia la Festivalul Naţional de folclor „Ponoare, Ponoare”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 august 2016, 10:17

În perioada 5-7 august 2016 în Plaiul Cloşani, la Ponoarele, judeţul Mehedinţi a avut loc ediţia a XI-a a Festivalului Naţional concurs de folclor „Ponoare, Ponoare”. Au participat tineri interpreţi din toate zonele etnofolclorice ale ţării.

Invitaţi de onoare au fost copiii din Majdanpek, Serbia, care au interpretat cântece din folclorul românesc aşa cum s-au păstrat în comunităţile româneşti din Serbia. Au deschis parada portului popular şi s-au bucurat de frumuseţile naturale ale acestui loc: Podul lui Dumnezeu, lapiezurile şi Lacul Zaton.

Românii de peste Prut prezenți la Festivalul Internațional de Folclor de la Brăila

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 10 august 2016, 07:00

Un festival – concurs unic în România este cel organizat de Consiliul Județean Brăila, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brăila. Timp de un deceniu, în fiecare vară, se întâlnesc la Brăila purtători de folclor aparținând țărilor de pe cursul Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Moldova și Ucraina.

Toate cele zece ediții au avut ca invitați speciali membrii Orchestrei ”Lăutarii” din Chișinău conduși de maestrul Nicolae Botgros.

La recenta ediție (iulie 2016) au participat și concurente din Republica Moldova. Marcela Vuicu, originară din satul Bulboci, Raionul Soroca, a reprezentat zona folclorică nordul Republicii Moldova. Pasiunea pentru folclor a rămas balsam pentru sufletul său, interpretarea cântecelor culese din zona sa fiind o dovadă în acest sens. Cu studii remarcabile la Facultatea de relații internaționale și la Facultatea de Arte Frumoase din Chișinău, specializarea Folclor, Marcela Vuicu este o prezență apreciată de publicul românesc aflat de o parte și de alta a Prutului. Tot de la Chișinău a venit pentru a participa la acest festival internațional unic prin tematica sa și Popov Violeta. Ea a reprezentat zona folclorică Centrul Republicii Moldova.

Detalii despre ediția din acest an a Festivalul Internațional de Folclor Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării în interviul realizat de Gabriela Rusu-Păsărin:

Săptămâna Europeană a Tineretului şi Culturii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 9 august 2016, 20:01 / actualizat: 16 august 2016, 11:52

Cea de-a XVI-a ediţie a Săptămânii Europene a Tineretului şi Culturii s-a desfăşurat, la început de august, la Timişoara şi în Vestul României. Opt ansambluri folclorice de tineret din tot atâtea regiuni europene au răspuns invitaţiei organizatorilor: Ansamblul folcloric german Banater Rosmarein din Timişoara şi Forumul German al Tineretului Bănăţean cu sprijin financiar din partea Departamentului pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României, a Ministerului Federal de Interne din Germania şi a Fundaţiei „Stefan Jäger“ din Timişoara, iar partener al evenimentului a fost Forumul Democrat al Germanilor din Banat.

Deschiderea evenimentului a avut loc, luni după-amiază, în Sala Festivă „Karl Singer“ a Casei „Adam Müller Guttenbrunn“ din Timişoara. În acordurile imnului festivalului tineri în port popular au adus pe scenă steagurile ţărilor participante. Au fost prezenţi:

• Ansamblul Urmaşii Clanului lui Milesius din Enis, Irlanda,
• Ansamblul Rhénania-Alliance din Biesheim, Elsas, Franţa,
• Ansamblul austriac Villanders din Tirolul de Sud, Italia,
• Ansamblul San Gemiliano din Sestu, Sardinia, Italia,
• Ansamblul Danzas Postiguet din Alicante, Spania,
• Ansamblul Vetra din Regiunea Klaipeda din Lituania,
• Ansamblul şvabilor dunăreni Leőwey din Baranya, Ungaria
• şi ansamblul şvăbesc Banater Rosmarein ca reprezentant al României şi gazdă a festivalului.

Participanţilor le-a adresat un cuvânt de bun venit deputatul Forumului German în Parlamentul României, Ovidiu Ganţ, iar preşedintele ansamblului gazdă, Edith Singer, a remarcat în cuvântul său că la această ediţie este reprezentat un sfert din ţările care alcătuiesc Uniunea Europeană. Săptămâna Europeană a Tineretului şi Culturii a fost iniţiată în anul 1986, când Europa era încă despărţită de cortina de fier. Prin intermediul culturii şi al tinerilor cu sufletul şi mintea deschise la nou, graniţele care despărţeau continentul urmau să fie depăşite. După 1989, festivalul s-a deschis şi pentru ţările din Europa de Est. România a aderat proiectului în anul 1996 la invitaţia Ungariei, care era deja din 1992 partre a festivalului. Ansamblul Banater Rosmarein a fost gazda ediţiei cu numărul 10 a festivalului în anul 2004. 30 de ani de la prima ediţie, ideea care a fondat iniţiativa este mai actuală ca niciodată, a declarat preşedintele festivalului Günter Volk. El a subliniat importanţa acţiunii prin faptul că politicienii viitorului sunt tinerii de astăzi şi că reprezentanţii noştri în Parlamentul European și în parlamentele naţionale vor fi exact aşa cum îi educăm acum.

Organizatorii au pregătit participanţilor o săptămână plină. După ceremonia de deschidere şi evoluţia tuturor ansamblurilor pe scena Forumului Regional Banat au urmat alte două spectacole în oraşul Deta din Judeţul Timiş şi în Comuna Zăbrani/Guttenbrunn din Judeţul Arad. Evoluţiile ansamblului gazdă au fost substituite cu evoluţii ale formaţiilor locale: Ansamblul „Edelweiss“ al Forumului German din Deta şi Ansamblul „Doina Mureşului“ din Arad alături de o formaţie de copii din satul Chesânţ la Zăbrani. Pe tot parcursul săptămânii, participanţii au petrecut mult timp împreună, au organizat diferite jocuri şi seri festive de de pretrecere. Festivalul s-a încheiat cu o gală desfăşurată, vineri, la Casa de Cultură a Tineretului din Timişoara. După evoluţia celor opt ansambluri, prin care participanţii au exprimat diversitatea europeană, a urmat un dans comun la care a participat simbolic câte o pereche de la fiecare ansamblu, dând astfel expresie spiritului de unitate al Europei. Apoi, toţi cei prezenţi au intonat imnul festivalului, prima strofă în germană, a doua în italiană, a treia în engleză, iar ultima fiecare în limba lui. La final, gazdele de anul acesta, membrii Ansamblului Banater Rosmarein, au predat drapelul festivalului Ansamblului Villanders din Tirolul de Sud, care va organiza a XVII-a ediţie a Săptămânii Europene a Tineretului şi Culturii în anul 2018 în Nordul Italiei.

A consemnat

Adrian Ardelean, Radio România Timişoara, redacţia germană

Foto: Zoltan Pazmany

Credinţe populare despre Maica Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 august 2016, 05:50

În această săptămână bine e să ne amintim credinţele de altădată despre  Maica Domnului. Astfel vom invoca bunăstarea familiei şi norocul casei.

Maica Domnului are grijă de femeie şi de pruncul ei. Femeia „în dureri” spală icoana Maicii Domnului şi bea acea apă. Durerile vor fi mai mici.

Copilul, cât e mic, cât suge, se spune, să nu-i dai apă, că pe dânsul îl adapă Maica Domnului; dacă va bea apă, Maica Domnului se va îndepărta de el.

La însurăţeii sau mătcuţarea fetelor se invocă Sfânta Maria. Secvenţa elocventă din ritual se desfăşoară astfel: Tatăl sufletesc pune turta pe masă, pe turtă pune apoi o lingură de sare albă. Toţi cei de faţă, dar mai ales fetele care vor să se mătcuţească (să devină verişoare, verii sau surori de cruce) îşi fac cruce şi zic:

Doamne ajută, Maică Marie

De bine şi de noroc să-mi fie.

Pentru a se „împodobi cu frumuseţe” se fac rugăciuni şi chiar vrăji în numele Maicii Domnului.

„În Bucovina se practică următoarea datină: în revărsatul zoilor fata merge la o apă curgătoare şi zice de trei ori, plecându-şi corpul şi ţinându-şi mâinile cu degetele încleştate:

Bună dimineaţa, apa lui Iordan

Cu stropii lui Avram

Bună dimineaţa, apa lui Ichim

Cu stropii de vin!…

Povesteşte apoi cum s-a pomenit sluţită, cum Maica Domnului îi făgăduieşte şi-o face mai mândră de cum era. Fiind vrăjită cu „ură, pâră, adusuri, supusuri, minciuni”, Maica Domnului

…Dinţi de os din gură scosu-i-a

Fagure de miere sub limba pusu-i-a…

…Din brâu de şarpe descinsu-a-(a)…

Şi-n brâu de mătasă încinsu-o-(a)…

…Din papuci de plotun descălţatu-o

Şi-n cizme galbene încălţatu-o…[1]

Speranţa este cea invocată în momentul de îndoială sau necaz, în clipe de deznădejde sau chiar în cele de plictis. Speranţa este cea care te salvează, proiectându-ţi gândul într-o lumea a ta, unde izbânda binelui este imediată. Şi tot prin speranţă ajungi să împlineşti gândul cel bun, având ca model pe Maica Domnului cea neprihănită, cea făcătoare de minuni, cea care are tăria să-şi vadă fiul murind pe cruce, Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu.

Bătrânele satului mai ştiu credinţe şi obiceiuri, din care imaginea Maicii Domnului este generatoare de atitudini morale, conforme cu mentalitatea universului rural patriarhal. Femeile le respectă ca o lege nescrisă, veşnică şi pentru că încălcarea interdicţiei ar atrage după sine pedepse şi mai ales „însemnări”.

Femeia ţine în echilibru casa, e statornicia şi frumuseţea ei, şi paradoxal, cele mai multe interdicţii îi sunt adresate.

Toate vin de la păcatul originar.

Se spune că femeia nu are voie să sară peste proţapul carului. Va fi blestemată de Domnul Hristos şi Maica Domnului, pentru că proţapul e cruce. Dar bărbatul are voie?

Femeia în fântână nu are voie să intre, căci e blestemată de Maica Domnului cu rânduielile. Numai bărbatul poate intra, pentru că e curat.

Când e vorba despre ei, bărbaţii, admonestările sunt mai blânde. Se spune: „A furat papucul Maicii Domnului”, adică s-a îmbătat.

Atributele pământeşti nesurprinse de iconografie au corespondent în poveşti despre Maica Domnului şi fac trimitere la femeia din satul de altădată.

[1] Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, Bucureşti, Colecţia Mytos, Editura Saeculum I.O., 1988, p. 177.

”Cărțile” Domnului Tudor Gheorghe

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 august 2016, 05:05

Trebuie să iubești locul în care te-ai născut, să simți că nu poți să te-mplinești ca destin decât culegând ceea ce este mai valoros și identitar în spațiul geografic și spiritual care te readuce la matcă ori de câte ori vrei să-ți manifești cele mai tainice imbolduri creative.

Tudor Gheorghe este un asemenea creator de frumuseți, în esență perene, dar care par irepetabile după fiecare aducere în consștiința publicului.

Născut în comuna Podari, județul Dolj, la început de Gustar 1945, Tudor Gheorghe va fi actorul care la 21 de ani juca pe scena Teatrului Național din Craiova. Va fi cel care nu se va despărți niciodată de cobza sa, cel care va îmbina într-un mod magistral cultura tradițională, căreia îi este tributar prin origini, cu valorile înalte ale poezie românești din toate timpurile. Când a apărut cu cobza singur în scena imensă a unui teatru obișnuit cu distribuția spectacolelor care să copleșească audiența, publicul a simțit enorma povară a ”menestrelului la curțile dorului” : să umple scena cu personalitatea sa, să capteze sala mare a Naționalului craiovean. Era un public select, dar legat indestructibil de rădăcinile tradiționale ale unui neam care nu vrea să se desrădăcineze. Primul rol de actor al lui Tudor Gheorghe, la puțin peste cei 20 de ani ai săi, a fost Paznicul tânăr în spectacolul lui Victor Eftimiu ”Cocoșul negru”. Probabil acesta a fost și rolul vieții sale. Paznic la curțile dorului…de folclorul românesc. Absolvent al Institutului de Teatru din București, promoția 1966, Tudor Gheorghe va rămâne în orice circumstanță scenică un mare actor. După 2 ani de studii aprofundate la Institutul de folclor al Academiei Române, Tudor Gheorghe va susține al doilea recital memorabil, după ”Menestrel la curțile dorului”, intitulat simplu ”Șapte balade”. Tudor Gheorghe va înlătura zgura amintirii de pe baladele vechi românești păstrate în arhiva Institului de folclor și le va aduce în fața publicului ca elocventă dovadă că frumusețile textelor cântecelor de altădată nu sunt umbrite de trecerea vremurilor, ci, asemeni vinurilor, sunt și mai valoroase cu cât timpul se luptă cu uitarea lor. Într-un interviu pe care l-am realizat cu ani în urmă cu un bătrân lăutar din Olt, țambalagiu și ”gurist”, Lică Militaru, am aflat răspunsul dorit la întrebarea-capcană : ”La nuntă mesenii doresc să asculte balade ?”  Și mi-a răspuns : ”Nu există nuntă fără bătrâni și nici nuntaș care să nu lăcrămeze când îi cânt balade știute sau neștiute”.

Dorind să culeagă cele mai frumoase cântece ale oltenilor, Tudor Gheorghe a început documentarea la Institutul Brăiloiu, dar nu s-a oprit aici. A bătut drumurile Gorjului, a ajuns la lăutarii vestiți, Geacu-Cătăroiu, la ceata lui Pițigoi, s-a întrecut cu ei în a cânta pentru a-i face să spună texte pe care lumea le-a uitat și așa a cules, de la ei, tezaurizatorii acestor comori inestimabile, cântece aproape uitate. Azi, după ce le-am auzit interpretate de Tudor Gheorghe parcă le știm dintotdeauna :

Tudor Gheorghe – Mărie, Mărie – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Dornic să scormonească amintiri și să nu lase uitarea să întineze memoria unor locuri cu o istorie zbuciumată va concepe un spectacol surprinzător, așa cum vor fi multe de-a lungul carierei sale :”La margine de imperii” susținut în martie-aprilie 2008 dedicat singurei regiuni din această țară care a fost sub mai multe imperii. Muzica este mai puțin cunoscută, culeasă și prelucrată dintr-o carte apărută doar în limba germană. „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” de Matthias Friedwagner, apărută în 1938, conține 530 de partituri muzicale și versuri culese din Bucovina, între anii 1902-1916, la inițiativa Ministerului Culturii, din Viena.

Tudor Gheorghe s-a întors de fiecare dată la folclorul oltenesc și a editat albume muzicale care au făcut istorie: istoria cântecelor tuturor generațiilor: Pasăre galbină-n pene (1978), Între răsuri și trandafiri (2005). Volumele discografice devenite reper pentru cel ce a știut să ne convingă de diferența dintre rapsod și lăutar au fost cele reunite sub genericul Petrecere cu taraf : primul volum a apărut în 2002, al doilea subintitulat Trimite vorbă în 2004 și al treilea Când Dumnezeu era mai jos în 2007. Toate acestea sunt spectacole interpretate magistral, cu o forță de redare a inefabilului versului popular și cu o susținere impresionantă a unei linii melodice parcă știută și totuși parcă niciodată astfel cântată. Sunt în egală măsură cărțile de culegere de folclor ale folcloristului Tudor Gheorghe. Pentru că Tudor Gheorghe nu este numai interpretul, nu este rapsodul sau lăutarul, este intelectualul care știe să culeagă cele mai frumoase variante ale unor cântece foarte cunoscute și să le redea ca nimeni altul, aici intervenind calitățile native și cultivate ale actorului Tudor Gheorghe.

Tudor Gheorghe- Frică mi-e că mor ca mâine – din arhiva Societății Române de Radiodifuziune

Într-un interviu realizat în urmă cu aproape 15 ani l-am întrebat ce reprezintă aceste apariții discografice pentru domnia sa. Mi-a răspuns că însemnă chiar viața așa cum a cunoscut-o în satul de la marginea orașului…Și a corectat cu aplomb: ”Nu, orașul este de la marginea satului. Pentru că satul este centrul lumii”. Și fără altă vorbă a cântat:

Tudor Gheorghe: De unde vii tu, fă lele – din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Pe tatăl său l-a venerat. Ilie Tudor a fost părintele care în perioada detenției comuniste a urmărit cu dor de acasă familia care avea să pătimească pentru anii săi de carceră. Când s-a întors după ani la casa din Podari, era noapte și, ca să nu trezească pe cei dragi, s-a așezat pe prispa casei, lângă câinele care l-a recunoscut și a așteptat ivirea zorilor la cântatul cocoșilor. Așa îți iubești familia și așa pui pavăză cu gândul cel bun casei care este universul cu adevărat al lumii tale. Și în acest univers păstrător de spirit românesc și tradiții veșnic sub securea timpurilor moderne, Tudor Gheorghe a lăsat cărțile sale. Pentru că toate volumele sale discografice cu folclor al românilor sunt cărți fundamentale ale celui ce a fost pasionat culegător de folclor, interpret inegalabil și învățător pentru generațiile tinere care cunosc aceste valori inestimabile de patrimoniu imaterial prin lecțiile la scenă deschisă a celui ce este prezentat simplu: Tudor Gheorghe. Această simplitate este în fapt apanajul celebrității. Rămân în inimile noastre ecourile cântecelor lăsate spre nemurire de Tudor Gheorghe:

Tudor Gheorghe – Rădița, neichii, Rădiță – din fonoteca Societății Române de Radiodifuziune

Festivalul Internațional de Folclor Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 august 2016, 05:15

Festivalul Internațional de Folclor

Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării

Ediția a X-a, Brăila, și-a desemnat câștigătorii

Un festival – concurs unic în România este cel organizat de Consiliul Județean Brăila, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brăila. Unicitatea are dublă semnificație: tematica aleasă, cântecul de dragoste, și participarea concurenților aparținând țărilor de pe cursul Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Moldova și Ucraina. La ediția din acest an au participat 30 de concurenți reprezentând Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, România și Ucraina. Repertoriul exclusiv de dragoste a creat un climat emoțional susținut de calitățile interpretative ale tinerilor purtători de folclor. Ediția a X-a și-a desemnat câștigătorii.

Trofeul festivalului a fost obținut de Grupul ”Dunav” din Serbia. Membrele grupului sunt studente la Facultatea de muzică din Belgrad, specializarea etnomuzicologie. Pasionate de culegerea și valorificarea folclorului sârbesc, cele cinci tinere interprete au convins juriul prin acuratețea interpretării, calitățile vocale, sensibilitatea transmiterii mesajului de dragoste și prin frumusețea costumelor reprezentând zona folclorică Centrul Serbiei.

Premiul I a fost acordat lui Herăscu Constantin Cosmin din Jud. Vâlcea, Premiul al II-lea Iulianei Iordache din Dâmbovița, Premiul al III-lea Ralucăi Radu din Vaslui. Premiul pentru popularitate a fost decernat Nicoletei Ghelase din Brăila, cea care a obținut un punctaj bun din partea juriului, iar interpretarea sa vocală a avut impact la public. O semnificație în plus pentru caracterul de notorietate a unui festival cu certe valențe de unicitate. Premiul pentru autenticitatea costumului a fost obținut de Bărbat Denisa Ioana, cea care a reprezentat zona Secașelor și a purtat un costum cu o vechime de peste 100 de ani, punctajul obținut pentru interpretare fiind în egală măsură meritoriu.

Remarcabile au fost și evoluțiile în concurs ale tinerelor din Republica Moldova. Violeta Popov este din Chișinău, absolventă a Colegiului de muzică ”Ștefan Neaga” din Chișinău. Marcela Vuicu a reprezentat zona folclorică Nordul Republicii Moldova , este originară din Raionul Soroca. Studiile sale universitare atestă valoarea intelectuală și pasiunea pentru folclorul românesc: Facultatea de Relații Internaționale și Facultatea de Arte Frumoase, specializarea folclor, Chișinău.

Ediția a X-a a fost un regal de cântece de dragoste, o imagine simbolică a costumelor tradiționale din țările riverane Dunării și un reper pe harta festivalurilor europene.

A consemnat

Gabriela Rusu-Păsărin

Ion Bolocan, sculptor din Republica Moldova

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 august 2016, 01:24

Originar din Orhei, Republica Moldova, s-a considerat român și în sculptura sa a promovat simbolurile românești. Cel mai reprezentativ simbol este casa părintească, ”seva spiritului românesc”.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin

Dobrogea multietnică – Cultura şi civilizaţia tătarilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 august 2016, 19:40

Dobrogea multietnică – Cultura şi civilizaţia tătarilor

Istoria şi creaţia cultural-civilizatorie dau legitimitate, demnitate, sens, drepturi şi obligaţii comunităţiilor etnice care s-a aşezat şi a convieţuit de secole, prin voia destinului istoric, în acest colţ de ţară românească, Dobrogea. O Dobroge multietnică şi multiconfesională, caracterizată de Constantin Brătescu “O Europă şi o Asia în miniatură”, “un uriaş muzeu etnografic viu”,”cap de pod şi poartă spre Orient”.

Tătarii şi Turcii– comunităţi de cetăţeni români ce trăiesc pe teritoriul României de opt secole – au propria identitate etno – lingvistică, religioasă şi culturală pe care au păstrat-o, au exprimat-o, au dezvoltat-o. Ei au contribuit la ridicarea României moderne, au pus umărul la Reîntregirea României Mari, şi-au înscris numele în rândul eroilor neamului din cele două războaie mondiale, au fost parte a consolidării statului de drept, a României democratice, europene, din zilele noastre.

Tătarii – grupul nogaic şi grupul crimeean – s-au aşezat pe litoralul Mării Negre şi în inima Dobrogei până de-a lungul Dunării. Ei au ocupat bazinul râului Casimcea până la capul Midia, toată regiunea văii Karasu până la Cara-Harman (azi Vadu) şi se ocupau cu agricultura, creşterea cailor, cărăuşia, comerţul.Una din primele menţiuni ale prezenţei tătare în Dobrogea o găsim într-un document din timpul sultanului Mohamed al-II-lea şi se referă la epoca lui Ginghiz Han (n. 1229) când şefului militar tătar Ebruz-Ata i-a fost dăruit un domeniu din zonă. De numele lui Djemaleddin Ibrahim Berke Han (1257 – 1266), urmaşul lui Batu Han se leagă colonizarea în Dobrogea a turcilor selgiukizi din Anatolia (1262-1264) cât şi islamizarea Hoardei de Aur la confesiunea sunnită. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea prezenţa tătară se consolidează în nordul Dobrogei. 4 Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu 23.440 monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 lângă Mihail Kogălniceanu (judeţul Tulcea), ca şi a altora la Isaccea, Tulcea, Mangalia şi Cernavodă, monede emise de hanii tătari.

Celebrul călător arab Ibn Battuta care a trecut prin Dobrogea pe la 1330-1331, a consemnat că: ,,Oraşul Baba Saltuk (azi Babadag), este cel din urmă pe care-l stăpânesc tătarii. Între el şi începutul împărăţiei greceşti (bizantine) sunt 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni’’.

O altă stabilire masivă a tătarilor în această regiune datează din timpul hanului Timur Lenk (1364-1405), când circa 100.000 de persoane s-au stabilit în Peninsula Balcanică. Datorită numărului lor ridicat, din secolul al XVI-lea călătorii străini au început să numească Dobrogea şi „Ţara Tătarilor„. Odată cu ascensiunea ţarismului spre Marea Neagră şi declanşarea seriei de războaie Rruso-Turce din secolele XVIII-XIX, tătarii dobrogeni, aflaţi între interesele celor două imperii, şi-au căutat adesea refugiu în vecinătate, ajungând să părăsească provizoriu Dobrogea de câteva ori. Precizez că după Războiul Ruso-Turc din (1768-1774), o parte a tătarilor din Cuban s-au stabilit în zona Deltei Dunării, iar după anexarea Hanatului Crimeii de către Imperiul rus în anul 1783, mai multe grupuri de tătari s-au stabilit în Dobrogea, urmate de altele refugiate după un alt conflict Ruso-Turc din 1806-1812.

Chiar dacã, în perioada 1878–1918, o bună parte a populaţiei tătăreşti din Dobrogea a părăsit ţinutul, cei rămaşi au fost treptat integraţi în viaţa politicã şi economicã a provinciei. Încă din 1879, primarii a 26 de localităţi din judeţul Constanţa erau tătari şi în alte zeci de consilii orăşeneşti, comunale tătarii erau reprezentaţi.

După revenirea Dobrogei la Patria Româna, în viaţa Tãtarilor de aici a început o nouã Epocã. S-au creeat Instituţii Publice de Culturã Naţionala şi de Cult Islamic. Dintre acestea menţionãm, la loc de frunte, Seminarul Musulman, care a funcţionat, iniţial, la Babadag şi a fost transferat, în 1901, la Medgidia. De asemenea, Revista „Emel”(Ideal) a însemnat, pentru perioada interbelicã, o veritabilã Şcoalã Renascentistă, răspândind în rândurile tătarilor ideile generoase ale marelui umanist tătar Crimeean Ismail Gaspirinski şi poetul naţional tătar Mehmet Niyazi.

(va urma)

Ghiulşen İsmail-İusuf

Relaizatoare emisiuni în limba tătară-Radio Constanţa

Centru de Informare al României la Slatina, Ucraina

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 august 2016, 19:30

În cadrul eforturilor de promovare a limbii, culturii și civilizației române, Primăria din Slatina, Ucraina, înfiinţează un Centru de Informare al României, o unitate de informare, promovare şi predare a limbii, culturii şi civilizaţiei româneşti, inclusiv cele derivate din statutul României ca stat membru al Uniunii Europene. Noua instituţie va fi realizată împreună cu Ministerul Afacerilor Externe al României, ne-a informat Eleonora Moldovan, Consulul General al României de la Cernăuţi.

A consemnat

Brândușa Oanța