Ca în fiecare primăvară, de peste 20 de ani, Uniunea Elenă din România (UER) a comemorat la Drăgășani luptele purtate de eteriști împotriva trupelor otomane în anul 1821, în care revoluționarii s-au jertfit pentru libertate și neatârnare. Evenimentul de la Drăgăşani face parte dintr-o serie amplă de manifestări inițiate de Uniunea Elenă din România, care vor marca, până aproape de jumătatea lunii aprilie, Ziua Naţională a Greciei – 25 martie, data la care, în anul 1821 a început lupta de eliberare a poporului grec de sub jugul asupririi otomane, manifestări organizate la nivelul întregii ţări de cele 25 de comunităţi elene teritoriale, a precizat preşedintele Uniunii Elene din România, deputatul Dragoş Gabriel Zisopol:
Sâmbătă, 24 martie, la Drăgășani, au răspuns invitației domnului deputat, secretarul general adjunct al grecilor de pretutindeni din cadrul Ministerului de Externe al Greciei – Dimitris Plevrakis, Ioannis Sarriyannis – Atașatul Militar al Greciei în Romania, Athanasios Houpis- Secretar general în orașul Aspropirgos din Grecia, Gyorgos Stafylakis – președintele Organizației Naționale de Turism a Greciei, membri ai comunităților elene din Oltenia și reprezentanți ai comunităților elene din Romania. La „Monumentul eteriştilor şi pandurilor” au fost intonate imnurile naţionale ale Greciei şi României şi a fost oficiată o slujbă de pomenire a eroilor greci și români căzuți în luptele de la Drăgășani, au fost depuse coroane din partea Ambasadei Republicii Elene în România, a Uniunii Elene din România, din partea Primăriei Municipiului Drăgăşani și a comunităţilor teritoriale, iar o gardă de onoare a Jandarmeriei Române a prezentat onorul militar.
Ziua Națională a Greciei este marcată și la Craiova, duminică, 25 martie, printr-un spectacol organizat de comunitățile elene din Craiova, Calafat și Drobeta-Turnu Severin, la facultatea de Agronomie, începând cu ora 11:30, la care sunt invitați să participe toți prietenii grecilor și cei care vor să descopere frumusețile folclorului elen.
A consemnat Ludovic Vulea, redactor, Radio România Oltenia Craiova
Bătrânii noştri cred că de existenţa cucului este legată însăşi viaţa şi chiar sporul de muncă al oamenilor. Cucul, prin cântatul său la date fixe, marchează succesiunea a două fenomene astronomice, echinoxul de primăvară şi solstiţiul de vară. Iar bunavestire, este o poveste.
(varianta audio a rubricii)
Fiind de genul masculin, el, cucul, a aflat ceea ce ştia tot satul: că soaţa îl înşală. Aşa că o părăseşte (scena nu e cinematografică iată, ci ancestrală) şi îi spune să-l caute, să-l strige, între Blagoveştenie şi Sânziene. Începe ea, Sava să strige la echinoxul de primăvară şi îi tace guriţa la solstiţiul de vară. Cucul este pretext de melancolie în cântecele de dor şi jale simbolizând nefericirea, despărţirea, singurătatea.
Să fii iubit şi să mai ai şi bani, asta da noroc! Norocul este invocat de Blagoveştenie astfel:
La auzul primului cântat al cocoşului bine e s-avem un ban în buzunar, se va-nmulţi!
Femeile pe vremuri căutau potcoave de cai morţi (nu-i o figură de stil, e un adevăr), sau un bănuţ de argint, pe care le puneau în pragul uşii, în credinţa că astfel vor avea o viaţă lungă şi belşug în casă.
Grijă şi pentru suflet, tot contra singurătăţii, pe vremuri pe pragul uşii se puneau pâine şi sare, hrană pentru îngeri.
Este ziua când se dezleagă limba păsărilor şi bine e când auzi primul cântat al cucului să-ţi pui o întrebare, în gând, în funcţie de vârstă:
Tinerii zic:
Cucule, Voinicule,
Câţi ani îmi vei da
Până mă voi însura?
Bătrânii, ca bătrânii, mai prevăzători cu anii, zic:
Cucule, Puicucule,
Câţi ani îmi vei dărui
Până ce eu voi muri?
Numărând glasurile, se află câţi ani sunt… de bine! Să nu se uite nici avertismentul bătrânilor, pentru a alunga singurătatea: cine se însoţeşte la tinereţe cu pupăza, ajunge la bătrâneţe cuc! Cucul prevesteşte şi norocul. Noroc ai dacă eşti sănătos, fericit şi cu bani în buzunar. Veselie, acesta-i cuvântul definitoriu pentru Bunavestire.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 martie 2018, 09:45 / actualizat: 24 martie 2018, 17:56
Președintele României Klaus Iohannis a promulgat la 13 aprilie 2017 Legea privind instituirea zilei de 21 martie – Ziua Olteniei. Proiectul a fost inițiat de 27 de deputați și senatori de la PSD, PNL, minorități, UDMR și parlamentari neafiliați.
La Craiova, întreaga săptămână a fost animată de evenimente culturale organizate de instituțiile culturale care au dorit să evidențieze valorile oltenești intrate în patrimoniul cultural național și universal.
Ziua de 21 martie 1821 este semnificativă pentru istoria românilor: este ziua când Tudor Vladimirescu, după elaborarea celui mai important document programatic al Revoluției de la 1821, Cererile norodului românesc, intră în București. În zilele de 16 și 20 martie ale aceluiași an se adresează prin două proclamații locuitorilor Capitalei. Pe 21 martie, Tudor Vladimirescu intră în București și coboară pe Podul Calicilor. Acesta este momentul care va consfinți rolul lui Tudor Vladimirescu și al pandurilor săi în formarea statului român modern.
Pentru a marca acest moment, Ansamblul folcloric ”Maria Tănase” a susținut pe scena Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova spectacolul N-auzirăți de-un oltean? (scenariul și regia: Gabriela Rusu-Păsărin, scenografia: Niculina Stoican). A fost un spectacol complex menit să evidențieze două componente esențiale: spiritul oltenesc și repere din istoria unității românilor. Membrii ansamblului s-au dovedit a fi adevărați artiști. Nu doar au interpretat sau dansat jocurile de altădată știute de bătrânii satului, dar au intrat în rolul scenei tematice și au produs emoția artistică atât de așteptată de publicul iubitor de folclor autentic.
Primul tablou a fost conceput ca o clacă, la care participă toate neamurile, argument pentru a ilustra specificitatea folclorului din toate cel 5 județe ale Olteniei: Dolj, Gorj, Olt, Mehedinți și Vâlcea. Ca la clacă, au fost nelipsiți copiii, bătrânele care le învață pe cele tinere rostul vieții (și mai ațipesc după miezul nopții), bătrânii care nu se lasă și intră în joc. Gazda clăcii a fost Niculina Stoican, reputată interpretă, om de televiziune (cu simțul intrării în rol) și managerul Ansamblului folcloric ”Maria Tănase”.
Al doilea tablou a marcat patru momente importante din istoria Olteniei, personaje istorice originare din această regiune sau din familii oltenești.
Mihai Viteazul este cel ce a înfăptuit prima unire a românilor. Scria George Coșbuc despre Craiova: ”Dacă nu ne-ar fi dat nimic alta decât pe Mihai Viteazul, ea tot ne-ar rămâne cuib sfânt dintru care ne-a ieșit viteazul cel cu șapte suflete”. Secvența cinematografică din filmul ”Mihai Viteazul” a adus un argument în plus: personajul istoric a fost interpretat de Amza Pellea, un alt oltean, iar regizorul filmului a fost Sergiu Nicolaescu, tot oltean. Doina lui Mihai Viteazul a fost interpretată de Liviu Dică.
Un al doilea moment al acestui tablou a creat emoția retrăirii unei istorii tragice: mazilirea lui Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianăchiță Văcărescu. Puțini sunt cei ce știu că la cumplita scenă a asistat chiar Doamna Marica, privind cu sufletul cernit cum pe rând sunt uciși sub ochii săi cei patru fii. Pe ea nu a întrebat-o nimeni dacă renunță la viața copiilor săi sau acceptă să-și schimbe credința. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie drept exemplul de unire prin cultură și credință până la jertfa supremă. Balada lui Brâncoveanu a fost interpretată de Lavinia Bârsoghe, iar ”Hora de pomană” (specifică acestei regiuni) a fost cântată de Petrică Mîțu Stoian.
Tudor Vladimirescu a fost personajul principal al tabloului. Pentru ilustrarea personalității sale au participat membrii fanfarei Militare a Garnizoanei Craiova, elevii Colegiului Național Militar ”Tudor Vladimirescu”, membrii Ansamblului folcloric ”Maria Tănase” în haine de epocă și Petrică Mâțu-Stoian în rolul lui Tudor Vladimirescu. Un rol dificil dus cu demnitate și profesionalism până la final. Doina lui Tudor a fost interpretată cu emoție de Niculina Stoican și pentru că piesa face parte din repertoriul mamei ei, Angelica Stoican.
Născut la Caracal, deci oltean get-beget, Iancu Jianu este craiovean prin mama sa, originară de aici, iar el a copilărit şi s-a format în Craiova. De aceea cântecul dedicat lui aminteşte că e “pui de craiovean”.
Cântecul lui Iancu Jianu a fost interpretat de Marius Măgureanu.
Puțini știu că ”M-a făcut mama oltean” este cântecul creat în cinstea haiducului Iancu Jianu, în 1809 de către vestitul lăutar al Craiovei, Niţă Băloi, din Işalnița ca un gest de apreciere pentru vestitul haiduc, după ce a învins oastea lui Paşa Pazvant Oglu la Vidin.
Viaţa e un rotund al împlinirii. O viaţă începe În Lumea cea Mare şi devine fără de vârstă în Lumea cea fără de Dor. Și totuși, cei ce împlinesc rotundul destinului nostru sunt de-a pururi Dincolo de uitare. Iar împlinirea este chiar unirea. Și poate de aceea unirea are imaginea emoționantă a unei hore, cât rotundul format din dorințele noastre a fi împreună. Ctitorii acestui rotund al unirii s-au aşezat de-a pururi în panteonul valorilor umanității. Iar noi, la răstimpuri, poate neîngăduit de rar, îi amintim spre bucuria de-o clipă a unei sărbători. Unirea, un rotund al horei cât o licărire de-un veac.
Cel de-al treilea tablou al spectacolului a creat buna dispoziție prin spiritul hâtru al olteanului și prin cântecele de neuitat. Unde îl cunoști mai bine pe oltean? La MAT. Cârciumar (actor în adevăratul sens al termenului) a fost Constantin Enceanu. Iar simbolurile oltenești nu au lipsit; cobilița, prazul, zaibărul, pâinea în țăst și bucatele tradiționale. Iar glumele s-au ținut lanț, intrând în rol nu numai interpreții și dansatorii, ci și membrii orchestrei.
Finalul spectacolului a fost marcat de aplauze la scenă deschisă. Binemeritate momente după un spectacol, în care membrii Ansamblului folcloric ”Maria Tănase” au trăit intens fiecare clipă, oferind publicului un spectacol complex.
Spectacolul a fost transmis în direct la TVR Craiova, va fi difuzat la TVR3 în Săptămâna Luminată. Iar noi vom transmite spectacolul la MTVA, Radiodifuziunea ungară, emisiunile în limba română, sperăm, spre bucuria românilor din jurul României.
A consemnat: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 martie 2018, 19:50 / actualizat: 22 martie 2018, 20:57
Institutul Cultural Român Budapesta a invitat publicul, la sediul său, în seara de 8 martie, la prelegerea intitulată Marile doamne ale literaturii române susținută de Florin Cioban, profesor universitar dr. habilitat la Catedra de Filologie Română, Universitatea ELTE din Budapesta. Prelegerea intitulată Marile doamne ale literaturii române a prezentat succint câteva nume feminine reprezentative ale scrisului românesc din perioade literare diferite, dar şi numele celor mai cunoscute muze ale marii noastre literaturi. S-au trecut în revistă de asemenea cele mai cunoscute personaje feminine din literatura română, comunicarea încheindu-se cu aducerea la zi a seriei scriitoarelor contemporane de literatură română, incluzând și autoarele din Ungaria.
În a doua parte a evenimentului câţiva studenţi români din Bucureşti au susţinut un recital vocal-instrumental de muzică clasică.
Recitalul a fost organizat în colaborare cu Fundația culturală „Dana Ardelea“ din București. Alexandrina Vizitiu (mezzosoprană); Teodora Iliescu (flaut); Renate Grad (soprană); Daniela Ioana Tudor (vioară), acompaniate la pian de Marius Groza, masterand la Universitatea Națională de Muzică București.
Interlocutor: dr. Florin Cioban, profesor universitar dr. habilitat la Catedra de Filologie Română, Universitatea ELTE din Budapesta
Piesa „Muzica” – de George Grigoriu este interpretată de soprana Renate Grad, absolventă a Facultății de interpretare Muzicală, secția Canto din cadrul Universității Naționale de Muzică București.
A consemnat: Gabriela Enea Elekeș, corespondent MTVA, Emisiunile în limba română
Şarpele este socotit un animal sacru. În mitologia românească apare în trei ipostaze: şarpe propriu-zis, balaur şi zmeu. Şarpele simbolizează două aspecte mitice: unul material (androginitatea) şi altul spiritual (simbolism sacru). Şarpele material este cel vizibil, cel spiritual este invizibil (animă invidia şi menţine orgoliul creator).
(varianta audio a rubricii)
Şarpele este socotit animal cosmic prin excelenţă. El este consubstanţial cu arborele cosmic. De aceea apare încolăcit pe arborele cosmic.
Şarpele mitic are trei înfăţişări: şarpele de casă, şarpele de câmpie şi de pădure şi şarpele de apă. Şarpele de casă, stima casei este geniul protector al casei la români. Nu trebuie omorât. Se crede că dacă va fi omorât, va muri şi cineva din familie. Este considerat „ceasornicul casei”. Când nu se va mai auzi ticăitul ceasornicului, semn că nu mai există şarpele casei, înseamnă că unul din membri familiei va muri. Este cel ce apără casa de duhurile rele. Cu sens apotropaic îl vom regăsi sculptat pe stâlpii casei sau pe grinda mare din camera „bună”, „din faţă”.
Se crede că atunci când visezi şarpe, vor fi fulgere şi vânt. Şi sigur ai un duşman. Cei ce vor să fie puternici să pună limba şarpelui în vârf de biciuşcă, atunci caii vor fi
feriţi, sănătoşi, iar stăpânul cu mare putere. Sunt cunoscute descântecele de şarpe. Se iau trei fire de iarbă de la pârâu şi se descântă în apă neîncepută, cu iarbă în cruciş.
Lestriţă albă,
Lestriţă neagră,
Lestriţă pestriţă,
Peliţa-i de carne,
Carnea de os,
Veninul să curgă jos
Cutare să rămâie sănătos.
Sau:
Sus în ceri tună,
Pe pământ fulgeră,
Istriţă, pestriţă,
Lipită de peliţă,
Carnea de os
Să fie de folos
Liliac, ţiriac,
Să fie de leac!
Dar, decât să ajungem să spunem descântece, mai bine nu spunem numele şarpelui în ziua de 17 martie, ziua şarpelui, îl numim: cureaua, cel ce se târăşte.
De el, şarpele sunt legate nu numai descântecele, ci şi blestemele:
Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Târâişul şarpelui…
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Un actor în devenire: Lior Itai Cazac, elev al şcolii româneşti din Bătania, în rol principal la Teatrul „Jókai” din Bichişciaba
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
16 martie 2018, 19:50 / actualizat: 16 martie 2018, 20:55
Nici zăpada, nici gerul şi nici drumurile acoperite cu gheaţă nu au stat în calea celor 80 de copii şi profesorii lor de la Şcoala generală „Lucian Magdu” din Bătania, care – după multe greutăţi organizatorice – în sfârşit, în sâmbăta din 3 martie au ajuns la Teatrul „Jókai” din Bichişciaba, la spectacolul „Micimackó”, de A.A.Milne (Ursuleţul Winnie the Pooh), în care rolul lui Christopher Robin este jucat de colegul lor din clasa a 6-a: Lior Itai Cazac, un actor în devenire, un copil care şi-a demonstrat talentul până acum la nenumărate concursuri de poveşti româneşti dar şi în cercul de teatru în limba maghiară din Bătania.
Totuşi, cum a ajuns Lior Cazac să joace rolul principal într-o piesă de teatru, pe o scenă adevărată? În primul rând, aceasta se datorează talentului său înnăscut. Dar pe lângă asta, Dumnezeu i-a mai dat ceva: profesori atenţi şi părinţi buni. Părinţii lui Lior, Iulia şi Gheorghe Cazac din Bătania îi sunt foarte recunoscători profesoarei Anca Stan, fosta dirigintă a lui Lior, care încă din clasa a 2-a i-a descoperit acestuia talentul de povestitor. „Când am ajuns eu să predau la şcoala din Bătania, Lior era adevăratul meu ajutor în relaţia cu acei copii, care nu ştiau limba română. El a fost traducătorul meu, din română în maghiară. Am văzut la el acel ceva, pe care nu-l au alţi copii, când l-am pregătit pentru participarea la concursul de poveşti româneşti din Bichişciaba, iar apoi, la anul, la un alt concurs de poveşti de la Otlaca-Pustă, unde a învăţat o poveste de Mihai Purdi. A învăţat textele foarte repede, le-a interpretat impecabil, şi l-am văzut cum reuşeşte să intre în spiritul poveştii, de parcă ar trăi pe viu tot ce spune”, ne-a mărturisit profesoara Anca Stan, care este foarte mândră dar totodată şi extrem de atentă la „cariera” micului ei elev.
„Mă simt foarte bine pe scenă. Când sunt acolo sus, în lumina reflectoarelor, eu nu mă gândesc la public sau la ce este în jurul meu, pentru că ei mă simt atunci că fac parte din poveste, că sunt într-o altă lume. Astăzi am avut totuşi un pic mai mari emoţii, pentru că am ştiut că în public stau colegii, prietenii şi profesorii mei din Bătania. I-am aşteptat foarte mult, să ajungă să vadă şi ei această piesă”, ne-a spus Lior după spectacol. Am stat de vorbă puţin cu el în vestiarul din spatele scenei, fără să-l obosim însă prea tare, pentru că în acea sâmbătă avea de jucat două spectacole, cel de la ora 10, dar şi după amiază de la ora 15.00. Printre multele întrebări, am vrut să aflăm şi ce planuri de viitor are, dacă ştie deja ce vrea să fie când va fi mare: „Da. Categoric! Actor!” De ce nu ne-a surprins acest răspuns?
Lior Cazac joacă teatru şi povesteşte în ambele limbi, şi în română, şi în maghiară. Bilingvismul şi-l datorează părinţilor săi, tată român originar din Suceava şi mamă unguroaică originară din Zalău. „Lior vorbea până la 3 ani în 3 limbi, româna, maghiara şi ivrita, deoarece noi trăiam atunci cu familia în Israel”, ne povesteşte Iulia Cazac, mama lui Lior, care este foarte mândră că a reuşit să transmită copilului lor nu doar dragostea faţă de limbi, dar şi faţă de poveşti, de lectură. Iulia Cazac este recunoscătoare şi doamnei Rimayné Roczkó Zsuzsanna, conducătoarea Cercului de teatru Gézengúzok din Bătania, care îl ajută foarte mult pe Lior în îndrăgirea artei teatrale. „Înainte de Crăciun am venit la un casting, pentru acest spectacol. A fost pentru prima dată când am participat la aşa ceva. Jocul lui Lior l-a cucerit pe regizor şi a doua zi ne-a şi sunat să ne anunţe că băiatul nostru va fi unul din cei doi copii care vor interpreta rolul lui Christopher Robin în Micimackó. Noi, părinţii lui, ne-am bucurat foarte mult că Lior a făcut faţă acestei încercări şi, după cum vedem, îi place mult pe scenă. Dar şi publicului îi place cum joacă el. Rolul nostru este să-l ajutăm, să-l susţinem în tot ceea ce vrea să facă”, îmi spun amândoi părinţii, care îşi reorganizează viaţa de familie şi profesională, ca să poată să-şi ajute copilul cât mai mult.
Regizorul piesei „Micimackó”, Tege Antal, cu siguranţă nu l-a ales pe Lior Cazac pentru că acesta ar avea ceva în comun cu copilul scriitorului englez Alan Alexander Milne, şi totuşi câte asemănări: atât Christopher Robin cât şi Lior Cazac sunt singuri la părinţi, iar în lipsa fraţilor se refugiază într-o lume a poveştilor, cu animale drăguţe, cum sunt Winnie, ursuleţul de pluş şi ceilalţi prieteni, purceluşul, măgăruşul, bufniţa, cangurul şi iepuraşul. Premiera piesei „Micimackó” a fost pe 14 februarie şi a fost jucată până pe 8 martie. Piesa va putea fi văzută şi de publicul din Jula în cursul acestei veri, dar a fost invitată la un teatru din Budapesta.
Traducerea în maghiară a poveştii „Micimackó” este una foarte reuşită şi atractivă pentru copii. Piesa jucată acum la Ciaba se bazează pe traducerea lui Karinthy Frigyes. Teatrul „Jókai” a reuşit să creeze şi un decor potrivit, colorat, atrăgător, prin care captează atenţia publicului tânăr. Cu ocazia acestui spectacol, în incinta teatrului au fost aranjate expoziţii cu ursuleţi de pluş şi borcănele de miere.
A consemnat: Eva Iova Şimon, redactor șef, Foaia românească
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
14 martie 2018, 15:07 / actualizat: 14 martie 2018, 16:16
Bun regăsit la o nouă ediţie a emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional! Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi împreună cu Florin Bordeiaşu, regizorul de emisie, vă invităm să descoperiţi lumea satului oltenesc şi cântecele de altădată interpretate de Vasilica Dinu. Vasilica Dinu este o voce eminamente oltenească. Prin intonaţie, inflexiunile vocii şi repertoriu reuşeşte să te atragă într-o lume aproape uitată, dezvăluindu-ţi acel inefabil al specificului folclorului muzical oltenesc. A plecat din comuna Lipovu, judeţul Dolj, dar s-a întors de fiecare dată pentru a-şi îmbogăţi repertoriul de la lăutarii satului, adevărata matcă a cântecelor de neuitat.
În 1978 s-a numărat printre laureaţii Concursului şi festivalului interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase“. Reprezenta judeţul Dolj cu o nestăpânită mândrie a obârşiilor. A impresionat prin interpretarea amprentată de emoţia trăirii unui univers pe care îl cunoştea şi pe care îl venera: satul oltenesc. Doina haiducească şi cântecul Mariei Tănase „Marie şi Mărioară“ au convins juriul care i-a acordat Vasilicăi Dinu Premiul I şi titlul de Laureat al Festivalului concurs “Maria Tănase”.
„Privighetoarea cu glas de aur“ , aşa a fost numită, îndreptăţit, în cronicile vremii: „În ultimele patru decenii, nici unul dintre interpreţii de excepţie ai muzicii populare, solişti vocali şi instrumentişti, nu a cucerit laurii consacrării depline şi, mai apoi, ai apogeului, decât după ce a absolvit inconfundabila Academie de Artă Tradiţională Maria Tănase Craiova” afirma în „Lamura” din aprilie 2007 George Obrocea regizor şi consilier al Direcţiei pentru Cultură Dolj.
Invitată la Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional Vasilica Dinu a povestit despre datinile şi obiceiurile de altădată, neuitate vreodată şi care fac bucuria reiterării prin mărturisire a acelor vremuri, când nunta era un ceremonial irepetabil în viaţa unei femei, când sărbătorile de peste an reuneau comunitatea pentru a celebra schimbarea anotimpului sau obiceiuri specifice locului.
Melodiile din Fonoteca Radiodifuziunii Române interpretate altădată de Vasilica Dinu şi-au păstrat prospeţimea vocii şi patina timpului. Într-un asemenea univers rememorativ se derulează ediţia de acum a emisiunii, care găzduieşte profilul celor mai reprezentativi interpreţi de muzică populară românească, spre frumoasă aducere aminte.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Vremea lui Mărţişor este capricioasă; întâi babele, ursuze, apoi moşii… cei blânzi. După primele nouă zile din Martie, zilele Babelor urmează nouă zile, ale Moşilor. Babele, ca babele, mai rele, reflectă nestatornicia timpului în trecerea lui de la iarnă la primăvară şi posibilitatea ca această nestatornicie să prevestească norocul de peste an.
(varianta audio a rubricii)
Şi cei 9 moşi fac parte din cortegiul divin al unui zeu-moş, care este confundat uneori cu Sfântul Cer, alteori cu Dumnezeu sau Sîntilie. Sub raport meteorologic sunt mai blânzi, aduc vreme mai bună. În Oltenia se spune că „moşii bat cu maile în pământ să iasă căldura şi să încălzească seminţele”. Cum moşii încep pe 10 martie, după Mucenici, când se ştie că se mănâncă 40 de mucenici şi se beau 44 de pahare, nici nu-i de mirare că sunt… blânzi. Copiii băteau cu ciomegele în pământ zicând:
Intră frig şi ieşi căldură
Să se facă vremea bună
Pe la noi prin bătătură
Se aşteaptă însă ziua de 17 martie, ziua lui Alexie cel cald.
Se crede că atunci pământul se deschide şi ies gângăniile şi şerpii. Ce ne învaţă bătrânii, ce-i învaţă mai ales pe gospodarii tineri?
Este bine să se înconjoare de trei ori gospodăria, afumându-se cu tămâie, busuioc, sămânţă de cânepă atât casa, cât şi grajdurile, grădina, livada, în speranţa că astfel nici o gânganie nu se va mai apropia. În dimineaţa de Alexii cei mai curajoşi e bine să ia un clopoţel, o coasă şi o pereche de foarfeci şi să înconjoare casa de trei ori în credinţa că fierul are puterea de a ţine la distanţă duhurile necurate. E bine ca de Alexii gunoiul să fie dus departe de casă şi să fie ars, iar casele să se muruie. Ziua de 17 martie e cunoscută şi ca Ziua Şarpelui. În această zi nu trebuie să i se spună numele. De nu, peste an va fi muşcat de şarpe.
Ziua de Alexii e bună şi pentru pescari, dacă ţin post negru. Aşa vor avea noroc la peşte şi la poveşti!
Destinul e cum ţi-l rânduiesc ursitoarele, dar un strop de ajutor din partea omului nu strică. Aşa şi cu pescarii. Dacă merg la râu în dimineaţa de Alexii şi prind un peştişor, cât ar fi de mic, că tot o să spună că-i mare, şi îl mănâncă viu, vor avea noroc! Să nu uite însă vorbele, că vorbele leagă şi dezleagă:
Alexie, Omul lui Dumnezeu,
Eu am venit la pârâu,
Să prind un peşte,
Să-l mănânc
Cum este el din pârâu,
Iar tu să te rogi lui Dumnezeu
Totdeauna pentru mine,
Să pot prinde peşte bine!
Aşa-i norocul. Să nu uităm însă că norocul calcă în urma minţii! Câtă e!
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
9 martie 2018, 06:01 / actualizat: 9 martie 2018, 7:14
Este deja tradiție, ca românii din Seghedin să întâmpine primăvara cu o întâlnire familială, de suflet, printr-o acțiune dedicată zilei de 1 martie, sărbătoarea Mărțișorului la români. Profesorii Catedrei de limba și literatura română a Universității de Științe din orașul de pe Tisa, împreună cu Autoconducerea Românilor din Seghedin a invitat membrii comunității românești din orașul de pe malul Tisei în seara zilei de 1 martie la o serată culturală. Evenimentul a fost onorat și de consulul general al României la Seghedin, Daniel Banu și consulul Cristian Daniel. În debutul întâlnirii șefa catedrei, dr. Mihaela Bucin a vorbit, între altele, despre legătura dintre sărbătoarea Mărțișorului și Vechiul Testament, dar și despre faptul că Mărțișorul a fost inclus anul trecut în patrimoniul imaterial al UNESCO, la inițiativa comună a românilor, bulgarilor, moldovenilor și macedonenilor, țări în care de asemenea mărțișorul este sărbătorit. Dr. Mihaela Bucin a amintit și faptul că sărbătoarea mărțișorului nu a fost interzisă pe vremea comunismului deoarece nu avea nicio tentă religioasă, la fel ca plugușorul sau umblatul cu capra.
La rândul său lectorul de limba română Dr. Szabó Zsolt, cel care a inițiat această întâlnire, le-a vorbit invitaţilor despre obiceiul mărţişorului în Ardeal şi a prezentat etapele confecţionării mărţişoarelor din iască, un meşteşug specific harghitenilor din comuna Corund. Cei prezenţi au fost invitaţi să povestească amintiri legate de această sărbătoare, astfel s-a creat o atmosferă familială în care toată lumea a primit un mărţişor cadou din partea lectorului de limba română. Mărţişoarele au ajuns la Seghedin prin colet poştal trimis de către d-na Primar a comunei Stoina din judeţul Gorj, localitatea în care s-a inaugurat primul şi unicul muzeu dedicat mărţişorului.
( interlocutor lectorul Szabó Zsolt)
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator, MTVA – emisiunile în limba română
Originară din judeţul Alba, dint-un sat de lângă Blaj, Reta Rus este întruchiparea ideii de a rămâne locului pentru a sfinţi locul. Considerată una dintre cele mai bune voci de pe Valea Târnavelor, Reta Rus a rămas în Tiur pentru a simţi permanent acel sentiment de „acasă”. „Dorule ,gândeşti că ştii/ Unde-s eu acolo vii”- sunt versurile unui cântec ce denotă această statornicie generată de „dorul de-acasă”. Dialogul cu interpreta va dezvălui detalii despre datini şi obiceiuri de pe Valea Târnavelor. Prinderea postului este un obicei răspândit în Transilvania, este ziua când se fac plăcinte şi se confecţionează silita , ghemul din lână aprins şi învârtit deasupra capului, un gest de purificarea spaţiului. Silitatul este o variantă a „strigatului peste sat” din Oltenia, o sărbătoare care precede Lăsarea Postului. Multe alte detalii despre specificitatea obiceiurilor încă păstrate pe Valea Târnavelor aflaţi ascultând ediţia emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară marca Radio România Regional:
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiurilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Urâte sunt Babele! Da’ parcă s-a auzit vreodată de babă frumoasă şi copil cuminte? Aşa a lăsat Dumnezeu! E un fel de canon! Se spune că ursitoarele ursesc firea omului, năravul şi dragostea pentru lucruri. La astea n-ai cum să te împotriveşti. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus şi la Duminica Tomii promis! Tot bătrânele spun că Dumnezeu ne-a lăsat puterea de a ne alege cum ne va fi tot anul: alegem o babă, una din cele 9, de la 1 la 9 martie; cum va fi vremea în acea zi, aşa vor fi şi firea şi norocul omului tot anul. Da’ ce să alegi? Că toate babele sunt… frumoase de-ţi vine să te-ntorci din drum! Norocul e însă noroc. Se şi spune: Cum ţi-o fi norocul! Aşa că, alegi o babă, după pofta inimii şi vezi norocul de peste an.
(varianta audio a rubricii)
Babele sunt urâte, moşii sunt mai blânzi! Ca moşii, mai îngăduitori, inimă de bărbat, mai slabi de înger! Se şi spune despre ei: baba-i rea, moşu-i mai bun! Ea are gura mare, de se stârneşte viscolul şi lapoviţa, el mai blând, ţi se mai lumină-n faţa ochilor, ţi se încălzeşte inima de un cuvânt bun, spus mai rar, e drept… da’ e bun, că e sfătos. Sunt şi moşii de iarnă sau moşii de piftii. De moşi se vorbeşte peste an: moşi de iarnă, moşi de vară, moşi de toamnă…
Babele vin o dată cu Baba Dochia. Nimic n-ar da baba din casă, că e zgârcită.
Moşii, mai blânzi sunt mai darnici. De ziua lor se dă de pomană mâncare şi vasele în care se pune mâncarea. Să fie pe lumea cealaltă! Dar să nu se uite că babele tămâie şi poartă lumina! Moşii rânduiesc pomenile cele mari. Aşa a rânduit şi ţăranul în calendarul său popular!
Mucenicii
În calendarul creştin ortodox sunt consemnaţi Sfinţii 40 mucenici din Sevastia, o zi de ofrande alimentare specifice. Mucenicii sunt în prag de primăvară, început de marţ, iar curăţirea locurilor de uscăturile rămase din iarnă e o sarcină a fiecărui gospodar. Aprinderea focurilor are semnificaţii multiple: se curăţă locul, se purifică spaţiul, se alungă gerul şi se invocă venirea căldurii. Când e vâlvătaia mai mare, membrii familiei sar peste foc zicând:
Cum au trecut sfinţii
Prin foc şi prin apă,
Aşa să trecem şi noi.
În Oltenia copiii bat cu toiagele în pământ, în jurul focului zicând:
Intră frig şi ieşi căldură
Pe la noi prin bătătură.
Alimentele rituale specifice acestei sărbători sunt mucenicii, copturi sub formă de om, albină, pasăre sau colac. Sunt moşi de păresimi sau sfinţi.
În Gorj, în dimineaţa de Mucenici bătrânele fac din mălai un „pupoi”. Îl turtesc şi îl ia „cu ţeava” (ţeava de la suveica de la război) şi numără 44 de semne pe pupoi şi bani (câţi copii sunt în casă). Coace pupoiul în cuptor şi când îl scot îl ung cu miere de stup şi îl taie în atâtea părţi câţi copii sunt în casă. Bine-ar fi, zic bătrânele ca toţi copiii să găsească un ban, e semn de noroc. Sigur însă primul care găseşte banul este norocosul familiei. Acesta este pupoiul casei. Bătrânele fac încă unul, pe care-l dau de pomană, însoţit de fuior şi poame: simbol al vieţii care se toarce, fuiorul aminteşte tuturor că fiecare sărbătoare trebuie cinstită, fiecare zi frumos trăită.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
70 de ani în paşi de dans. Sărbătoarea dansului şi muzicii populare din Micherechi
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
3 martie 2018, 19:00 / actualizat: 3 martie 2018, 20:12
Nimeni nu mai ştie de când cer micherechenii o casă de cultură mai mare. Cu siguranţă de vreo două decenii. Cei care s-au înghesuit sâmbătă, 24 februarie, în Casa de Cultură „Gh. Dulău” să vadă serata folclorică dedicată aniversării a 70 de ani de la înfiinţarea primei echipe de dansuri populare din sat ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc. Această clădire iarăşi s-a dovedit a fi mult prea mică pentru cei vreo cinci sute de oameni, dacă nu mai mulţi, care au venit să sărbătorească împreună dansul şi cântecul popular românesc din Micherechi. A fost o seară caldă, de suflet, cu multe emoţii şi multe-multe aplauze, care aproape că nu mai vroiau să se termine…
Organizatorii programului au fost membrii nou-înfiinţatei Asociaţii pentru Tradiţiile şi Cultura Românilor din Micherechi, condusă de muzicantul Ioan Kovács, fiul highiduşului Ioan „Iancu” Kovács şi nepotul highiduşului Teodor „Delea” Kovács, şi de către doi foşti dansatori, Gheorghe Berényi şi Mihai Sava. Asociaţia înfiinţată în toamna anului trecut şi-a dorit să reînvie tradiţia jocului românesc moştenit de la înaintaşi, precum au fost dansatorul Gheorghe Nistor şi muzicantul Teodor Kovács, care au dus vestea unicităţii dansului micherechean nu doar în alte părţi ale ţării, învăţându-i pe tinerii unguri să danseze mânânţâlu şi ardelenescu, dar şi în afara graniţelor Ungariei.
Serata a început cu evoluţia pe scenă a celor mai tineri dansatori din Micherechi, elevii şcolii generale, conduşi de Vasile Papp junior, care au prezentat o coregrafie a lui Gyalog László, „Când cătană m-o luat”, creată pentru concursul „Cine ce ştie?” din anul 1988, când dansatorii din Micherechi au participat pentru prima dată la concursul naţional de talente de la Budapesta. Au ocupat apoi scena, rând pe rând, dansatori din Jula, Aletea şi Cluj, printre dansuri fiind introduse şi blocuri muzicale, ca de exemplu cel prezentat în amintirea muzicantului Teodor Kovács, când Vasile Papp a interpretat cunoscuta melodie „Inimă de ce nu mori…”
Multe au fost momentele emoţionante în cursul serii, dar punctul culminant şi cel mai aşteptat a fost evoluţia echipei re-înfiinţată a dansatorilor adulţi din Micherechi, conduşi de coregraful Patyi Zoltán, cel care este alături de formaţia din Micherechi de pe vremea concursului „Cine ce ştie?” din anul 1993. S-au reunit acum într-o nouă formaţie vechii dansatori, unii dintre ei fiind deja în jur de 50 de ani. Elanul şi mândria cu care au intrat aceştia pe scenă a ridicat în picioare tot publicul din sală, care i-a urmărit nu doar cu sufletul la gură, dar şi în ropote de aplauze. Mulţi au fost impresionaţi până la lacrimi văzând printre dansatori tată şi fiu, mamă şi fiu sau fiică, cum duc mai departe cu toţii această frumoasă moştenire, care este dansul şi muzica populară românească din Micherechi. Bravo lor! Bravo tuturor celor care au pus atâta suflet în renaşterea unui lucru valoros, care îi identifică pe micherecheni!
Organizatorii nu au uitat însă nici să le mulţumească înaintaşilor şi familiilor acestora, care au contribuit mult la faptul că de şapte decenii se dansează şi se cântă în mod organizat la Micherechi. Moderatorii serii, Gheorghe Netea, fost conducător al echipei de dansuri în anii 1980–1990 (în limba maghiară) şi Corina Sebestyén, jurnalistă la „Cronica” (în limba română), alături de preşedintele asociaţiei organizatoare, Ioan Kovács, au acordat diplome şi premii unor înaintaşi cum au fost: Gheorghe Dulău, fondatorul şi conducătorul primului ansamblu folcloric, dansatorul Gheorghe Nistor, muzicanţii Teodor Kovács, Ioan Kovács şi Gavril Sabău, conducătorul şi coregraful echipei Ioan Ruja (Mitica). Premiile au fost preluate de către familiile acestora. Dintre membrii fondatori ai primei echipe a fost de faţă şi a primit diplomă Mihai Bihari, dar au mai fost onoraţi cu premii şi coregrafii Mlinár Pál şi Gyalog László, foştii conducători, Gheorghe Netea, Vasile Papp şi Patyi Zoltán.
În realizarea evenimentului, organizatorii au primit ajutor din partea Autoguvernării Româneşti a comunei Micherechi, a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, a Autoguvernării Românești a judeţului Bichiş, mulţi sponsori individuali din localitate şi din alte părţi. Printre oaspeţii seratei s-au aflat, printre alţii, Florin Trandafir Vasiloni, consulul general al României la Jula, Traian Kreszta, purtătorul de cuvânt al românilor în Parlament, Tiberiu Juhász, preşedintele Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria.
Reamintim că în amintirea aniversării celor şapte decenii de la înfiinţarea primului ansamblu folcloric din Micherechi, în vara anului 2017, Primăria comunei a inaugurat trei plăci memoriale: prima care ne aminteşte de aniversarea a 70 de ani de la înfiinţarea primului ansamblu folcloric din sat, iar celelalte două în amintirea celor doi „Maeştri ai artei populare”, dansatorul Gheorghe Nistor şi highiduşul Teodor Covaci.
A consemnat: Eva Iova Şimon, redactor-șef, Foaia românească
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 martie 2018, 07:01 / actualizat: 2 martie 2018, 8:07
În ciuda vremii reci și a traficului dificil, membrii Comunității evreilor din Craiova s-au întâlnit joi, 1 martie (14 Adar conform calendarului ebraic), în sinagoga mică unde au sărbătorit Purim, cea mai veche sărbătoare din calendarul evreiesc, iar președintele comunității, doctor docent Corneliu Sabetay a reamintit celor prezenți povestea frumoasei Estera, cea care, dând dovadă de curaj și voință, a reușit salvarea de la pieire a unchiului său Mordechai și a poporului evreu, nimicire pusă la cale prin minciună și uneltire de nedreptul Haman, sfetnicul împăratului Ahashverosh.
Purim sau Sărbătoarea Destinului este o sărbătoare veselă, o sărbătoare a speranței în care, un popor mereu împins la limita supraviețuirii prin forța istoriei, își amintește că visul poate deveni realitate dacă este urmat cu credință, o sărbătoare ce comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan-Babilonian antic de către frumoasa regină Estera, după cum este scris în cartea biblică Megillat Esther ( Cartea Esterei). Purimul este mai mult o sărbătoare națională decât una religioasă, abținerea de la muncă și de la alte activități nefiind obligatorie. Atmosfera din zilele de Purim este una de carnaval: oamenii poartă măști, atât în timpul ceremoniei religioase cât și după aceasta, se organizează petreceri și se pun în scenă diferite piese.
A consemnat Ludovic Vulea, redactor Studioul Teritorial de Radio Craiova
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
1 martie 2018, 11:06 / actualizat: 1 martie 2018, 12:23
Bun regăsit la o nouă ediţie a Galeriei interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional! Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă invit să depănăm amintiri despre cel ce a făcut din jovialitatea interpretării unui repertoriu autentic un mod de a trăi intens fiecare clipă a vieţii. Despre Felician Fărcaşiu v-am prezentat detalii în cadrul Festivalului Naţional de Folclor care îi poartă numele, organizat la Sebeş de către Centrul Cultural “Lucian Blaga” şi susţinut de Primăria Sebeş şi Consiliul Judeţean Alba.
Este un ecou în timp al notorietăţii numelui celui ce a cântat cu pasiune până în ultima clipă a vieţii. Iar în cazul său, ca şi al Mariei Lătăreţu, a muri pe scenă nu este un mod metaforic de a defini pasiunea pentru interpretare, chiar s-a întâmplat.
Lelia Irimia este nepoata interpretului.
Este un intelectual rafinat, a crescut în cultul respectului pentru tardiţii, l-a însoţit pe Felician Fărcaşiu în turneele prin ţară, a simţit tensiunea spectacolelor şi a rămas impresionată de impactul pe care interpretul îl avea la public. Ne-a acordat un interviu, în care am depănat amintiri despre destinul artistului, despre costumul consacrat (cu clopul pe o ureche), despre vocea sa puternică.
Felician Fărcaşiu a absolvit Facltatea de Teologie la Sibiu, dar a ales să fie interpret.
A cântat alături de orchestrele de muzică populară ale Filarmonicilor din Arad, Sibiu, Braşov, Oradea, Bacău şi cu Ansamblurile artistice din Deva, Baia Mare, Cluj, Timişoara şi Caransebeş, a întreprins numeroase turnee şi a participat la concursuri în ţară şi în străinătate.
A imprimat 7 discuri, pe care sunt cuprinse doar o parte din cele 260 de piese ale repertoriului său. A avut ca parteneri de scenă celebrii interpreţi Ion Cristoreanu, Mariana Drăghicescu, Alexandru Grozuţă, Petre Săbădeanu, Doina Badea. Culegerile sale de folclor din zona momârlanilor au rămas de referinţă.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiurilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Venirea primăverii, reînvierea naturii şi mai ales aflarea încă a unui motiv pentru a exterioriza sentimentul de dragoste sunt tot atâtea argumente pentru a consemna în calendarul afectiv şi în cel popular o sărbătoare cu multiple valenţe: Mărţişorul.
(varianta audio a rubricii)
Semnificaţiile termenului sunt multiple. Este denumirea populară a lunii Martie, lună dedicată zeului Mars şi planetei Marte. Este accepţiunea cunoscută în Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei (Ion Ghinoiu). Versurile populare atestă această accepţiune:
Mărţişor ne dă noroaie
Şi frigul începe să-nmoaie.
Se-ncepe primăvara,
Dar tot nu e încă vara.
Musca de-abia zbârnăieşte,
Ea ca vara nu ciupeşte.
Purecile stă, nu mişcă.
Lesne-l prinzi dacă te pişcă.
Este început de primăvară, simbol al vitalităţii şi purităţii ce trebuie să caracterizeze pe toţi membrii comunităţii. Este talismanul oferit cu toată dragostea şi purtat cu dragoste, valoarea apotropaică păstrându-se până astăzi.
Este un obicei, o secvenţă a unui scenariu de înnoire a anului, marcând naşterea şi moartea simbolică a Dochiei, zeiţa maternă, lunară şi echinocţială. Data la care se înmânează Mărţişorul, talismanul cu valenţe apotropaice şi de înfrumuseţare este cunoscută ca fiind prima zi a lunii martie. La sfârşitul secolului al XIX-lea era primit de tineri în dimineaţa zilei de 1 Martie. Informaţiile culese de Adrian Fochi oferă formulări inedite: „când apare luna nouă în martie”, „nu numai la 1 Martie, ci şi într-alte zile, ca să fie copilul curat ca argintul”. Potrivit altor informaţii, acesta se punea la Marţolea, în prima zi din săptămâna albă.
Câteva din vechile practici derulate în ziua de 1 Martie s-au păstrat în Oltenia, dovadă a perenităţii actului magic reprodus în circumstanţe care îl reclamă. La Vârtop (judeţul Dolj), la 1 Martie localnicii se roagă la Dumnezeu să le rodească ţarinile, să le sporească turmele. Mărţişorul se şi pune „la capul locului”, cu funcţie apotropaică. În Romanaţi, la Reşca (Olt) în această zi se fac sfeştanii la casă şi se merge la biserică, iar mărţişorul, după ce este purtat, se pune la icoană. Apa neîncepută de la 1 Martie este eficientă în momentele mai dificile. O informaţie din Comani (jud. Olt) precizează că apa din această zi, luată la răsăritul zorilor nu se strică dacă-i păstrată. Şi dacă trebuie să mergi la judecată, bine-i să te stropeşti cu ea. Vei izbândi, dacă gândul este cel bun.
Mărţişorul apare şi în ipostaza de apărător al dragostei. În judeţul Olt poate fi reperat un recitativ:
Eu poteca am călcat,
Eu roua am strecurat,
Eu dragoste am adunat.
Acestea sunt cuvintele magice rostite în dimineaţa de 1 Martie şi astfel norocul, călător în lume, ţi se opreşte în casă.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Primăria Muncipiului Târgoviște alături de Teatrul Municipal Tony Bulandra și împreună cu Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște organizează sărbătorea tradițională „Tudorița” sau „Paștele Cailor”, sărbătoare intrată în patrimoniul cultural național al minorităților etnice din România, respectiv a comunităţii bulgare din Târgoviște. Informează Agenția de presă RADOR.
Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște pe site-ul oficial descrie această sărbătoare, subliniindu-i semnificațiile: ”Comunitatea bulgarilor din Târgovişte, Cartierul Matei Voievod, sărbătoreşte Paştele Cailor, Konski Velikden, în prima sâmbătă a Postului Mare, sâmbătă care, după calendarul ortodox, este a Sfântului Teodor sau Todorovden, în limba bulgară. Acest obicei este unic în România, specific comunităţii bulgarilor de la Târgovişte. Este ziua în care grădinarul bulgar şi calul său, după un obicei străvechi merg la biserică şi primesc binecuvântarea preotului pentru a fi sănătoşi în anul care urmează. La biserică, preotul binecuvântează cu apă sfinţită şi cu konceta (căluţi din aluat de pâine) pentru sănătate. După slujba religioasă femeile oferă konceto bărbatului, iar acesta împarte darul în două părţi egale, jumătate o mănâncă el, jumătate o dă calului, pentru a întări legătura dintre ei. Muncile de primăvară începeau în credinţă şi speranţă de mai bine.
Acest obicei este una dintre moştenirile ancestrale pe care bunicii bunicilor noştri o au de la înaintaşii lor trăitori la sud de Dunăre, obicei păstrat şi astăzi. Având o puternică amprentă spirituală, credinţa fiind unul dintre pilonii existenţei lor, acest obicei arată ce importanţă dădeau grădinarii bulgari acestui nobil animal care i-a însoţit în bejanie şi i-a ajutat în munca lor. Mergeau împreună la preot să primească binecuvântare. Cum altfel să fi procedat omul simplu decât făcându-şi prietenul necuvântător egal în faţa lui Dumnezeu? Un gest normal prin simplitatea şi pragmatismul său: gospodarul era bine dacă şi ajutorul lui de nădejde era bine.
Şi astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de normalitate. Şi de calm. Sărbătoarea este o invitaţie la iubire şi respect a naturii şi a darurilor cu care am fost blagosloviţi. Dacă pe unii greutăţile i-au îngenunchiat, sunt încă destul de mulţi gospodari în comunitatea bulgară pentru care CALUL reprezintă o mare bogăţie şi ajutor nepreţuit în activităţile de zi cu zi. Îi veţi vedea, în zi de sărbătoare, cât de frumos împodobesc caii şi căruţele şi cât de mândri trec în atelajele lor, în picioare, cu căciulile şi pălăriile date pe ceafă, să fie văzuţi de departe!
Este atitudinea pe care progresul, modernitatea n-au schimbat-o prea mult… Imagine a bulgarilor mândri veniţi de la sud de Dunăre, fugind de urgia otomană, rămasă neschimbată pentru generaţiile viitoare. Este momentul de glorie al acestor oameni simpli şi muncitori, puţin pretenţioşi, dar care seara nu intră în casa lor la masă înainte de a da tainul binemeritat tovarăşilor lor de trudă.
În aceste zile natura ne oferă liniştea de care ne va fi dor tot restul anului. Pentru grădinarii care iubesc munca, zăpada mare din iarnă este certitudinea recoltelor bune de la vară. Dar zăpada mare este ea însăşi o persuasiune pentru odihnă şi huzur: carne la cazan mai e, vin în beci mai e, chef de vorbă, aşişderea, slavă Domnului! Zăpada mare a prelungit perioada sărbătorilor. Şi bulgarul, ca şi românul, când e vorba de sărbătoare, este întotdeauna bucuros de oaspeţi!”
Sursa: Asociația Zaedno a Bulgarilor din Târgoviște
„Romanţa ne uneşte” – „Crizantema de Argint” la Chișinău
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 februarie 2018, 18:50 / actualizat: 24 februarie 2018, 20:01
Ediţia a XXII-a a Festivalului-concurs de creaţie şi interpretare a romanţei româneşti „Crizantema de Argint” – la Filarmonica Naţională „Serghei Lunchevici”. Evenimentul este organizat de Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni şi Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova, alături de Uniunea Muzicienilor din Moldova şi Primăria Municipiului Chişinău.
„Crizantema de Argint” vine ca o completare la Chişinău a Festivalului Naţional de Interpretare şi Creaţie a Romanţei Româneşti „Crizantema de Aur”. Evenimentul se derulează sub genericul „Romanţa ne uneşte”, şi aparţine manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri (23 – 25 feb. 2018).
Până sunt urmași, care dansează feciorescul din Aletea,nu ne temem…
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 februarie 2018, 18:29 / actualizat: 24 februarie 2018, 19:38
Dintre multele evenimente la care românii din Ungaria puteau să se distreze pe vremuri a mai rămas balul care oferă posibilitatea oricui să participe la o petrecere românească. Aletea este una dintre puţinele localităţi româneşti din Ungaria, unde dansul şi muzica populară sunt practicate de mulţi oameni, chiar şi tineri şi copii. Autoguvernarea românească, împreună cu membrii Asociaţie iPăstrătorilor de Tradiţii din Aletea a organizat pe10 februarie balul românesc cu merinde. Acesta a avut loc la Căminul cultural din Aletea, iar muzica a fost asigurată de instrumentişti şi solişti de muzică de petrecere din Macea (România). Balul a fost deschis cu o invitaţie la joc, la care au participat mai multe generaţii de dansatori din Aletea, de la zece până la 83 de ani. Prezenţa atâtor generaţii face ca balul din Aletea să se desfăşoare într-o atmosferă specială.
Am invitat în fața microfonului două personalităţi emblematice ale dansului din Aletea, pe Gheorghe Bagy şi Petru Sabău, primul fiind şi organizatorul evenimentului.
A consemnat: Tiberiu Boca, redactor, MTVA – Emisiunile în limba română
O sărbătoare de primăvară ţinută cu sfinţenie în tot spaţiul românesc, dar mai ales în Oltenia este Sântoaderul. Sâmbăta Sântoaderului este momentul de apogeu, când se amestecă practicile ce ţin de cultul demonic (dansuri şi orgii, pe vremuri) şi cultul antidemonic, de curăţire a spaţiului.
(varianta audio a rubricii)
Caii lui Sântoader restabilesc ordinea în casa omului după Dragobete şi Cîşlegi, când s-au ţinut lanţ petrecerile şi când până şi nebunii s-au însurat, în săptămâna nebunilor, fireşte!
În Oltenia în sâmbăta Sântoaderului a rămas un obicei străvechi, îndrăgit de tineri: încurarea cailor (alergarea cailor). Se fac întreceri cu cai, astfel arătându-se comunităţii cei mai frumoşi şi îngrijiţi cai, lauda fiind a flăcăilor, care i-au ţinut aşa frumoşi. Este un semn al demnităţii şi hărniciei feciorilor, dar şi cu un rol ritual: să alunge spiritele rele. Tinerii se aleg cu fala, caii cu periatul şi cu privirea recunoscătoare, că doar se ştie: ochii stăpânului îngraşă vita!
Se spune că „Sântoader are şapte până la doisprezece cai, care sunt feciori frumoşi şi care şi-au părăsit drăguţele, doar că au cozi şi copite de cai şi fiecare dintre ei e încins cu lanţuri”.
Când se-ncură caii, se aruncă iarbă mare, feşile copiilor mici, brăcirile şi busuioc, ca să treacă peste ele caii: iarba, ca să crească părul, feşe, ca să nu mai plângă şi să nu mai tresară în somn copiii, iar betele ca să se folosească mai apoi pentru descântece de muma-pădurii[1].
Caii lui Sântoader stabileau un cod comportamental pentru întreaga comunitate:
fetele trebuiau să fie acasă la lăsatul serii (pe vremuri!, acum pleacă la lăsatul serii!);
cele care nu respectau interdicţia erau furate de caii lui Sântoader, iar pedeapsa era cunoscută sub numele de luatul din Sântoader sau lovitul din Sântoader;
babele vrăjitoare spuneau descântece în locuri „însemnate”, răscruci, case ruinate, numai pe timp de noapte, când luna aruncă lumina-i cu umbre peste umbrele invocate;
femeile făceau coliva lui Sântoader şi colăcei numiţi „brăduleţi” sau „cuci”, şi, pentru a nu le intra Caii lui Sântoader în casă, ţineau vasele întoarse cu gura în jos până cântau cocoşii, tot ele dădeau familiei să mănânce grâu fiert.
Se făcea şi Bâlciul Sântoaderului. Femeile măritate în perioada câşlegilor aveau voie să-şi ia rămas bun cu gesturi slobode, adică să sărute bărbaţii cunoscuţi întâlniţi pe drum în Sâmbăta Sântoaderului. Ele erau însoţite de soacre şi chiar de soţii lor, gătite în mirese şi cu un ulcior cu vinars din care se cinsteau bărbaţii întâlniţi.[2]
A nu se uita: Sântoaderul ţine pe dracul de păr şi tot el este păzitorul pe bolta cerească.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 februarie 2018, 18:02 / actualizat: 22 februarie 2018, 19:09
Ziua de vineri din Săptămâna Caii lui Sântoader este ziua Sântoaderului, dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau homan pentru a fi folosit, pus în apă, la spălatul părului fetelor.
(varianta audio a rubricii)
Culegerea platelor de leac se face, în întreaga perioadă de culegere a lor, după un ritual strict: locul trebuie să fie curat, când se ia şi se dă, aşa-i legea firii şi aşa se face chiar şi când e vorba de o buruiană. La locul de unde se ia homanul, se pune sare, boabe de grâu şi făină.
În alte zone homanul era înlocuit de popelnic. „Vineri dimineaţa mergeau fetele la pădure după frunza de popelnic; plecau nespălate pe ochi şi nemâncate”. Trebuia cules când noaptea încă nu se ridicase, să nu le vadă nimeni, nici găinile, de teamă că dacă le văd, fetele vor avea părul cât chica găinii, mai deloc.
Pe vremuri părul lung era o podoabă a femeii. Azi, rânduielile s-au mai schimbat. „Pe vremuri fetele se duceau în pădure pentru a afla locul cu iarba mare. Lăsau la locul, de unde luau iarbă mare, pâine şi sare. Sunt plata frunzei. Cum să tot iei şi să nu dai? Nu se mai face dacă nu dai!” – mărturiseşte bătrâna Lucia Apolzan din Gorj.
În nordul Olteniei Maria Berca (din Câmpofeni) ne spunea că plata se făcea cu pâine, sare şi zahăr. Se-nchinau şi ziceau:
Iarbă mare, iarbă mare
Eu îţi dau pâine şi sare,
Tu să-mi dai cosiţa mare.
Sâmbătă dimineaţa nu ieşeau din casă până nu se spălau cu apă mare pe păr şi corp. Să nu le vadă nici găinile. Şi puneau mâna pe cârpător (cel cu care „lăpădau turta în foc”), ca să le crească părul, cât vătraiul şi cât cârpătorul.
Bătrânele puneau homan şi în postavă la vaci. Cică aşa e bine! Nu spuneau de ce. După ce se spălau, apa o aruncau la rădăcina unor flori, în loc curat, ca să se prindă binele de fată, cum apa prinde bine la rădăcina florilor şi să înflorească frumoasă şi-atrăgătoare ca florile dorite de soare!
Şi mai ales să fie părul frumos, ca să nu se încurce caii lui Sântoader în capul lor.
În Oltenia se practică şi un recitativ, un fel de descântec:
Toadere, Sântoadere
Dă-mi cosiţa capului
Ca şi coada calului.
Şotiile se ţineau lanţ. Băieţii care voiau să necăjească fetele, când auzeau versurile băteau o toacă în timpul recitativului. Fetele credeau că le va pica părul şi le va rămâne capul descoperit ca toaca.
Tot în vinerea homanului se culege şi spânzul. E bun pentru descântec de izdat.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Partida Romilor Dolj a marcat „Ziua dezrobirii romilor în România”
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 februarie 2018, 18:00 / actualizat: 22 februarie 2018, 19:01
Joi, 22 februarie, Biblioteca Județeană Alexandru și Arstia Aman din Craiova a găzduit manifestarea cu titlul „Dezrobirea juridică și socio-economică a romilor la 100 de ani de la Marea Unire”, organizată de Partida Romilor Pro-Europa, filiala Dolj și Asociația Centrul de Cultură al Romilor Dolj, pentru a marca astfel împlinirea a 162 de ani de la adoptarea primelor legi pentru dezrobirea romilor.
Au participat reprezentanți ai minorităților albaneză – deputat Bogdan-Alin Stoica și elenă – Ion Vasoianis, ai prefecturii Dolj, ai Inspectoratului Școlar Județean (ISJ) și desigur ai etniei, elevi ai școlilor Ion Creangă și Anton Pann din Craiova, dar și tineri ori mai vârstinici romi.
S-a discutat despre semnificația eliberării romilor din robie – „soră bună” a sclaviei, după cum a remarcat Lucian Cherata, inspector de specialitate al ISJ Dolj, despre modul în care dezrobirea a fost receptată de membrii etniei, dar și despre faptul că robia romilor nu s-a încheiat încă, deoarece, după cum a remarcat președintele Partidei Romilor Dolj, Romeo Tiberiade, tributari unor idei preconcepute provenite din sânul etniei, dar și din afara ei, unii romi sunt încă robi, captivi în lumea tradițiilor și de aceea, organizațiile reprezentative ale acestora, cei care au reușit să depășească barierele deseori autoimpuse de mentalitate, trebuie să lupte pentru a-i elibera pe romi din cătușele ignoranței și din lanțurile neștiinței de carte, pentru a-i dezrobi pe copii din temnița căsătoriilor timpurii și din carcera lipsei de educație.
A consemnat Ludovic Vulea, redactor, Studioul Teritorial de Radio Craiova
Ziua se numeşte Miercurea Strâmbă sau Miercurea Frumoasă. Legenda spune că era o babă care „strâmba” pe orice femeie care lucra în această zi. De-asta-i strâmbă! Dar frumoasă? Că babă frumoasă şi copil cuminte nu s-au prea văzut. Şi totuşi, cât de strâmbă ar fi, Sfânta Miercuri va ajuta orice creştin dacă a respectat ziua cu nelucru.
(varianta audio a rubricii)
Se spune că sunt 24 de vămi prin care trece sufletul în drumul său spre rai. Dacă „ai păzit Miercurea Strâmbă”, Sfânta Miercuri te ajută să treci cu uşurinţă prin toate vămile. Cazne nu sunt doar aici pe pământ, cazne sunt şi pe drumul Dalbului Călător până se aşază în locul de linişte şi cu verdeaţă. Fiecare vamă e o-ncercare. Bănuţii aruncaţi la răscruce în drumul spre „casa cu trei ferestruici” ajută la plata vămilor, iar Sfânta Miercuri, dacă a fost respectată Miercurea Strâmbă face trecerile mai uşoare!
Dar, spun bătrânele, când încalci regulile primeşti semn de Sus. Cine nu ţine Miercurea Strâmbă i se strâmbă gura. Se spune: I-a strâmbat gura, I-a luat gura! Şi ce poate fi mai frustrant pentru o femeie decât să i se ia gura!
E ziua când nu se spală rufe şi nu se descântă în nici un fel. Cine toarce, din uitare, spre seară bine e să facă o păpuşă din cârpe şi să o arunce în răscruci, să i se strâmbe ei gura.
Strâmbătura poate fi preîntâmpinată. Babele ştiu de iarba Sfintei Miercuri. Se fierbe iarba şi se bea. Nu se mai lipeşte strâmbarea-n veci! De-asta se şi zice ca mulţumire: Leac şi babii colac! – dar babă mulţumită n-o să pomenim!
Dar dacă Strâmbătura s-a lipit, gura s-a strâmbat şi femeia e ca şi pocită în viaţa de-aici? Tot babele ştiu practica magică: se strâng trei femei cu numele de Maria. Acestea o iau pe femeie şi se duc la un pârâu din apropiere. Iau cu ele şi un război, pe care îl aşază pe pârâu. Pe cea cu gura strâmbă o pun pe scaunul războiului. Fiecare dintre cele trei Marii intră în război şi zice de trei ori vorbele: „I înainte, i îndărăt, gura cutărei femei să vină la loc”. După fiecare zicere trage cu spata. După ce fiecare a zis vorbele de mai sus de câte trei ori, fărâmă războiul şi pleacă acasă, unde încetul cu încetul, gura bolnavei vine la loc.
Şi aşa Sfânta Miercuri e îmbunată. Miercurea Strâmbă e ştiută şi de Miercurea Frumoasă. Nu c-ar fi baba strâmbă frumoasă, ci pentru că e miercurea pe care o ţin fetele, făcându-se frumoase, în credinţa că aşa vor fi peste an. Dar, cât ar fi de frumuşele făr’ de cutia cu boiele? Se şi spune că dacă vrei să vezi cât de frumoasă e o femeie, s-o vezi dimineaţa, când se trezeşte. Şi dacă vrei să vezi cum va fi mai târziu, să te uiţi la soacră, nu neapărat dimineaţa, că uiţi de orice sărbătoare! Se spune: cum e mă-sa, aşa va fi şi fi-sa! Uneori se mai sare-n neam!, Asta-i toată speranţa ginerelui!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentului Studiourilor teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua de marţi din Săptămâna Sântoaderilor este prima marţi din Postul Mare şi de numele ei (că are mai multe) sunt legate interdicţii şi gesturi rituale care nerespectate atrag mânia Cailor lui Sântoader. Este Marţea Trăsnetului, Marţea Vaselor, Marţea Încuiată, Marţea Furnicilor, Marţea Ciorilor sau Marţea Sântoaderului (explicarea denumirilor se face pe rând, că altfel se încurcă minţile precum cozile cailor lui Sântoader când sunt furioşi că nu li s-a respectat sărbătoarea).
(varianta audio a rubricii)
Caii lui Sântoader, divinităţi cu valori demonice încep marţi la prânz şi ţin o săptămână sau poate mai mult, dacă e devălmăşie prin sat. Se mai pune puţină rânduială după Săptămâna Nebunilor şi strigarea peste sat care multă petrecere, dar şi pizmă a lăsat.
În Marţea Sântoaderului femeile nu ţes, nu torc şi o lasă mai încet şi cu meliţa (referirea este la obiect, că de dat din gură pe la vecine nu le lecuiesc nici Caii lui Sântoader). Dacă nu respectă, hainele ţesute, cusute în această zi vor atrage trăsnetul asupra persoanei care le poartă. De aceea Marţea se numeşte şi Marţea Trăsnetului. Nici pământul lucrat în Marţea Sântoaderului zi nu scapă de trăsnet.
Se mai numeşte şi Marţea Încuiată, nu pentru că ar fi de genul feminin, ci pentru că aceia care n-o respectă pot muri de încuietură, ce-o fi fiind şi aceea, că Doamne, câte bube şi belele toate-n capul babii mele!
Din ziua de marţi a primei săptămâni din ale Postului cel Sfânt vasele de dulce se spală, se urcă-n pod (sau în alt loc să nu fie văzute şi să te ispitească la mâncatul de dulce) şi se aşază cu gura-n jos, ca să nu se strecoare Necuratul, spiritele nechemate şi să stea ascunse în ele. De aceea Marţea aceasta se numeşte şi Marţea Vaselor.
Bine-ar fi ca în această zi să se mănânce urzică fiartă. Ar fi semn bun că Postul se ţine cu verdeţuri, urzicile aduc sănătate, te rumenesc la faţă de parcă a-i fi urzicat.
Şi cum se ştie că „dragostea oltenească” „te-aduce la primăvară / galbin ca turta de ceară”, un strop de sănătate în obraji de la înciudatele urzici prinde bine, că încep şi muncile câmpului şi geaba voinţă de nu-i putinţă.
Marţea Sântoaderului e ştiută şi ca Marţea Ciorilor. Fir-ai a ciorilor! – zice bătrâna cu năduf, adică, „du-te pe pustii!”, că ştiut e că pagubă şi vreme rea aduc ciorile strânse-n stol.
Se ştie:
Cioarei cât să-i cânţi măcar
Ea tot îţi va zice „gar”!
Noroc că românul ştie: „cioara în loc de privighetoare nu se poate vinde”. Că de-acolo-i şi vorba: ce-mi umbli cu cioara vopsită?
Artur Gorovei prezenta în veacul trecut o practică bună de făcut în Marţea Ciorilor, în zori de zi de marţi, care deschide săptămâna Sântoaderului: să te scoli de dimineaţă, să iei furca în brâu, să treci un fir cu ochii închişi, zicând: „Înnod gura ciorilor, a garoilor şi a toate lighioanele care scot porumbul”. Îl iei apoi şi îl legi, cu ochii închişi, de fiarele coşului. Îl laşi până se pune porumbul. Atunci îl iei, îl pui la coarnele plugului (când o începe întâi); după ce isprăveşti, îl arunci acolo într-un loc”. Clonţ de cioară n-o să vezi! Bine e însă să nu se uite:
Cioara e tot cioară.
Ia pruna şi zboară.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Dintre toate sărbătorile de primăvară mai aşteptată de către toate generaţiile este ziua de Dragobete, ziua dragostei. Se serbează chiar şi numai pentru a exprima ceea ce se crede că nutreşti tot anul. Pare o zi ca oricare alta, dar, spun bătrânii: Nimic nu e mai de temut decât că nu fii iubit. Un proverb românesc aminteşte: Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios.
(varianta audio a rubricii)
De Dragobete se însoţesc şi femeile singure, văduvele, ca să nu rămână încă un an pustiite-n suflet. „O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”[1]. Nu că le-am învăţa pe femei la necuviinţă, dar poate aşa bărbatul va avea grijă să-şi sărute aleasa inimii măcar de Dragobete. Bine e şi-atât, că tot se spune: Raru’ umple carul. Pe vremuri în această zi tinerii petreceau., Obiceiul s-a păstrat. La Cloşani (judeţul Mehedinţi) este aşteptat de cei tineri să-l practice, de cei vârstnici să privească. Cu vârsta…!
Cu o zi înainte, la 23 februarie tinerii strâng flori de primăvară, le fac coroniţe. Femeile fac, după apusul soarelui pâine în cuptor, pe care o înflorează cu furculiţa şi spun cuvinte de dragoste, ca să se prindă. În dimineaţa de Dragobete tinerele merg în afara satului, într-un loc curat cu apă neîncepută (unde se întoarce apa) şi fac un fel de descântec, aruncând pâine în apă şi legându-se surate:
Foaie verde, foaie lată
Să ne-nsurăţim odată
Pentru viaţa noastră toată.
Toată viaţa cât trăim
Surate să ne numim.
După rostirea recitativului tinerii se sărută. Gestul este chiar legământul. Fata este cea care alege băiatul care o va săruta. Iar el, tânărul, se va tot întreba întreg anul: de unde vine dragostea?
De al ochi, de la sprâncene,
De la buze subţirele,
De la mersul legănat,
De la şoapte şi oftat,
De la du-te-n colo, vino-n-coace,
Lasă-mă şi nu-mi da pace!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 115.
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
17 februarie 2018, 21:15 / actualizat: 17 februarie 2018, 22:23
Peste 600 de persoane, elevi, profesori, părinţi, bunici, prieteni şi invitaţi s-au adunat în seara zilei de 10 februarie în sala festivă a Liceului românesc Nicolae Balcescu din Jula, la Balul de absolvire al promoţiei 2014-2018.
Anul acesta îşi vor lua rămas bun de la Alma Mater 48 de tineri din clasele a 12-a A şi a 12-a B, îndrumaţi timp de patru ani de diriginții Vera Cser și Silvia Cefan.
Sub privirile celor prezenți directoarea Maria Gurzau Czegledi a adresat un mesaj plin de căldură, urându-le tinerilor în pragul maturităţii, să nu-şi uite niciodată rădăcinile. Programul cultural oferit de elevii celor două clase, 48 la număr, a cuprins momente literare, acordarea panglicii de către elevii claselor a 11-a și s-a încheiat cu tradiționalul vals, după care tinerii și-au invitat părinții la dans. În reportajul următor îi veți asculta pe directoarea Maria Gurzău Czegledi, diriginții Vera Cser și Silvia Cefan, elevii Kristofer Paksi, Denisa Poiendan, Kata Kelemen și Timotei Igaș. La pian interpretează eleva Victoria Borszéki din clasa a 12-a A, solo cântă Dora Puha din clasa a 12-A.
Balul panglicii va rămâne cu siguranţă în sufletul celor 48 de absolvenţi una dintre cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei.
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator, MTVA – Emisiunile în limba română
Fiecare zi din săptămâna Brânzei (cu excepţia zilei de miercuri) este zi de sărbătoare care culminează cu ziua de duminică, Duminica Lăsatului de sec de Brânză, Lăsatul secului pentru Postul Mare, zi ce adună semnificaţiile tuturor sărbătorilor: şi de excese alimentare şi bahice, petreceri la care participă întreaga comunitate, dar şi acte rituale de pregătire pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători a creştinităţii, Învierea Mântuitorului.
(varianta audio a rubricii)
În zona Olteniei Strigarea peste sat e sfântă. Participă tot satul, tinerii (mai ales băieţii) se împart pe grupuri. Merg pe câte o colină şi strigă câte-n lună şi în stele despre fetele leneşe, fetele care nu se căsătoresc de rele ce sunt, ca şi despre holteii care nu se hotărăsc să se căsătorească.
Tot la Lăsatul Secului pentru Postul Mare se duce ploconul naşului şi se sărută mâna naşei, că ea a-nvelit-o şi dezvelit-o pe mireasă, statuându-i poziţia de nuntită, măritată.
În noaptea Lăsatului de Sec se petrece cu lăutari, asta pentru că după ce-ncepe Postul Mare, petrecerile şi nunţile sunt oprite. Noaptea se aprind focuri.
Tinerii sar peste flăcări, într-un gest de purificare a trupului, urmând ca alimentaţia restrictivă la dulce să ducă la deplina purificare a trupului, iar gândul bun, vorba cuviincioasă să cureţe sufletul. Se spune, degeaba ţii post de dulce dacă gura ţi-e spurcată de vorbe rele, iar gândul pizmuieşte.
Este şi obiceiul de a mânca un ou fiert sau copt, pentru a li se părea Postul uşor şi scurt, dar şi pentru a fi „tari” (adică sănătoşi) precum oul şi fecunzi ca bănuţul oului. Bine e când îl mănânci să zici:
Ou-ouşor
Să-mi fie postul uşor.
Şi tot acum tinerii nu uită vorba veche bătrânească:
Şapte săptămâni din Post
De când la mândra n-am fost.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
O vorbă din bătrâni spune că nici nu dă bine firul ierbii şi dragobetele se-nghesuie la povestit.
(varianta audio a rubricii)
Şi cum luna februarie este şi luna Dragobetelui (la 24 ale lui făurar), nici nu-i de mirare că tineretul este nerăbdător.
Până la Dragobete însă, la 14 februarie este, după calendarul catolic Sfântul Valentin. Sărbătoarea a suferit mutaţii de înţeles şi în consecinţă de practică. Un preot catolic era consternat cum sărbătoarea martirului Valentin, ce ar trebui respectată cu evlavie, castitate şi pioşenie a fost transformată în sărbătoare cu petreceri şi cu declaraţii de dragoste.
Sfântul Valentin, sărbătoarea îndrăgostiţilor este o sărbătoare de „import”. Românii au fost receptivi la semnificaţia acesteia, o sărbătoare a iubirii. Şi cum aceasta precede sărbătoarea românească a Dragobetelui, o repetiţie în plus nu strică.
Ca să se-ntâmple întâlnirea tinerilor, fetele ştiu ştiute şi neştiute de la babele satului, de la cele ce fac şi desfac. Cum se apropie sărbătoarea Dragobetelui, fetele, când îşi fac patul seara, nu uită să zică:
Mie-mi aştern bumbac şi mătasă,
Flăcăilor (pe care-i gândesc) holeră ghimpoasă,
Foc şi urzică,
Ace şi furnici,
Să nu poată bea
Să nu poată mânca,
Să nu poată adormi,
Să nu poată-a s-odihni,
Pân-la mine n-or veni
Şi cu min’ s-or drăgosti!
Cu aşa descântece sigur sărbătoarea românească a dragostei, nu le va găsi pe fete singure. Sfântul Valentin e de petrecut, de Dragobete e de alergat după dragoste.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ştefania Rareş – povestea de viaţă, povestea cântecelor sale
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
9 februarie 2018, 12:47 / actualizat: 9 februarie 2018, 13:53
Bun regăsit stimaţi ascultători la emisiunea Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional! Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă propun o nouă întâlnire cu marea interpretă a folclorului bucovinean Ştefania Rareş.
Este interpreta care, timp de o viaţă, a rămas fidelă unor cuvinte devenite motto-ul carierei sale artistice. Vorbele memorabile i-au fost spuse cândva de Ionel Budişteanu: “Cine-i sloi de gheaţă, nu trece rampa”. Cu acest îndemn în subsidiar, Ştefania Rareş a slujit cântecul popular izvorât din Dumbrăvenii Moldovei şi nu a uitat niciodată că interpretul este expresia unităţii estetice valoroase dintre textul cântecului, interpretarea personalizată şi costumul popular care să-l reprezinte atât pe interpret, cât şi zona pe care o promovează.
Puţine ştim despre turneele întreprinse de Ştefania Rareş în Japonia, Mongolia, Vietnam, Mexic şi mult prea puţin despre horele rădăşenilor care au rămas în memoria iubitorilor de folclor românesc autentic. Aflăm detalii în cadrul emisiunii şi, mai ales, vă propunem să ascultaţi melodii care par a fi ale tuturor dintotdeauna.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
„Ianuarie românesc la Jula”, program dedicat lui Mihai Eminescu şi Unirii Principatelor
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
9 februarie 2018, 12:17 / actualizat: 9 februarie 2018, 13:29
Poezia lui Eminescu şi Unirea Principatelor Române au fost temele principale ale evenimentului intitulat „Ianuarie românesc la Jula”, organizat pe 31 ianuarie, la sediul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. Programul a fost organizat de către Consulatul General al României la Jula, în colaborare cu UCRU şi Academia Română, filiala Timişoara.
În deschiderea seratei au fost intonate imnurile de stat ale României şi Ungariei de către Corul „Pro Musica” din Jula, urmate de un recital de romanţe pe versuri eminesciene. Moderatorii seratei, domnul Florin Vasiloni, consulul general al României la Jula şi Marius Maghiaru, preşedintele UCRU, au adresat cuvinte de salut participanţilor la eveniment şi şi-au exprimat bucuria pentru posibilitatea organizării acestei serate tradiţionale dedicată de fiecare dată mai multor momente de referinţă din viaţa poporului român, dar şi a comunităţii româneşti din Ungaria.
Domnul consul a spus că acest eveniment deschide şirul de evenimente dedicate anul acesta Centenarului Marii Uniri, manifestări pe care şi le propune anul acesta Consulatul din Jula să le organizeze în colaborare cu mai multe instituţii din Jula.
Evenimentul a fost unul special şi prin faptul că şi-au adus contribuţia atât membri ai comunităţii româneşti din Ungaria, cât şi conferenţiari şi alţi invitaţi din Timişoara. Au prezentat referate despre marele poet naţional şi despre Unirea Principatelor Române prof. univ. dr. Crişu Dascălu şi conf. univ. dr. Ioan David din Timişoara.
Elevi de clasa a 8-a ai Şcolii generale „Nicolae Bălcescu” din Jula au prezentat un montaj literar inspirat din „Scrisoarea a III-a” a lui Mihai Eminescu, în coordonarea profesoarelor Livia Stăvaru şi Maria Sucigan. Evenimentul a fost încoronat la final de un concert la pian al artistei Maria Alice Poenariu, din Timişoara, care a susţinut un recital la pian, prezentând lucrări de J.S. Bach, L. Beethoven, Franz Liszt, Bartók Béla, dar şi de Ciprian Porumbescu. Tânăra pianistă de doar 14 ani cântă la acest instrument de mai bine de un deceniu. În toţi aceşti ani a acumulat 14 premii naţionale şi internaţionale.
Seara românească de la Jula s-a încheiat cu discuţii la care gazda evenimentului, domnul Florin Vasiloni i-a invitat să ia cuvântul pe PS Părinte Episcop Siluan, pe consulul general Daniel Banu de la Seghedin, prof. Teodor Cilan, prorectorul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, prof. Marius Grec, de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad şi, nu în ultimul rând, şi pe prof. Maria Gurzău Czeglédi, directorul Liceului „Nicolae Bălcescu” din Jula. Academia Română, filiala Timişoara, a oferit cu această ocazie consulului general Florin Vasiloni o diplomă de excelenţă, în semn de apreciere pentru eforturile depuse în scopul menţinerii şi consolidării identităţii naţionale româneşti în Ungaria. La această întâlnire au mai participat conducători şi reprezentanţi de instituţii din Jula, Budapesta, Bichişciaba, Seghedin, Chitighaz, doamna prof. Cristina Marian, inspector la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor, prof. univ. Virgil Jireghie de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad şi alţii.
A consemnat: Anca Becan, redactor Foaia românească
Foto: Foaia românească
Februarie este luna gerurilor, viscolelor, dar şi a încălzirii vremii pe ne-aşteptate.
Poveştile populare n-au uitat să amintească vorbele lui Făurar, frate mai mic al lui Ghenarie: „Dacă nu mi-ar fi ruşine de frate-meu cel mare, adică de Ianuarie, aş da o geruială de să îngheţe viţelul în burta vacii”.
(varianta audio a rubricii)
E aşa de frig în februarie că, se spune, crapă ouăle corbului, şi aşa ies puii lui mai devreme decât alţii.
A doua lună a anului se numeşte şi luna faurilor de fier „care pregătesc fiarele aratului”, pentru că acum gospodarii au timp să pună în bună ordine, să mai repare uneltele cele trebuincioase la venirea primăverii. Bună-i zăpada în luna lui făurar, acum e bine să se adune zăpada în jurul pomilor, să le ţină de cald. E bine şi pentru semănături, că Doamne, cât şi-au mai dorit o plapumă de nea să fie firul sănătos şi holdele mănoase. E bine să fie viforele în februarie, că de nu, se spune, se răzbună şi vin de Paşti. De aceea-i bine ca lucrul să fie făcut când îi e vremea. E frig în februarie, zice ţiganul:
Fie orişicât de rece
Numai făurar de-a trece.
Iar când îi lipseşte rima, zice mai pe scurt: să treacă şi femartie şi gata cu frigul!
Este şi zicala: „faur fereacă şi desfereacă”, adică e şi frig, e şi cald. În concluzie: „făurari cu gheţuri tari” ; ar mai fi şi „fluierar” (luna lui fluierar, care bagă omătul prin borta acului în casă . Tot acum este şi timpul pentru vorba bătrânelor: „anul şi cârlanul”. Aşa se spune despre femeile care nasc în fiecare an. Dar trimiterea e tot la vreme, ce să faci? Stai de vorbă!
Făurar cu frigu
Scoate din lăzi cîştigu.
Banii îi strângi câte unul
Şi-i risipeşti cu pumnul.
Nu-i laşi să ruginească,
Vrei ca toţi să lucească.
Te joci cu ei şi-i mâni,
Să umble din mâni în mâni.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
4 februarie 2018, 08:00 / actualizat: 4 februarie 2018, 9:21
În ziua de 30 ianuarie celebrăm pe Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur).
(varianta audio a rubricii)
În calendarul popular sărbătoarea este ştiută drept Trisfetitele, zi de sărbătoare mare: este o sărbătoare ţinută de femei şi luată ca „zi” însemnată de la soacră. Asta, ca să nu se zică: „soacra nu-i dă răgaz nurorii nici o zi”. Îi dă una în an şi aceea când afară e iarna-n toi, de şi pisica e-ntoarsă cu spatele la uşă, simte alintata că vine viscolul! În ziua de Trisfetite bine e să dăm de pomană o lumânare, ca să avem viaţa luminată. Sărbătoare e şi pentru bărbaţi. Se spune că s-ar ţine pentru iertarea păcatelor, de parcă o zi ar fi de-ajuns! În judeţul Mehedinţi, în comuna Iloviţa este un obicei numit „balul izmenelor”, o paradă a costumelor populare. Taraful cu suflători este cel ce anima pe vremuri sărbătoarea. Se organiza un concurs pentru a se alege cea mai frumoasă pereche, nu doar pentru chip frumos, ci şi pentru cum jucau de frumos. Balul izmenelor mehedinţene s-o face, nu s-o mai face, dar sărbătoarea trebuie ţinută de fete. Vor să-şi vadă ursitul în somn? Atunci, în această zi de Sfinţii Trei Ierarhi să mănânce doar pâine şi sare şi de foame o să li s-arate! Se spune că nu e bine să numeşti în acea zi sărbătoarea. Se mai spune: „cine lucrează în această zi i se strâmbă minţile”. Trisfetitele schimbă vremea, pe dos: de-o găsesc bună o fac rea, de-i rea o fac… Dumnezeu ştie cum!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Steliana Sima – hora satului, loc al bucuriei pentru o viaţă
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 14:02 / actualizat: 2 februarie 2018, 15:04
Steliana Sima este o cunoscută şi apreciată interpretă de muzică populară originară din Cilienii Romanaţilor ,care a reuşit, după o viaţă dedicată culturii tradiţionale, să reprezinte stilul oltenesc, uşor recognoscibil.
Inflexiunile vocii, forţa transmiterii emoţiilor interpretării, relaţia afectivă pe care o stabileşte cu publicul au impus-o ca o prezenţă dorită la marile sărbători ale comunităţii. Chipul frumos este imaginea unei bonomii răsfrânte în gesturi caritabile (este o mare iubitoare de păsări şi animale), iar prezenţa publică este o bucurie a privirii.
Despre sincretismul muzică – text- costum popular ne convinge Steliana Sima în ediţia dedicată ei a Galeriei interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.
Două amănunte semnificative de regăsit în această emisiune: părinţii Stelianei s-au cunoscut la hora satului, tatăl, un bun dansator, mama, iubitoare de cântec popular oltenesc, cu o voce frumoasă, pe care o va moşteni Steliana. Al doilea detaliu de dialog este pledoaria pentru cum trebuie să preiei tradiţia şi să o transmiţi mai departe, o adevărată lecţie, pe care Steliana Sima o expune cu patos pentru tinerii interpreţi doritori să devină nume reprezentative ale folclorului românesc.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 13:42 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:54
A îngriji viţa de vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, Gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării. Trifănitul face trimitere la Trif şi este ştiut în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Dacă în cazul acestor trei denumiri practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii şi se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor.
În Plaiul Cloşani străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande.
A doua componentă definitorie a obiceiului ştiut de „gurban” sau „trifănit” era folosirea corzilor de vie ca element de podoabă şi cu funcţie apotropaică. Se făceau coroniţe de corzi de vie, se purtau în timpul mesei şi participanţii îşi încingeau mijlocul cu corzi de vie, în ideea de realizare a unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului.
Şi încă un detaliu semnificativ uneşte practica rituală a celebrării zeului vinului: târcolirea viei, înconjurarea ei. Este o tehnică magică pentru invocarea belşugului, preluată şi în alte momente calendaristice importante:Crăciun, Anul Nou. Gospodarul „ocoleşte via cu «bundăretele» (preparatul ritual de Crăciun, consumat apoi pe loc), turnând vin la butuci”, ca să fie strugurele cât „bundăretele”.
La Segarcea în judeţul Dolj sau în Mehedinţi la Balta, ori la Bălceşti în judeţul Vâlcea preotul înconjoară via, stropind-o cu aghiazmă.
O altă practică rituală, aproape uitată este „tratarea” corzii de viţă de vie: o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pun sare, înfig o bucată de slănină şi una de pâine. Ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi în această lume să-şi lase rodul spre îndestularea oamenilor.
Indiferent de complexitatea practicii rituale şi magice, la final via, şi, prin reducţie simbolică, corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează. Trifănitul şi târcolitul dau bucuria roadelor de mai târziu şi încă o sărbătoare în calendarul popular.
În comuna Peștișani din județul Gorj s-a desfășurat o nouă ediție a sărbătorii Trifonului „Conform obiceiului păstrat de decenii, asemeni părinților și bunicilor, proprietarii viilor din dealul Ieriți s-au adunat la început de Făurar la crucea din deal, unde preotul a sfințit viile, a blestemat gângăniile dăunătoare și i-a pomenit pe cei plecați în altă lume”, declară colegul nostru de la Studioul Teritorial de Radio Craiova Ludovic Vulea, cel care a şi imoitalizat momentele semnificative ale sărbătorii.
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifiziune
“100 de artişti pentru România 100” – expoziţia internatională de artă plastică la Palatul Parlamentului, Sala “C. Brâncuşi”
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 13:30 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:40
La Palatul Parlamentului, la Sala “C. Brâncuşi”, a avut loc un eveniment cultural complex organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, eveniment care a reunit artişti plastici din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, dansatori şi interpreţi ai Ansamblului folcloric profesionist “Doina Gorjului”. Invitaţi speciali au fost ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Branko BRANCOVICI şi Mihai GRIBINCEA, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în România. Au rostit alocuţiuni şi reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Gorj şi ai Primăriei Municipiului Tg.-Jiu.
Cele 130 de lucrări sunt realizate de artişti plastici din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, iar expozanţii au vârste cuprinse între 7 şi 90 de ani.
Cel mai tânăr artist plastic prezent cu lucrări în această expoziţie internatională este Dragoş Constantin Bogdan.
În acest context au fost lansate următoarele volume:
Ion Cepoi, Catagrafia Gorjului (1918-2018). Oameni. Destine. Proiecte, Idei;
Album aniversar „CJCPCT Gorj `50”; Calendarul Gorjului 2018.
Catalogul expoziţiei internaţionale de artă plastică „100 de artişti pentru 100 România”.
Ansamblul folcloric profesionist “Doina Gorjului” a susţinut un spectacol, amprentând astfel muzical şi coregrafic spiritul gorjenesc.
Moderatorul manifestării a fost scriitorul Ion Cepoi, Directorul Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj.
Curatorul expoziţiei internaţionale este reputatul artist fotograf Teodor Dădălău.
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
„Viaţa e frumoasă când eşti sănătos şi fericit, alături de familie şi cei dragi” Interviu cu Maria Sferle din Micherechi
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 13:01 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:07
Maria Sferle (născută Ruja) din Micherechi este o bunică energică, la 80 de ani ai săi face şi treburile uşoare şi pe cele mai grele din gospodărie şi trăieşte fericită pentru familia sa frumoasă. Nu trece o zi de naştere, o zi onomastică, o sărbătoare de familie la care bunica să nu fie prezentă. A rămas văduvă din anul 2003, dar nu se dă bătută, este optimistă şi foarte dinamică. Îi plac mult copiii şi este întotdeauna înconjurată de nepoţi, strănepoţi, de copiii vecinilor. În serile lungi de iarnă, croşetează şi este foarte pasionată de rebus. Este expertă la făcut plăcinte tradiţionale, reprezintă satul şi românii din Micherechi la festivalului şi concursuri naţionale cu rătişele şi vărzarele sale renumite.
Copilăria cu frumuseţea şi simplitatea ei
– Recent aţi împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. Cum vă simţiţi şi ce vă doriţi la această vârstă?
– Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să pot să am grijă de nepoţi, mai bine zis de strănepoţi că nepoţii sunt acum mari. Am trei copii, şase nepoţi şi şase strănepoţi.
– Sunteţi obişnuită să fiţi înconjurată de copii şi de nepoţi pentru că, din câte ştiu, şi dumneavoastră v-aţi născut într-o familie mare…
– Aşa este. Noi am fost 12 fraţi, eu fiind cea de-a şasea născută în familie. Am fost cinci fete şi şapte băieţi. Acum mai suntem în viaţă şapte. Am o soră la Jula, o soră în Aletea, şi cinci dintre noi stăm la Micherechi. Părinţii noştri români au fost: tata Nicolae Ruja din Micherechi şi mama Eva Buta, şi ea născută în sat. Dar mama ei era venită din România, de la Homorog. Ne-au crescut să fim harnici şi oameni de omenie. Nu am făcut toţi şcoli, pentru că aşa erau vremurile pe atunci, dar nu am fost săraci. Părinţii mei au stat la sălaş, la Szabadkígyós, la Újszalonta. Acolo la „tănear” era mai bine decât în sat, pentru că era mai uşor. Ţineam mai uşor pui, vacă, tot felul de animale în jurul casei. Nu ne-a mers rău şi nici nu am fost bolnavi, eram sănătoşi. „Acolo e sărăcie unde e unul singur la părinţi şi e tot bolnav”, zicea tata. Noi suntem bine toţi. Nu am avut aşa rochii mândre ca fetele care erau singure la părinţi, dar şi a mea a fost mândră şi dacă era ieftină. Pe atunci, nu era luxul ăsta de acum. Lumea trăia mult, mult mai simplu decât acum. Era viaţa mult mai simplă. Omul era mulţumit cu atât cât avea şi eram fericiţi. Părinţii noştri erau la „tănear”, noi mai mult în sat dacă mergeam la şcoală. Eu am făcut şase clase şi am început să fac şi liceul, la Jula, dar am stat un semestru şi am venit de acolo că nu mi-a plăcut să stau fără familie. Am venit acasă şi am început să lucrez. Norocul vremurilor de atunci era că la noi credinţa era puternică şi de mici ne era sădită în suflet frica de Dumnezeu. Aşa că nici nu făceam rele, de frică să nu-L supărăm pe Domnul.
Un sat cu oameni harnici şi de omenie
– După ce v-aţi căsătorit aţi stat în sat?
– Am stat la „tănear” timp de 26 de ani, la trei kilometri de sat, către Crâstor. Am avut oi multe, porci, gâşte, vaci. Am avut şi casa din sat, dar am stat mai mult acolo, că aşa făceam bani. Copiii erau mai mult în sat la şcoală.
– Ce s-a întâmplat cu sălaşul acela, cu „tănearul”, cum îi ziceţi dumneavoastă? Îl mai aveţi?
– Mi-aduc aminte cu mult drag de viaţa aceea de la „tănear” din mijlocul naturii, era ceva foarte frumos. Mi-ar mai plăcea să stau acolo, dar nu mai e de mine acum. În anul 1992 l-am vândut. Am rămas acolo doar eu cu soţul. Copiii s-au căsătorit, toţi au casa lor, nu au rămas să locuiască nici unul cu noi. Apoi, după revoluţia din România, după 1989, foarte mulţi din România treceau graniţa pe negru şi de multe ori am stat cu frică noaptea când auzeam că latră câinii de rup lanţurile. De câteva ori am avut ocazia să-i întâlnesc pe aceştia, săracii, când veneam de la lăptărie seara, uzi leoarcă, cum treceau prin canal, prin apă, şi… mi-a fost şi frică, recunosc. Mai veneau şi îşi cereau apă sau ceva de mâncare. Soţul mergea la lucru şi eram mult singură, aşa că soarta sălaşului a fost să-l punem la vânzare. Aşa că în 1992 l-am vândut şi ne-am mutat acasă, în sat. Am mai ţinut şi aici vaci, cai, porci. Iar în anul 2003, după aproape un an de suferinţă, a murit soţul, şi de atunci locuiesc singură. La început a fost greu, dar nu sunt singură niciodată. Locuiesc în satul meu natal, cu oameni harnici şi de omenie, am vecini buni, fraţii îmi stau aici, precum şi copiii mei toţi trei. Nu duc lipsă de nimic. Sunt obişnuită să merg să-mi fac treburile singură.
O viaţă fără medicamente
– Pentru a ţine o aşa gospodărie mare înseamnă că aţi fost şi harnică, aţi moştenit acest har de la părinţi?
– Nu am fost sensibilă, nu am fost bolnavă, cu toate că de mică am tot avut dureri de cap. Destul de târziu astea au trecut, dar în rest nu am avut probleme. Şi părinţii mei au fost aşa sănătoşi. De când sunt pensionară, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am fost bolnavă. E drept că eu tot timpul am şi fost o fire care nu m-am lăsat, nu ziceam ca altele că „Vai, m-am îmbolnăvit, nu mai fac nimic”. Eu tot timpul am lucrat. Şi cred că felul ăsta de a fi l-am dobândit la „tănear”, pentru că perioada de acolo m-a întărit. Altfel, nu am nimic grav, nu mă doare nimic. În viaţă m-am ferit de medicamente. Mi-am menţinut sănătatea până la anii ăştia, pentru că m-am obişnuit să mă ţin de un program. Şi mănânc atât cât e necesar, adică să nu fiu nici lipsită, dar nici îmbuibată. Mănânc ce eu îmi fac, şi ce eu cresc pe lângă casă. Nu mănânc pui de la magazin. Nu-mi place.
Renumită la făcut plăcinte
– Sunteţi foarte pricepută la făcut plăcinte tradiţionale. Sunteţi solicitată la foarte multe festivaluri, unde vă reprezentaţi satul la diferite evenimente şi de unde aduceţi premii.
– Într-adevăr sunt solicitată să le fac vărzare, plăcinte tradiţionale, eu şi încă o prietenă din sat facem. Am fost la mai multe festivaluri gastronomice. La festivalul naţionalităţilor de la Tura, trei ani consecutiv locul trei a fost al nostru, pentru gastronomia românească.
– Spuneţi-mi povestea rătişelor de la Micherechi, dacă tot sunteţi expertă şi renumită în sat pentru plăcintele gustoase pe care le faceţi!
– Aici în sat femeile făceau rătişe sau vărzar, pentru că era o plăcintă ieftină, bună şi pe placul tuturor. Cartofi avea toată lumea, varză acră era în hurdău (la butoi), cine avea vaci avea şi brânză… Se făcea iute. Asta era atunci plăcinta, sau dospitele, cirigelele, etc. Iată reţeta mamei de rătişe pe care o fac şi acum:
Ingrediente:
Pentru aluat: 1 kg făină, 1 linguriţă plină cu sare, 50 ml ulei pentru uns, 700 ml apă călduţă.
Pentru umplutură: 1 kg cartofi fierţi şi răciţi, amestecaţi cu puţin ulei şi sare, varză acră călită, brânză sărată sau dulce, mărar verde călit, etc.
Ulei pentru copt
Mod de preparare: Aluatul eu îl fac fără drojdie. Se moaie sarea în apă şi se frământă cu făina bine să fie molcuţ aluatul. Mama mea o întindea apoi până în josul mesei. O stropea cu ulei, o sucea, ca pe cozonac, o făcea melc şi o punea să stea, pentru a fi mai elastică. Apoi se întindea cu făcăleţul şi se umple cu varză, mărar, cartofi sau brânză. Aşadar se frământă foarte bine cam 20 de minute. Aluatul se răstoarnă pe masa pe care am pus puţină făină. Se porţionează în bucăţi cât un măr şi se lasă la dospit 15 minute. Se unge câte o foaie cu ulei, apoi se întinde cu mâna cât se poate de subţire. Apoi se rulează foaia, se umple cu ingredientele dorite, şi se strânge în formă de spirală (rotund). Se întinde cu făcăleţul, să se facă de dimensiunea tigăi în care o să o coacem. Se încinge uleiul şi coacem plăcinta pe ambele părţi.
Reţeta asta o ştiu de la mama şi încerc să o dau mai departe, pentru că plăcintele acestea le place la mulţi dar nu mai prea are cine să le facă.
– Pe fete, pe nurori, pe nepoate le-aţi învăţat?
– Din păcate, nu! Am vrut, dar până când au cine să le facă nu au interes să înveţe. Ele zic că ale mele sunt mai bune. De Crăciun le-am făcut peste 20 de cozonaci, begli, cum se zice la noi. Să aibă toţi!
Scriu în jurnal doar ce a fost frumos…
– Cu ce vă petreceţi zilele de iarnă?
– Sunt foarte pasionată de rebus. Când am timp, scriu jurnalul familiei, fac lucru de mână, am grijă de strănepoţi, dacă au părinţii treburi… Vara fac excursii cu prietenele, merg în excursii organizate prin ţară şi prin România. Merg la Bichişciaba la teatru, la băi, peste tot.
– Sunteţi o bunică modernă, vieţoasă şi deşteaptă. În ce limbă faceţi rebus şi în ce limbă scrieţi jurnalul?
– În ungureşte scriu că aşa mi-e mai uşor.
– Şi ce scrieţi în acel jurnal?
– Scriu toate evenimentele importante din viaţa mea şi din viaţa familiei. Când am timp, scriu şi amintirile plăcute din copilărie, din viaţă. Nu scriu decât ceea ce este frumos, ca să nu-i întristez pe copii când o să-l citească.
– Aveţi un mesaj pentru tineri?
– Să fie de omenie, să fie harnici. Să aibă sănătate şi bucurie şi să se bucure de familie şi de copiii lor din plin! Căci totul în viaţă e bucuria de la copil. Viaţa e frumoasă când eşti sănătos şi fericit alături de familie şi cei dragi. În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bine cu toţii, sunt sănătoşi, am şase nepoţi frumoşi şi aştept anul acesta să se nască al şaptelea strănepot…
A consemnat: Anca Becan, redactor, Foaia românească
Foto: Foaia românească
Diana-Silvia Solkotovic este o tânără româncă stabilită din 1990 în Serbia. Este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova. “Am devenit, din 2013, prima profesoară de limba română atestată de statul sârb pentru Serbia de Răsărit“ – ne-a declarant, motivând astfel pasiunea pentru cultivarea limbii şi culturii române. Soţul său, Boris, absolvent de TMC la Craiova, este timocean şi în familie vorbesc româneşte. Diana a continuat să studieze folclorul românilor din această zonă şi a susţinut teza de doctorat la Facultatea de Litere din Craiova cu o temă despre folclorul românilor din Serbia de Răsărit. Istoria predării limbii române în şcolile din Serbia este o poveste impresionantă din perspectiva profesorului de origine română, acreditat de statul sârb. Ne-a conturat într-o pagină memorialistică acest parcurs sinuos în păstrarea identităţii culturale: „Lecţiile de limba română au început în anul şcolar 2013-2014, după tentativa Ministerul Educaţiei şi Învăţământului care a primit sarcina de la Guvernul Serbiei de a corecta imaginea negativă în problema minorităţilor, şi care, necrezând că o să existe un interes deosebit, a aprobat în 2012 anchetarea părinţilor în vederea înscrierii copiilor la obiectul facultativ: limba maternă. Rezultatul a luat prin surprindere pe toată lumea: pe conducători şi pe minoritari: aproape 2 000 de înscrieri de la „bobocei” până la cei din anii terminali de liceu în Serbia de Răsărit. Iar cei mai mari proveneau de la liceele sanitare, tehnice, teoretice, economice până la şcolile profesionale şi şcoala de muzică. Nici Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, nici Consiliul Naţional al Minorităţii Române din Serbia şi Consiliul Naţional Vlah nu erau pregătiţi cu cadre specializate în regiune. A fost o surprindere pozitivă pentru organizaţiile care se ocupau de ani de zile cu problematica drepturilor minoritarilor. Surprindere pentru filologi şi oameni educaţi, pentru că poarta s-a deschis şi pentru ingeniozităţi politice, cum le numesc unii, sau pentru ignoranţă şi lipsă de interes în domeniul realităţii pe teren, cât şi de profesionalism, cum consideră alţii printre care mă număr şi eu. Mă refer la mult-discutata temă a noii limbi propuse, cea „vlahă”, pentru care Ministerul, în urma protestelor, a acceptat să denumească obiectul facultativ propus „Graiul vlah cu elemente ale culturii naţionale” care a apărut pe listă alături de „Limba română cu elemente ale culturii naţionale”, cât şi de limbile bulgară şi romă. În ceea ce priveşte alegerea profesorilor, Consiliul Naţional al Minorităţii Române a alcătuit o listă de propuneri, din care Ministerul a aprobat cinci cadre care să se ocupe cu predarea limbii române la Zajecar, Negotin şi Kladovo, cât şi în satele afiliate acestora pentru cei 1 670 de elevi care au optat pentru aceasta. În schimb, pentru graiul vlah, Consiliul Naţional Vlah a eliberat într-o după-amiază 60 de certificate pentru profesorii de limba vlahă în sala unei pizzerii pentru cei 280 de elevi înscrişi. Deşi Legea învăţământului precizează clar condiţiile necesare predării într-o şcoală, Ministerul a trebuit să o încalce, întrucât secţie de filologie în vlahă nu există nici la liceu, nici la facultate. Mai mult, graiul vlah există doar în forma orală, transmis exclusiv pe această cale nici de biserică, nici de şcoală, ci de familie. Şi în special prin intermediul obiceiurilor. Cu această ocazie, membrii Consiliului Naţional Vlah şi-au descoperit veleităţile filologice şi, în afară că au creat un sistem ortografic dublu, latin şi chirilic, adaptat încadrării fonetice (fiecare având câte 35 de caractere) au şi tipărit manuale şcolare şi o gramatică în limba vlahă, alături de un dicţionar vlah-sârb. Pentru limba română există manualele din Voivodina. Grele pentru cei mici care încep să înveţe la şcoală alfabetul latin în cel de-al doilea trimestru al clasei a doua, grele pentru cei mari, pentru că majoritatea textelor sunt preluate din opere clasice, care abundă în arhaisme şi regionalisme, altele decât cele ale graiului local.
Din 2013 până în momentul de faţă, grupele pentru limba română s-au făcut în funcţie de numărul de copii, nu de vârsta acestora. Astfel, pentru a fi 15 (minimul admis), am avut grupe la licee formate din combinaţii clasa a IX-a cu a XII-a, separat a X-a şi a XI-a, sau chiar din toţi anii, de la a IX-a la a XII-a, iar la şcolile generale, de obicei, de la clasa I la a IV-a şi de la a V-a la a VII-a, sau chiar de la clasa I la a VIII-a. Am fost întrebată dacă se poate preda limba română la un nivel academic în Serbia de Răsărit. Aşa cum spuneam, cu clasele I şi a II-a conform regulamentului nu se poate citi şi scrie cu folosirea alfabetului latin, iar când în grupă sunt copii de la 6 la 14 ani e greu să reuşeşti un nivel academic, mai ales când e vorba de un număr de 28 de elevi, cu care să se lucreze simultan. În plus, nivelul de cunoaştere a limbii române este diferit, unii folosind curent limba română acasă, alţii învăţând pentru prima oară să spună Bună ziua!
Deci, ce înseamnă o oră de limba română? Înseamnă construirea vocabularului. Înseamnă învăţarea literelor specifice alfabetului român şi uneori chiar a majorităţii celorlalte, întrucât alfabetul latin este folosit doar la limba engleză în afară de semestrul al doilea al clasei a II-a. Înseamnă cântece pentru cei mici, apoi poveşti. Înseamnă multe ore de pregătire a manualului. Când au început orele, directorii liceelor mi-au pus întrebarea: Ce înseamnă elemente de cultură naţională? În cadrul orelor destinate culturii naţionale le prezint sărbătorile cu specificul lor în România şi îi pun să-mi vorbească despre cum se desfăşoară ele în familia lor. În plus, există o oră în care prezint geografia României, iar la cei mari şi o oră de istorie. Lecţiile pe care le-am alcătuit pentru cei mari au structura cursurilor de limbi străine, care cuprind dialoguri desfăşurate la liceu, la facultate, pe timpul deplasărilor, la cumpărături, la masă, în vacanţe etc, iar pentru cei mici, care se desfăşoară preponderent oral, elementele de bază ale vocabularului: prezentare, saluturi, numere, culori, animale, mâncare etc.
Momentul în care am avut confirmarea că am realizat ceva prin predarea limbii române a fost când pe stradă au început să mă salute copiii în româneşte, uneori chiar şi cei care nu-mi sunt elevi, iar când pe holul liceului au început să şi vorbească cu mine în română, am fost încântată. Cu timpul a devenit un fapt obişnuit ca elevii să-mi povestească despre cât de bine s-au descurcat în week-end la cumpărături la Severin sau Craiova, în vacanţe sau ca studenţi în România. „
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
A apărut prima monografie a unei biserici ortodoxe române din Ungaria
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
26 ianuarie 2018, 09:00 / actualizat: 26 ianuarie 2018, 10:09
Muzeul „Jantyik Mátyás” din Bichiş şi Autoguvernarea Românească din Bichiş au organizat, în ziua de 11 decembrie 2017, lansarea volumului în limba maghiară „O mică bijuterie în inima Bichişului” (Kicsiny ékszerdoboz Békés szívében), scrisă de istoricul şi cercetătorul Petronella Szojka. Cartea prezintă istoria bisericii ortodoxe române din oraşul Bichiş, aflat la circa 20 de km de Jula. Lucrarea tinerei cercetătoare de origine maghiară, Petronella Szojka, botezată în biserica ortodoxă din Bichiş evocă trecutul comunităţii ortodoxe stabilite în acest oraş, enumeră preoţii care au slujit această turmă de credincioşi, descrie exteriorul şi interiorul bisericii, cimitirul, casa parohială şi vestigiile bisericeşti ale ortodocşilor din Bichiş, trecând în revistă şi câteva dintre sărbătorile specifice ale românilor ortodocşi.
Volumul e mai mult decât o simplă monografie care adună la un loc date istorice, deoarece autoarea are şi studii etnografice, astfel ştie să prezinte specificul sărbătorilor creştine legate în primul rând de Paşti şi de Crăciun. Mica bijuterie din inima Bichişului, adică biserica ortodoxă română este prea puţin cunoscută de locuitorii de azi ai oraşului, deoarece în acest locaş de cult, devenit paraclis episcopal al Episcopului de Jula, se slujeşte doar de câteva ori pe an, în primul rând de sărbătoarea hramului, Naşterea Maicii Domnului, şi la sărbătorile mai mari.
Cartea Petronellei Szojka, care pe lângă informaţiile istorice cuprinde şi multe fotografii vechi şi actuale, poate satisface curiozitatea tuturor celor interesaţi de a cunoaşte trecutul comunităţii ortodoxe române din Bichiş.
Volumul publicat în limba maghiară cuprinde rezumate în limbile maghiară, română şi engleză. Iată cum îşi rezumă autorul lucrarea:
„Cea mai mică biserică din centrul oraşului Bichiş se găseşte pe strada Kossuth. Biserica ortodoxă română în stil baroc are hramul Naşterea Maicii Domnului.
Comunitatea bisericească a fost înfiinţată în 1787, de către comercianţi „greci” şi români din comitatul Bichiş. Naosul bisericii a fost sfinţit în 8 septembrie 1789, de către episcopul Aradului, Pavel Avacumovici. Începând de atunci, se slujea în limba greacă, apoi peste câţiva ani numai în româneşte se celebrau liturghiile bisericeşti. Turla de 22 metri a fost construită în anul 1791, având patru clopote, fiecare fiind realizate în turnătoria lui Szlezák László din Budapesta.
Interiorul are trei părţi: loc pentru bărbaţi, loc pentru femei, şi altarul separat de iconostas. Inscripţiile greceşti ale iconostasului au fost realizate de iconograful de origine sârbească din Arad, Ştefan Tenecki şi atelierul lui, în prima jumătate a anilor 1780. În Ungaria, lucrare asemănătoare de-a lui mai poate fi văzută doar în biserica Sf. Nicolae din Szentes.
În altar se găseşte o masă de marmură roşie, care a fost dăruită în 1788 de către Dimitrios Papageorgiu, locuitor de Szarvas, dar care era originar din Kozan.
Primul preot al comunităţii bisericeşti a fost Mihai Ghiba (Giba Mihály), care a fost înmormântat lângă una dintre intrările în biserică. Piatra funerară a fost ridicată de către fiica lui, Helena Ghiba (Giba Heléna,) pe 4 decembrie 1809.”
Volumul „O mică bijuterie în inima Bichişului” (Kicsiny ékszerdoboz Békés szívében) este prima monografie a unei biserici ortodoxe române din Ungaria, singura lucrare mai consistentă fiind doar cartea regretatului părinte vicar Teodor Misaroş, „Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria”, care cuprinde însă date istorice despre toate parohiile româneşti din Ungaria.
Cartea despre biserica din Bichiş poate fi cumpărată la Muzeul „Jantyik Mátyás” din Bichiş.
A consemnat: Eva Iova Șimon, redactor-șef, Foaia românească
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 ianuarie 2018, 21:00 / actualizat: 24 ianuarie 2018, 22:05
Ziua de 25 ianuarie e zi de mare sărbătoare ţinută pentru cel numit „cuvântător de Dumnezeu”, autorul „Cuvântărilor teologice”. Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Vasile cel Mare au oferit lumii exemplul prieteniei nobile din care s-a născut prima „Filocalie”.
(varianta audio a rubricii)
Sfântul Grigore Teologul multe minuni a făcut, prin ştiinţa sa, prin înţelepciunea sa. Sănătatea este darul cel mai de preţ, de aceea minunile sfântului au fost preţuite, pentru că a făcut din oameni bolnavi, oameni sănătoşi. Este cel ce alungă frigul, se spune „dânsul blagosloveşte iarna, ducându-se de la noi” , dar şi frigul din suflet, risipind îndoielile prin rostirea cuvintelor înţelepte.
Sfântul Grigore Teologul este cel care păzeşte împotriva ologelii. Cine nu ţine sărbătoarea i se înmoaie picioarele pe neştiute. Îi face damblagii de picioare, cum e el, pentru că se crede că e olog. E rău de orbit, de tăieturi, de arsuri şi de înec.
Sf. Grigore Teologul este ocrotitorul văduvelor, ca o compensaţie că la acea casă lipseşte bărbatul, cel care, se spune, aleargă în toate părţile şi cu folos, şi după pui de pupăză. Şi femeile fără bărbat trebuie să ţină casa în rândul lumii.
Pentru a merge bine semănăturilor şi vitelor peste an în această zi nu se înjugă animalele şi nu se folosesc unelte agricole tăioase. Da’ ce să faci cu ele? Că pământu-i îngheţat bocnă, iar furajele animalelor sunt gata stivuite, doar să le dai, ca să aibă dobitoacele de lucru, că iarna-i la jumătate.
Ca să scăpăm de ologeală, ori de damblageală, să respectăm sărbătoarea şi să preţuim cuvântul întelept şi prietenia nobilă, aşa ne-a învăţat Sfântul Grigore Teologul.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
O nouă sesiune de depunere de proiecte „ACCES CENTENAR” cu susținere financiară din partea Guvernului României
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 ianuarie 2018, 10:28 / actualizat: 24 ianuarie 2018, 11:43
Ministerul Culturii și Identității Naționale a deschis o sesiune de depunere de proiecte, prin care s-au înscris peste 2300 de proiecte la Departamentul de Identitate Națională, departament care se ocupă special de marcarea momentului istoric ”Centenarul Marii Uniri”.
În exclusivitate pentru Radio România Regional domnul Alexandru Pugna, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, anunță deschiderea unei noi sesiuni de depunere de proiecte sub genericul ACCES CENTENAR începând cu mijlocul lunii februarie 2018. Proiectele, ce vor fi depuse de ONG-uri, Asociații Culturale, Fundații Culturale și care vor avea ca temă manifestări circumscrise Centenarului Marii Uniri, vor fi susținute financiar de Ministerul Culturii și Identității Naționale prin buget special din partea Guvernului României. Suma, ne informează domnul secretar de stat Alexandru Pugna, va fi substanțială, pentru ca acest moment istoric unic, aniversarea Centenarului Marii Uniri, să fie pe măsura importanței în plan național și internațional.
Alte informații despre configurarea culturală a României și despre impactul pe care îl va avea România în lume prin aniversarea Centenarului Marii Uniri vă oferim într-o ediție specială a emisiunii ”Ceas de taină” la Radio România Regional, avându-l ca invitat pe domnul Alexandru Pugna, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale.
Emisiunea va fi difuzată și la Radiodifuziunea Ungară MTVA, în cadrul emisiunilor în limba română.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Lansarea Preşedinţiei bulgare a Consiliului UE:„Uniți suntem puternici”
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 15:22 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 16:30
Ministrul Teodor Meleșcanu, la conferinţa de presă comună pentru lansarea Preşedinţiei bulgare a Consiliului UE: „Menținerea și consolidarea unității europene reprezintă un obiectiv comun fundamental în contextul european actual”
Ministrul afacerilor externe, Teodor Meleșcanu, a participat în data de 15 ianuarie 2018, la conferința de lansare a Președinției bulgare a Consiliului UE, organizată la Bucureşti, de Ambasada Republicii Bulgaria în România, în cooperare cu Reprezentanța Comisiei Europene în România.
La eveniment au participat E.S. Todor Churov, ambasadorul Republicii Bulgaria în România, Angela Cristea, șefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România, membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti şi reprezentanţi ai mass-media.
„România și Bulgaria se bucură de relații bilaterale foarte bune și împărtășesc opinii similare în ceea ce privește agenda regională, europeană și internațională. Țările noastre sunt parteneri apropiați în cadrul UE, aliați de încredere în NATO și constituie voci de încredere în eforturile comune de a sprijini consolidarea Uniunii Europene”, a arătat în deschidere ministrul afacerilor externe, care a salutat obiectivele prezentate de Președinția bulgară a Consiliului UE.
Demnitarul român a evidențiat faptul că Bulgaria și România vor exercita în Trio-uri succesive primul lor mandat ca Președinție a Consiliului UE și vor colabora pentru a asigura continuitatea între acestea și coerența în avansarea priorităților europene comune. A subliniat că procesul național de pregătire pentru asumarea președinției Consiliului UE de către țara noastră în semestrul I 2019 se află în plină desfășurare.
Ministrul Teodor Meleșcanu a reliefat faptul că în contextul european actual menținerea și consolidarea unității europene reprezintă un obiectiv comun fundamental (aspect reflectat și de motto-ul Președinției bulgare: „Uniți suntem puternici” (United we stand strong). A exprimat susținerea României pentru consolidarea proiectului european în baza unor abordări concrete, coerente, unitare și incluzive, care să răspundă așteptărilor cetățenilor europeni.
„Apreciem în mod special atenția acordată de Președinția bulgară dialogului activ cu cetățenii europeni, precum și preocuparea de a răspunde nevoilor acestora de sporire a securității, ocupării forței de muncă, creșterii durabile și asigurarea unei prezențe mai puternice a UE pe scena mondială”, a adăugat șeful diplomației române.
De asemenea, a menționat că negocierile privind viitorul cadru financiar multianual vor oferi Bulgariei și României posibilitatea de a-și aduce contribuția la atingerea unui consens privind instrumentele bugetare care să susțină prioritățile politice europene în anii următori. A amintit, de asemenea, că România împărtășește viziunea Președinției bulgare asupra necesității de a consolida politicile fundamentale și tradiționale ale UE care joacă un rol-cheie în menținerea coeziunii economice și sociale: politica de coeziune și politica agricolă comună.
Ministrul Teodor Meleșcanu a exprimat aprecierea și susținerea deplină a Președinției bulgare în ceea ce privește prioritizarea perspectivei europene și a conectivității Balcanilor de Vest. „Avem ocazia de a avansa împreună procesul de extindere. Acesta este, de asemenea, un obiectiv important pentru noi, o prioritate viitoare a Președinției române a Consiliului UE în 2019. Vom continua să lucrăm împreună pentru a atinge acest obiectiv strategic.” A amintit, în același timp, că România susține obiectivul de a continua dezvoltarea relațiilor noastre cu partenerii din cadrul Parteneriatului Estic. Summit-ul Parteneriatului estic, care a avut loc la Bruxelles, în noiembrie 2017, a transmis, în acest sens, un mesaj politic important al UE și a stabilit o agendă concretă de lucru – „20 de rezultate pentru 2020” – care trebuie pusă în aplicare în mod activ.
Vorbind despre o Europă sigură și stabilă, demnitarul român a subliniat importanța sporirii securității cetățenilor UE, consolidarea controalelor la frontiere și gestionarea mai eficientă a migrației. A reiterat sprijinul României pentru consolidarea rolului UE în domeniul securității și apărării și în implementarea globală a Strategiei Globale a UE.
Ministrul Teodor Meleșcanu a evidențiat, de asemenea, ca obiective de interes comun, necesitatea promovării vizibilității și importanței Strategiei europene privind regiunea Dunării, precum și intensificarea sprijinului european pentru regiunea Marii Negre și a eforturilor de cooperare regională. „Este o oportunitate unică. Vom colabora pentru a prezenta și promova mai bine aceste dosare ca priorități la nivel european”, a declarat acesta în încheierea intervenției sale.
Dumitru Apetri – un important critic şi istoric literar
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 13:06 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 14:20
Dumitru Apetri este un critic şi istoric literar mai puţin cunoscut în Ţară, născut fiind şi activând într-un teritoriu românesc din afara graniţelor noastre actuale. S-a născut la 21 octombrie 1940 în localitatea Târnauca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, din mândra Bucovină (azi în Ucraina), într-o familie de ţărani, fiind fiul Savetei (n. Herghiligiu) şi al lui Ion Apetri, cum ne încredinţează Ana Bantoş în primul volum al Dicţionarului General al Literaturii Române, A/B, ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator-general Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 308. Şcoala primară şi cea medie a urmat-o în satul natal, apoi „îşi continuă studiile la o instituţie cultural- educativă din Cernăuţi (1958-1960)” şi, apoi, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1962-1967), aflată într-o superbă clădire, monument arhitectural de excepţie. La Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, susţine doctoratul, în 2005, cu o teză privind receptarea literaturii ucrainiene în literatura română din Basarabia, în perioada 1924-1984. A fost profesor în localităţile Culiceni şi Horbova din raionul Herţa, corespondent special şi apoi redactor al ziarului „Zorile Bucovinei”(1970-1971), profesor la Institutul Republican de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1986-1988) şi la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (din 1999). Paralel cu profesoratul, funcţionează ca cercetător ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1974, în prezent fiind cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al înaltului for ştiinţific din Chişinău.
A debutat în gazeta raională din Herţa, „Steagul roşu” şi a colaborat la diverse publicaţii literare din acea parte de ţară: „Literatura şi Arta”(condusă de N. Dabija), „Septentrion literar”, „Limba română”, „Tinereţea Moldovei”, „ Metaliteratură”, „Viaţa Basarabiei” (condusă de M. Cimpoi), „Nistru”, precum şi la publicaţiile de limbă ucrainiană. Editorial, debutează cu volumul Bucovina: cultură, personalităţi, destine, prefaţat de Adrian Dinu Rachieru, apărut la Timişoara, în 2000, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Volumul de debut defineşte persinalitatea lui Dumitru Apetri şi preocuparea sa pentru cunoaşterea şi definirea fenomenului literar românesc din spaţiul basarabean şi bucovinean. Dumitru Apetri a alcătuit antologii (Lire în frăţite, bilingv, română-ucrainiană, 1979), ediţii critice (V. Bogrea, Opere alese, 1998), Igor Creţu, Maestru al cuvântului (2012), Omagiu lui TarasSevcenko (1999), Martiriul trasnistrian sub jugul totalitar rusesc (2013).
Într-un recent volum, intitulat simplu şi precis, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente (Chişinău, 2015), după ce constată că „procesul literar de la est de Prut nu este însoţit de o critică de întâmpinare pe care o merită”, Dumitru Apetri îşi previne cititorii că ia în dezbatere „cărţi originale şi traduse ce ţin de diverse genuri literare, de publicistică şi memorialistică, precum şi evenimente literar-culturale şi ştiinţifice, în cazuri aparte, sociale, care s-au produs în ultimele patru decenii şi ceva în arealul spiritualităţii româneşti”, astfel încât cronicile sale literare şi culturale „relevă preferinţele scriitorilor pentru anumite teme şi modalităţi de reflectare artistică, evoluţia actului critic, a fenomenului publicistic şi memorialistic şi, concomitent, ne edifică asupra fenomenelor numite orizontul de aşteptare, nivelul de receptare şi interpretare a cititorului avizat: criticul şi cercetătorul literar”.
Bun cunoscător al culturii române şi ucrainiene, Dumitru Apetri urmăreşte integrarea creaţiei eminesciene în „albia spiritualităţii ucrainiene” începând din 1903, materializându-se „într-un număr destul de restrâns de tălmăciri şi aprecieri critice”, comentate de el în cărţile sale, Arta replăsmurii artistice şi Atitudini şi opinii. În volumul comentat de noi, Cronici literare şi culturale, filologul şi traducătorul Dumitru Apetri analizează critic antologiile bilingve româno-ucrainiană ale lui O. Honcearenko, de fapt „replăsmuiri” care reuşesc să redea „mesajul/potenţialul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textelor”.
Cronicile literare şi culturale ale lui Dumitru Apetri cuprind un spectru larg de cărţi, personalităţi sau evenimente. Este semnalat la modul superlativ „romanul-destin zguduitor prin dramatism”, intitulat 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (Bucureşti, 1991), al Aniţei Nandriş-Cudla, premiat de Academia Română, roman memorialistic care descrie stările sufleteşti la limită ale femeii, simbol al celor 13 000 de români bucovineni, deportaţi în 1941 în Siberia. Alte cronici privesc opera unor mari scriitori: Vasile Tărâţeanu, I. Gheorghiţă, Gh. Asachi, Al. Burlacu, Liviu Damian, Pavel Balnuş, I. Druţă, Em. Bucov, V. Bogrea, Al. Hurmuzachi, D. Vatamaniuc, Petru Movilă, Dan Mănucă, C. Popovici etc., sau antologii de referinţă: Poeţi din Bucovina, Basme din Bucovina, Dicţionar de ghicitori, Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918, Creaţia populară moldovenească, Moştenirea lui D. Cantemir şi contemporaneitatea, Martiriul transnistrean şi teroarea imperială rusească etc., precum şi prezentarea revistelor „Glasul Bucovinei”(1994-1995), „Plai românesc”, „Ţara Fagilor” (almanah), „Bucovina literară”, „Metaliteratură”.
Cartea lui Dumitru Apetri, Cronici literare şi culturale. Cărţi, personalităţi, evenimente, este un demers critic şi istoric literar pe deplin reuşit, realizând imaginea reală şi integrală a unui spaţiu spiritual românesc, complex şi captivant, necesar mai ales celor interesaţi din Ţară, adeverind zicerile lui Alexie Mateevici („n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu ce de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”) şi G. Călinescu („Literatura română este una şi indivizibilă”).
Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific I – Institutul de cercetări socio-umane „C.S.Nicolăescu-Plopşor” Craiova, Academia Română
Nina Bolboceanu şi „Evantai folcloric” românesc la Televiziunea Moldova 1
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:33 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 14:01
Nina Bolboceanu este un cunoscut jurnalist din Republica Moldova, producător-realizator la Televiziunea Moldova 1. Este pasionată de cultura tradiţională românească şi a iniţiat în 1988 un ciclu de emisiuni folclorice sub genericul “Evantai folcloric”, emisiuni pe care le realizează şi astăzi după după mai mult de trei decenii.
Nina Bolboceanu este autoare a unor filme muzicale, având cu mari personalităţi ale muzicii populare şi clasice româneşti: „Vai, sărmana turturică” (despre Maria Drăgan), „Maria Cebotari” („Telefilm-Chişinău”), „Balada viorii” (despre Serghei Lunchevici) ş.a. A realizat emisiuni, medalioane muzicale despre Nicolae Sulac, Zinaida Julea, Nicolae Botgros, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu etc.
A fost dinstinsă cu numeroase premii dintre care amintim: Premiul Centrului Naţional de Creaţie Populară „Dacia” (Chişinău, 1992), Premiul Fundaţiei Culturale „Ethnos” (Bucureşti, 1996), Premiul „Antena de Aur” pentru cel mai bun prezentator la Televiziunea Naţională (2000). În 2010, i s-a conferit titlul onorific „Maestru în Artă”. De asemenea, Nina Bolboceanu a fost distinsă cu diplome ale Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
În emisiunea dedicată Ninei Bolboceanu am dorit să aflăm detalii despre parcursul său jurnalistic, despre pasiunea pentru folclor, despre modelele tradiţionale care i-au jalonat destinul artistic şi jurnalistic.
Noutăţile emisiunii constau şi în promovarea cântecelor interpretate de Ansamblul “Tălăncuţa”, un ansamblu românesc de la Chişinău înfiinţat în urmă cu 30 de ani. Nina Bolboceanu este şi o pasionată culegătoare de folclor, întreaga sa activitate ilustrând acel sentiment nobil de românism.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:16 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 13:32
Mihailo Vasilievici este un scriitor român născut în localitatea Kladovo, Sebia. Este colaborator permanent la presa din Zajecar şi Voivodina. A fost redactor-şef al revistei „Vorba noastră” care apare la Zajecar (2001-2005).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, Mihailo Vasilievici, publică volume de poezie din 1986. Intrarea în tăcere este volumul de debut publicat şi la Drobeta Turnu-Severin în 2002. Regulile jocului (1990), Nu mai trăiesc şi nici poezii nu mai scriu (1992), Poetul creştin în faţa porţilor (1994), Călători în multe direcţii (2001) sau Nu, acesta nu sunt eu (2007) sunt doar câteva dintre titlurile volumelor pe care le-a publicat la Beograd, Nis sau Novi Sad. A obţinut Premiul Zlate strune la Festivalul „Toamna poetică a oraşului Smederevo”.
Volumul Maşina de scris (Editura Prier, 2014) a fost premiat de Centrul Cultural Mehedinţi la Festivalul Naţional de literatură „Sensul iubirii” (2007). Este o carte a „feţelor” poetului, un liric răzvrătit prin excelenţă, aparţinând deopotrivă celor două spaţii culturale, România şi Serbia, cu versuri exprimând sugestiv sentimentul singurătăţii şi cu un final intuit optimist.
Poemul „Către Dunăre” poate fi considerat poemul „obârşiilor” neuitate: „ Luminaţi (sau nu) de luceferi/ Când pornim pe drumul odiseei/ Lăsăm Dunării în moştenire/ Amintirile noastre să le adăpostească/ Să păstreze în cosmosul ei veşnic/ Toate rădăcinile şi speranţele noastre./ Sfintele noastre litere străbune/ Vor ieşi din adâncurile sale/ Şi vor scrie pe valuri şi pe maluri/ Sărbătorile noastre/ Şi urmele străbunilor munteni/ Fără iertare, fără căire.”
Salvarea de singurătate este chiar universul cuvintelor, ne asigură poetul, terapia prin cuvânt şi exteriorizarea sentimentelor prin denominarea lor însemnând a uita de singurătate sau a o domina: „Dacă auziţi pe cineva spunând/ „Mi-e frică de singurătate”/ iertaţi-l/ daţi-i mâna./ Dar dacă vă este singurătatea/ răsad de cuvinte şi sunete/ într-o zi va veţi trezi/ fără teamă, în împărăţia ei/ şi prizonieră va fi viaţa ei” (”Revers”).
Rămâne ca un ecou al trăirilor poetului un optimism dincolo de interdicţiile întâlnite la orice pas: „Strada interzisă paşilor mei/ este oglinda/ care mă vede ultima dată” („Strada interzisă”). Iar „Ultima stradă cu apus de soare/ este ca o presimţire/ a zorilor curioase” (Ultima stradă”).
Sensibilitatea poetului este acutizată de singurătatea „căutătorului” aflat la „răscruci”. Dar harul îl călăuzeşte în zona salvatoare a versurilor memorabile şi astfel „maşina de scris” devine instrumentul de defulare şi imortalizare a frânturilor de gând aureolate de harul poeziei.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ştefan Cigu – vioara care vibrează în Dor românesc
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:00 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 13:14
Ştefan Cigu este unul dintre cei mai virtuoşi instrumentişti şi un recunoscut animator cultural, coagulând în jurul ansamblului profesionist Dor Românesc valori interpretative cărora le coordonează un repertoriu valoros.
Sub bagheta maestrului Ştefan Cigu artiştii ansamblului performează în contexte concertistice de anvergură, aducând un plus de notorietate locului: Bistriţa Năsăud. În spaţiul public Ştefan Cigu reprezintă imaginea statorniciei şi a preţuirii familiei. De aproape un sfert de veac Ştefan Cigu este perechea în viaţă şi pe scenă a Matildei Pascal – Cojocăriţa.
O poveste de iubire şi de dăruire, pe care v-am prezentat-o în emisiunea portret dedicată Matildei Pascal – Cojocăriţa în cadrul proiectului Galeria interopreţilor de muzică populară la Radio România Regional. Mărturisiri despre ce înseamnă pasiunea pentru muzică, despre proiectele familiale şi comunitare le puteţi afla ascultând emisiunea radiofonică dedicate maestrului Ştefan Cigu. Un dialog cu domnia sa te convinge că viaţa are surprize plăcute la orice vârstă, că mai întâi trebuie să dăruieşti iubirea, apoi vei primi răspuns prin gesturi şi trăiri, că jumătatea ancestrală nu este doar o imagine filozofică, ea chiar există, trebuie numai să ai răbdare ca viaţa să împlinească tot ceea ce a fost scris în astre. Matilda Pascal Cojocăriţa şi Ştefan Cigu sunt cele două jumătăţi platoniciene care s-au reunit prin iubire şi prin pasiunea pentru muzică. Şi au cultivat dragostea pentru muzică în familie, aşa că toţi cei trei copii ai lor au continuat pasiunea părinţilor lor. O familie model, ei înşişi modele pentru folclorul muzical autentic românesc şi un ansamblu profesionist, în care cei doi şi-au găsit locul exemplar ca promotori ai muzicii româneşti, o muzică vibrantă în inima românilor. Vă invit să ascultaţi ediţia specială dedicată maestrului Ştefan Cigu în cadrul fluxului Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Întâmplător sau nu, ”Foaia românească” a fost înfiinţată cu 67 de ani în urmă tocmai în ziua de naştere a poetului naţional, Mihai Eminescu, la 15 ianuarie. Cu acest prilej recent la sediul din Jula al săptămânalului românesc din Ungaria a avut loc o întâlnire a jurnaliștilor români activi, foști redactori șefi și colaboratori, care au încercat să găsescă răspuns la unele chestiuni care-i preocupă: cum ar putea face o presă bună şi atractivă pentru românii din Ungaria, sau cum să ţină pasul cu lumea schimbătoare a jurnalismului în era Internetului?
Tot cu acest prilej a fost amenajată o expoziţie din arhiva „Foii româneşti” (perioada 1951–2017), un reper important în istoria şi cultura comunităţii româneşti din Ungaria şi a presei în limba română din afara României.
67 de ani în viaţa unei reviste este o valoare, mai ales dacă vorbim despre o revistă a unei naţionalităţi. Ce rol juca revista în urmă cu aproape şapte decenii şi care este rolul ei astăzi – ne răspunde redactorul-şef Eva Iova Șimon.
A consemnat: IuliaKaupert, redactor coordonator, MTVA Emisiunile în limba română
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
16 ianuarie 2018, 09:10 / actualizat: 16 ianuarie 2018, 10:42
Vineri, 12 ianuarie, pentru membrii Comunităţii Elene din Craiova a fost mare sărbătoare, prilej de întâlnire a celor tineri, dar şi mai puţin tineri. Reuniţi la unul dintre restaurantele craiovene, grecii şi prietenii lor au tăiat Vasilopita, pâinea regească a Sfântului Vasile, au cântat şi au dansat cu speranţa unui nou an mai bun.
De fapt, pentru că numărul participanţilor a fost destul de mare, peste 50 de persoane, membrii comunităţii au pregătit două plăcinte şi, astfel, două persoane au trăit bucuria descoperirii bănuţului norocos.
Este vorba despre doamnele Iuliana Firan şi Simona Puiu care sunt de acum convinse că norocul le va fi alături, în tot ce vor face pe parcursul anului 2018. Ne alăturăm şi noi speranţelor dumnealor şi le spunem, cu sinceritate, Xronia Polla!
A consemnat Ludovic Vulea, redactor Radio România Oltenia Craiova
Perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti este cunoscută sub numele de Câşlegii de iarnă. Este momentul reinstaurării ordinii într-o viaţă marcată până acum de mese îmbelşugate, ospeţe şi petreceri dionisiace, acte menite să marcheze începutul anului tânăr. Nu întâmplător sfinţii de început de an sunt tineri şi nu întâmplător tinerii sunt cei ce aşteaptă câşlegii de iarnă. Este vremea şezătorilor, a întâlnirilor celor ce doresc să-şi împlinească viaţa prin căsătorie.
(varianta audio a rubricii)
În cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează fetele, învăţate tot de bătrâne, au făcut practici rituale de aflare a ursitului. Mare este nerăbdarea lor de a şti dacă se căsătoresc în „ăst an” şi mai ales cum arată viitorul soţ! Aşa că nu e de mirare că practicile vor continua şi după încheierea sărbătorilor de iarnă.
De Sfântul Ion prin Moldova fetele ştiu un descântec pe care-l spun când se spală pe faţă cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc şi peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:
… eu cu mine te-oi lua,
În apa lui Iordan te-oi spăla,
Cu cămeşă de dragoste
Te-oi îmbrăca,
Cu brâu de dragoste
Te-oi încinge,
Coroană de aur
În cap ţi-oi pune,
Mândru mi te voi clăti,
Mândru te voi limpezi,
Ca argintul strecurat,
Ca maica ce te-a dat,
Ca soarele când răsare
Ca busuiocul cu floare…
Sunt aşteptate şezătorile, întâlnirile tinerilor, pe vremuri asistaţi de bătrâni. În acest cadru se stabilesc viitoarele familii, după ce-şi mărturisesc dragostea şi-şi dovedesc fidelitatea.
Între băieţi şi fete soarta aşază cumpăna dreaptă a judecăţii: băieţii, se spune, sunt mai „judecaţi”, cântăresc bine calităţile fetelor şi, implicit zestrea lor… chiar şi numai de frumuseţe. Asta până vine săptămâna oarbă! Fetele sunt mai nerăbdătoare. De unde vine nerăbdarea? Poate de la gândul că dacă sunt alese mai degrabă este semn că au calităţi evidente, sau poate de la gândul să nu rămână fete bătrâne şi „piatră-n casă” părinţilor.
Cu siguranţă nerăbdarea lor vine de la fire: sunt mai iuţi… aşa şi trebuie, doar ele rânduiesc casa. Îngrijesc apoi de toată familia şi mai ales duc grijile nemărturisite ale vieţii care tot pune cumpănă la mersul firesc al destinului. Altfel nici nu se poate. Că Dumnezeu a lăsat şi noapte şi zi, şi bucurie şi-ntristare, dar sentimentul ultim este de satisfacţie că nu ai făcut umbră pământului de pomană.
Câşlegii de iarnă au început!
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Eminescu a fost o personalitate incomodă pentru contemporani
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
12 ianuarie 2018, 19:28 / actualizat: 12 ianuarie 2018, 20:35
Românii îl sărbătoresc pe poetul Mihai Eminescu, la 168 de ani de la naşterea sa în data de 15 ianuarie și totodată din 2011 încoace la această dată sărbătorim și Ziua Culturii Naţionale. Și cine ar putea să ne vorbească mai frumos despre însemnătatea acestei zile decât doyen-ul catedrei de limba și literatura română a Facultății Pedagogice „Juhász Gyula” din cadrul Universității de Științe din Seghedin, domnul profesor dr. Gheorghe Petrușan, cunoscut eminescolog, invitat în studioul emisiunii „O voce românească” din Seghedin.
A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator, MTVA Emisiunile în limba română
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
