„Caleidoscopul sufletului feminin”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 mai 2018, 08:56 / actualizat: 22 mai 2018, 8:33

Catedra de limba şi literatura română a Facultăţii Pedagogice „Juhász Gyula” a Universităţii din Seghedin şi Departamentul de Litere al Universităţii „Emanuel” din Oradea, în colaborare cu Autoconducerea Naţionalităţii Române din Seghedin şi Institutul Cultural Român Budapesta – filiala Seghedin a organizat recent conferinţa internaţională interdisciplinară „Caleidoscopul sufletului feminin”.  Evenimentul s-a desfășurat pentru a treia oară consecutiv, primele două ediţii având loc la Oradea. Au fost prezenţi profesori, cercetători, muzeografi din trei ţări, România, Serbia și Ungaria, dar au onorat cu prezenţa și consulul general al României la Seghedin, Daniel Banu și consulul Cristian Daniel, tot din Seghedin. Au prezentat lucrări de specialitate, invitaţi din Vârșeţ (Serbia), Timișoara, Oradea, Zalău, Brașov (România), Jula și Seghedin (Ungaria).

Evenimentul a fost un cadru pentru prezentarea rezultatelor unor cercetări şi exegeze întreprinse cu metodele specifice diferitelor ştiinţe umaniste (istorie şi critică literară, teologie, etnologie, sociologie, psihologie și jurnalism) asupra condiţiei femeii. Motivaţia iniţierii conferinţei vine din dorinţa evidenţierii valorilor culturale pe care le generează sufletul feminin.

De ce „Caleidoscopul sufletului feminin” – ne explică dr. Mihaela Bucin, șefa catedrei de limba și literatura română a Universităţii din Seghedin.

PC – Mihaela Bucin

A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA, Emisiunile în limba română

Foto: ICR Budapesta și Iulia Kaupert

Constandinul puilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 mai 2018, 05:00 / actualizat: 21 mai 2018, 8:28

La 21 mai se sărbătoreşte Sfântul Constantin, cel ce a construit Cetatea Bizanţului şi care a reunit pe toţi episcopii Imperiului într-o adunare numită sinod, la Niceea în anul 325 d. Hr. Se sărbătoreşte împreună cu Sfânta Elena, Împărăteasa Elena, mama sa. Este o mare sărbătoare, în care sunt celebrate smerenia, ca atitudine creştinească şi libertatea Bisericii Creştine.

(varianta audio a rubricii)

Acestea sunt reperele esenţiale ale sărbătorii religioase. Ziua este însă şi o sărbătoare populară, cunoscută sub numele de Constandinul Puilor.

Este momentul în care păsările pădurii îşi învaţă puii să zboare. Firescul lumii este de regăsit şi în succesiunea gesturilor… păsăreşti. Tineretul păsăret se reuneşte prin grai, grai ce şi-l capătă de Vlasie. Se plac şi se-mperechează, după legea firii, la Dragobete. Îşi construiesc cuibul împreună, întotdeauna împreună. Din „ciugulelile” lor ies puii, iar puii trebuie învăţaţi să zboare. Nu oricând, ci de Constandinul puilor. Pentru că odată şi odată puii trebuie să-nveţe să zboare în lume.

Când nu-i mai vezi prin cuib zici cu mult regret: A zburat puiul cu aţa. Adică şi dacă-l priponeşti, dacă vrei să-l legi de casă el tot îşi ia zborul în lume, că aşa e legea firii. Iar dacă trece vremea vreunui lucru sau fapt tot expresia: A plecat puiul cu aţa – aminteşte că timpul fuge, nu stă-n loc, nici dacă dai şapte sărindare.

Constandinu puilor e ultima zi când se mai seamănă porumbul, ovăzul şi meiul.

Semnul făcut cu călcâiul în pământul doritor de sămânţă se acoperă de trecerea timpului. Nu se lucrează, să nu dea iama păsările cerului în holde şi struguri.

Că se spune, „după păsările cerului tu să te duci să le vezi în mijlocul codrului sau al holdelor şi nu să vină ele să-ţi ciugulească din boabe şi struguri”.

Îţi ciugulesc doar din palmă – asta de drag sau de linguşeală, că uneori nu mai poţi să le deosebeşti.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Paştele cailor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 mai 2018, 11:31

În a şasea joi după Paşti, când e şi sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea cabalină cu dată mobilă Paştele cailor sau Joia Iepelor.

(varianta audio a rubricii)

Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă. Legendele amintesc de momentul în care caii au fost blestemaţi să se bucure de saţietate doar o dată-n an:

„Preacurata Fecioară Maria, după ce l-a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi apoi săturându-se se culcară şi prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul, cât era în iesle, ci ei ‚mâncară până chiar şi cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-L afle Irod şi să-L taie”. (legendă din Banat)[1].

Maica s-a supărat şi i-a blestemat:

Fire-aţi cai voi blestemaţi

                                    Să n-aveţi nicicând saţ

                                    Până-n ziua de Nălţare

                                    Dar şi-atunci ne-ndestulare.

sau:

Fire-aţi cai voi osândiţi

                                    Şi de mine-afurisiţi,

                                    De mine, de Dumnezeu,

                        Mai tare de fiul meu,

                        Fiindcă nu m-ascultaţi,

                        Voi să nu mai aveţi saţ,

                        Numa-n ziua de Ispas

Şi şi-atunci vreme de-un ceas.

Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau, se definitivau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia La paştele cailor se foloseşte cu sens peiorativ, adică niciodată.

Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paşti.

Iată şi socoteala

               De unde nu se face procopseala!

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 241.

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 mai 2018, 12:08

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta audio a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Serbare de absolvire la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 mai 2018, 10:19

Lacrimi şi emoţii la despărţirea de alma mater

Ziua de sâmbătă, 5 mai a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa celor 48 de absolvenţi ai Liceului Nicolae Bălcescu din Jula, dar şi o zi emoţionantă pentru cei doi diriginţi – Vera Cser şi Silvia Cefan.

Sala de spectacole a Centrului Cultural Românesc s-a dovedit din nou a fi neîncăpătoare – elevi, profesori, părinţi, bunici şi prieteni au asistat la serbarea de absolvire a tinerilor care vor părăsi şcoala ai căror elevi au fost timp de 4 sau chiar 12 ani. La eveniment au fost de faţă PS. Siluan, episcopul românilor ortodocşi din Ungaria, pastorul Petrică Creţu de la Biserica Baptista din Micherechi, reprezentanţi ai consiliului local, consulii generali ai reprezentanţelor diplomatice ale României din Jula şi Seghedin, Florin Trandafir Vasiloni şi Daniel Banu, dar şi reprezentanţi ai Universităţii Aurel Vlaicu din Arad.

Serbarea a început cu cuvintele pline de suflet rostite de directoarea Maria Gurzău Czegledi, care le-a vorbit elevilor despre cele mai importante principii ale existenţei  umane, cum sunt credinţa, dragostea, dăruirea, decenţa, demnitatea umană şi atitudinea faţă de semenii noi, care se cere să fie bazată pe multă dragoste, solidaritate, toleranţă.

Festivitatea a continuat cu un program literar-artistic pregătit cu migală de absolvenţi, câteva melodii şi versuri în limba română şi maghiară, dar fiecare clasă a inclus şi câteva momente dedicate celei mai dragi fiinţe, mama.

Apoi absolvenţii au primit din partea colegilor din clasa a 11-a tradiţionala trăistuţă cu sare, pâine şi un ban, simbol al belşugului şi bucuriei.

Au fost premiaţi cei mai eminenţi elevi ai promoţiei 2014-2018. Din 1984 se decernează anual placheta Bălcescu, fondată de profesoara Lucia Borza, pentru păstrarea şi transmiterea tradiţiilor, premiile „Pentru elevii noştri” pentru merite deosebite acumulate în cei 4 ani de liceu, diploma intisutită de profesoara Iuliana Jurău Rad pentru conduită excepţională, cea a regretatei profesoare de matematică Ana Crişan, şi alte premii oferite de Catedra de filologie română a Universităţii ELTE, Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, Autoguvernarea de Naţionalitate Română a Judeţului Bichiş şi Biserica Ortodoxă a Oraşului Mic din Jula.

Aşadar cei 48 de absolvenţi ai Liceului Nicolae Bălcescu din Jula s-au despărţit de alma-mater cu părere de rău şi lacrimi în ochi şi urmează să-şi ia viitorul în propriile mâini. În toţi aceşti ani tinerii au parcurs toate etapele adolescenţei şi totodată au atins o parte din viaţa matură. Traversând aceste caracteristici specifice vieţii, ei au de demonstrat acum că au rămas cu ceva din tot ceea ce au învăţat cândva.

Interlocutori: Maria Gurzău Czeglédi – directoare; Vera Cser – dirigintă, clasa a XII-a A; Silvia Cefan – dirigintă, clasa a XII-a B; Estera Ardelean – placheta Bălcescu; Krisztofer Paksi – placheta Bălcescu; Estera Aida Ruja – diploma profesoarei Iuliana Jurău Rad pentru conduită; Ana Petruşan – diploma profesoarei de matematică Ana Crişan; Beatrix Boca – diploma „Pentru elevii noştri”

A consemnat|: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA, Emisiunile în limba română

Foto: Foaia românească

6 Mai – ziua când Turcii şi Tătarii săbătoresc Qıdırlez(Hıdırlez) Bayrami

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 mai 2018, 11:05

Această sărbătoare preislamică îşi are originile în cultul dualităţii şi celebrării reîntoarcerii la viaţă. Sărbătoarea marchează începutul anului agricol, trecerea la anotimpul cald şi implică practicarea unor gesturi ritualice: rostogolirea pe iarbă – ca toate relele să se ducă pe duşmani; săritul peste foc – să se cureţe totul de ce este rău; lăsatul hainelor afară pentru ca cei doi sfinţi în timpul nopţii (de 5 spre 6 mai) să le biciuiască şi posesorul hainelor să fie scăpat de rele; cunoasterea ursitului şi a viitorului de către tinerele fete.

Astfel că, există obiceiul ca în ziua de Qıdırlez(Hıdırlez) să se consume mâncare albă: iaurt, brânză, ouă, carne albă de miel sau pasăre. În această zi de 6 mai se merge la mormintele apropiaților. Acestea se curăță, se împodobesc cu flori, apoi se fac rugăciuni, pomeni, se ajută cei nevoiași. Se sacrifică miei și se prepară ciorbă din carne de miel (Sorpa), precum și preparate din aluat: qalaqay(turtă), qobete(plăcintă cu carne), qurabyie(corăbioare) și altele.

Calacaiul (turta) se prepară în straturi, cu brânza sau cu jumări de oaie, tare ca piatra sau uleioasă. Acest produs tradițional se prepara de către gospodine în zilele de Qıdırlez (6mai), Tepreș (serbare câmpenească), Nawrez(21martie), conform tradiției rostogolirea turtei între picioarele copiilor, așezarea la temelia casei şi la prima brazdă indică dacă anul în curs va fi unul roditor sau secetos. Astfel dacă turta odată rostogolită cade pe partea din față, se spune că acel an va fi îmbelșugat.

Sărbătoarea care aducea în prim plan riturile de fertilitate, implica şi miturile moşilor şi ale strămoşilor, prin pomenirea străbunilor (comemorarea acestora la cimitir).

După legendă, cei doi fraţi gemeni Hızır şi Iliaz, au fost alungaţi din Cer de către Creator şi au primit dreptul de a se întâlni, o singură dată pe an (în ziua de Qıdırlez- Hıdırlez), unul devenind stăpânul Pământului şi celălalt al Cerului. Aceştia au fost consideraţi patronii astronomici ai vieţii umane. Cei doi profeţi Hîdîr şi Ilias se întîlnesc în fiecare an pe 6 mai, pe pămînt ca să vestească musulmanilor primăvara.

Turtă tradițională (Calacai-qalaqay) se prepara un aluat din ou, ulei, iaurt, drojdie, sare și făina. Se frământă o cocă potrivit de moale. Aluatul se întinde și se unge cu ulei deasupra. Se așază una peste alta, se rulează şi se pun în tavă cu capetele în jos. Se apasă cu mâna și se lasă să-și mai mărească volumul. Se mai apasă până se umple tava cu coca crescută. Pe deasupra se unge cu un gălbenuș de ou. Cu o furculiță și cuțit se ornează motive orientale. Se coace în cuptorul încins.

Ghiulşen Ismail Iusuf

Radio România Constanţa

Constanta: Târgul de binefacere –„Să dăruim împreună” a ajuns la cea de-a XI-a ediţie

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 mai 2018, 10:55 / actualizat: 17 mai 2018, 9:45

Anul acesta Târgului de binefacere –„Să dăruim împreună” a ajuns la cea de-a XI-a ediţie, organizatorii târgului umanitar au fost Instituţia Prefectului – Județului Constanţa în parteneriat cu Consulatele Generale ale Republicii Turcia şi Federaţiei Ruse la Constanţa şi cu reprezentanţii minorităţilor naţionale.

Acţiunea a avut loc sâmbătă, 28 aprilie 2018, în incinta centru comercial Vivo din Constanţa. În cadrul târgului fiecare partener şi-a amenajat un stand pentru ţara pe care o reprezintă, Instituţia Prefectului realizând standul pentru România. La aceste standuri au fost prezentate şi comercializate obiecte, suveniruri originale şi produse alimentare tradiţionale, au fost derulate spoturi cu obiceiuri şi tradiţii ale etniilor, însoţite de momente artistice specifice cu participarea ansamblurilor etniilor din Dobrogea.

Cu standuri de prezentare şi vânzare au participat: Uniunea Democrată a Tătarilor Turco – Musulmani din România, Uniunea Democrată Turcă din România, Comunitatea Elenă „Elpis” Constanţa, Uniunea Armenilor din România – filiala Constanţa, Consulatul General al Republicii Turcia la Constanţa alături de Asociaţia Oamenilor de Afaceri Turci Dobrogea, Centrul Cultural Turc „Yunus Emre” şi Turkish Airlines Constanţa, Comunitatea Rulilor – Lipoveni din România – filiala Constanţa prezenţi la stand împreună cu reprezentanţii Consulatului Federaţiei Ruse la Constanţa.

Momentele artistice au fost susţinute de ansamblurile folclorice ale etniilor prezente la eveniment. „CanRenkler” (UDTTMR), „Fidanlar” (UDTR), „Elpis” (Comunitatea Elenă), „Muguraşii Cumpenei” (Primăria Comunei Cumpăna) şi solista Georgiana Chiriţă (CRLR – fil. Constanța). Alături de ansamblurile minorităților etnice din Constanţa, anul acesta a participat, în premieră, şi Ansamblul de dansuri armâneşti „Iholu”.

Conform comunicatului de presa transmis de Institutia Prefectului Judeţului Constanţa, evenimentul este organizat din anul 2006, iar de-a lungul timpului fondurile colectate au fost oferite persoanelor cu  dizabilităţi, secţiilor de Pediatrie şi Neonatologie din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, Centrului de Primire a Copiilor în Regim de Urgenţă Constanţa, Centrului de Plasament „Delfinul” din Agigea, Centrului de Plasament „Antonio”, Centrului pentru Educaţie Incluzivă “Delfinul” urmând ca în acest an fondurile colectate să fie direcţionate către elevii din Centrul pentru Educație Incluzivă „Maria Montessori” din Constanţa.

Ghiulşen Ismail-Iusuf

Radio România Constanţa

Para comorilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 mai 2018, 16:58

  Se crede că în zile însemnate de Sfântul Vasile, de Paşti, de Sfântul Gheorghe şi de Ispas comorile ard.

Ceea ce se vede arzând este para focului.  Ea indică locul unde sunt ascunse comorile.

(varianta radiofonică a rubricii)

Ca toate lucrurile pe lumea asta comorile sunt şi ele „curate” şi „necurate”. Pot fi deosebite prin culoarea flăcării şi prin delimitarea timpului când ard. Comorile curate ard de la miezul nopţii (după cântatul cocoşilor) până în zori, iar flăcările sunt albăstrui sau verzui. Para focului curat arată că acele comori au fost îngropate cu gând bun şi pot fi descoperite de oricine. Vor aduce noroc şi prosperităţi.

Comorile necurate ard de la amiază până la miezul nopţii, iar flacăra este albă sau galbenă. Aceste comori nu pot fi dezgropate decât de cei care le-au îngropat. Oricine altcineva va fi întinat de blestemul comorii.

Oricine poate să vadă para comorilor, dar nu oricine are dreptul să le dezgroape. Iar dacă se-ncumetă să dezgroape, atunci trebuie să se asocieze; să fie trei sau cinci (număr impar), să aibă gând curat, să fie prieteni între ei (nu se dezgroapă comoara cu duşmani!).

Comoara necurată tentează la fel ca şi comoara curată. Cine se-ncumetă să o sape, trebuie să sacrifice înainte un animal, pentru că altfel viaţa i-ar fi pusă în pericol. Gestul sacrificării este compensatoriu pentru legea nescrisă a pământului tăinuitor şi de comori necurate. Groapa, care s-a săpat pentru a descoperi comoara, nu se acoperă, iar pe fundul ei se lasă un ban. E plata pământului şi însemn pentru luarea a ceea ce nu ai muncit, ci doar ai descoperit. Babele vrăjitoarele, se bucură nu atât la comoară, fie ea curată sau necurată, ci la piatra roşiatică pe care o găsesc pe locul unde se află comoara. Para comorii a ars piatra până i-a dat culoarea roşiatică şi a purificat-o, fiind bună pentru orice vrăji.

Cei ce caută comori umblă după potcoave de cai morţi.

Par a fi cu noroc, dar norocul nu-l vezi.

Se ştie doar că bogat e acela ce nu e dator şi că decât bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. Da, da’ suta mărită sluta!

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni,  Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Câştigătorii Olimpiadei la limba română, faza naţională

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 mai 2018, 08:36

Zece elevi de la şcolile generale româneşti din Micherechi, Jula şi Bătania, au participat pe 25 aprilie, la faza orală a Olimpiadei naţionale la limba şi literatura română, respectiv la cultură şi civilizaţie românească. După faza examenului în scris, care a avut loc la începutul anului, zece elevi au obţinut punctajul necesar pentru a intra în faza finală. Patru elevi de la şcoala din Micherechi, trei de la şcoala din Bătania şi trei de la şcoala din Jula. Concursul s-a desfăşurat pe două etape: cea la limba şi literatura română, la care s-au înscris şapte elevi din cei zece prezenţi, iar la cultură şi civilizaţie românească au concurat în total opt, aşadar majoritatea s-a pregătit pentru ambele etape.

Olimpiada naţională la română, pentru elevi de clasele 7–8, s-a desfăşurat la sediul din Jula al Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, unde participanţii au fost salutaţi, înainte de a se da startul olimpiadei, de către Tiberiu Juhász, preşedintele AŢRU, care şi-a exprimat bucuria de a fi din nou gazda acestui concurs, urând participanţilor mult succes.

La fel şi doamna Anamaria Brad Sarca, referent pentru învăţământ la Oficiul de Educaţie, Centrul Pedagogic pentru Naţionalităţi, le-a urat, la rândul său, concurenţilor bun venit, felicitându-i pentru faptul că au ajuns în faza finală. Anamaria Brad le-a vorbit şi despre felul în care se va desfăşura competiţia şi i-a încurajat pe tineri să scrie şi să citească cât mai mult în limba română, pentru că la faza în scris foarte mulţi dintre participanţi s-au dovedit a fi destul de slăbuţi la partea de compunere.

Doamnele Maria Gurzău Czeglédi, preşedintele juriului, profesoara Stella Nikula Machhour şi etnografa Emilia Martin, au fost cele care i-au ascultat pe tineri şi au apreciat cunoştinţele lor de limba română, expresivitate, nivelul de cunoştinţe şi modul în care s-au pregătit pentru concurs.

La limba şi literatura română elevii au avut de prezentat una dintre temele pe care le-au tras la sorţi, teme care s-au bazat pe programa şcolară, cuprinzând opere şi autori români, iar la cultură şi civilizaţie românească, tinerii au vorbit despre un subiect ales de ei la care au avut de prezentat şi un proiect Power-Point.

La final, juriul a făcut o sumă a punctelor obţinute la proba scrisă şi cea orală, iar cei care au acumulat cele mai multe puncte au fost premianţii concursului. Toţi concurenţii au primit câte o diplomă de participare din partea organizatorilor, iar premierea va avea loc în luna iunie, la Budapesta, unde premiile vor fi înmânate într-un cadru festiv tuturor elevilor de naţionalitate din Ungaria, câştigători ai acestei olimpiade naţionale.

Premianții la limba și literatura română

Locul I: Estera Réthelyi (Micherechi) – 190 puncte

Locul II: Nataşa Dimoiu (Bătania) – 188 puncte

Locul III: Ioan Poiendan (Micherechi) – 186 puncte

Menţiune: Beniamin Somogyi (Jula) – 177 puncte

Premianţii la cultură şi civilizaţie românească

Locul I: Estera Réthelyi (Micherechi) – 198 puncte

Locul II: Petru Iova (Micherechi) – 197 puncte

Locul III: Marc Richard Toszeczki (Micherechi) – 187 puncte

 A consemnat: Anca Becan, redactor Foaia românească

 Foto: Foaia românească

De Arminden

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 mai 2018, 15:56

Ziua de 1 mai este zi de sărbătoare deplină în Florarul aşteptat.

Etimologia cuvântului aminteşte de proorocul Ieremia, Ermin-den, adică ziua lui Ieremia.

Este şi sărbătoare populară cu semnificaţie apotropaică şi fertilizatoare.

(varianta radiofonică a rubricii)

Arminden este şi un zeu al vegetaţiei celebrat în această zi. Elementul esenţial, substrat ritual este ramura verde sub forma prăjinii. Maialul este confecţionat din brad curăţat de ramuri până spre vârf şi încrustat cu motive romboidale.

În partea de sud a ţării, ca semnificaţie agrară, în vârf se leagă spice de grâu.

În Gorj de Armindeni la poarta casei se pun ramuri de gorun şi leuştean.

Folcloristul Florea Marian preciza semnificaţia agrară a armindenului: se lăsă dinaintea casei până pica singur sau până la măcinarea primului bob de grâu nou. Din maial se făcea foc şi se cocea pâine, din care mâncau toţi membrii familiei pentru a fi sănătoşi şi norocoşi.

De Armindeni ramura verde şi pelinul sunt reperele esenţiale Nu orice pelin însă, ci acela care a fost descântat la Sfântul Gheorghe, împreună cu leuşteanul şi bozul.

În zona Olteniei pelinul nu lipseşte din ritualul descântecelor de deochi de pocitură. Textul descântecului este o dovadă:

Păsărică albă

Cu aripa dalbă,

Din piatră ai crescut,

Cu norii te-ai bătut,

Trei izvoare din tine au iscat:

Unul de lapte,

Unul de vin,

Şi altul de pelin.

Cel ce a băut laptele s-a săturat.

Cel ce a băut vinul s-a-mbătat.

Iar cel ce a băut pelinul a crăpat.

Aşa să piară pocitura.

Urâtura.

Într-un ritual reperabil şi azi în Oltenia descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită era însoţită de o altă femeie care juca rolul pelinului:

– Bună seara, Pelin Mare

Domn Mare!

– Mulţumim Dumitale!

Şezi!

– N-am să şed!

Şi-am venit să scot

Patruzeci şi patru de draci ai tăi!

Ziua de Armindeni este zi de mare sărbătoare în calendarul popular. Se fac petreceri la iarbă verde, se bea vin pelinat şi se mănâncă miel. Toate reprezintă semnificaţii ale primăverii, ale înnoirii timpului.

Vinul se bea cu bucurie, ca să fie oamenii veseli toată vara (când se munceşte), să fie sănătoşi (roşii în obraz ca vinul de Armindeni) şi să fie feriţi de rele.

Se mai crede că de Armindeni se bea mărţişorul, ţinut de la 1 martie la gât. Orice despărţire se-nsoţeşte cu bucurie.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Excursie în România cu ocazia Centenarului Marii Uniri

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 aprilie 2018, 19:39

Cu ocazia Anului Centenar, un grup de români din comunitatea istorică din Ungaria a participat, în perioada 20–22 aprilie, la o excursie în ţara-mamă, România. Această excursie de trei zile în judeţele Hunedoara şi Alba este parte a proiectului Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, „Descoperă şi cunoaşte România”, ediţia a doua. În cadrul acestui proiect, grupul de români din Ungaria a avut întrevederi cu reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale şi au vizitat cele mai importante şi minunate obiective din cele două judeţe, locuri pline de istorie şi cultură românească. Proiectul „Descoperă şi cunoaşte România” cuprinde mai multe etape prin care în perioada martie–decembrie 2018, MRP va aduce în ţară 500 de români care trăiesc în comunităţile istorice din jurul graniţei în vederea realizării unui schimb de experienţe şi pentru a-i încuraja să păstreze şi să promoveze identitatea românească. 

Locuri pline de încărcătură istorică

Un grup de români din Ungaria din judeţele Bichiş, Bihorul unguresc şi Ciongrad, au răspuns pozitiv invitaţiei Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, de la Bucureşti, având parte astfel de o călătorie minunată şi de suflet în România. Plecarea a avut loc pe 20 aprilie, de la Jula, iar conform programului bine întocmit pentru a se putea vizita în aceste trei zile cât mai multe locuri, prima oprire a grupului a fost la Brad, unde prima destinaţie a fost Muzeul Aurului din Brad. Aici grupul a fost întâmpinat, preluat şi însoţit până în clipa întoarcerii în Ungaria de către Veaceslav Șaramet, secretar de stat la MRP şi alţi angajaţi din acelaşi minister. Itinerarul zilei a fost continuat cu o vizită la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, muzeu găzduit în Castelul Bethlen, un vechi monument de arhitectură situat la poalele Cetăţii Deva. Castelul Corvinilor, unul dintre cele mai vizitate atracţii turistice de la Hunedoara, construit în secolul XV, în vremea lui Ioan de Hunedoara, în locul unei fortăreţe vechi de pe Dealul Sânpetru, a fost popasul următor al grupului. Urmaşii voievodului transilvan şi principii care au domnit în Transilvania i-au adus numeroase modificări şi îmbunătăţiri şi este în continuă restaurare şi astăzi. Castelul are o poveste fascinantă, de acesta se leagă multe legende, iar de-a lungul timpului a fost locul unor evenimente importante, foarte multe dintre acestea auzite de la ghidul grupului nostru. Ultimul popas al primei zile pline de frumuseţe şi istorie a fost la Mănăstirea Prislop, unde majoritatea grupului a fost dornic să ajungă la mormântul părintelui Arsenie Boca, numit şi „Sfântul Ardealului”.

Întâlniri oficiale

În cea de-a doua zi petrecută în România, sâmbătă, 21 aprilie, grupul de români din Ungaria s-a întâlnit la Deva, la Consiliul Judeţean Hunedoara, cu doamna Natalia-Elena Intotero, ministrul MRP şi cu reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale în frunte cu Laurenţiu Nistor, deputat parlamentar de Hunedoara şi reprezentanţi ai Consiliului Judeţean, preşedintele Mircea Boboră şi vicepreşedintele Sorin Vasilescu. Aici grupul a avut oportunitatea de a discuta cu reprezentanţii Guvernului României despre nevoile şi dorinţele lor în calitate de români care vor să păstreze legătura cu ţara-mamă.

Aici s-a adresat autorităţilor în numele grupului, Marius Maghiaru, preşedintele Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria şi preot ortodox în Budapesta, Gheorghe Ardelean, consilier judeţean Bichiş şi Maria Gurzău Czeglédi, directorul Liceului „Nicoale Bălcescu” din Jula. Doamna director a fost anunţată aici că Biblioteca Judeţeană Hunedoara–Deva va veni în acest an la Jula cu o donaţie importantă de carte românească pentru biblioteca unităţii de învăţământ din Jula.

Doamna ministru Natalia Intotero a menţionat la întâlnire despre acest proiect, care a debutat în anul 2017, că acesta are ca scop o apropiere şi o strângere a legăturilor cu comunităţile româneşti care trăiesc în diferite zone ale globului şi că vizitele românilor din afara ţării vor fi mai intense în acest an, aflându-ne în anul Centenarului Marii Uniri. Doamna ministru a subliniat şi faptul că o să se asigure ca anul acesta să poată ajunge copii din Ungaria la Taberele ARC atât la cea organizată la Oglinzi, cât şi la cea de la Sulina, şi a promis că va vizita în viitorul apropiat comunitatea istorică a românilor din Ungaria.

De asemenea, sâmbătă, în programul vizitei a fost inclusă o întâlnire cu PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, unde românii din Ungaria au fost primiţi de către Preasfinţia Sa cu multă dragoste şi căldură frăţească. Episcopul a făcut o prezentare a Episcopiei Devei şi le-a vorbit despre proiectele pe care le demarează pe plan pastoral şi de asistenţă socială, după care a invitat grupul la o agapă frăţească. Participanţii excursiei au plecat de la Hunedoara cu mai multe cadouri simbolice, primite atât de la Episcopie, cât şi de la consiliile judeţene vizitate: pliante, insigne cu Centenarul Marii Uniri, cărţi de rugăciune, iconiţe, etc.

Pe urmele dacilor la Sarmizegetusa Regia

Ziua de sâmbătă s-a încheiat cu un tur al Sarmizegetusei Regia, fosta capitală şi cel mai important centru militar, religios şi politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman, nucleul unui sistem defensiv strategic format din şase fortăreţe dacice din Munţii Orăştiei, folosit de Decebal pentru apărare contra cuceririi romane.

Situl arheologic Sarmizegetusa a impresionat foarte puternic grupul nostru. Cei care au putut urca sus la cetate au putut descoperi un adevărat spectacol istoric în aer liber, ascuns în inima unui parc natural. Am traversat pădurea şi am ajuns în zona sacră a cetăţii, unde cei din grup au făcut mai multe fotografii, unii s-au putut odihni pe o bancă din apropiere, alţii, care cunosc istoria locului, au stat şi au meditat. Locul este foarte liniştit, însă misterios. Sarmizegetusa Regia este locul care merită şi trebuie văzut într-o viaţă.

La Alba Iulia, Cetatea-simbol a Marii Uniri

Duminică, 22 aprilie, românii din Ungaria au ajuns la Alba Iulia, un alt centru istoric important, unde programul a inclus întâlniri cu autorităţi locale, precum şi vizitarea Cetăţii Alba Iulia, oraşul-cetate în care s-a realizat măreţul act istoric, urbe care subliniază cel mai bine idealurile de unitate şi identitate ale românilor de-a lungul veacurilor. La Prefectura Alba, grupul nostru a fost întâmpinat de senatori şi autorităţi locale, profesori universitari, în frunte cu deputatul în Parlamentul României Ioan Dîrzu. Dănuţ Hălălai, prefectul judeţului Alba, gazda întâlnirii i-a primit pe românii din Ungaria cu multă căldură şi dragoste frăţească şi le-a adresat tuturor o invitaţie la Alba Iulia pentru marea sărbătoare care se pregăteşte la 100 de ani de la Marea Unire, pe 1 Decembrie, pentru a sărbători împreună Centenarul.

Înainte de vizitarea obiectivelor mai importante din Alba Iulia, oaspeţii din Ungaria au fost invitaţi şi la Universitatea „1 Decembrie 1918” de către prof. Daniel Breaz, rectorul universităţii, care le-a prezentat participanţilor la excursie oportunităţile de studiu şi de dezvoltare profesională în instituţia-simbol pentru identitatea naţională în speranţa unei colaborări cu Liceul „Nicoale Bălcescu” din Jula, pentru a veni cât mai mulţi tineri etnici români din Ungaria să înveţe la Alba Iulia.

Ultimul loc în care grupul din Ungaria şi-a petrecut câteva ore înainte de a se întoarce acasă a fost centrul spiritual şi cultural al românilor de pretutindeni, cu o istorie zbuciumată, care se pierde în negura vremurilor, centrul oraşului Alba Iulia şi cetatea Alba Iulia.

A consemnat: Anca Becan, redactor Foaia românească

Foto: Foaia românească

FESTIVALUL CONCURS  NAȚIONAL DE MUZICĂ PENTRU COPII  ȘI ADOLESCENȚI „GLASURI CRISTALINE” la cea de-a doua ediție

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2018, 13:52 / actualizat: 24 aprilie 2018, 10:33

Cea de-a doua ediție a Festivalului Concurs Național de Muzică pentru Copii și Adolescenți se va desfășura la Craiova, sâmbătă, 05 mai 2018. Organizat de ASOCIAȚIA CULTURALĂ “GLASURI CRISTALINE DE COPII ȘI TINERI”, festivalul va reuni pe cei pasionați de muzică având vârste între 4-18+ ani din grădinițe, școli gimnaziale, Palate/ Cluburi ale Copiilor (de stat sau private). Categoriile la care pot concura acoperă o paletă largă de genuri la Secțiunea interpretare: pop românesc, pop internațional, folk, etno-pop, muzică populară, creație, grupuri mici(2-5 copii).

Festivalul se va desfășura pe scena Liceului de Arte „Marin Sorescu” din Craiova și  este un Concurs Național, un cadru competițional deschis copiilor și adolescenților pasionați de diverse genuri muzicale, o continuare a demersurilor de promovare a muzicii pentru copii prin ”glasuri cristaline”(generic sinonim cu al Corului de Copii inițiat și coordonat de prof. Iulia Manda).

În urma evoluției la acest Festival, cei mai buni copii vor fi recomandați pentru emisiunea „NEXT STAR – ANTENA1” și se vor califica în finala Festivalului Național „BEST ROMANIAN SINGERS”- avizat de MEN, care se va desfășura la Craiova în data de 1 Iunie 2018.

Președintele ASOCIAȚIEI CULTURALE „GLASURI CRISTALINE DE COPII ȘI TINERI”,

 prof. IULIA MANDA 

Președintele secțiunii MUZICĂ POP,

artist liric conf. univ. OLIMPIA URS 

Președintele secțiunii MUZICĂ POPULARĂ,

 conf. univ. dr. habil GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 

DIRECTORUL  FESTIVALULUI,

compozitor CRISTIAN  ALIVEJ

Detalii despre structura Festivalului și despre condițiile de participare sunt prezentate pe pagina de facebook Glasuri Cristaline și pe site-ul www.cristianalivej.ro

Sfântul Gheorghe. Sân-Giorgiu

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2018, 13:43

Sfântul Gheorghe este celebrat de biserica ortodoxă ca personificare a binelui, iar calendarul popular îl consideră început de anotimp frumos. Se crede că Sân-Giorgiu şi Sân-Medru sunt cei ce le-au fost încredinţate de către Dumnezeu cheile vremii. „Când se aude croncănit de broaşte, Sân Giorgiu întinde mâna şi ia cheile din mâna lui Sân-Medru, şi mereu închide iarna cu o cheie, iar cu celelalte deschide primăvara, deschide vremile bune, căci prin glasul broaştei a primit veste şi poruncă de la Dumnezeu”[1].

(varianta audio a rubricii)

Sfântul Gheorghe este şi termenul la care se tocmeau ciobanii. Cele două soroace ale anului sunt la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru.

Ajunul lui Sf. Gheorghe ca hotar de timp este moment al confruntării forţelor malefice ce-şi doresc intruziunea în derularea vieţii pământene. De aceea, gestul ritual de spălare cu apă neîncepută sau cu stropii de rouă a dimineţii este considerat o necesitate, spălarea rituală consemnând astfel trecerea peste „prag”, peste „hotar”, este o purificare pentru restabilirea normalităţii. Şi tot în aceeaşi idee, orăşenii, pe vremuri se cântăreau (ca să nu se prindă farmecele), practică ştiută şi azi.

De Sf. Gheorghe se aprinde focul viu (Seara de ajun). Se freacă două lemne uscate până se aprind şi încep încet să ardă. Focul viu este păzit să nu se stingă, ferindu-se astfel casa de orice rău. Au şi rol augural, menindu-se astfel norocul. Focul este aprins numai de către bărbaţi. Aşa se şi spune: bărbatul e focul, iar femeia e cea care-l întreţine.

Focul, apa şi ramura verde sunt elementele esenţiale ale acestei sărbători populare.

În dimineaţa acestei sărbători e bine: să se ungă ferestrele, pragurile şi uşile cu usturoi şi leuştean; să nu se dea nimic cu împrumut din casă, ca să nu fugă norocul de casă; în dimineaţa de Sân-Georgiu era obiceiul ca să se iasă din casă cu  spatele, nu cu faţa (se preîntâmpină astfel orice „formă” de rău până se trece pragul).

De Sfântul Gheorghe se seamănă busuiocul dragostei. El va aduce noroc şi căsătorie.

De aici şi zicala a trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.

Ramura verde este simbol pentru această sărbătoare. Se pune pe prag (e bună de junghi peste an), la uşă (ca să aibă rod şi spor în casă), pe masă (pentru a avea belşug). Şi pentru a fi sănătoşi, voioşi şi iuţi tot anul oamenii se urzică. Se ştie: Urzica răului e lenea.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Simion, Florea, Marian, Sărbătorile la români, vol II, p. 254.

„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2018, 09:36

„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”

Interviu cu Stela Botez, „fata cu cobza” din Basarabia

„Fata cu cobza”, pe numele ei real Stela Botez a cântat în ziua de Bunavestire, pe 25 martie, pentru românii din Ungaria.

Stela este o fiinţă foarte activă, plină de energie şi talent, iar la evenimentul de la Jula nu doar a cântat, dar a şi povestit, despre ea, despre Moldova, despre portul popular pe care îl poartă cu atâta mândrie şi despre multe altele.

– Mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt pentru românii de aici, din Ungaria. Mă aflu într-un miniturneu de 3 spectacole, la Timişoara, Arad şi Jula, organizate cu ocazia Centenarului Marii Unirii. Îi mulţumesc domnului Adrian Şimon, care m-a impresariat pentru aceste spectacole. El m-a întâlnit în sudul Basarabiei, la alte două spectacole alături de maestrul Gheorghe Zamfir. Şi atunci el s-a gândit să mă aducă şi aici în zonă, pentru că oamenii de aici chiar merită să asculte vocea şi cântecele mele. Eu vreau să cred că le-a plăcut oamenilor din Jula ceea ce le-am cântat. Am abordat azi mai multe genuri muzicale ale folclorului şi muzicii populare. Sper că am satisfăcut aşteptările tuturor ascultătorilor mei, atât cu pricesne şi folclor autentic de altă dată, cât şi cu balade istorice şi patriotice, dar şi cu muzică populară mai nouă, acompaniată de orchestră.

– Aveţi un repertoriu foarte bogat. Din câte am înţeles, scrieţi atât texte cât şi muzică…

– Da, îndrăznesc. Unele cântece populare sunt semnate de mine, atât textul cât şi melodia, acompaniate de Orchestra „Lăutarii” din Chişinău, al cărei dirijor este nimeni altul decât maestrul Nicolae Botgros. De ce spun că îndrăznesc? Pentru că eu mi-am făcut studiile în folclor la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi acolo am învăţat despre structura cântecului popular, structura melodiei, diferenţa dintre folclor şi muzică populară. Având aceste studii şi inspiraţie totodată mi-am permis să cânt pe scenă melodii semnate de mine. Probabil aşa interpretul reuşeşte mai bine să redea mesajul piesei către public, dacă acest mesaj este trecut prin viaţa şi prin struna sufletului său. Aşa el ajunge mai veridic la public. Şi folclorul autentic vechi, pe care-l abordez – voce şi cobză – este trecut prin sufletul meu şi mă regăsesc prin acele cântece. Altfel nu le-aş fi cântat. Dar când vine vorba de muzică nouă, aleg s-o cânt pe-a mea, adică cea care este alcătuită de mine atât text cât şi melodie, pentru că aşa mă simt eu împlinită sufleteşte.

– Este clar că sunteţi făcută pentru scenă. Vă rog să ne povestiţi, care a fost drumul care v-a adus până aici, în faţa publicului din Jula!?

– Am început să cânt încă din anii de grădiniţă. Educatoarele de acolo, precum şi alte femei de la noi din sat mă rugau să le cânt, mă ridicau pe buturugi de copaci, pe masă, pe pragul casei, ca să fiu un pic mai înălţată, pe o scenă improvizată, şi cântam acolo copilăreşte, aşa cum puteam eu atunci, melodii ce auzeam eu la radio şi tv. Ulterior, tatăl meu a fost cel care s-a gândit că eu trebuie să fiu cântăreaţă, pentru că am aceste abilităţi, am voce, am urechiuşă muzicală, am spiritul acesta de a spune oamenilor ceva fără să-mi fie teamă, fără să mă ruşinez. Sunt dezgheţată de felul meu. Tatăl meu la fel este talentat şi cândva, când era flăcău, a cântat şi el la petreceri private, în sat, cum se făceau pe timpuri, dar atunci oamenii gândeau altfel decât azi. Mămuţa mea, adică mama lui nu i-a permis să plece din sat la o distanţă mai mare, undeva unde să studieze muzică, pentru că atunci nu se punea seriozitate pe această meserie. Pe atunci erau colhozurile. Erai om serios dacă lucrai în colhoz. Deci, tata nu a făcut muzică la nivel profesionist şi şi-a dorit ca eu să fiu cea care-i păşesc pe urme şi, cumva, îi îndeplinesc visul. Iar acest vis al lui a devenit şi visul meu. Încă din copilărie îmi doream să devin cântăreaţă, să devin artist, astfel încât să am posibilitatea să încânt sufletele cât mai multor oameni. Am ştiut de mică că vreau să fac asta şi trebuie să urmez nişte paşi pentru a ajunge la împlinirea visului meu. Tata a fost cel care m-a susţinut şi m-a dat la şcoala de muzică la vârsta de 11 ani. Am început şcoala de muzică în Cantemir, după care am continuat în oraşul Cahul. Acolo am absolvit şcoala de muzică, împreună cu şcoala medie generală. Ulterior am învăţat studii medii de specialitate la colegiul de pedagogie din Cahul, unde am învăţat şi pedagogie muzicală pe lângă instrument şi voce. Instrument fiind acorden şi pian, iar voce fiind canto clasic şi în paralel cântam şi muzică populară dar şi muzică uşoară. Apoi, când a trebuit să plec de acasă, să-mi iau zborul şi să fac studii superioare la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, am avut opţiunea de a alege folclorul pentru că era ceva ce mie-mi era mai puţin cunoscut. Eu dintotdeauna am vrut să învăţ ceva nou. Am ales catedra canto popular, unde m-am întâlnit pentru prima dată cu cobza. În aceşti ani am trecut şi prin sita concursurilor naţionale de folclor, atât din Republica Moldova, cât şi din România, reprezentând Basarabia, din punct de vedere folcloric zonal. Port cu mândrie costumul de acasă, cântecul şi vorba de acasă. La aceste concursuri mi s-a pus porecla „fata cu cobza”. Atunci când a sosit momentul, după absolvirea studiilor superioare, să-mi construiesc un repertoriu, m-am gândit ca pe lângă muzică populară, pe lângă o horă, o sârbă, o bătută, melodii pe care se poate dansa, poate se merită să promovez şi folclorul autentic vechi, în varianta de interpretare voce-cobză. Aşa a luat naştere proiectul „fata cu cobza”, proiect pe care eu îl combin cu muzică populară nouă. Astfel, din concurs în concurs, din concert în concert, din cunoştinţă în cunoştinţă am ajuns să cânt şi pentru românii din Ungaria.

– V-am citit biografia şi am dedus că sunteţi o luptătoare. Chiar m-a surprins când am aflat că pe vremea copilăriei parcurgeaţi zilnic 2 km până la şcoală, asta însemna 4 km în fiecare zi, toamna, iarna şi primăvara. Aşa a fost?

– Da, exact. Comuna mea este alcătuită din 3 sate: Pleşeni, Hănăseni şi Tătărăşeni. Şcoala era în Hănăseni, sat de mijloc, şi atunci noi, pleşenenii şi tătărăşenenii ne deplasam pe jos. Atunci încă nu erau autocare pentru elevi. Azi sunt, deci pentru copiii de azi e ceva mai uşor. Dar să ştiţi că asta a fost un fel de călire, pentru că atunci când te pregăteşti să înveţi ceva un efort fizic nu încurcă. După ce am stat 4, 5 sau 6 ore la şcoală şi am învăţat, stând pe scaun şi lucrând doar cu creierul, mergând până acasă 2 km se aerisea creierul nostru şi prindeam o nouă energie. Eu am o conexiune foarte puternică cu natura. Când eram mică îmi plăcea să stau singură în sânul naturii şi să meditez, să cânt. Nu înţelegeam pentru ce fac asta, dar mie îmi plăcea foarte mult. Iar acum, când merg acasă în satul meu natal, îmi place să mă strecor prin fundul grădinii, să stau puţin pe malul iazului. Îmi place să aud de acolo talanga de la gâtul oilor, să privesc livezile şi podgoriile de vii. Este o privelişte foarte frumoasă acolo. Cele cinci minute petrecute acolo mă încarcă cu energii noi şi mă deconectează de la tot ce înseamnă cotidian.

– Ce trebuie să ştim despre cobză? Ce fel de instrument este?

– Cobza este un instrument tradiţional românesc, foarte, foarte vechi, la care a cântat şi renumitul Barbu Lăutaru. Cobza provine de la instrumentul lăută, iar lăuta putem s-o considerăm că este sora lirei, tocmai din vremuri mitologice, dintr-o altă lume. Cobza este un instrument din lemn, cu griful îndoit, având zece strune, cu acordajul re-la-re-sol, cu gâtul îngust şi fără laduri, cu acordaj ca la vioară, astfel încât prin poziţionarea degetelor, care iau acord, şi ciupiturile de la mâna dreaptă, care ţine în mână un mediator, iese un acompaniament arhaic românesc. Mie îmi face plăcere să ştiu că pot să mă auto-acompaniez la acest instrument minunat.

Continuarea interviului cu Stela Botez și câteva secvențe din concert le puteţi asculta mai jos.

A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA, emisiunile în limba română

Foto: Iulia Kaupert

Proorul Sf. Gheorghe – Sângiorzul vacilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 18 aprilie 2018, 05:00

Ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe, mare sărbătoare religioasă şi populară, reuneşte valenţele specifice timpului hotar, când sunt notabile practicile apotropaice, dar şi cele magice, cu greu stabilindu-se echilibrul instaurator al normalităţii vieţii.

(varianta audio a rubricii)

Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru sunt cei mai veneraţi sfinţi. Sân-giorgiu reprezintă capul de primăvară, „înverzitorul naturii” şi semănătorul tuturor seminţelor. Sân-Medru este cel ce închide vremea bună şi deschide iarna.

Sângiorzul este hotar de timp, ritologia specifică pentru sărbătorirea sa cuprinzând o perioadă de o săptămână (23 aprilie -1 mai).

În Oltenia, ajunul sărbătorii se numeşte Proor, iar obiceiul „împrooratul de Sf. Gherorghe”.La Piria-Argetoaia (jud. Dolj) s-a păstrat obiceiul ca dis-de-dimineaţă tinerii să meargă la pădure pentru a lua crengi cu frunze verzi de fag sau de răchită, cu care să împodobească porţile gospodăriilor, uşile şi ferestrele caselor, grajdurile animalelor.

Aceste crengi au funcţia de oprire a forţelor malefice, de purificare a spaţiului.

La Ţuglui (jud. Dolj) după ce merg „la proor”, tinerii duc la biserică ramurile verzi pentru a fi sfinţite. În alai se merge apoi la gospodării spre a asista la mulsul vacii.

Femeile sunt cele ce vor atinge ugerul vacii cu proorul spre a alunga duhurile rele. Astfel nu se va lua mana şi vaca va da lapte mult. Gestul va fi însoţit de un recitativ (care nu are formă fixă, se păstrează ideea, fiecare femeie evidenţiindu-se prin modul în care rosteşte şi prin accentele pe care le pune pe anumite cuvinte):

„Plecaţi vrăjitoare, fugiţi spirite rele, să nu furaţi laptele vacii mele. Laptele vacii mele să nu scadă. Ograda să-mi fie ferită de rele. Să avem an bogat de-acum în veac”. Cuvintele au valoare de apărare şi inoculează speranţa că în „timpul înverzit” rosturile vieţii sunt păzite de gândul pizmaş.

Tot în noaptea de Sf. Gheorghe, femeile duceau din pădure furnicari cu ouăle lor, le îngropau sub pragul uşii, astfel invocându-se sporul casei: „Cum e furnicarul ca frunza şi ca iarba, aşa să fie şi sporul casei”.

În Mehedinţi tot femeile puneau un drob de sare într-un furnicar, a doua zi îl aduceau acasă şi-l dădeau la vite pentru a avea spor tot anul „cum e furnicarul”.

Ajunul se petrece cu nesomn, pentru că se crede „că astfel vor fi vioi şi sănătoşi tot anul”.[1] Ajunul e ca viaţa tinereţilor, iar viaţa tinereţilor, ca umbra ce trece: n-apuci s-o vezi şi pe-ndată o pierzi.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 360.

Ionela Prodan – cântecul – poveste, poveste dincolo de viață

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 aprilie 2018, 18:53

Când viața deschide drum destinului, ceea ce se aude este vocea. Și tot vocea este cea care rămâne în amintirea celor ce au iubit acea învăluitoare zicere cu ecouri dintr-un alt timp.

Vocea Ionelei Prodan a avut o rezonanță aparte. Timbrul vocii aduna parcă tăriile lumii pentru a convinge de adevărurile ascunse și totuși de toată lumea știute transpuse în versuri simple, cu evidente trimiteri la o realitate cunoscută. Ionela Prodan a păstrat în adâncul sufletului acea sensibilitate măiestrit ascunsă a femeii de la țară învățată să ia viața în piept, să se simtă de folos celor din jur. Originară din Dăbulenii Doljului Ionela Prodan va învăța că viața are povești pe care, dacă Dumnezeu te iubește, te lasă să le descoperi spre a le spune celorlalți. Și pe ea Dumnezeu a iubit-o. A văzut dincolo de bucuria sau tristețea unei clipe povestea de viață. Și a transpus-o în versuri grefate pe acel bun simț al țărăncii creatoare, care lasă sentimentul să răzbată dincolo de trăirea imediată. A cântat de când se știe, ne mărturisea într-un interviu realizat la începutul anilor 2000 și transmis la Radio Oltenia Craiova. Venise pe acasă, participa la un festival de muzică populară la Drobeta Turnu-Severin. În acea perioadă coordona în cadrul Ministerului Culturii departamentul de promovare a culturii tradiţionale.

A iubit cântecele Mariei Tănase și le-a interpretat cu patos. Laureată a Festivalului concurs ” Maria Tănase”, și-a văzut destinul muzical amprentat de acel nimb al neuitării. Și atunci poveștile sale au prins contur în cântece pe placul tuturor. Poveștile au o morală, poveștile ascund învățături venite dintr-o lume a dragostei pentru bine și frumos. Un exemplu este celebrul cântec al Ionelei Prodan, considerat de interpretă ”cântecul vieții mele: „Din bucata mea de pâine”, piesa aceasta n-are moarte. Am creat-o într-o clipă de mare durere și deznădejde, în urma relației cu anumite persoane care m-au trădat. Așa a luat viață acest cântec: „Din bucata mea de pâine/ Am crescut un om şi-un câine (…)/ Când am bani și o duc bine/ Toată lumea e cu mine/ De n-am bani și o duc rău/ Nici cel neam nu-i neamul meu/ Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om și care-i câine?””, mărturisea Ionela Prodan într-un interviu pentru revista ”Taifasuri”.

Repertoriul său cuprinde multe asemenea povești de viață: ”Strânge omul ca furnica”, ”Nu e nimic al tău”, ”Of, pământ și iar pământ”, ”De-ar ști omul prin ce trece” sunt doar câteva din multele povești de viață topite în cântece, de care se vor bucura multe generații de acum încolo.  Și toate au un izvor: satul său. ”Satule, mi-e dor de tine” pare a fi un ecou al permanenței obîrșiilor.

Oriunde a fost în lume, și a fost în calitate de Reprezentant Special pentru Românii de Pretutindeni și coordonator al programului Cunoaşte România prin cultura sa tradiţională, inițiat și derulat de Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Ionela Prodan a purtat în lume acea decență a interpretării melodiilor care liniștesc tumultul sufletesc, mai ales al celor aflați departe de țară. Concertul susținut în Portugalia, doar un exemplu, a înflăcărat inimile românilor originari de o parte și de alta a Prutului, consemna Ambasada României în Portugalia pe site-ul oficial.

Vocea Ionelei Prodan rămâne în fonoteca de aur a muzicii populare românești. Compact-discurile editate vor aduce în actualitate tocmai ceea ce timpul nu poate să șteargă: valoarea estetică și emoțională a unei prezențe muzicale. Iar artistul rămâne într-un timp numit simplu, prezentul istoric. Și poveștile fac parte din acest timp, care este chintesența frumosului estetic.

Neica cin te-a supărat, Să tot petreci, la masa noastră (1977), Satule, Mi-e Dor De Tine! (1980), Inima-mi Arde De Dor (1982), Astă seară-i seară mare (1999), Voinea-l meu, voinicule (2000), Ce e inima de mamă (2010), Asta-i viaţa, n-ai ce-i face (2012) sunt doar câteva dintre albumele muzicale lăsate spre neuitare de Ionela Prodan.

Viața e o poveste, cântecul e o poveste, uneori tristă, pentru că artistul nu are vârstă și nici moarte, dar părintele are dor nestins pentru copiii săi. De aceea melodia Nu plângeți, copiii mei este un post scriptum la povestea mamei care pleacă spre a cânta Tăriilor Cerului.

”Și de-o fi să mor curând/ Mor cu inima-n pământ”, ”Nu plângeți și nu oftați/ Inima mi-o secați”… Vorbele mamei, cu dor de viață și cu gândul la ceea ce a lăsat urmă pe pământ: copiii și cântecele, toate reunind dragostea cea fără de hotar. Drum lin, Ionela Prodan, pe cărarea neumblată cu rouă nescuturată!

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Claca la olteni (I) – secvenţă din spectacolul “N-auzirăţi de-un oltean?”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 aprilie 2018, 11:37

Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă invit să ascultaţi o ediţie specială a emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.

Spectacolul dedicat Zilei Olteniei (21 martie 2018) a avut ca generic „N-auzirăţi de-un oltean” şi a fost susţinut pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.

Un prim tablou, din care vă oferin prima parte, a pus în evidenţă specificitatea etnofolcorică a judeţelor Olteniei. Interpreţii, dansatorii şi chiar membrii orchestrei s-au dovedit a fi adevăraţi arişti, au intrat în atmosfera de clacă de altădată.

Alimentele specifice preparate special pentru clacă (gogoşi şi boabe de porumb fiert cu miere) au făcut bucuria celor mici şi celor mari. Radioul oltenesc are antena specifică, prazul, iar meşteşugurile tradiţionale au fost ilustrate de cele ce nu au uitat. Cântecele care au fost îndrăgite de generaţii au fost interpretate cu patos de soliştii Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”.

Scenariul şi regia spectacolului: Gabriela Rusu-Păsărin

Scenografia: Niculina Stoican.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Proiectul „10 Festivaluri Naţionale de Folclor” (II) – Festivalul – Concurs Naţional de Interpretare a Cântecului Popular Românesc „Valeria Peter Predescu”, ediţia a IX-a

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 aprilie 2018, 11:10

Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, Primăria şi Consiliul Local al Comunei Telciu şi Fundaţia „Valeria Peter Predescu” organizează ediţia a IX-a  Festivalului – Concurs Naţional de Interpretare a Cântecului Popular Românesc „Valeria Peter Predescu”. Festivalul este deschis atâttinerilor din ţară, cât şi tinerilor interpreţi din comunităţile româneşti din jurul României.

Concurenţii vor interpreta în concurs trei piese muzicale: o piesă fără acompaniament (doină sau baladă ), o piesă cu acompaniament orchestral şi o piesă din repertoriul artistei Valeria Peter Predescu. Readucerea în actualitate a repertoriului celebrei interprete este o modalitate nobilă de a promova acele cântece care au făcut istorie şi care vor avea pentru totdeauna amprenta amintirii vocii de neuitat.

Departamentul Studiourilor Teritoriale derulează Proiectul „10 festivaluri naţionale de folclor”, având ca obiectiv principal promovarea tinerilor interpreţi de muzică populară din toate zonele etnofolclorice româneşti. Susţinem astfel manifestările folclorice de amploare naţională prin promovarea valorilor culturii tradiţionale, folclorul muzical fiind una din preferinţele publicului ascultător, iar programele culturale integrându-se în una dintre misiunile importante ale postului public de radio. Gala festivalului va fi transmisă la Studioul Teritorial Tg.-Mureş,  la Radiodifuziunea ungară MTVA (emisiunile în limba română) şi va fi postată pe site-ul www.radioromaniaregional.ro, fluxul Galeria interpreţilor de muzică populară.

În cadrul Galei festivalului va fi acordat Premiul Tineri interpreţi de muzică populară din partea Departamentului Studiourilor Teritoriale, SRR, o oportunitate pentru promovarea tinerilor interpreţi în ţară şi străinătate.

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Proiectul „10 Festivaluri Naţionale de Folclor” (I) – Festivalul Naţional de Interpretare vocală a cântecului popular românesc „Drăgan Muntean” – a VII-a ediţie

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 aprilie 2018, 11:04

Consiliul Judeţean Hunedoara şi Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Hunedoara, în memoria marelui doinitor al hunedorenilor, vor organiza, în perioada 18 – 20 aprilie 2018, cea de a VII-a ediţie a Festivalului Naţional de Interpretare vocală a cântecului popular românesc „Drăgan Muntean”.

”Unul dintre locurile cele mai frumoase şi binecuvântate de Dumnezeu este Ţinutul Pădurenilor, situat pe valea râului Cerna, pe versantul estic al Munţilor Poiana Ruscăi. Ca zonă etnografică este una dintre cele mai bogate şi mai frumoase zone din ţară, unde se găsesc oameni minunaţi înzestraţi cu har de la Dumnezeu în a interpreta cântecul doinit. De aici a plecat spre lume pentru a o cuceri Drăgan Muntean. Modul de interpretare al cântecului doinit şi nu numai, l-a făcut cunoscut în rândul interpreţilor de marcă ai folclorului românesc. Deşi a plecat prea repede din lumea cu dor în cea fără de dor, a reuşit să lase în urma sa o bogăţie inestimabilă: cântecele sale –precizează  Directorul festivalului, Managerul Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Hunedoara Ciprian Nicolae Roman.

Manifestarea a devenit de notorietate şi a pus în valoare tineri interpreţi de muzică populară din diverse zone etnofolclorice. Festivalul este destinat tinerilor dornici şi preocupaţi să culeagă şi să interpreteze cântece populare autentice româneşti. Acesta este şi scopul proiectului derulat de Departamentul Studiourilor Teritoriale din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, care are ca generic  10 Festivaluri Naţionale de Folclor. În cadrul Galei festivalului va fi acordat Premiul Tineri interpreţi de muzică populară din partea Departamentului Studiourilor Teritoriale, SRR, o oportunitate pentru promovarea tinerilor interpreţi în ţară şi străinătate.

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Duminica Tomii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 aprilie 2018, 21:29

Paştele, marea sărbătoare a creştinităţii este un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii. Este de fapt reducţia simbolică anului, 12 zile, cât 12 luni, fiecare zi o sărbătoare. Duminica Tomii este ziua în care Iisus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, cel ce s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă.

(varianta audio a rubricii)

Cei ce au fost în noaptea de Paşte să împartă pentru morţi, în Duminica Tomii se duc din nou la biserică tot cu coşuri ca să „sloboadă” Paştele. Apoi se aşază masa în curtea bisericii şi sunt chemaţi toţi trecătorii.

La Roşia de Amaradia în Gorj e o zi mare: se arată zestrea fetelor. Se pun pe culme covoarele, velinţele spre a se arăta măiestria şi bogăţia tinerelor. Se merge în peţit. Pe vremuri, se mergea. Chiar dacă ştia fata doar din auzite, băiatul mergea cu părinţii în peţit. Ce o fi să fie, în frunte ţi-e scris şi în Duminica Tomii promis. Din această zi se poartă în sân busuioc, ca să aducă noroc şi căsătorie. De unde şi zicala: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.

Din Duminica Tomii este dezlegare la dragoste şi la nunţi în ploaia de flori a primăverii.

O mare sărbătoare, cu flori de primăvară, se organizează în spaţiul Olteniei la Ponoarele în Mehedinţi: sărbătoarea liliacului. Este o sărbătoare atestată la 1877, pentru că de aici din Ponoarele erau originari mulţi purtători de steaguri şi întorşi acasă se reuneau în pădurea liliacului pentru a povesti.

Este o sărbătoare care a rivalizat ca amplitudine şi atractivitate cu Tînjeaua din Ardeal sau Hora de la Prislop. 30-40000 de vizitatori se-ndreaptă spre Cornetul cu liliac din Valea Prislopului. Vestigiile naturale sunt minuni aureolate de legende ale locului. Podul lui Dumnezeu sau Pragul este unic în toată arhitectura naturală a Europei, Câmpurile de la Piezuri te duc la Peştera cu secretele munţilor.

Lacul castic Zaton întins pe şapte hectare poate fi cu apă sau sec, având imagine selenară, iar Stânca Dracului de la Piezuri, o stâncă scrijelată, spune legenda de unghiile diavolului este vestită în Europa. Am regăsit urmele Diavolului şi o legendă asemănătoare în Piazza dei Miracoli la Pisa. Dar frumuseţile de la Ponoare par să întreacă miracolele italiene, pentru că miracolele de la Ponoarele sunt create de natură, spun localnici, de Dumnezeu.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: RADOR

Izvorul Tămăduirii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 aprilie 2018, 13:42

Săptămâna Luminată se caracterizează prin acte de purificare, menite să readucă echilibrul şi armonia. Este săptămâna în care fiecare zi este marcată de o sărbătoare susţinută de interdicţii de lucru şi generatoare de speranţă şi bucurie.

(varianta audio a rubricii)

Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele. Preoţii ies cu icoanele la câmp. La Amărăştii de Jos (în judeţul Dolj) apa cu puteri tămăduitoare se păstrează cu fir de busuioc la icoană. La Roşia de Amaradia mamele ştiu că în dimineaţa  de Izvorul Tămăduirii trebuie să meargă la fântâna şi să ia apă. Va fi bună ca leac de soare sec (dureri de cap).

La Izverna în Mehedinţi există chiar un izvor de apă plată. E ca „iasma”, spun localnicii, îşi păstrează proprietăţile mai mult de un an. Vineri dimineaţa se adună femeile care au apă de dat pentru morţi şi slobod apa. Ritualul impresionează: se pregăteşte o troacă de dovleac, o cruce de ceară, fuior, ouă roşii, flori, un colac mare, o ulcică şi pânză albă. Toate se pun în troacă, se măsoară 40 de vedre trecute prin pânză. Este interzis să se treacă peste apă sau peste punte cât timp se fac aceste pregătiri. Se face slujbă şi apoi troaca este dată pe apă. Cât merge, atâta apă are mortul de băut.

Ce interdicţii sunt pentru această zi de sărbătoare?

Ziua de Izvorul Tămăduirii se respectă cu sfinţenie prin nelucru: nu se ţese, e rău de piatră, nu se deapănă, socotindu-se că aşa cum se învârte vârtelniţa, aşa se învârt vânturile aducătoare de futuni, nu se coase, să nu cadă grindina.

Se crede că în această zi apele sunt sfinţite. Şi cine se spală cu ele se vindecă.

Se aşteaptă Duminica Tomii sau Paştele Mic, zi în care se dă dezlegare la nunţi şi la dragoste. Şi nu întâmplător. După chin şi smerenie vine şi speranţa într-un timp al împlinirii, al dragostei împlinite prin căsătorie.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Săptămâna Luminată

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 9 aprilie 2018, 05:00

Săptămâna luminată, prima după Paşti este săptămâna bucuriei întru Învierea Domnului, fiecare zi fiind o sărbătoare şi culminând cu duminica, Duminica Tomii.

(varianta audio a rubricii)

Se crede că toată săptămâna, cerul este deschis. Se crede că-i deschis chiar până la Ispas. Cine moare e chiar fericit, merge „drept în Rai”, iar cine moare în ziua de luni după Paşti, zi numită şi Lunea Albă „se duce-n Rai nejudecat”.

Primele trei zile sunt zile de petreceri. Se face ghilişul, se merge la horă, cu goranţii, lăutarii care au fost tocmiţi dinainte şi plătiţi acum în bucate specifice sărbătorilor pascale. Se joacă hora de Paşti, se „urzică” tinerii şi se dau în scârciob şi se prind surate. Însurăţitul şi înfirtăţitul se fac în orice zi a săptămânii până la Izvorul Tămăduirii, vineri.

Marţi este Marţea Dracului sau Oloagele, una din Marţile oprite. Sunt trei, şapte sau nouă marţi după Paşti, când funcţionează interdicţii de muncă pentru a feri sămănăturile de furtuni şi brume şi pentru a invoca sănătatea turmelor şi înmulţirea lor. Bătrânii spun că o respectă pentru că „au pomenit-o ca ruptă din Înviere”.

Este ziua când se merge la biserică şi se fac pomeni pentru morţi.

Se crede că Marţea Albă e zi luminată (a treia de Paşti) şi cel ce va lucra va orbi.

Miercuri după Paşti se ţine pentru boli de picioare, „de dânsele”.

Joia verde sau Joia rea sau Joia Necurată este ziua de joi din Săptămâna Luminată. În Oltenia se ţine şi sărbătoarea dealului, se fac sfeştanii la vie, se sacrifică câte-un berbecel şi se aşteaptă ziua de vineri, Izvorul Tămăduirii. Atunci se slobod apele. Busuiocul, cu funcţie de apărare, trecut prin apa curgătoare se păstrează apoi la icoană. Înainte de răsăritul soarelui se ia apă neîncepută de la fântână spre a se spăla toţi membrii familiei, să le ia „soare-n sac”.

Sâmbătă, Sâmbăta Tomii deschide şirul sâmbetelor interzise, după Paşti, trei, şapte sau nouă. Se dau de pomană pască, ouă roşii şi o lumânare.

Iar duminică este Duminica Tomii. Cei care au împărţit în noaptea de Paşti pentru morţi merg la biserică tot cu coşurile pline de mâncare, ca să sloboade Paştele. Multe biserici din Oltenia au curţile cu masa-ntinsă în această zi, la care sunt chemaţi trecătorii.

Săptămâna Luminată – o săptămână a bucuriei şi împlinirii trăită alături de cei dragi la masa de sărbătoare, moment ce nu se uită tot anul.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Duminica Paştelor – Învierea Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 aprilie 2018, 05:00

Cristos a înviat!

      Adevărat a-nviat!

Acestea sunt formulele de întâmpinare (bineţe) ale bunilor creştini, spuse din Noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului.

(varianta audio a rubricii)

În dimineaţa zilei de Duminica Paştelor, se face spălatul ritual cu apa în care s-au pus un ou roşu şi un ban de argint. Se invocă sănătatea şi norocul: cel ce s-a spălat sa fie roşu ca oul de Paşte şi bogat peste an!

Spălatul ritual se face pentru a se curăţa:

De toate făcăturile,

                        De toate aruncăturile,

                        De minciuni şi de urâciuni.

Cine va pune şi o crenguţă de busuioc, va putea spera ca tot anul să fie cinstit, ca busuiocul!

Al doilea gest al dimineţii este ciocnitul oului roşu, numai ou roşu: de va fi alb, zic bătrânele din Mehedinţi va avea bube tot anul, iar oul împistrit, încondeiat e păcat să-l ciocneşti. „Îţi râzi de trudă, de migală, chiar e păcat”.

Cum ciocnim ouăle? În prima zi, cap cu cap, în a doua zi, cap cu dos, în următoarele dos cu dos… Găocile nu-i bine să le arunci în prima zi, îţi arunci norocul!, dar de a doua zi e obligatoriu, pentru că, dacă sunt păstrate, se zice că se ascunde dracul în ele! Şi-apoi să-l ţii pe necuratul în casă! Ducă-se pe pustii! Se dau pe apă, ca să ajungă la Blajini, să fie anunţaţi astfel că a venit Paştele şi peste o săptămână va fi şi Paştele lor, al Blajinilor.

În Oltenia se dau de pomană în prima zi de Paşte ouă roşii, nu la capul mormântului, ci în curtea bisericii.

Ou roşu să fie păstrat în casă, păzeşte de farmece. Dacă până la Ispas face viermi e semn de noroc, dacă seacă e rost de noroc sec!

Este o legendă: diavolul tot întreba de ce se  „scriu” ouăle şi de ce sunt colinde? Când ouă nu se vor mai încondeia şi colindele nu se vor cânta, atunci el va împărăţi.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sâmbăta Paştelor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 aprilie 2018, 05:00

Noapte-cumpănă între ani întristare şi bucurie, între restrişte şi speranţa reînvierii, sâmbăta Paştelui reuneşte practici şi ritualuri precreştine şi creştine care conferă atribut de noapte magică. Lumina este elementul esenţial al trecerii dintre noaptea Morţii spre Noaptea Mântuirii, iar aprinderea lumânărilor la ceasul-cumpănă, lumină luată de la lumânarea preotului care a slujit înseamnă trimiterea semnului de izbăvire dinspre Lumea Întunericului spre Lumea credincioşilor.

(varianta audio a rubricii)

În acel moment marcat prin sunetul clopotelor, prin cântarea specifică „Hristos a-nviat din morţi” şi prin luminile care risipesc tristeţea răstignirii pe cruce se dau lumânări aprinse în numele celor ce au murit fără lumânare. Sunt gesturi rituale care împacă lumile. Lumânarea aprinsă în Noaptea Învierii se aduce acasă, se stinge pe pragul de sus al uşii de la intrare şi se păstrează în casă pentru a fi folosită în momentele de furtună (tunete sau fulgere puternice) sau în cele de spaimă nejustificată.

Femeile duc la morminte coşuri cu alimente rituale din care nu lipsesc ouăle roşii şi cozonacul (în unele zone şi pasca). Ouăle roşii sunt simbolul sângelui Domnului iar forma cozonacului este similară cu cea a sicriului. Se evocă astfel elementele de rit funerar transformate însă după miezul nopţii în alimente specifice mesei de sărbătoare.

Oul este considerat simbol creştin al patimilor lui Iisus. Este însă şi un obiect învestit cu afecţiune, de aceea este dat în dar, iar ciocnitul ouălor este tot gest de afecţiune şi „pe luat”, pentru că bucuria şi sărbătoarea se-mplinesc în comuniune, nu în singurătate.

Oul este şi simbolul universului, simbol străvechi al credinţelor, despre fecunditate. Arhivele etnografice din prima jumătate a secolului XX atestă concepţia milenară a ţăranului român: „pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul; iar vârful este cerul; el stă pe ape”.

La bucurie excesivă sunt îngăduite şi credinţe cu atribut de singularitate: „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când”.[1]

Noaptea Învierii este prag între Săptămâna Patimilor şi Săptămâna Luminată, într-un drum imaginar către izbânda luminii.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 247.

Vinerea Mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 aprilie 2018, 05:00

Este ziua cea mai neagră din Săptămâna Patimilor. Este Vinerea Mare, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor şi întreaga zi stă sub semnul postului, chiar negru.

(varianta audio a rubricii)

Se crede că ouăle s-au roşit datorită sângelui curs din rănile lui Iisus Hristos. De aceea în această zi se „ruşesc”, se spune în Oltenia, şi se încondeiază ouăle.

A încondeia, pe lângă semnificaţia de a desena, a scrie ouăle are şi un alt înţeles păstrat în timp: a încondeia pe cineva, înseamnă a-i pune în seamă fapte, pe care nu le-a săvârşit, aşa cum i s-a întâmplat şi Domnului Iisus Hristos. De aceea roşitul ouălor şi încondeierea lor nu se face oricum. Femeile ştiu că trebuie să respecte postul întru totul, chiar post negru, pentru ca sufletul creatoarei să intre în rezonanţă cu sufletul  chinuit de încercări al Mântuitorului. Tot în ziua de Vinerea Mare se face pasca. Ea va însoţi ouăle şi vinul roşu la masa de Înviere.

Bărbaţii nu seamănă nimic în această zi. Tot ce s-ar semăna, s-ar usca, aşa cum se usucă lacrimile de durere pe obrazul brăzdat de întristare.

Membrii familiei nu uită un obicei asemănător cu acela practicat în ziua de Alexii: înconjoară casa de trei ori, afumă acareturile cu tămâie ca să nu vină gângănii.

Slujba de Vinerea Mare este cu mare evlavie şi tristeţe. Se aprind lumânări şi sunt aduse şi acasă. Cu ele se face semnul crucii sub tocul uşii, ca să fie ferită casa de trăsnet. Gestul se va repeta în noaptea Învierii, dar cu lumânarea aprinsă ca semn al Învierii .

În Vinerea Seacă se fac şi pronosticuri meteorologice: dacă plouă, anul va fi mănos, dacă nu plouă, va fi neroditor.

Şi mai ales să nu se uite să se ducă la biserică flori pentru a împodobi epitaful. Astfel şi morţii vor afla de venirea zilelor mari ale Sărbătorilor Învierii Mântuitorului.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Centenarul Marii Uniri – celebrarea eroilor olteni în spectacoul N- auzirăţi de-un oltean?

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 aprilie 2018, 06:17 / actualizat: 5 aprilie 2018, 16:02

Viaţa e un rotund al împlinirii. O viaţă începe În Lumea cea Mare şi devine fără de vârstă în Lumea cea fără de Dor. Şi totuşi, cei ce împlinesc rotundul destinului nostru sunt de-a pururi Dincolo de uitare. Iar implinirea este chiar unirea. Şi poate de aceea unirea are imaginea emoţionantă a unei hore, cât rotundul format din dorinţele noastre a fi fi împreună. Ctitorii acestui rotund al unirii s-au aşezat de-a pururi în panteonul valorilor umanităţii. Iar noi, la răstimpuri, poate neîngăduit de rar, îi amintim spre bucuria de-o clipă a unei sărbători. Unirea, un rotund al horei cât o licărire de-un veac.

Cu ocazia Zilei Olteniei (21 martie 2018), Ansamblul folcloric Maria Tănase din Craiova a susţinut pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova spectacolul „N-auzirăţi de-un oltean?” (scenariul şi regia – Gabriela Rusu-Păsărin, scenografia – Niculina Stoican). Au fost evocate patru personalităţi istorice originare din Oltenia: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu Constantin Brâncoveanu, Iancu Jianu.

(emisiunea radiofonică Galeria interpreților de muzică populară – Ziua Olteniei, tablou istorico-folcloric)

Mihai Viteazul! Ales Ispravnic în locul banului de Craiova, nefiind ban – cum scrie cronicarul Radu Popescu – va fi „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Modovei „. Iar Craiova rămâne locul cinstit de numele marelui voievod. Scria George Coşbuc despre Craiova: „Dacă nu ne-ar fi dat nimic alta decât pe Mihai Viteazul, ea tot ne-ar rămâne cuib sfânt dintru care ne-a ieşit viteazul cel cu şapte suflete”…

Cântecul lui Mihai Viteazul  – Liviu Dică 

Unirea prin cultură, unirea prin credinţă până la jertfa supremă. Astfel se poate contura portretul unui martiriu, care peste veacuri poartă nume sfânt: Brâncoveanu.  Constantin Brâncoveanu dinspre tată trăgându-se din “vechia dungă a Craioveştilor”, născut la Brâncoveni, Olt, este cel ce a izbutit, cum scria marele istoric Nicolae Iorga “să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga naţiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac”. Într-o zi sfântă, 15 august, de Sfânta Maria Mare, când doamna Marica trebuia să-şi aniverseze ziua numelui sfânt, iar domnitorul Constantin Brâncoveanu  împlinea 60 de ani, s-a săvârşit cumplita tragedie:  marele domnitor a fost mazilit împreună cu  cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu.  A avut de ales între a renunţa la credinţa strămoşească sau a-şi vedea ucuşi cei patru fii. A ales să moară creştin, Brâncoveanu Constantin. O scenă de un darmatism cum rar istoria lumii a consemnat. Dar oare, câşi ştiu că la această cumolită scenă de execuţie a copiilor a asista chiar mamlor, doamna marica. Pee a nu a întebat-o nimeni ce să aleagă: A privit, cu sufletul cernit de durere cum pe rând fiii săi sunt ucişi în numele păstrării credinţei strămoşeşti.

Lavinia Bârsoghe  –  Balada lui Constantin Brâncoveanu

Lavinia Bârsoghe acompaniată de un grup de elevi de la Seminarul Teologic din Craiova,dirijor prof. Victor Șapcă, a interpretat cu emoție vădită Balada lui Brâncoveanu, amintind actul mazilirii domnitorului C Brâncoveanu și a fiilor săi, iar Petrică Mîțu Stoian împreună cu dansatorii Ansamblului folcloric Maria Tănase au redat o secvență din Hora de pomană, cântec grefat pe un act titual postfunerar specific zonei de N a Mehedinților, practicat înă și la românii din Bulgaria, de Paște, la Albotina.

Hora de pomană – Petrică Mîțu Stoian

Tudor Vladimirescu este cel ce a definit a fi patriot : a fi la un glas şi întru unire cu norodul, pornit numai pentru dreptate. Cererile norodului românesc sunt cuprinzătoare a noii ordini sociale. La 21 martie 1821 oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfător în Bucureşti pe Podul Calicilor. Iar mulţimea l-a întâmpinat cu opâine mare – semn al păcii şi belşugului şi l-a numit cu drag Domnul Tudor.

Cântecul lui Tudor Vladimirescu  – Niculina Stoican

Iancu Jianu. Născut la Caracal, deci oltean get-beget, Iancu Jianu este craiovean prin mama sa, originară de aici, iar el a copilărit şi s-a format în Craiova. De aceea cântecul dedicat lui aminteşte că e “pui de craiovean”.

Marius Magureanu – Balada lui Iancu Jianu

Istoria cântecului “M-a făcut mama oltean”este mai puţin cunoscută. Cântecul este mândria oltenilor şi a fost creat în cinstea haiducului Iancu Jianu, în 1809 de către vestitul lăutar al Craiovei, Niţă Băloi, din Işalnita  ca un gest de apreciere pentru vestitul  haiduc după ce  a învins oastea lui Paşa Pazvant Oglu la Vidin, răzbunându-se astfel faţă de ororile făcute de acesta oraşului Craiova, incendiind mai multe case şi moşii de pe teritoriul Craiovei. În urma acestei bătălii de la Vidin, se pare că însuşi Iancu Jianu a fost cel care l-a rănit pe Pazvante, lăsându-l fără un ochi. Cine nu ştie de numele Pazvante Chioru’?
La întoarcerea de la Vidin, în Craiova Iancu Jianu a fost primit ca un erou. Iar cântecul a rămas în memoria colectivă drept imnul oltenilor. Tabloul folclorico-istoric a reamintit că eroii neamului au rămas în memoria colectivă, iar în cultura tradiţională sunt multe creaţii care, prin valoarea textelor şi melosul specific, au păstrat amintirea acelor vremuri şi a acelor eroi ,cărora le datorăm unitatea neamului românesc.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator , Departamentul Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

„Vocile de aur” ale elevilor români din Ungaria

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 aprilie 2018, 05:40

Şcoala generală „Lucian Magdu” din Bătania a organizat vineri, 23 martie, cea de-a IV-a ediţie a Concursului naţional de muzică românească „Vocea de aur”, la care au participat elevi de la mai multe şcoli din Ungaria în care se învaţă limba română. Concursul este un eveniment cultural atractiv pentru copii, reunind muzica uşoară şi tradiţională, interpretate de elevi de clasele 1–8. Anul acesta au participat 27 de concurenţi de la şcolile: Aletea, Bedeu, Chitighaz, Jula, Leucuşhaz, Micherechi, Pocei, Săcal, şi şcoala gazdă, Bătania. Evenimentul este şi un prilej de întâlnire între participanţi, părinţi şi profesori, iar organizatorii îşi propun să ofere concurenţilor şansa de a inaugura prin acest concurs şi sosirea primăverii, în decorul mirific al aulei şcolii în care sunt întâmpinaţi oaspeţii în fiecare an.

Repertoriul copiilor a inclus piese diferite de muzică uşoară şi cântece de primăvară şi pentru copii, dar şi cântece populare, câţiva dintre copii au fost acompaniaţi la diferite instrumente de către profesorii lor pregătitori sau au avut acompaniament asigurat la CD player. Concursul „Vocea de aur” îşi asumă un rol educativ, impunând concurenţilor ca repertoriul şi ţinuta scenică să fie adecvate vârstei, iar pentru că a şti să cânţi este o artă, este o formă de comunicare, o formă de exprimare, aceasta presupune creativitate din partea celor care se pregătesc şi participă la acest concurs.

Competiţia s-a desfăşurat în aula şcolii generale româneşti din localitatea bichişeană, unde tinerii „cântăreţi”, profesorii şi oaspeţii au fost primiţi de către organizatori într-o frumoasă sală amenajată pentru această ocazie cu decor de primăvară şi note muzicale. Copiii au debutat în funcţie de categoria de vârstă pe patru grupe (clasele 1–2, 3–4, 5–6 şi 7–8), şi tot astfel au fost şi premiaţi, însă nici un participant nu a plecat de la Bătania fără să fie răsplătit de către organizatori pentru efortul depus şi însufleţirea cu care s-a pregătit pentru întrecere. Juriul a fost format din specialişti în domeniul muzicii, de la Filarmonica de Stat din Arad şi cadre didactice de la licee din Arad.

Corul şcolii din Bătania, îndrumat de prof. Andreea Szenes, a oferit invitaţilor în pauza concursului un program de cântece corale. De dragul de a participa la acest eveniment a încântat publicul cu o melodie despre mama şi Barbara Gyöngyösi din Săcal, actualmente elevă în clasa a 9-a la liceul din Berettyóújfalu. Doamna Szenes este şi organizatoarea evenimentului, alături de conducerea instituţiei de învăţământ în frunte cu directorul Iulia Olteanu şi învăţătoarea Anca Stan, moderatoarea concursului.

La eveniment au onorat cu prezenţa autorităţi şi oficialităţi locale şi româneşti, printre care: Marius Lazurca, ambasadorul României la Budapesta, PS Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, însoţit de alţi clerici, Florin Trandafir Vasiloni, consul general al României la Jula, Daniel Banu, consul general la Seghedin, Marjai János, primarul oraşului Bătania, Gheorghe Cozma, directorul Oficiului AȚRU, Anamaria Brad Sarca, referent pentru naţionalitatea română la Institutul Naţional pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Învăţământului (OFI), directori de şcoli, profesori, părinţi şi alţi invitaţi.

A consemnat: Anca Becan, redactor Foaia românească

Foto: Foaia românească

Joia Neagră

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 aprilie 2018, 05:00

Ziua de joi, cea de pe urmă din Păresimi este cunoscută sub diverse denumiri: Joia Mare, Joimari, Joia Patimilor, Joia Neagră. În Sudul ţării, se crede că în această zi vin în fiecare an spiritele celor morţi şi stau până sâmbăta dinainte de Rusalii.

(varianta audio a rubricii)

Elementul definitoriu este focul, foc ritual cu funcţie funerară. În Mehedinţi se face din lemne de alun, peste care se pune tămâie pentru afumat. Cununa Mântuitorului a fost făcută pe o nuia de alun.

În Gorj, se face până în zori, din boji, pentru ca să se încălzească picioarele morţilor. Lemnele din tufe de alun uscat nu se taie, ci se rup cu mâna, iar adunarea lor, ca şi a bojilor, din locurile nemuncite se face numai de către copii şi femei bătrâne, fără de păcat. Focul semnifică şi un liant între Lumea Albă şi Lumea Neagră, o cale luminată să-i ajute pe cei plecaţi în drumul dinspre Lumea Fără Dor să ajungă în Lumea cu Dor. Iar poveştile şi legendele spuse de cei ce veghează focul sfânt se referă la prigonirea Domnului Iisus Hristos, la pătimirile, moartea şi Învierea Sa.

În satele de pe Valea Jaleşului şi a Sohodolului odată cu Joimărelele se practică şi obiceiul numit Tocănelele. Obiceiul e însoţit de un cântec care se execută vocal, în acelaşi timp cu acompanierea ritmică realizată prin bătaia într-o scândură sau într-o toacă asemănătoare cu toaca de la biserică, sau chiar în acestea, de unde denumirea de tocanele sau tocănele.

În timp ce se cântă copii sar într-un picior în ritmul melodiei, manifestându-se şi bucuria pentru anotimp şi pentru încheierea postului:

Toca-tocănelele

               Au dat viorelele

               Şi fătară mielele.

               Dă-le-n colo de urzici,

               Că-s mai bune mere dulci.

Şi tot de Joimărica la Pleniţa Doljului copiii mergeau pe vremuri din casă în casă cu traista după ouă nevopsite.

Fetiţa în travesti „băbuţa”, spunea:

Uşuru, uşuru

            Dă-mi şi mie ouşorul,

            Că mă omoară uncheşul.

Li se dădeau ouă nevopsite şi colăcei. Dar găzdoiul nu oferă darul până când uncheşelul nu săruta băbuţa. Ouăle erau roşite pentru Noaptea de Înviere.

Este ziua de Joimari simbioză între bucuria vieţii din această lume şi gândul pentru cei ce au plecat în Marea Călătorie, într-o Lumea unde va fi fiind:

Multcălătoare

                                    Preatrecătoare. 

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Miercurea Paştelor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 aprilie 2018, 14:52

Miercurea Paştelor este ziua cu multe griji. Se strâng ciulini şi boji pentru a avea a doua zi, de Joia Mare, când trebuie să se facă focul pentru întâmpinarea spiritelor celor morţi. La Zătreni în judeţul Vâlcea, învăţătorul Sergiu Popescu povestea cum se pregătea din timp acest moment. Se aduceau resturi vegetale din locuri nemuncite. Focul nu se aprindea cu lemne, ci cu boji, simbol al „străinătăţii”, în accepţiunea de loc neumblat, nemuncit, aşa cum e lumea din care vin spiritele.

(varianta audio a rubricii)

Aceste focuri rituale au evidentă funcţie rituală. Ele încălzesc picioarele morţilor şi oalele cu apă şi mâncare puse pe lângă foc, pomană pentru sufletele lor. În casă se face foc pentru fiecare mort şi se dau de pomană colaci.

Lemnele se adună de miercuri dimineaţa din tufe de alun uscat. Nu se taie, ci se rup cu mâna. Sunt adunate de copii sau de femei bătrâne, iertate, simbol al curăţeniei, al nepăcatului.

În seara de miercuri spre joi se întâmpină Joimăriţa, ultima zi în care se mai torcea. Vremea lucrului în casă a trecut, a venit vremea lucrului la câmp. Se face chiar un colind pentru a satiriza torcătoarele: Cîlţii, mîţii. În Dolj, în ziua de miercurea Paştelor spre seară, copii se duc cu colindul.

Merg câte doi din casă în casă, fac gălăgie şi colindă şi cu clopoţei. Primiţi doar în faţa porţii, copii încep colindul:

Cîlţii – Mâţii

               Toarce câlţii!

               Ori i-ai tors

               Ori i-ai ros.

               Scoate ţolul să ţi-l văz

               Şi de-l ai

               Să te-nduri şi să ne dai

               Cele ouă-încondeiate

               De colo, din covilete,

               Unu mie,

               Unu ţie,

               Şi unu de tovărăşie,

               La anu’ şi la mulţi ani![1]

sau

Câţi, câţi, ai tors câlţii?

               Ori i-ai tors, ori nu i-ai tors,

               Ori i-ai lăsat pe vreun dos?

               La Leliţa în părete

               Două ouă-ncondeiete;

               Clonc, clonc, clonc,

               Să iasă găinile ca furnicile

               Şi bobocii ca mormolocii.

  Ziua de miercuri este zi de pregătiri şi de aşteptat: gând pentru cei plecaţi în Lumea Fără Dor, dar şi pregătirile casei (dereticatul prin casă şi ogradă) întru întâmpinarea Marii Sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului.

Text şilectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] „Ion Creangă”, an II, nr. 7, 1909, p. 187.

Săptămâna Mare. Săptămâna Patimilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 2 aprilie 2018, 05:00

Este numită „a Patimilor”, pentru că fiecare zi reprezintă un episod din viaţa Mântuitorului în drumul spre moarte, coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii. Este simbolul izbăvirii lumii acesteia de păcatul originar. Este convingerea că se demonstrează astfel esenţa lui divină şi mai ales că viaţa de dincolo de viaţă, cea spirituală este viaţa adevărată.

(varianta audio a rubricii)

Întreaga săptămână este în fapt o sinteză între valorile precreştine şi cele creştine ale începutului de an cultic.

Suntem în fapt în anul mic de 12 zile, reprezentând cele 12 luni, prefaţat de Duminica Floriilor şi postfaţat de Duminica Tomii.

Întreaga săptămână neagră (prima din acest an mic) este marcată de degradarea timpului. Este momentul venirii spiritelor morţilor şi lumea de aici se pregăteşte pentru apariţia lor prin practici de pomenire. Nu există sentimentul de teamă. În Joia neagră se face foc pentru ca şi morţii să-şi încălzească picioarele, şi în jurul focului se pun scaune, ca să se aşeze, să nu „bântuie”, şi ulcioare cu apă şi mâncare, ca ofrande pentru îmbunarea lor.

Apogeul va fi în Duminica Paştelui[1], zi de victorie a vieţii asupra morţii. Atunci timpul şi spaţiul se purifică, se deschide cerul şi sunt ascultate dorinţele oamenilor, până şi animalele vorbesc. Chiar şi pământul îşi dezvăluie comorile.

Urmează Săptămâna Luminată, prima după Paşte, este cea de bucurie, marcată de sărbători (trei zile ale Paştelor), miercurea înfrăţirii, joia verde, vineri – izvorul tămăduirii, duminică – Duminica Tomii. Chiar şi luni, după duminica Tomii e sărbătoare: Paştele Blajinilor, anunţaţi prin aruncarea pe apă a cojilor de ouă că va fi sărbătoarea lor.

Ziua de marţi din Săptămâna Patimilor se numeşte marţea Seacă. Se ţine ca să nu sece grânele şi laptele vacilor. Cine n-o ţine, dureri de cap va avea.

Şi mai ales e rău de sărăcie… de şi mai mare sărăcie. Se spune că acela care moare în săptămâna Patimilor se duce direct în iad, că raiul e închis. Nu-i vremea nici de murit!

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Cf. DEX sunt valabile ambele variante: Paşti (s.n.), Paşte (s.m.).

Ziua Jandarmeriei Române și Ziua Brigăzii Multinaționale SE (România-NATO) aniversate la Craiova

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 aprilie 2018, 19:30

Ministerul Afacerilor Interne, Jandarmeria Română prin Inspectoratul de Jandarmi Județean ”Mihail Bravul” Dolj și Gruparea de Jandarmi Mobilă ”Frații Buzești” Craiova și Ministerul Apărării Naționale prin Brigada Multinațională SE au organizat aniversarea celor două arme în ziua de 30 martie 2017 la Craiova printr-un complex de manifestări pentru a evidenția rolul celor două arme în istoria românilor.

Ziua de 3 aprilie 1850 reprezintă un reper în istoria militară modernă a României, care a pătruns deja în conştiinţa publică. La acea dată, semnând Ofisul domnesc prin care promulga Anaforaua Divanului obştesc al Moldovei, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a reaşezat pe baze noi Corpul slujitorilor dislocat la Iaşi, orientând juridic instituţia nou înfiinţată – Corpul Jandarmilor – spre asigurarea libertăţilor cetăţeneşti şi a ordinii de drept în stat.

Izvorâtă din vâltoarea spiritului european al vremii, reforma Jandarmeriei era doar un pas dintr-un context mai amplu al prefacerilor legislative care au precedat, rând pe rând, Unirea Principatelor, la 1859, obţinerea Independenţei de Stat, la 1877, şi realizarea Marii Uniri, la 01 decembrie 1918.

Astăzi, la 168 de ani de la fondare, putem afirma că Jandarmeria Română a devenit o componentă puternică şi stabilă a Sistemului de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, eficienţa serviciului public, tot mai bine prestat în folosul comunităţii, constituind piatra de temelie a prestigiului social al acestei Arme.

Brigada Multinațională SE are o istorie de peste 130 de ani, participările la recentele operațiuni în Angola (sub mandate ONU), Afganistan, Irak, Kosovo, adăugându-se emblematic la luptele purtate în Războiul de Independență, în Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial.

Inspectoratul de Jandarmi Județean ”Mihail Bravul” Dolj și Gruparea de Jandarmi Mobilă ”Frații Buzești” Craiova au organizat simpozionul științific ”Jandarmeria Română – tradiții, actualitate  și perspective la Centenarul Marii Uniri”. Au participat specialiști în științele militare, cadre didactice universitare de la Academia Națională de Informații, Arhivele Naționale București, Universitatea din Craiova, Mitropolia Olteniei.

În același context a fost lansat volumul Comportamentul geopolitic (Ed. Sitech, 2016) realizat de Corneliu Sîrbu, Constantin Florea și Florin Raduslav. Autorii, reputați specialiști în domeniul științelor militare, aduc în prim plan un cadru amplu, globalizarea, și abordări din varii perspective ale geopoliticii. Motorul acestei necesare abordări – creșterea complexității și dinamismului vieții internaționale. De aceea, abordarea paradigmelor geopolitice este făcută din perspectiva praxisului, adică a vieții cotidiene sub imperiul necesității protecției securității. Aceasta este și prima, după opinia noastră, noutate a volumului, devenind astfel o lectură complementară, chiar obligatorie, pentru cercetările viitoare. Sunt cărți care devin ab initio mai mult decât o nouă contribuție în domeniu. Devin repere, atât pentru analize comparative, cât și exhaustive.

Volumul a fost prezentat de mai mulți specialiști, îi amintim în această succintă relatare pe gl. Mr (rz) prof.univ.dr. Ion Pâlșoiu (Academia Forțelor Terestre) și pe conf.univ.dr. Iulian Fota (Academia Națională de Informații). Concluzia intervențiilor a vizat reflecția interogativă asupra realității imediate: comportamentul geopolitic.

De la ora 15.00 pe scena Cercului Militar din Craiova a fost susținut un spectacol realizat de unitățile aniversate, cu participarea Ansamblului folcloric ”Maria Tănase”, a Colegiului Național Militar ”Tudor Vladimirescu” din Craiova și a Fanfarei Militare.

Au fost intonate Imnul României, Imnul NATO și Imnul UE

Au rostit scurte alocuțiuni comandanții:

Gen. Constantin FLOREA – General de Brigadă, Inspector Șef al Inspectoratului de jandarmi județean ”Mihai Bravul” Dolj, Col. Cristian DAN, Comandantul Brigăzii Multinaționale SE, Lt. Col. Cosmin MIREA, împuternicit comandant al grupării Mobile de Jandarmi ”Frații Buzești” Craiova.

Ansamblul ”Maria Tănase a prezentat un prin tablou istorico – folcloric, aducând în prim plan personalitatea unor mari eroi: Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Iancu Jianu.

Un moment special al spectacolului a fost cel dedicat memoriei eroilor jandarmi și militari morți în misiune. Familiile acestora au fost onorate de către comandanții unităților unde acești eroi și-au dedicat viața.

Finalul tabloului avea să demonstreze că dorința acestora a fost ca viitorul țării să fie continuat spre bunăstarea și siguranța românilor. Simbolic, un grup de copii îmbrăcați în haine militare reprezentând Poliția Română și Jandarmeria Română au purtat cele trei steaguri, al României, al NATO și al UE.

Sărbătoarea s-a încheia cu un tablou folcloric despre spiritul oltenesc, cu melodii de petrecere și cu texte umoristice, gazde fiind cunoscuții interpreți de muzică populară Constantin Enceanu și Niculina Stoican, alături de interpreți ai ansamblului și dansatorii care nu au uitat să aducă în scenă Călușul oltenesc.

Finalul aniversării a fost marcat de gestul de mulțumire al gazdelor, care au înmânat diplome și plachete celor ce au contribuit la realizarea spectacolului.

Distincțiile primate în calitate de scenarist, regizor și prezentator al spectacolului le-am acordat, în gest simbolic col. (r) Grigore Păsărin, Președintele de onoare al Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria” Filiala Dolj ”Frații Buzești”, care la cei peste 90 de ani poartă cu mândrie ținuta de ceremonie spre a onora profesia și cariera de militar.

Ziua Jandarmeriei Române și Ziua Brigăzii Multinaționale SE la Craiova au însemnat un moment de celebrare a celor ce au făurit unitatea națională și o aniversare a celor ce astăzi servesc patria. Sunt momente de sărbătoare ce se înscriu și în istoria afectivă a celor ce trăiesc intens clipa, alături de cei ce servesc patria, familiile militarilor, pentru care ziua aniversării este bucurie și încredere în viitor.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Sociatatea Română de Radiodifuziune

Duminica Floriilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 aprilie 2018, 13:54

Ultima duminică din Postul Paştelui a fost numită „ziua florilor”, practicile de propiţiere fiind reper pentru această sărbătoare. În Dacia romană zeiţa Flora era celebrată prin mari sărbători de primăvară.

(varianta audio a rubricii)

Simbolul acestei sărbători prepascale este ramura de salcie, salcia fiind cea care a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă râul spre a ajunge la Poarta lui Pilat, unde era răstignit Iisus.

„Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.[1]

Salcia este investită astfel cu mai multe valori.

Este obiect cu funcţie de prevenire a bolilor: dureri de spate (de aceea se încing oamenii cu ea peste mijloc), dureri de urechi (cu mâţişorii de salcie se ating copiii peste urechi pentru a nu-i durea peste an). Are valoare apotropaică: previne grindinile şi furtunile de peste vară.

În această zi este bine ca oamenii să nu se spele pe cap, pentru a nu le albi părul, „cum sunt pomii înfloriţi”. Când se scutură florile pomilor să se spună: „Câte flori, atâtea mere Dumnezeu ne dă avere”.

Vacile sunt îmbiate să mănânce ramuri de salcie pentru a fi lăptoase şi a avea viţei „florii”.

Cum va fi vremea la Florii, aşa va fi la Paşte. Este sărbătoare şi bine e ca masa să stea toată ziua întinsă (cu bucate pe ea). Se invocă astfel belşugul casei.

Şi în Duminica Floriilor, ca în sâmbăta lui Lazăr, tinerele fete petrec. „Se strâng la o casă, îşi pun inelele sau cerceii într-o căldare cu apă şi inelul care este scos de trei ori, acea fată rămâne goghie (surata cea mare). A doua zi de Paşti fiecare fată se duce cu colaci la goghie şi ea le pune masa, făcută cu contribuţia tuturor fetelor”.[2]

Este Duminica floriilor sărbătoare care anunţă marea sărbătoare a creştinătăţii şi trebuie întâmpinată cu flori şi bucurie, aşa cum şi Iisus a intrat pentru ultima oară în Ierusalim, întâmpinat cu crengi de palmier. Simbolul rămâne salcia, ca plantă magică şi înflorirea ca act de propiţiere, fără de care destinul (plantei şi, simbolic, al omului) nu s-ar împlini.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]A. Fochi, op. cit., p. 130.

[2] A. Fochi, op. cit., p. 133.

Călătorie în lumea poveştilor, alături de şcolarii din Micherechi

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 martie 2018, 20:15

Concursul de povestire „Vasile Gurzău”, organizat de către Şcoala generală din Micherechi, a reuşit şi anul acesta să antreneze din nou cadrele didactice, precum şi peste 20 de copii din clasele 1–8, în lumea poveştilor populare. Acţiunea a avut ca scop cunoaşterea, dezvoltarea şi stimularea potenţialului artistic şi creativ al copiilor şi s-a concretizat la final printr-o reuşită constituind un prilej pentru fiecare participant de a-şi exprima artistic „povestea” în limba română. Copiii au povestit pe de rost poveşti populare, dar şi multe poveşti scrise de părinţi şi profesorii lor special pentru acest moment, poveşti inspirate din viaţa de zi cu zi şi din lumea satului.

Şcoala Generală Românească din Micherechi şi-a însuşit acest concurs, după povestitorul român din comuna Micherechi, Vasile Gurzău, care a trăit între anii 1898–1980.

Anul acesta, la 120 de ani de la naşterea sa, concursul a ajuns la cea de-a 16-a ediţie. Vasile Gurzău este unul dintre povestitorii cunoscuţi ai românilor din Ungaria, alături de Mihai Purdi din Otlaca-Pustă şi Teodor Şimonca din Chitighaz.

Ana Ruja, directorul instituţiei a dat startul concursului, cu un cuvânt de salut adresat tuturor oaspeţilor prezenţi în frunte cu PS Siluan, episcopul românilor din Ungaria şi Daniel Banu, consul general al României la Seghedin.

Elevii, începând de la cei mai mici până la elevii de clasa a 8-a, au rostit poveştile în faţa juriului şi a publicului, majoritatea fiind spuse în grai local. Poveştile au fost răsplătite cu aplauze, iar performanţa elevilor a fost evaluată de un juriu format din: Maria Gurzău Czeglédi, directorul Liceului „N. Bălcescu” din Jula, nepoata povestitorului Vasile Gurzău, Eva Bocsor Karancsi, preşedinta Autoguvernării Româneşti a Judeţului Bichiş, nepoata povestitorului Mihai Purdi şi Vasile Poiendan, prieten al povestitorului elogiat.

Concurenţii au fost premiaţi cu diplome, cărţi şi alte cadouri, dar cea mai importantă a fost participarea, implicarea entuziastă şi lectura responsabilă a copiilor care au asigurat succesul evenimentului, dar şi faptul că nici un „mic povestitor” nu s-a pierdut la povestit, chiar dacă a fost nevoie de o mică improvizare, şi toate acestea datorită faptului că la Micherechi copiii stăpânesc încă bine limba română. Într-adevăr s-au spus foarte multe poveşti moderne şi noi, puţine au fost poveştile clasice ale copilăriei noastre sau cele povestite sătenilor mai demult de către bace Vasile Gurzău, însă important este că elevii sunt încă interesaţi şi implicaţi în a citi şi chiar în a scrie şi spune poveşti.

La final, au fost acordate premiile pe patru categorii, precum şi câteva menţiuni, oferite de Autoguvernarea Românească Județeană din Bichiş, săptămânalul „Foaia românească”. PS Părinte Episcop Siluan a oferit câteva premii care au constat într-o biblie, o carte de rugăciuni pentru copii şi iconiţe, iar primarul localităţii, Margareta Tat, a înmânat tuturor participanţilor la concurs cadouri din partea primăriei locale, pentru sârguinţa şi eforturile depuse.

A consemnat: Anca Becan, redactor Foaia românească

Foto: Foaia românească

100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 martie 2018, 13:31

    Marţi, 27 martie, se împlinesc 100 de ani de Unirea Basarabiei cu România, eveniment ce a reprezentat un moment esenţial pentru anul istoric 1918, care a culminat cu Marea Unire a tuturor românilor de la 1 decembrie. Din nefericire, istoria a consemnat existenţa, sub un singur stat, a celor două teritorii separate de Prut, timp de doar 22 de ani, la 28 iunie 1940, un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin, fiind adresat României, consemnând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.

La 18/28 octombrie 1806 izbucnea Războiul ruso-turc, iar țarul Rusiei, Alexandru I, a ordonat trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române.

Deşi reprezentanţii Imperiului Rus declarau că nu au nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia, ci urmăreau doar „prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimată de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit din 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din perioada 1806-1812.

În octombrie 1811, la Giurgiu, rușii au înaintat propuneri de pace, în condiţiile în care armatele otomane fuseseră înfrânte la Ruse și Slobozia, propuneri care prevedeau ca „principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” și partea din vestul Moldovei (ceea ce turcii numeau „Bugeac”) să se alipească „pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”.

În acest context, Constantinopolul a refuzat ferm propunerile țariste inițiale, Rusia urmând să se mulţumească cu ocuparea „doar” a teritoriului Principatului Moldovei, între Siret și Nistru.

Însă, după ce situaţia frontului aducea veşti bune pentru Imperiul Țarist, acesta cerea întreg teritoriul dintre Prut și Nistru.

Ca urmare, cele două părţi semnau, la 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Marzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani.

Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

Un an mai tâtziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare. Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea – cel care provocase o mare nemulţumire prin modul în care conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele Primului Război Mondial – , dar şi încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale.

Drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

La 3/16 martie 1917, Adunarea generală a zemstvei – adunare conducătoare – din Bălți cerea „unirea Basarabiei cu regatul României”, urmată, la 13/26 martie, de o cerere similară venită din zemstva din Soroca.

În acest timp, la 16/29 martie, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut arestarea celor din zemstve care au votat unirea, consecinţa fiind inderdicţia aplicată zemstvelor de a adopta astfel de acte.

A urmat, în aprile 1917, crearea Partidului Național Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu, care milita pentru autonomia Basarabiei, iar la 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei, care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială.

Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ, în care au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind desemnmaţi de către de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale.

Ca structură, Sfatul ţării cuprindea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

Palatul Sfatul Ţării din Chișinău. În acest edificiu, în perioada 21 noiembrie 1917–27 noiembrie 1918, și-a ţinut ședinţele primul parlament al Basarabiei. Aici, la 2 decembrie 1917, Basarabia a fost declarată Republică Democratică Moldovenească; la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldovenești, iar la 27 martie 1918 – Unirea ei cu România. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

Deşi, în contextul previzibilei prăbușiri a Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești puneau stăpânire pe Basarabia, ceea ce a făcut ca, la 13 ianuarie 1918, armata română să fie chemată în Basarabia, pentru a pune capăt acestei stări, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, declara independența Republicii Moldova.

Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, din 20 februarie/5 martie 1918, guvernul ucrainean – care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale – a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”.      Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate, drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată, iar istoria consemna atunci semnarea Tratatul preliminar de pace de la Buftea-București, de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.

În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii.

La 11 martie 1918, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:

„M.S. Regelui – Iași,

În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.

– Al Majestății Voastre prea plecat servitor, –

Ioan Inculeț,

Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.

Tot în 11 martie 1918, un interesant studiu intitulat „Basarabia” a fost redactat de istoricul american William Howell, în care acesta reda o imagine de ansamblu a Basarabiei, subliniind caracterul românesc al acestui teritoriu şi faptul că până în 1812 a făcut parte integrantă din Principatul Moldovei. Importanţa deosebită a acestei lucrări constă în faptul că este extraordinar de bine documentată şi prezintă în mod riguros ştiinţific evoluţia istorică a Basarabiei în caracterul ei românesc. Totodată, autorul delimitează, în conformitate cu adevărul istoric, graniţele acestui teritoriu cedat de turci în 1812 Imperiului ţarist, precizând că limita sudică a Basarabiei se afla pe ţărmul Mării Negre. Studiul argumentează, chiar, evoluţia teritoriului dintre Prut şi Nistru spre Unirea cu patria-mamă România, concluzia autorului fiind că Unirea Basarabiei cu România este în concordanţă cu principiul autodeterminării.

La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

Declarația Unirii votată de către Sfatul Țării, enumera şi câteva condiţii pentru acest act iostoric, printre acestea aflându-se următoarele:

– Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

– Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

– Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

– Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

– Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

– Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

– Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

La 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, președinte al Sfatului Țării fiind numit omul politic Constantin Stere (între 2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918).

Tratatul de pace negociat la Buftea, a fost semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. Însă prin tratatul de pace au fost acceptate condiții dure pentru ţara noastră, câteva dintre acestea fiind:

-România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud („Cadrilaterul”) și o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea României, urmând să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior

-România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;

-România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere, iar șantierele navale intrau în stăpânirea statului german

– dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre.

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.

Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de nerăbdare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, situaţie care a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României.

În Basarabia a urmat cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării, între 25-27 noiembrie 1918, sub conducerea lui Pantelimon Halippa, în care a fost aprobată reforma agrară pentru Basarabia, a fost votată o moțiune prin care aproba unirea Basarabiei fără condiții cu România, apoi, la 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.

Deputaţii Sfatului Ţării după ședinţa din 27 noiembrie 1918 – la care s-au votat reforma agrară și Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – fotografiaţi în sala de ședinţe a Parlamentului basarabean. În centru – Pantelimon Halippa, președinte al Sfatului Ţării. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri

Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel. Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

Autor: Răzvan Moceanu

Sursa: Radio România, Agenția de presă RADOR

Lumea musulmană celebreaza intrarea în cele trei luni sfinte

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 martie 2018, 21:48

În luna martie avem două mari sărbători înscrise în  calendarul anului islamic 1439: Regaib Qandili şi începutul celor trei luni sfinte: Regep, Şaban şi  Ramazan lunile 7,8 şi 9 ale calendarului islamic.

Astfel, începând cu data de 19 martie 2018, musulmanii din lumea întreaga au intrat în cele trei luni sfinte “Recep, Şaban şi Ramazan”. Aceste luni sfinte preced luna Ramazanului (luna postului), luna curăţirii spirituale. Iar în data de 22 martie a fost celebrată noaptea de “Regaib Qandili”, în calendarul religios islamic “Regaib Qandili” are semnificaţia de binefacere şi recompensă, de practică virtuoasă. Termenul “Regaib” în dicţionar înseamnă donaţie, dar, un dar important şi bogat.

“Regaib”  este vestitorul “Miraç-ului”, al ascensiunii spirituale, al călătoriei nocturne, al înălţării spere al 7-lea cer, eveniment ce se întâmplă în a 27-noapte a lunii Recep în acest an islamic, pe 13 aprilie. “Miraç” în limba arabă, limbă a religiei islamice, are sens de treaptă, de înălţare, de ascesnsiune. “Miraç”  este călătoria nocturnă a Profetului Mahomed, înălţarea în ceruri şi primirea lui de către Allah. Miracolul Miracolului a survenit în a 27-a noapte a lunii Recep, înainte cu un an de la fuga-exil, emigrarea de la (hicret) a Profetului de la Mecca la Medina, 16 iulie 622 an ce marchează debutul erei islamice.

În cele trei luni sfinte “Üç Aylar”, trăirea sentimentelor religioase este mai accentuată. Alături de slujbele religioase obligatorii, enoriaşii citesc din cartea sfântă Coran.

După noaptea de  Miraç urmează noaptea Berat Kandili – noaptea Iertării păcatelor (30 aprilie) şi Qadir gecesi – noaptea  revelării Coranului (10 iunie), când Allah îşi revarsă milostivirea şi binecuvîntarea asupra credincioşilor.  Tradiţia spune, de asemenea că tot în această noapte dorinţele sunt îndeplinite.

Aici, pe aceste meleaguri în nopţile sfinte sunt oficiate slujbe speciale în toate lăcaşurile de cult musulmane.

Tot anul acesta pe 16 mai începe luna Ramazan (luna postului), iar după noaptea revelării Coranului (10/11 iunie),  în perioada 16, 17, 18, iunie se sărbătoreşte “Ramazan Bayram”.

Ghiulşen Ismail Iusuf

Radio Romania Constanta