De ce repetăm aceleași tipare?

Publicat de Andra Radu, 19 februarie 2022, 17:48 / actualizat: 20 februarie 2022, 17:51

Principiul repetiției sau compulsiunea la repetitie are două perspective: (1) psihopatologia, care reprezintă procesul inconștient, prin care persoana se plasează activ în situații neplăcute, repetând astfel experiențe vechi, fără a-și aminti de prototipul lor și (2) psihanaliza – desemnează existența unui „simptom” care, practic, devine fenomen de repetiție. Simptomul reproduce, mai mult sau mai puțin deghizat, anumite elemente ale unui conflict din trecutul individului.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), putem înțelege, deci, că principiul repetiției se referă la faptul că suntem ghidați, conștient sau inconștient, să retrăim aceleași scenarii vechi, pe care le cunoaștem deja și care ne produc o plăcere imediată, prin simplul fapt că ne mențin în zona de confort.

„Asta nu înseamnă că suntem masochiști când alegem aceleași tipare toxice pentru relațiile noastre sau alte situații din viața noastră. Principiul repetiției face referire la o nevoie neuronală profundă, o nevoie a creierului nostru, de face un minim de efort în acțiunile de zi cu zi.

Din acest motiv, ne va ghida să alegem ceea ce ne este deja cunoscut, pentru e nu fi nevoiți să căutăm moduri noi de reacție la ceva nou, diferit. Iar asta, indirect, se traduce în plăcere imediată, pentru că lipsa de efort, de schimbare și familiarul în sine sunt o parte percepută ca fiind plăcută.

Deci, dacă te-ai surprins vreodată întrebându-te „Cum am ajuns iarăși aici? Nu am învățat nimic?!”, îți pot spune că da, poate ai înțeles rațional lecția însă nu ai integrat-o emoțional și nu ai făcut nimic să „cureți” locul în care a fost gândul sau emoția care te tot aduce înapoi la același tipar”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Principiul plăcerii/neplăcerii

Mai mult decât atât, specialistul consideră că prin plăcere înțelegem satisfacerea unei nevoi, iar acest principiu vizează funcționarea mintală în sensul că ansamblul activității psihice are ca scop să evite neplăcerea și să procure plăcerea.

„Pentru că „neplăcerea” este legată de creșterea cantității de excitație – vezi ce simți de fiecare dată când trebuie să faci o schimbare – iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este considerat a fi un principiu economic. Practic, acest principiu se bazează pe ideea că vom căuta să obținem plăcerea imediată, în detrimentul celei date de ceva care ne oferă rezultate bune într-un timp mai lung – ca de exemplu, a alege o salată în locul unei prăjituri”, declară Andra Tănăsescu.

Acest principiu al plăcerii a fost preluat de către S. Freud de la Fechner („principiul de plăcere a acțiunii”), care susținea că nu numai finalitatea urmărită de acțiunea umană este plăcerea, dar și actele noastre sunt determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în prezent.

Astfel, tiparele pe care le retrăim, aparent la nesfârșit, sunt de fapt lecții pe care avem nevoie să le privim atent și emoții sau convingeri cu care să lucrăm conștient pentru eliberarea de ele sau modificarea lor.

„Simpla conștientizare a „căilor greșite” este un pas enorm și totodată incomplet în rezolvarea unor astfel de tipare. După observarea și conștientizarea lor, este important să le lucrezi cât să te poți elibera cu adevărat de credințele limitative și emoțiile care te ancorează în situații de genul. Creierul nostru va căuta în permanență calea de a obține plăcerea imediată, cu cel mai mic efort, deci dacă nu prelucrăm lucrul care ne face să ne păstrăm „loialitatea” față de acel tip de situație, el ne va conduce, constant, înapoi către oameni și situații similare”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Ce se întâmplă atunci când interzicem copiilor să plângă?

Publicat de Andra Radu, 22 ianuarie 2022, 09:34 / actualizat: 23 ianuarie 2022, 9:34

„Taci, nu mai plânge!” Câți dintre noi n-am auzit asta crescând? Majoritatea copiilor încă o aud. Este o replică, care se perpetuează până în ziua de azi, ca un ecou care se propagă, sigur și precis. Vine din urmă cu foarte mulți ani și a trecut ca o moștenire, de la o generație la alta. Unii au refuzat această moștenire, în timp ce alții au ales să și-o asume, dar și să o paseze mai departe.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), atunci când ni se interzice să plângem, practic ni se neagă trăirea emoțiilor din acel moment. Dacă peste această respingere și interdicție, până la urmă, vine și un comentariu de genul „te faci de râs”, „mă faci de rușine”, „o să râdă lumea de tine”, „nu trebuie să arăți că ești slab” ș.a.m.d., se pornește un domino de efecte care, în lanț, ajung să ne strice treburile ca adulți.

„Atunci când ni se zice să nu mai plângem, ni se neagă întreaga existență din acel moment. Ajungem să învățăm că nu vom fi niciodată doriți și acceptați dacă ne arătăm suferința și astfel, alegem să nu mai arătăm ceea ce simțim. Practic, începem să ne deconectăm de la trăirile noastre interioare și să ne gândim emoțiile. Acest lucru duce la raționalizare, la accesarea și folosirea resurselor care nu ne pot ajuta cu adevărat să găsim soluții. Fără a ne da voie să simțim și să manifestăm emoțiile trezite de diferite evenimente, ajungem să ne simțim blocați în mintea și corpul nostru, trăind cu un sentiment de inadecvare dar și de greutate, ducând după noi acele greutăți emoționale neprocesate”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Deprindem mecanisme de coping care pot deveni problematice

Mai mult, specialistul este de părere că ajungem să ne formăm mecanisme prin care să nu mai reacționăm emotional, dacă ajungem să credem că exprimarea emoțională este greșită. Formăm un fel de pârghie care ne trece direct în rațional și putem ajunge într-atât de departe, încât atunci când apar evenimente noi ce pot trezi emoții, să nu avem nici o reacție.

„Acest lucru poate fi problematic atât în relație cu ceilalți, cât și cu noi înșine. Sunt persoane care, spre exemplu, ajung să se judece că n-au nici un fel de sentiment sau trăire emoțională și își construiesc credința că sunt „stricați” și că nu merită să se bucure de viață. Emoția reprezintă energie. Precum curentul care trece prin cabluri și alimentează orice dispozitiv conectat la el, similar funcționează și emoțiile pentru corpul nostru.

Dacă noi trăim emoții, dar le blocăm repede într-un recipient imaginar, din dorința de a nu le lăsa să se manifeste, practic blocăm energia acelei forțe vii și ajungem să fim încărcați cu toate acestea. Greutatea acelei energii stagnante din corp se duce pe organe și astfel, putem ajunge să ne îmbolnăvim fizic, din cauza reprimării suferinței emoționale.

Din moment ce exprimarea emoțională vine, de cele mai multe ori, în interacțiunile cu ceilalți, dacă ajunge să o asociem cu un comportament nedorit, putem opta să limităm sau chiar să oprim orice interacțiune cu cei din jur. De ce? Pentru că este mai simplu să eviți să trăiești emoții noi, să fii provocat, decât să trebuiască să faci față unor posibile provocări noi, neprevăzute.

Astfel, plânsul este întotdeauna îndreptățit și potrivit pentru copilul care plânge, căci el încă nu știe o altă modalitate de a-și exprima emoțiile. La fel și pentru noi, adulții, atunci când nu avem la îndemână acea altă cale de exprimare, când ne ia trăirea pe dinainte sau când ăsta e pilotul automat cu care am crescut”, declară psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Sfaturile psihologului: Ce poate ajuta în situațiile în care copilul plânge „din nimic”?

• Ascultarea empatică fără a judeca, pentru că el are nevoie ca emoțiile sale să fie recunoscute, nu are nevoie de sfaturi (valabil de multe ori și pentru noi, ca adulți).
• Verbalizarea – să-i dăm un nume emoției, ca să o poată recunoaște ulterior.
• Respectul – venim în întâmpinarea emoției exprimate și îi arătăm că i-o respectăm, că ea este reală pentru el, iar noi nu o minimizăm.
• Înțelegerea – îl putem invita să vorbească despre ce s-a întâmplat și ce nevoie nu i-a fost îndeplinită în acel moment. În felul acesta îl ajutăm să gestioneze emoțiile și să descopere modalități de reglare a lor, având ca rezultat dezvoltarea lor ca adulți echilibrați, capabili de a-și gestiona emoțiile chiar și în cele mai provocatoare momente ale vieții lor.

Persoanele kinestezice – extrem de empatice și sensibile la energia celor din jurul lor!

Publicat de Andra Radu, 24 iulie 2021, 12:23

Persoanele kinestezice tind să fie extrem de empatice și sensibile la energia celor din jurul lor. Drept urmare, acestea sunt definite de o trăire interioară mai pronunțată decât vizualii sau auditivii.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), acest lucru îi poate ajuta să lege conexiuni foarte puternice cu persoanele de a căror energie se simt atrași sau cu care se simt confortabil. Pe de altă parte, dacă simt un disconfort în prezența unei persoane, vor căuta să evite contactul și persoana cu totul, dacă le va fi posibil.

„Totodată, fiind atât de conectați cu trăirea interioară, pot demonstra o intuiție fantastică. Ori, dacă își dau voie să o asculte, pot lua decizii extrem de bune, atât pentru ei cât și pentru cei care au încredere în opinia lor. Pot tinde să ia decizii mai degrabă bazate pe emoții și sentimente, decât pe ce are logică sau sens. Persoana kinestezică este genul care învață făcând, prin mișcare, prin „a pune mâna” pentru a putea trăi și integra cunoștințele pe deplin.

Pentru ei, experiența practică este mult mai valoroasă decât cea teoretică, pentru că trăirea interioară este modalitatea cea mai firească de a dobândi abilități și cunoștințe noi. Tind să fie persoane introvertite și să aibă un ritm propriu. Motivul este nevoia lor de a trece experiențele printr-un filtru personal, interior, înainte de a oferi un răspuns sau un feedback de orice fel. Acest lucru poate fi deranjant pentru un vizual, spre exemplu, care este extrem de rapid și are nevoie ca lucrurile să fie făcute ieri”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Cum recunoști un Kinestezic?

Kinestezicii sunt persoane care pun accent mai mult pe mod în care se simt, decât pe modul în care arată. Astfel, vor fi tentați să aleagă, mai degrabă, ținute lejere, plăcute la atingere, în detrimentul celor „frumoase” sau „la patru ace”.

„În conversația cu alții, preferă să stea mai aproape de interlocutor din nevoia de a se conecta cu acesta, de a-i simți starea atunci când vorbește. Acest lucru poate deveni deranjant, de exemplu, pentru un vizual, care are nevoie de distanță între el și interlocutor, ca să poată avea imaginea de ansamblu asupra situației.

În privința relațiilor, cel mai probabil limbajul iubirii el cel al atingerilor. Din acest motiv, atunci când va simți nevoia să se apropie de cineva sau se va simți mai apropiat de o persoană, va avea impulsul să îmbrățișeze, să atingă sau să stea mai aproape de acel om. În timp ce, în cuplu, poate fi un lucru dorit – excepție făcând situația în care partenerul/a nu are acest sistem predominant – în context formal poate crea confuzie, disconfort sau conflicte”, continuă psihologul Andra Tănăsescu.

Din perspectiva limbajului corpului, persoanele kinestezice se evidențiază prin faptul că-și țin deseori privirea îndreptată mai mult în jos, predominant spre partea dreaptă. Atunci când îți vorbesc, mențin o tonalitate joasă, exprimându-se la un volum ceva mai redus, articulând cuvintele lent și cu pauze multe între ele. Respirația este profundă, lentă, predominant abdominală.

„Stau, de regulă, cu capul aplecat către față, având mușchii relaxați și detensionați. Îi poți observa prin faptul că tind să își țină mâinile foarte mult în jurul corpului și, dacă au obiecte plăcute la atingere în jurul lor, jucându-se constant cu acelea. Pentru că sunt profund conectați cu emoțiile lor – și ale altora, uneori – aceștia pot fi văzuți des înroșindu-se la față, chiar dacă vorbesc sau doar ascultă ceva cu interes”, afirmă psihologul.

Ce îi deranjează?

Potrivit specialistului, persoanele kinesterzice sunt deranjate dacă sunt nevoite să memoreze informații fără să aibă experiența propriu zisă a lucrului pe care îl au de învățat. Cum nevoia lor este de a face, pentru a putea înțelege și integra pe deplin, pot fi ușor deranjați de obligativitatea memorării unor informații, fără referințe experiențiale.

„Starea emoțională și manifestarea unei persoane îi poate deranja foarte mult, dacă nu este în rezonanță cu a lor sau dacă este mult prea intensă. Fiind hipersensibili la emoțiile celorlalți, se pot trezi de mult ori preluând din starea lor, devenind astfel dificil pentru ei să gestioneze un cumul dublu de trăiri.

Atunci când cineva îi grăbește, fie să ia o decizie, să acționeze sau să plece repede undeva, se pot simți forțați să își iasă din zona de confort și pot deveni frustrați, încordați și neproductivi, ba chiar defensivi.

Cum spuneam, nevoia principală a lor este să-și dea seama ce simt referitor la ce li s-a spus / ce au de făcut. Din acest motiv, au întâi nevoie să treacă totul prin filtrul propriu, pentru a putea veni cu cel mai bun, simțit, răspuns. Lucru care, uneori, le poate lua ceva mai mult timp decât este posibil în contextele în care se regăsesc. Dacă nu se simt în regulă, vor lua distanță. Una dintre nevoile principale ale persoanelor introvertite este aceea de a se retrage din mediul social și de a se reîncărca.

Fiind predominant introvertiți, kinestezicii vor avea constant nevoie să se regrupeze după o discuție intensă, urmând chiar să revină ulterior cu răspunsuri sau concluzii. De asemenea, pot avea des schimbări de stare, oscilând între a fi foarte deschiși, bine dispuși și reținuți, cu toane.

Având în vedere intensitatea cu care trăiesc emoțiile și conflictele, este de la sine înțeles să aibă nevoie de spațiu mai mult decât alte persoane. Acest lucru poate naște însă conflicte, dacă această nevoie nu este înțeleasă și respectată.

De asemenea, poate să le dea un sentiment că nu sunt înțeleși, că nu sunt acceptați. Iar, dacă nu învață cum să-și gestione intensitatea cu care trăiesc totul, din punct de vedere emoțional, vor tinde să opteze pentru una dintre două variante: se vor închide în fața emoțiilor, alegând „să nu simtă” sau vor avea schimbări dese de stare, trăind intens sentimentul de dezechilibru în viața lor”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Cele două realități ale noastre – arena și masca!

Publicat de Andra Radu, 7 iunie 2021, 15:00

Vrem, nu vrem, întrebările sunt foarte importante în viața noastră. Chiar dacă nu mereu ne place, o întrebare bine pusă ne poate oferi răspunsurile vitale legate de ce facem și cine suntem.

Asta dacă și răspundem la ele, evident. Ce ne facem, însă, atunci când răspunsurile se lasă așteptate? Atunci când ne întrebăm ce ne face să ne blocăm, să reintrăm în aceleași tipare sau să nu atingem succesul?

Răspunsul, potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), pare simplu, dar în realitate este mult mai complex de atât: pentru că avem niște mecanisme de apărare destul de performante și utile, al căror rol este să ne ferească de eventuale suferințe.

„În acest context, cuiva din afară îi este mult mai ușor să le ocolească și să vadă răspunsurile reale. În pătrunderea sensului acestor mecanisme ne este util să înțelegem conceptul Ferestrei Johari, care lămurește pozițiile perceptuale în diferitele situații și relații în care ne căutăm răspunsurile. Fereastra Johari este un model al tipurilor de exprimare a personalității ce arată diferitele puncte de vedere din care putem percepe, înțelege și trăi o situație.

Modelul a fost conceput de psihologii americani Joseph Luft și Harry Ingham în 1955, în cadrul activității lor privind cercetarea și optimizarea proceselor de grup. A rezultat un instrument util în cunoașterea stilului interpersonal de relaționare și comunicare, care oferă o oportunitate de a învăța și de a înțelege relaționarea cu ceilalți. Această “fereastră” are patru cedrane: arena, masca, pata oarba și necunoscutul”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Arena – realitatea despre noi pe o văd toți

Arena este sinele public, ceea ce și noi și ceilalți putem vedea. Practic e locul în care exprimăm deschis față de noi și de ceilalți anumite aspecte ale ființei noastre. Este o zonă deschisă pe care noi o exteriorizăm: vorbim deschis, povestim experiențe și acționăm la suprafață, în mod transparent. Exprimăm opinii, comportamente, atitudini, sentimente, emoții, cunoștințe, experiență, aptitudini, puncte de vedere etc. și le facem cunoscute celorlalți.

„Scopul, din punct de vedere relațional, atunci când relația cu celălalt contează, este să dezvoltăm această zonă deschisă, pentru a oferi o comunicare eficientă și productivă, care va crea o relație stabilă. Astfel, optimizarea relației presupune creșterea acestei zone în care își va face loc comunicarea bună, relația de cooperare, bazată pe încredere și care nu lăsa loc instalării confuziei, tensiunilor sau a neînțelegerilor.

Cum extindem Arena? Prin ascultarea în mod activ a feedback-ului venit de la ceilalți și solicitarea, totodată, a acestuia. De asemenea, o putem face și prin dezvăluirea sentimentelor, emoțiilor și stărilor afective; prin a ne deschide cu sinceritate, autenticitate, astfel formând o bază solidă de încredere pentru relațiile noastre”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Masca sau Zona de umbră – realitatea despre noi pe care o ascundem de oameni

Masca reprezintă ceea ce noi vedem, dar nu permitea celorlalți să vadă. În această zonă se ascund lucruri care sunt foarte personale pe care nu vrem să le împărtășim cu alții – sau în orice caz, nu cu oricine. De cele mai multe ori o folosim pentru a ne proteja. În această zonă doar noi avem acces la răspunsurile pe care ni le putem da, dacă ne privim sincer.

Zona de umbră poate fi asociată cu rușinea, conștientizarea unor vulnerabilități personale, a punctelor slabe sau modestia (transpusă din teamă) de a arăta unele puncte de putere. Ea ascunde aspecte pe care le considerăm prea incomode sau jenante pentru a le manifesta în fața celorlalți. Problema este că aspectele reprimate mai mult timp, păstrate în acestă zonă de umbră, pot ajunge să se manifeste în Arenă în mod exploziv (în manieră pozitivă sau negativă).

„La fel de important este să găsim ascultătorii potriviți, să conștientizăm rolul benefic al exprimării emoțiilor și de a le împărtăși cu ceilalți. Mai mult decât atât, cu cât vom îmbrățișa, accepta și integra mai multe părți din această zonă, cu atât vom simți mai puțin nevoia de a purta orice fel de „mască” în relațiile noastre. Evident, nu este necesar să dezvăluim informații care considerăm că nu merită a fi dezvăluite sau care considerăm că nu pot fi înțelese de cei din jur.

Ce putem face este să exprimăm starea de deranj sau disconfort pe care ne-o pot crea anumite situații sau faptul că simțim nevoia de a ne proteja și pentru a minimiza efectele de confuzie ori pentru a ne diminua temerile”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Fidelitatea, o alegere conștientă!

Publicat de Andra Radu, 30 mai 2021, 09:00

Există foarte multe neclarități și dileme în jurul relației de cuplu. Majoritatea se întreabă care este „rețeta” perfectă pentru o relație armonioasă, echilibrată și plină de fericire și iubire. Din păcate, nu există o rețetă pentru asta și lucrurile nu sunt așa cum ne sunt prezentate în filmele sau cărțile de dragoste.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), iubirea este un proces organic, pe care dacă îl întreții, se usucă și își pierde viața în timp.

„Putem privi relația, printr-un exercițiu de imaginație, ca fiind o ființă vie, care se află în grija ambilor parteneri. Dacă fiecare dintre cei doi se implică activ și o hrănesc, îi oferă atenție, timp, grijă, iubire, afecțiune, răbdare, înțelegere și orice mai are nevoie, atunci și-au găsit rețeta de succes pentru a o ține în viață. Dacă, la pol opus, unul sau ambii uită să ofere relației grija și hrana de care are nevoie, aceasta pierde din energie și ușor, ușor, se stinge din „viață”.

Dacă ar fi să ne privim relațiile (nu doar de cuplu) drept o ființe vii, care au exact aceleași nevoi ca și noi, oare cum ne-am raporta la ele? Ce am alege să facem diferit, pentru a le oferi protecția și susținerea pe care ne-am dori și noi, la rândul nostru, să le primim? Oare cum ar evolua relațiile cu oamenii din viața noastră, dacă le-am da grija și iubirea pe care le așteptăm noi de la alții? S-ar îmbunătăți oare calitatea acestora și modul în care ne simțim noi în ele? Eu consider că da și chiar semnificativ”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Lipsa fidelității nu este o boală genetică, ci o alegere conștientă

Specialistul este de părere că fidelitatea, în sine, nu ține de genetică, educație sau bun simț, cât ține de o alegere asumată pe care fiecare dintre noi o facem, sau nu, după caz.

„Fidelitatea este o alegere conștientă în care decidem să ne dedicăm timpul, atenția, grija, iubirea și tot ceea ce este necesar îngrijirii relației actuale, cu persoana pe care o avem în viață în acest moment.

Personal, văd fidelitatea mai mult ca pe o asumare a faptului că dăm oportunitatea relației în care ne aflăm să crească odată cu noi și cu partenerul/a de viață. Cred că oricând putem fi atrași de alte persoane și diferența dintre cei care decid să dea curs unei atracții și cei care nu o fac stă într-o alegere completă de a fi sau nu pe deplin dedicați persoanei care se află deja în viața lor”, declară psihologul Andra Tănăsescu.

De multe ori, ne întrebăm cum au reușit părinții noștri să întrețină o căsnice atât de lungă și de ce acest lucru pare o misiune imposibilă pentru generațiile tinere?

„Din multele discuții pe care le-am avut cu cuplurile solide, am extras un numitor comun, astfel: „am ales de la început că ne dedicăm unul altuia și ca, atunci când întâmpinăm probleme, să stăm împreună cu ele. Am ales să discutăm în loc să ne abținem. Am ales să ne ascultăm în loc să ne reproșăm. Am ales să încercăm măcar să ne înțelegem reciproc, în loc să ne judecăm.

Am ales să rămânem, în special când a devenit greu și inconfortabil. Și cel mai mult, cred că am ales să rămânem și să creștem împreună. Asta a fost rețeta care a funcționat pentru noi. Nu e ușoară. De multe ori a fost cel puțin incomod, ca să nu mă aventurez să spun incredibil de greu. Dar mereu am ales să găsim împreună rezolvarea și soluțiile. Mereu am ales să găsim modul cel mai potrivit pentru amândoi de a readuce echilibrul, atunci când acesta se pierdea”.

Așadar, eu am concluzionat următorul lucru: totul ține de alegerea pe care o facem, nu la începutul relației, ci la cele de pe parcurs. Inițial este ușor să facem alegeri. Începutul e frumos, dulce, cald, plăcut. Nu, cred că alegerea constantă, de a crește împreună și de a găsi soluții împreună, este secretul relațiilor stabile, lungi și armonioase. Alegerile constante sunt cele care decid soarta unei relații, precum este decizia noastră de a ne asuma ce facem atunci când dăm, sau nu, curs unei atracții exterioare.

Până la urmă, orice relație are aceleași cerințe. Putem alege să schimbăm constant persoana cu care suntem, sperând să evităm asta, sau putem să facem o alegere consțientă de a crește alături de o persoană care, evident, are aceeași deschidere și dorință de creștere reciprocă. Deci, totul ține de alegerile pe care le facem, poate chiar zi de zi”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Semnale discrete care trădează anxietatea!

Publicat de Andra Radu, 29 mai 2021, 09:54

Realitatea zilelor noastre este că trăim într-o viteză care ne „împrietenește” prea ușor cu stresul și am observat că asta ne face, tot mai des, să ne considerăm „anxioși”. Cu toate acestea, mulți oameni confundă anxietatea cu alte emoții pe care le experimentează.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), cei mai mulți își imaginează, atunci când se gândesc la anxietate, o persoană extrem de retrasă, care evită contactul cu ceilalți și căreia îi poți citi frica în privire.

„Unele persoane pun eticheta de „anxietate” pe orice comportament care arată cea mai mică nesiguranță, pe când alții consideră că anxietatea este însoțită de o purtare extrem de evidentă de evitare.

În realitate, anxietatea este o stare emoțională caracterizată de o senzație neplăcută de tulburare interioară, care, de cele mai multe ori, vine la pachet cu indecizie, reacții nervoase, manifestări somatice, tulburări de somn și / sau ruminație. Din acest motiv, mulți dintre noi am învățat cum să disimulăm ceea ce simțim și să facem oamenii să creadă că noi nu trăim stări de anxietate”, afirmă psihologul Andra Tănăsescu.

Ce este anxietatea?

Conform scrierilor de specialitate, anxietatea reprezintă o stare de nelinişte psihopatologică care poate fi definită în trei feluri:

• un sentiment al unui pericol iminent, însoţit de crearea unor scenarii mentale ipotetice care au ca efect amplicarea stării generale de teamă.
• un sentiment general de neliniște, ca o stare constantă de alertă în fața unui pericol invizibil care este perceput ca fiind iminent.
• sentimentul de neputință de a se proteja în fața unei posibile situații neprevăzute.

Semnele anxietății

Din păcate, însă, anxietatea poate lua foarte multe forme și putem rata semnele acesteia la ceilalți. Verificarea (prea des) a telefonului poate fi un semnal al anxietății.

„Da, poate fi o formă de adicție, un obicei format de viteza cu care spuneam că trăim – acel FOMO (Fear Of Missing Out). Ajungem, așadar, să verificăm în mod repetat telefonul chiar și în lipsa notificărilor, iar ăsta poate fi semn de anxietate. Tendința să întindem mâna des către telefon, deși acesta nu sună, ne poate arăta un disconfort interior pe care îl experimentăm.

Poate fi vorba despre teama care se naște pe baza unor scenarii mintale, legate de un răspuns pe care îl așteptăm de la cineva. Sau poate este teama că i s-a întâmplat ceva rău cuiva drag, pentru că pare că a trecut prea mult timp de când a scris sau pentru că este plecat la drum. Poate fi o modalitate de a evita o situație exterioară în care ne aflăm în disconfort. În acest caz, telefonul ne permite să părem distrași, neimplicați și să avem motiv să evităm un răspuns sau contactul vizual.

Oricare dintre motive ar fi, adevărul e că reprezintă unealta care ne stă cel mai aproape atunci când apar gândurile anxioase. Este o modalitate absolut ușoară de a evita să fim atenți la ceea ce gândim și simțim, pentru că este extrem de ușor să ne distragă cu orice altceva. Din acest motiv, tot mai mulți oameni stau cu telefonul în mână atunci când se află într-un grup.

Le permite să evite un contact direct și profund cu alte persoane din acel grup. Asta le oferă un sentiment fals de siguranță și de protecție în fața unei posibile remarci dureroase, jigniri sau respingeri. Ba chiar, le dă scuza perfectă să nu spună nimic, să nu iasă în evidență și să plece oricând simt că le este necesar, fără a fi nevoiți să ofere multe explicații”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Agitația

„Neliniștea, senzația de „nu pot sta într-un loc”, freamătul interior resimțit de cineva, poate fi un alt semn al unui nivel peste medie de anxietate. Cu cât suntem mai agitați, cu atât ne mișcăm mai mult, ne ținem mâinile ocupate la birou cu diferite obiecte de pe acesta, cu atât ne creștem nivelul cortizolului și practic, în loc să liniștim cauza anxietății, o ignorăm și o lăsăm să se dezvolte”, explică specialistul.

Ruminația

„Tendința de a ne gândi constant și obsesiv la unele scenarii negative fie prin care am trecut deja, fie prin care ne imaginăm că am putea trece. Când ne lăsăm duși de astfel de gânduri dificultățile din prezent pot părea mai grave, iar gândirea obiectivă, rațională este afectată, alimentând anxietatea”, este de părere specialistul.

Teama de a spune ce simțim

„Sentimentul de neliniște este cu atât mai puternic cu cât ne temem de judecata celorlalți. Iar de aici până la a se naște o stare de anxietate este un pas mic și ne putem transforma în proprii noștri sabotori, preferând să nu facem nimic, decât să fim criticați”, declară psihologul.

Mici ticuri sau gesturi

„Acestea sunt menite să țină sub control anxietatea și să aducă un soi de confort fals celui care se confruntă cu aceasta. Astfel, deși anxietatea se poate manifesta într-o gamă largă de comportamente extrem de vizibile, puțini chiar văd semnele ei subtile”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

De ce nu putem lăsa țigara din mână?

Publicat de Andra Radu, 14 aprilie 2021, 14:58

De cele mai multe ori, fumătorii vor găsi diferite scuze pentru a motiva această „plăcere nevinovată”: socializare, plictiseală, relaxare, îmi place gustul, îmi place gestul, merge dimineața la cafea, îmi activează digestia, etc.

Lucrurile care stau în spatele acestui obicei însă sunt ceva mai profunde și ating chiar centrul ființei noastre – acele nevoi despre care poate nu știm sau pe care ni le refuzăm singuri.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), fumatul implică două elemente esențiale – focul și aerul, iar ambele sunt reprezentarea masculinului în viața noastră.

„Atunci când suntem stresați sau speriați, respirația tinde să fie prima care se blochează. Prin acest lucru, tensiunea din organism crește, creierul primește mai puțin oxigen și mai degrabă înghețăm decât să găsim soluții. Din punct de vedere simbolistic, fumatul ține de capacitatea noastră de a inspira și expira, atunci când nu reușim să o facem în mod firesc. În acest caz, fumatul joacă rolul „măștii cu oxigen”.

Deși efectele sunt garantat mai puțin benefice decât cele ale unei măști cu oxigen, în plan psiho-emoțional poate face minuni. Similar cu modul în care fumătorii inspiră și expiră fumul, putem găsi și în yoga, meditație sau alte abordări care se bazează pe tehnici de respirație pentru gestionarea anxietății și detensionare tipare similare care au scopul de reglare și dirijare a respirației”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Fumăm când ne simțim fără putere sau amenințați

Un alt moment în care putem simți nevoia să fumăm este atunci când ne simțim fără putere, vlăguiți sau amenințați. Fumând, accentuăm aspectele masculine din noi și ne putem pregăti mental pentru un potențial atac, în sensul de a ne apăra sau de a acționa, deopotrivă.

„Fumatul este un gest masculin prin esență, care accentuează puterea, virilitatea, forța unui bărbat gata de acțiune. Lucrul acesta nu ține de sexul nostru, pentru că fiecare dintre noi trăim atât aspectul masculin cât și pe cel feminin. Cu toții avem „apucături” din ambele direcții și așa este și firesc să fie, pentru că trăim totuși într-o lume duală care se bazează pe polarități și echilibrul dintre ele. Astfel că, dacă ne simțim prea vulnerabili, pierduți sau fără putere, simplul gest de a ne aprinde o țigară ne poate da senzația că suntem în control și putere”, declară specialistul.

Fumăm pentru că nu știm ce să facem cu mâinile

Un alt motiv pentru care oamenii fumează este pentru că „nu știu ce să facă cu mâinile”. De obicei, acest lucru vine pe un fond de nesiguranță și/sau neîncredere care se manifestă printr-un disconfort de a ne manifesta liber în public.

„Având țigara în mână, ne dă „un scop” pentru a fi acolo și o ocupație, care să ne permite să facem mai mult decât de a sta cu mâinile în buzunar. Evităm astfel posibile gesturi incomode, posturi sau atitudini corporale care ar putea trăda nivelul de anxietate resimțit în interior. În plus, dacă optăm pentru combinația „țigarea și cafeaua”, practic ne ținem ambele mâini ocupate, fiind complet absolviți de șansa de a face orice fel de gest și formăm o barieră metaforică între noi și ceilalți în spatele căreia ne putem simți protejați, în siguranță”, consideră psihologul Andra Tănăsescu.

Lipsa iubirii ne facem să fumăm mai mult

Cel de-al patrulea motiv pentru care fumăm este pentru că, la un nivel foarte profund, simțim lipsa iubirii și a căldurii sufletești în viața noastră. În acest caz, a ne umple plămânii cu fumul cald ne induce starea de relaxare pe care ne-ar oferi-o o îmbrățișare blândă, spre exemplu.

„Majoritatea oamenilor descriu modul în care simt afecțiunea și iubirea drept o senzație de căldură la nivelul pieptului. Plămânii sunt în partea superioară a corpului deci, este de la sine înțeles că atunci când îi umplem cu fumul cald, este ca și când simțim cum ni se încălzește „sufletul”.

Și, în mod special, pentru că focul și aerul am zis că reprezintă aspectul masculin, cel mai probabil ne simțim privați de iubirea partenerului nostru sau a tatălui nostru – adică a simbolului masculin de care ne este dor, care nu mai este în viața noastră sau care este dar nu ne oferă așa cum avem nevoie”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Lipsa îmbrățișărilor ne afectează sănătatea fizică și emoțională!

Publicat de Andra Radu, 9 martie 2021, 18:06

Poate cel mai mult în perioada aceasta de pandemie ne lipsesc îmbrățișările, să simțim acea conexiune de câteva secunde, acea intimitate împărtășită pentru câteva clipe scurte.

Ne este dor să simțim oamenii, să ne conectăm cu ei și să îi cunoaștem dincolo de cuvinte, de ecrane sau de măști.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), îmbrățișările, ca și dansul, sunt un mod subtil dar puternic de a ne cunoaște între noi, de a ne conecta unii cu ceilalți la un nivel mult mai profund și autentic decât prin ceea ce spunem verbal.

„Atunci când ne cuprinde cineva cu brațele, putem simți cât de confortabil îi este să se manifeste în intimitate și în vulnerabilitate. Putem simți cât de rigid sau tensionat este, la fel cum putem simți cât de relaxat și detașat își dă voie să fie. Putem simți dacă este o persoană autoritară și rece sau dacă este una caldă și blândă”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Ce pierdem atunci când uităm să ne îmbrățișăm?

1. Conexiunea cu ceilalți.

„Atingerile și îmbrățișările sunt un limbaj al iubirii pentru foarte multe persoane. Încă din clipa în care ne naștem, căutăm conexiunea pe care o obținem prin îmbrățișarea mamei, tradusă în subconștientul nostru ca iubire, grijă și afecțiune.

Contactul fizic, faptul că suntem ținuți în brațe și mângâiați, este crucial pentru o dezvoltare psiho-emoțională sănătoasă. Iar această nevoie continuă să fie importantă pentru mulți, în viața adultă. Dacă lipsește sau este primită în cantități foarte mici, putem ajunge să ne simțim goi pe dinăuntru, secați de energie, motivație sau chef de viață”, afirmă specialistul.

Câteva studii științifice au demonstrat chiar că îmbrățișările pot reduce stresul, crește sistemul imunitar, pot îmbunătăți sănătatea sistemului cardiovascular și pot reduce senzațiile de durere fizică. Iar fenomenul este foarte simplu.

Pentru că asociem îmbrățișările cu iubirea maternă, creierul nostru secretă oxitocină și ne face să ne simțim „beți de fericire”. Ori, atunci când ne îmbrățișăm, sub această undă de fericire care vine din interior, ne dăm voie să ne conectăm mult mai autentic unii cu ceilalți și să ne cunoaștem într-un mod în care altfel poate nu am fi putut să o facem.

2. Intimitatea și vulnerabilitatea.

Îmbrățișarea în sine este un gest destul de intim pentru că, dincolo de faptul că presupune să atingi fizic altă persoană, mai înseamnă și să îi permiți să intre în spațiul tău personal și să îți simtă energia. Acest lucru presupune să avem curajul de a ne lăsa vulnerabili, în îmbrățișarea altcuiva.

„A te lăsa îmbrățișat mi se pare unul dintre cele mai puternice lucruri pe care le putem face pentru noi înșine. Cultivarea acestui obicei și încurajarea sa pot produce efecte semnificative, mai ales în relațiile de cuplu și nu numai. T

ot ce presupune a fi într-o relație – de prietenie, de iubire, cu părinții sau cu copiii – presupune automat să fii apropiat, deschis și sincer cu privire la cine ești, ce simți și ce nevoi ai.

Cu cât îți este mai ușor să te lași cuprins în brațele cuiva drag, cu atât îți va veni mai ușor să te deschizi și să vorbești despre lucrurile cu adevărat importante pentru a întări relația dintre voi.

Pe termen lung, gestul acesta poate schimba complet dinamica unei relații în bine. Poate naște intimitate din vulnerabilitate și o conexiune atât de puternică încât ar fi greu de destabilizat”, declară psihologul Andra Tănăsescu

3. Încrederea în noi sau în ceilalți.

Sunt momente în care, fiind privați prea mult timp de îmbrățișările pe care ni le dorim, putem avea impresia că este ceva „în neregulă” cu noi și că nu suntem demni să primim iubirea și afecțiunea celorlalți.

„Îmbrățișările au o putere mult mai mare decât realizăm uneori și reversul este valabil – resimțim lipsa lor la fel de puternic. Cu cât suntem mai deschiși și primiți cu deschidere de către ceilalți, cu atât ne vor crește mai tare stima și încrederea în propria persoană și vom trăi viața mai fericiți.

Sentimentul că suntem demni de iubire, că merităm să fim apreciați, iubiți și acceptați pentru ceea ce suntem ne este ancorat în totalitatea ființei noastre prin îmbrățișare, astfel încât ne întărește această credință despre noi”, este de părere psihologul Andra Tănăsescu

4. La un anumit nivel, ne afectează sănătatea.

Pornind din plan mental, emoțional, până în planul fizic, lipsa afecțiunii și a conexiunii fizice cu alte persoane semnificative pentru noi poate să creeze dezechilibre foarte mari care se transformă ulterior în „simptomul” de care ne plângem.

„Fie că ne simțim din ce în ce mai singuri, fie că începem să credem că viața nu e așa de frumoasă sau efectiv începe să somatizăm (să resimțim emoțiile – tristețea, frustrarea, deznădejdea – la nivelul corpului fizic), efectele lipsei de conexiune se vor vedea, mai devreme sau mai târziu. Și cu cât ne interzicem mai tare asta, cu atât ne poate destabiliza mai tare pe toate planurile.

Perioada asta a fost o probă puternică pentru mulți, afectându-i nu doar prin lipsa conexiunii ci și prin provocări foarte greu de dus. Îmbrățișarea, cred eu, este cel mai bun remediu la care putem apela și care ne va da cea mai mare putere de a înfrunta orice ne pune viața în brațe.

În plus, este cel mai ieftin remediu pentru că sincer, este gratuit și are un stoc nelimitat. Așa că, orice ați face, amintiți-vă să îmbrățișați persoanele dragi din viața voastră și să oferiți sprijinul vostru celor care poate duc lipsa acestui gest.

Și mai mult decât atât, țineți cont că unii oameni tânjesc după o îmbrățișare chiar dacă nu o cer verbal, lucru pe care îl veți putea observa în limbajul corporal – tinde să caute apropierea fizică față de cei din jur, face mici gesturi de a se sprijini de cineva sau de a înghionti persoanele cu care se află, face glume pe seama „distanței” pe care o aveți între voi, etc.

Dacă vrem cu adevărat să vedem, mereu vom observa ce au nevoie ceilalți. La fel cum putem să ne observăm și să descoperim ceea ce avem și noi nevoie cu adevărat”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

„Stările de agregare” ale iubirii!

Publicat de Andra Radu, 26 februarie 2021, 14:33

Multe persoane sunt confuze în privința relației de cuplu sau chiar a iubirii însăși. Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, puține persoane au ocazia să afle despre ce înseamnă iubirea cu adevărat, iar o parte dintre ele nici măcar nu au parte de ea.

Cu toate aceste dezechilibre în dezvoltarea unei persoane, puși în fața vieții adulte, cu dorința de a ne găsi „perechea” ne trezim cu mai multe întrebări decât răspunsuri:

• Cum este potrivit să îmi manifest iubirea?
• Cum știu că iubesc?
• Ce am de făcut în momentul în care cineva îmi spune că mă iubește?
• Iubirea înseamnă sacrificii?
• Știu că mă iubește, de ce nu simt că sunt iubit/ă?

Pentru mulți pot părea întrebări absurde însă dacă ne luăm câteva clipe să le căutăm răspunsul personal, câți dintre noi știm cu adevărat care este acesta?

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), vom experimenta iubirea dacă o privim din trei unghiuri diferite:

• (1) iubirea, ca stare de spirit pe care o trăim zi de zi (starea „gazoasă”),
• (2) relația de cuplu prin prisma tiparelor (starea „lichidă”)
• (3) iubirea de sine (starea „solidă”).

1. Iubirea, ca stare de sine stătătoare (starea „gazoasă”, pe care o respirăm dar nu o vedem).

„Iubirea reprezintă un termen care este greu de definit, chiar dacă toți îl trăim și ne putem conecta cu aceasta. Pe de-o parte, avem perspectiva spiritual care o descrie ca fiind „îndelung răbdătoare, plină de bunătate, etc”.

Pe de altă parte, avem studiile științifice care privesc iubirea prin „microscop” care a constatat faptul că „…se poate vorbi de fenomene neuroendocrine sub coordonarea diencefalului, luând naștere în hipofiză opiate endogene”(sursa:wikipedia), fenomen corelat cu modificări biochimice care determină reacții biologice tot mai intense.

Din experiența umană, este descrisă ca o stare resimțită în întreaga ființă, o atitudine și un fel de a fi, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă. Personal, consider că este toate aceste lucruri, precum și un stil de a te raporta la viață într-un mod sănătos, orientat către creștere și vindecare, împreună”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

2. Relația de cuplu din prisma tiparelor (starea „lichidă”, care curge de la o generație la alta).

„În general, tindem să luăm același tipar relațional de la părinții noștri sau să căutăm opusul complet al acestuia. Ceea ce învățăm despre iubire și relații de la persoanele importante din viața noastră determină ceea ce o să ajungem să trăim în relația de cuplu adultă. Astfel că, dacă nu suntem învățați să avem discuții deschise, sincere, fără judecată, vom trăi într-o relație cu multe goluri și neajunsuri de care este posibil să nici nu fim conștienți că există.

Am fost întrebată „cum fac să îi arăt cât de mult o iubesc?”. Întrebarea în sine m-a fascinat, pentru că am realizat că mulți dintre noi nici măcar nu am fost încurajați să purtăm astfel de discuții cu partenerul nostru.

În toate ședințele de terapie în care am lucrat cu cupluri sau pe tema asta, am descoperit că majoritatea nici măcar nu discutau între ei provocările. Veneau să caute o soluție din afară, fără să fi avut întâi o discuție în cadrul cuplului. Din acest motiv, încurajez discuțiile deschise, lăsând prejudecățile din ambele părți.

Cu toții suntem oameni: predispuși la a face greșeli, predispuși la a răni prin acele greșeli, cu un trecut în spate, cu un bagaj emoțional despre care poate nu vorbim sau îl facem să pară mai mic decât este. Evident că putem să ne judecăm, este cea mai simplă și rapidă acțiune. Însă, pentru o relație sănătoasă și echilibrată este mai util să trecem peste primul impuls și să ne privim pe noi înșine, apoi relația, să căutăm să înțelegem înainte de a judeca”, afirmă psihologul Andra Tănăsescu.

3. Iubirea de sine face diferența! (starea „solidă”, fundamentul iubirii).

„Atunci când suntem încrezători, fericiți, împliniți și bine cu noi înșine, cu tot ce înseamnă asta, putem să construim un alt fel de relație. Relația de cuplu cu o persoană care nu își acordă suficientă atenție, care nu are grijă de propriile nevoi și pe deasupra, cere să fie salvată de propriii „demoni” este foarte dificilă.

Această relație este mai degrabă focusată pe împlinirea nevoilor, decât pe a se cunoaște și a clădi o fundație sănătoasă care să dureze în timp. Asta nu înseamnă neapărat că dacă începe astfel, o relație nu poate evolua și crește. Oricând se poate schimba dinamica relației, cu condiția ca ambii să își dorească și să se implice în mod egal în proces.

Asta ar implica, evident, ca ambele persoane să își ofere mai întâi ce au nevoie – spațiu, timp, atenție, iubire – pentru ca mai apoi să învețe unul de la altul cum să își ofere reciproc. În iubire fiecare are un limbaj propriu.

În cartea lui Gary Chapman, „Cele 5 limbaje ale iubirii”, acesta evidențiază 5 astfel de limbaje diferite. În realitate, fiecare înglobăm câte puțin din fiecare, în procente diferite și o discuție despre asta poate să salveze mult timp într-o relație.

Pe de altă parte, dincolo de limbajul personal de iubire – moduri în care ofer și aștept să primesc iubirea – fiecare dintre noi avem nevoi diferite în raport cu noi înșine și cu ceilalți. Și acestea sunt importante atunci când vorbim despre modurile în care relaționăm.

Toate lucrurile pe care le-am menționat, țin mai întâi de procesul personal de autocunoaștere, care vine dintr-o iubire de sine profundă. Dintr-o dorință primordială de a ne cunoaște, de a ne vindeca și debarasa de rănile trecutului și din a deveni cea mai bună variantă a noastră, zi de zi.

Așadar, cred că iubirea de sine este piatra de temelie a oricărei relații și atâta timp cât este făcută conștient, asumat și susținut, nu este egoism, ci altruism – o faci pentru binele tău și inevitabil impactează pozitiv propria relație de cuplu”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Mintea fără creier nu ar putea funcționa!

Publicat de Andra Radu, 8 februarie 2021, 16:29

Se întâmplă des să facem această confuzie între ce înseamnă mintea și ce înseamnă creierul. Funcțiile celor două, deși par să fie aceleași, sunt complet diferite.

Creierul este „computerul” care percepe și stochează toate informațiile primite de la receptorii noștri naturali – simțurile, iar mintea este cea responsabilă de interpretarea pe care o oferim lucrurilor pe care le vedem, auzim sau simțim pe parcursul vieții noastre

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), tot ceea ce vedem, auzim și simțim în jurul nostru se transmite codificat către creier, sub forma impulsurilor nervoase.

Acestea ajung la nivelul creierului, formează conexiuni neuronale care mai apoi se transformă în programe, sub forma reacțiilor și a credințelor noastre. Pentru a ajunge să devină reacții, comportamente sau credințe, este nevoie de cealaltă parte – mintea.

„Mintea este cea responsabilă de interpretarea pe care o oferim lucrurilor pe care le vedem, auzim sau simțim pe parcursul vieții noastre. Această interpretare este subiectivă și în procent foarte ridicat unică, aparținând doar lumii noastre interioare.

Orice asemănare în semnificația dată unui eveniment vine dintr-un fond comun de credințe și experiențe ale unui grup de oameni – un popor tinde să aibă același tip de gândire pentru că mediul, cultura, educație, religia au fost aceleași pentru toți.

Percepția noastră interioară asupra lumii (creierul) este interpretată de minte pornind de la identitatea noastră, modelele din copilărie, emoțiile noastre și orice altceva a contribuit la definirea persoanei care suntem astăzi”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Dacă nu am avea minte, creierul ar reacționa în cel mai primitiv mod posibil

Totodată, psihologul este de părere că, dacă mintea nu ar exista, creierul nostru ar reacționa instantaneu la orice stimul, în modul cel mai primitiv posibil. Am primi input din exterior pe care creierul l-ar folosi pentru a stabili între reacția de fugă, ori de atac, fiind ghidat de un singur principiu de bază – supraviețuirea.

„Mintea fără creier nu ar putea funcționa. Aceasta este rezultatul dezvoltării creierului nostru de-a lungul milioanelor de ani, și a început să se manifeste după apariția neocortexului. Neocortexul este partea mai „nouă” a creierului care este responsabilă pentru complexitatea și flexibilitatea comportamentului nostru, percepția senzorială, raționament și limbaj.

Așadar, putem spune că mintea este un semn al evoluției și totodată că este cea mai mare piedică a noastră. Mintea folosește toate experiențele noastre – tot ce am văzut, ce ni s-a zis, etc. – pentru a interpreta și a trage concluzii”, declară specialistul.

Mintea ne minte!

În situația în care am crescut într-un mediu nefavorabil, toxic, mintea noastră va fi „programată” să ne repete că nu suntem suficient de buni, de deștepți, de importanți pentru a trăi o viață fericită și împlinită. Astfel că, devine responsabilitatea noastră să facem diferența dintre concluziile valide și constructive ale minții și programele limitative instalate de-a lungul vieții noastre.

„O persoană extraordinară a zis odată „mintea ne minte” și este important să realizăm adevărul din asta. Mintea poate să facă raționamente extraordinare însă poate și să repete ce ni s-a zis de prea multe ori – că nu vom reuși niciodată, că nu merităm nimic bun, etc.

Așadar, provocarea pentru tine este să descoperi ce este real și ce este „minciună” din ceea ce îți spune mintea în șirul constant de gânduri, care îți captează atenția zi de zi și să alegi ce ești dispus/ă să crezi și ce nu din tot ceea ce îți spune”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Vizualizarea viitorului este nulă fără acțiuni zilnice

Publicat de Andra Radu, 30 decembrie 2020, 13:32

Majoritatea dintre noi trăim mai mult în viitor decât în prezent. Ne închipuim cum o să fie când lucrurile o să devină mai bune, cum o să ne simțim când nu o să mai fim în situația actuală, cum vor arăta zilele noastre odată ce ne vom găsi perechea și vom întemeia o familie. Dincolo de riscul mare la care ne expunem trăind în viitor, adică deconectarea de la prezent, mai omitem un lucru important: Ce facem concret pentru a ajunge acolo?

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), majoritatea oamenilor visează dar nu schimbă nimic acum – deși realizează că rețeta actuală nu are cum să le aducă rezultatul dorit.

„Mulți dintre noi ne imaginăm cu lux de amănunte viitorul. Îl trăim, îl mirosim, îl simțim ca și când ar fi aici și acum. Ne cufundăm într-o întreagă scenarită în jurul viitorului nostru dar uităm complet de momentul cel mai important: ACUM. Pentru că suntem cu mintea acolo, ratăm unicul moment în care putem cu adevărat să plantăm semințele pentru viitor.

Toată treaba aia cu vizualizatul viitorului este nulă fără acțiuni zilnice, susținute, în direcția către care vrem să mergem. Ce te întreb eu e asta: Ce ai de făcut astăzi, pentru viitorul TU?, Care sunt lucrurile pe care poți să le schimbi acum, ca să devii TU-ul din viitor?, Ce persoane vrei să rămână aproape și care relații te blochează?, Ce decizii de AZI fac diferența pentru MÂINE?

Ca să putem deveni varianta noastră de mâine, azi este singurul moment în care putem să facem schimbarea. Nu ieri și cu siguranță nu mai târziu decât ne dorim să avem rezultatele. Dacă vrem o schimbare în 2 ani, este absurd să începem procesul peste 3 ani, nu?”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul este de părere că primul lucru important după vizualizarea viitorului ideal este să iei decizia ca de AZI să faci ce ține de tine ca să devii acel TU.

„Nimeni nu poate face pașii în locul tău. Nici părinții, nici frații/surorile, nici iubitul/a, nici terapeutul tău. Toți te pot susține, te pot ajuta pe parcurs, te pot ghida când ai nevoie – însă tu ești singura persoană care controlează cu adevărat rezultatele din viața ta. Și tu, doar tu, poți să faci posibil acel viitor în care te visezi în mod constant. Așa că, unde te vezi în viitorul tău? – peste 2 ani, 5, 10… Cum arăți? Cum stai cu sănătatea?

În ce fel de relație te vezi? Ce fel de atitudine ai față de tine, față de copiii tăi, față de partener? Cum privești viața? Care este diferența dintre tine de acum și tu din viitor? Pune totul pe o listă și vezi care sunt lucrurile pe care poți să începi chiar de azi să le schimbi. Iar din ziua în care vei lua decizia să începi procesul, vei face deja primul pas mai aproape de acel viitor pe care ți-l dorești”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

5 cadouri ușor de obținut!

Publicat de Andra Radu, 24 decembrie 2020, 16:13

Sărbătorile aproape că ne bat la ușă. A început goana după cadoul perfect pentru cei dragi. Lumea se înghesuie în market-uri și magazine, alergând mai ceva ca la maraton.

Cu toate acestea, psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI) afirmă că, în special în această perioadă de grea încercare pentru noi toți, avem nevoie de 5 cadouri ușor de obținut, ideale pentru cei dragi nouă, care ne permit să ne bucurăm împreună de sărbători:

1. Liniște sufletească – oricâte cadouri le-ai oferi celor dragi, dacă ești stresat, frustrat sau furios când le oferi, își pierd farmecul.

2. Iubire necondiționată – dacă oferim cadouri așteptând ceva înapoi, eventual la fel de scump, Spiritul Crăciunului moare odată cu scopul Darului. Măsoară ce îți aduce în suflet timpul petrecut împreună în locul prețului total al cadourilor.

3. Echilibru interior – cu toții visăm la sărbătorile calde, liniștite, alături de cei dragi nouă, în care domnesc pacea și bucuria. Putem face asta posibil trăind în echilibru interior.

4. Prezență – oricine se bucură mai tare atunci când suntem cu adevărat implicați, atenți, prezenți la activitățile și discuțiile din casă. Lasă telefonul jos măcar pentru câteva zile și ascultă cu adevărat ce îți spun ceilalți.

5. Empatie – fiecare se confruntă cu lucruri despre care nu ne spune. Dacă vezi că îi este greu cuiva, că este obosit sau stresat, fii acolo pentru acea persoană. Fără judecată, ci cu iubire, înțelegere și compasiune.

Cum facem asta practic?

„Uneori pare ușor de zis, greu de făcut. Cel mai simplu mod de a le obține este să lucrezi zi de zi câte puțin la a te cunoaște, cu toate părțile din tine. În fiecare zi poți să îți acorzi un minim de 5 minute pentru a mai adăuga la fundația care îți asigură cele 5 cadouri de mai sus. Practic, poți să acorzi doar 1 minut pe zi pentru fiecare.

În ce mod? Păi: scrie în jurnal despre ce simți, citește câteva pagini dintr-o carte care îți poate oferi soluții sau încurajează introspecția, ia-ți un Caiet de lucru care să te țină în priză, înscrie-te la un curs de dezvoltare personală, programează-ți o ședință de coaching, meditează. Sunt atât de multe lucruri pe care le poți face pentru a atinge cele 5 cadouri.

Descoperă care ți se potrivește ție și oferă ceva diferit de anul acesta încolo. Transformă clasicele cadouri de Crăciun în ceva mult mai de preț. Oferă-le calmul tău, liniștea ta, iubirea ta și încurajează-i prin exemplul pe care îl dai să facă și ei același lucru de anul viitor.

Cred că acestea sunt cele mai prețioase cadouri pe care mereu le vom ține minte, indiferent de ce găsim în dimineața Crăciunului sub brad. Peste ani, nu vom ține minte telefonul împachetat frumos, ghetele scumpe și nici restul lucrurilor din cutii, ci cum ne-am simțit, cum am râs împreună, jocurile pe care le-am jucat și modul în care sărbătorile ne-au adus împreună.

Observăm tot mai mult nevoia aparentă de a ne îndepărta unii de ceilalți. Ba chiar suntem încurajați de modul în care ne expune societatea ideea că fiecare trage pentru sine, că totul trebuie să îl faci singuri dacă vrem să avem succes”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Schimbarea, singurul lucru permanent în viață!

Publicat de Andra Radu, 11 noiembrie 2020, 12:12

Schimbarea face parte din ciclul vieții, iar senzația că totul este permanent și va rămâne la fel este o iluzie, creată de minte.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), intenția din spatele acestei atitudini este foarte bună – ne oferă un sentiment de siguranță prin perpetuarea firescului și a constantelor, iar de acestea avem nevoie în viața de zi cu zi, pentru a putea să ne simțim în echilibru.

„Partea problematică apare atunci când ne atașăm de ciclurile repetitive, de obiceiuri și de ce știam, deși viața ne împinge către schimbare. Astfel, opoziția noastră aduce suferință în viața noastră. Revolta că lucrurile se schimbă și înverșunarea împotriva schimbării ne fac drumul foarte dificil și complicat.

Schimbarea nu e neapărat plăcută sau ușoară în faza inițială, însă este o condiție necesară, dacă vrem să trăim pe deplin și să evoluăm. Fără schimbare, avem doar stagnarea, or natura nu are un program de stagnare.

La nivel neurologic, stagnarea este egală cu moartea și creierul se va lupta din toate puterile să ne salveze și să ne scoată din calea pericolului. Chiar și când stăm, când dormim, corpul nu se oprește complet. Întreg sistemul este în continuă mișcare – inima continuă să pompeze sânge, plămânii continuă să se umple și să se golească de aer. Nimic nu stă cu adevărat pe loc”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul este de părere că schimbarea este singurul lucru care este real în viața noastră și necesar pentru a ne ține în viață. Viața înseamnă mișcare și exact asta reprezintă și schimbarea: o mișcare continuă, permanentă și constantă, care ne îndrumă pașii înainte pe drumul vieții.

Așadar, data viitoare când vedem că toate se reorganizează în viața noastră, trebuie să dăm drumul controlului și să adoptăm o atitudine de curiozitate față de ce urmează să ne apară în față, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

De ce nu suntem înțeleși oricât de clar am vorbi?

Publicat de Andra Radu, 21 octombrie 2020, 15:00 / actualizat: 21 octombrie 2020, 16:31

De multe ori, avem obiceiul de a ne supăra pe ceilalți pentru reacțiile lor. Lucrul important care ne scapă din vedere este că răspunsul celui cu care vorbim este un feedback la modul nostru de comunicare.

Ce înseamnă asta? Că nu suntem buni comunicatori? Că nu transmitem mesajul corect? Că nu ne iese să ne facem înțeleși?

„Ce știm sigur este că fiecare vorbește „pe limba lui” și oricât am avea impresia că pentru noi este clar mesajul, atâta timp cât nu „traducem” pe limba celuilalt, lăsăm mult loc de interpretări. Când nu înțelegem complet o informație primită, tindem să umplem golurile cu lucrurile cele mai cunoscute pentru noi, subiective, din experiențe personale.

Astfel că, dacă interlocutorul omite, vorbește prea general sau schimbă sensul, lipsa de claritate ne îndeamnă creierul să completeze mesajul primit cu bucăți de informație familiare pentru noi, nu neapărat corecte pentru situația în care se află celălalt.

Acest proces are loc în modul cel mai rapid, confortabil și familiar cu putință, pentru a folosi cât mai puțină energie cu putință”, explică psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Totodată, specialistul afirmă că una dintre marile probleme în comunicare este că uneori nu suntem conștienți cât de superficial poate fi mesajul pe care îl transmitem. Fie că recunoaștem sau nu, mulți dintre noi ne așteptăm ca persoanele din jurul nostrum să înțeleagă, să ne citească gândurile, să își dea seama singuri că doar „mă cunosc, nu-i așa?!”, doar „are sens să înțeleagă, că doar nu-i prost”.

„Chiar și atunci când ne cunosc, singurii care ne cunosc cu adevărat suntem doar noi înșine și orice presupunere ar face ceilalți, există o șansă suficient de mare să fie greșită și departe de adevărul nostru interior.

Când presupunem că ceilalți înțeleg, „că doar e normal și are sens”, fără ca noi să ne facem datoria să explicăm cu adevărat motivul pentru care ne simțim ignorați, răniți, trădați, apar nemulțumirea și sentimentul că nu le pasă. Ori, în multe cazuri nu este vorba că nu le pasă.

De cele mai multe ori, pentru că își trag propriile concluzii, din lipsă de informație, adoptă atitudinea adecvată propriei concluzii, bazată pe trăirile lor interioare. Este absurd să ne așteptăm la o reacție potrivită trăirii noastre interioare din două motive: fiecare reacționează diferit și omul reacționează la ce primește (dacă primește doar bucățele, fără să înțeleagă cu adevărat sensul, atunci de fapt reacționează la altceva decât ce trăiesc eu în interior).

Universul interior al fiecăruia este unic, special, particular și deosebit de subiectiv. Dacă pentru mine un lucru are sens să fie într-un fel, pentru altcineva poate fi complet diferit. Astfel, este de datoria fiecăruia să picteze o imagine cât mai clară a lumii interioare, cu trăirile propria, astfel încât să se facă înțeles.

Dacă vrei să fii înțeles, descrie clar ce se întâmplă cu tine și folosește-ți cuvintele pentru a explica cât mai fidel ce ia naștere în tine. Spune concret care sunt lucrurile de care ai nevoie și care este motivul pentru care îți plac/te deranjează anumite comportamente. Adoptă această atitudine și vei schimba semnificativ dinamica relațiilor tale în bine”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI),

Nu există intimitate fără vulnerabilitate!

Publicat de Andra Radu, 7 octombrie 2020, 11:39

Mulți pretind că își doresc să ajungă la un anumit nivel de intimitate, de apropiere față de un potențial partener, însă nu mulți sunt cei care sunt cu adevărat dispuși să facă ceea ce este necesar pentru a le obține.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), intimitatea este foarte râvnită, dar totodată întâlnim tot mai multe persoane nefericite din cauza lipsei de intimitate. Cei mai mulți dau vina pe celălalt: „nu știe cum să se deschidă”, „nu știe să iubească”, „are o problemă”, iar majoritatea relațiilor tinere ajung să se sfârșească prea curând, chiar înainte de a primi o șansă adevărată de a deveni o relație.

„Dincolo de lipsa de compatibilitate sau de faptul că mulți nu știu ce își doresc cu adevărat, stă altceva: lipsa de autenticitate și neasumarea propriei vulnerabilități. În cultura noastră în special (dar nu numai), vulnerabilitatea este asociată cu ceva periculos care ne amenință siguranța și integritatea. Este privită ca fiind acel monstru de sub pat, cel al cărui nume nu-l rostim și la care nu ne referim sub nicio formă. Problema este că am ajuns să punem o etichetă complet greșită!

A fi în pericol și a-ți asuma propria vulnerabilitate sunt două lucruri complet diferite. Vulnerabilitatea presupune să fii autentic, să îți arăți și părțile mai „negre”, acele părți din tine care poate au suferit cândva, acele părți care dovedesc că suntem oameni, nu roboți. Da, pare periculos și poți spune că dacă arăți „slăbiciunile” tale cuiva te va face cumva o țintă sigură. Dar nu este așa. Odată ce ai curajul să îți asumi toate aspectele care te completează, devii o persoană întreagă și toată puterea este în mâinile tale.”

Nu există intimitate fără vulnerabilitate

Totodată, specialistul afirmă că dacă vrem să obținem mult râvnita intimitate, avem nevoie să ne asumăm toate părțile din noi, să ne cunoaștem cât mai bine, să ne arătăm celorlalți și să îi lăsăm să ne vadă cu adevărat.

„Astfel, dacă lași omul să vadă cine ești, cu rele și cu bune, va rămâne pentru tine, cel/cea care ești cu adevărat iar intimitatea și apropierea iau naștere de la sine. Vulnerabilitatea, intimitatea și conexiunea autentică sunt lucruri care vin natural iar orice tendință de a le forța doar va destabiliza sistemul. Asumă-ți toate părțile din tine pentru că, după ce te accepți tu așa cum ești, o vor face și cei care contează cu adevărat”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI),

Întrebările puse corect unesc oamenii!

Publicat de Andra Radu, 2 septembrie 2020, 16:29

Cele mai multe conflicte apar pentru că ne grăbim să presupunem și să tragem concluzii. Suntem grăbiți să dăm un răspuns, să încheiem orice conversație. Ne supărăm pe ceilalți dar nu spunem ce ne doare iar ei nu întreabă.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), cei mai mulți dintre noi facem această greșeală și apoi suntem surprinși că relațiile noastre se strică.

„Suntem furioși, frustrați și ne simțim neînțeleși atunci când celălalt începe să ne evite. Cu toate astea, nu recurgem la cea mai simplă abordare: să punem întrebări. Arta întrebărilor este atât simplă cât și o capodoperă. Ca terapeut și coach mă bazez pe întrebările potrivite pentru a scoate la suprafață răspunsurile care duc la conștientizare și vindecare.

Întrebările pot fi sâcâitoare sau pot deschide noi orizonturi – totul ține de puterea întrebării pe care o alegi. Poți întreba încontinuu „De ce?” sau poți alege să întrebi „Cum ai ajuns la concluzia asta?”, „Ce te-a făcut să simți asta?” și să obții mai multe informații care te ajută să înțelegi cât mai clar mesajul celuilalt. Totul vine din lumea interioară a fiecăruia dintre noi. Oricât am avea impresia că aceste lumi sunt la fel și că toți gândesc ca noi, nu este așa”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Avem filtre diferite iar întrebările corect puse unesc oamenii

Totodată, specialistul afirmă că fiecare om în parte interpretează lumea din jurul lui prin propriile filtre și îi dă o altă semnificație decât a noastră. Astfel, dacă presupunem că am înțeles fără să fi pus întrebările de lămurire și fără să ne asigurăm că am înțeles corect mesajul transmis, este cea mai mare greșeala pe care o putem face în comunicare.

„În loc să întrerupem partenerul de conversație, ce ar fi să ascultăm activ, cu dorință reală de a înțelege perspectiva celuilalt? Făcând asta, cu întrebările corecte, ne lărgim orizonturile personale și ne asigurăm o fundație mult mai stabilă în relațiile cu cei din jurul nostru.

Când cineva e supărat, întreabă: „ce s-a întâmplat?”, „pot face ceva pentru tine?”, „ai nevoie de ceva?”. Când cineva e furios: „ce te-a înfuriat?”, „din ce motiv?”, „s-a mai întâmplat?”, „are legătură cu tine?”. Când cineva nu-ți mai vorbește: „am greșit cu ceva?”, „ce am făcut?”, „cum pot repara?”. Apoi observă dinamica nouă dintre voi și modul în care se reclădesc bazele relației voastre”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

4 metode prin care „acceptăm” să fim manipulați!

Publicat de Andra Radu, 23 iunie 2020, 11:24

Programarea neuro-lingvistică (acronim internațional: NLP, după denumirea din engleză: Neuro-linguistic programming) este un ansamblu coordonat de cunoștințe și practici din domeniul psihologiei, creat de Richard Bandler și John Grinder în California, Statele Unite, în anii 1970.

Creatorii săi pretind o conexiune dintre procesele neurologice (neuro-), limbă (lingvistic) și modele de comportament învățate prin experiență (programare), și că acestea pot fi modificate pentru a atinge țeluri specifice în viață.

În același timp, sunt destui oameni care încă nu au încredere în NLP ca știință și o consideră o formă mai degrabă de manipulare decât de vindecare.

Potrivit psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), NLP poate fi rezumat ca fiind capacitatea de a ne controla stările interioare prin dirijarea propriului creier, având ca obiective următoarele: gestionarea emoțiilor, vindecarea experiențelor traumatice, depășirea convingerilor limitative, creșterea stimei de sine, rezolvarea conflictelor etc.

„În cei 7 ani de când studiez și practic NLP-ul, am ajuns o concluzie paradoxală: NLP nu este un set de tehnici de manipulare sau de vindecare, dar în același timp pot fi folosite și ca tehnici de manipulare, dar și de vindecare. Întreaga abordare a programării neurolingvistice (NLP) cu tot setul de tehnici nu este în esență nici bun, dar nici rău. Ceea ce îl definește ca fiind una sau alta este intenția celui care o folosește.

Ca orice pe lumea asta, un lucru capătă o nuanță, abia în momentul în care omul decide cum să o folosească. Să luăm focul spre exemplu. Când l-a descoperit omul, a realizat că poate să se încălzească, să se protejeze de prădători și să își pregătească hrana. Ulterior, tot omul a realizat că poate provoca incendii prin care să facă rău. Putem spune, prin urmare, că Focul este rău? Sau că este bun? Nici una, nici alta.

Doar există și atât! Focul capătă o semnificație diferită, în funcție de cum decide omul să îl folosească. Știu că există persoane care caută să învețe tainele psihologiei, indiferent de abordarea din care vine, pentru a manipula. Asta este adevărul și momentan nimic nu schimbă realitatea asta; și nu putem învinui psihologia pentru intențiile oamenilor”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, specialistul afirmă că intențiile oamenilor sunt diferite și fiecare are o motivație intrinsecă, independentă de exterior și complet în afara controlului nostru.

„Tot ce putem controla sunt gândurile, credințele, emoțiile și acțiunile proprii. De asemenea, putem alege să întoarcem spatele celor care vedem și simțim că au intenții necurate și să ne vedem de viață. Putem alege să eliminăm relațiile toxice, oamenii și situațiile toxice din viața noastră. În final, putem alege să ne înconjurăm de oameni care să aducă plus de valoare în viața noastră”, continuă psihologul.

Orice lucru poate fi folosit ca o tehnică de manipulare, dacă …

Atât NLP-ul, cât și orice alt lucru în această lume pot fi folosite oricând ca mijloace de manipulare, însă potrivit psihologului Andra Tănăsescu, manipularea psihologică negativă funcționează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

1. Alegi să te lași dus cu zăhărelul, pentru că este mai ușor.

„Cei mai mulți se lasă manipulați, nu pentru că sunt proști, nu pentru că sunt ușor influențabili, ci pentru că sunt leneși. Este mult mai ușor să lăsăm pe altcineva să gândească și să ia decizii pentru noi. Și pentru că nu vrem să facem vreun efort, mergem după ceilalți, chiar dacă asta ne provoacă nefericire și insatisfacții.

Celălalt motiv? Dincolo de o posibilă doză de masochism, adevărul este că nu vrem să fim respinși sau judecați. Dacă majoritatea trage într-o direcție, din dorința de a fi acceptați și incluși, vom merge mai degrabă cu turma decât să alegem să avem credințe diferite, pe cont propriu. Este pur și simplu „mai simplu” așa”, declară psihologul Andra Tănăsescu.

2. Nu vrei să îți asumi nici o responsabilitate.

„Pe lângă lejeritatea și acceptarea socială pomenite mai devreme, lipsa de asumare este regină. Cum să ne asumăm noi riscul de a o da în bară? Cum să ne asumăm resposabilitatea pentru o posibilă greșeală? Cum să recunoaștem că greșim, în cazul în care ce ne-am propus nu merge? Este mult mai simplu să arătăm cu degetul. Să lăsăm riscul pentru alții.

În timp ce alții fac eforturi și riscă zi de zi, mulți stau în confortul casei lor, departe de a fi expuși oricărui risc de a fi văzuți. Și din spatele ecranelor, comentează acțiunile și efortul celor din Arenă. Iar asta nu se întâmplă doar acum. Asta a fost dintotdeauna. Oamenii se dau rotunzi puțin prea mult, îi critică prea ușor și prea repede pe ceilalți, când mulți dintre ei stau în pat, cu ochii în tavan.

Cine știe să vadă dincolo de gălăgia provocată, va ști că este doar zgomot, fără nici un pic de conținut. Cei care aleg calea ușoară, vor alege să asculte zgomotul pentru că este mai simplu”, adaugă psihologul.

3. Rămâi în ignoranță și lipsă de cunoaștere.

„Mulți oameni mi-au spus „NLP-ul este folosit pentru manipulare, nu vreau să am de-a face cu așa ceva!” Haideți să îi întreb încă o dată: Dacă nu știi cu ce se mănâncă NLP-ul, cum știi că e manipulare? Cum știi că folosește NLP și nu altceva? Cum știi să te protejezi, dacă nu știi ce folosește? E mai bine să ieși pregătit în Arenă, decât să pretinzi că știi, când de fapt nu ai habar.

Da, poate fi folosit cu scopuri negative, însă atâta timp cât știi și recunoști ce folosește, cum te-ar mai putea manipula? Tu știi deja ce vrea să facă și ai puterea (cunoașterii) de a te proteja. În plus, ai în mâini uneltele NLP prin care poți să îți creezi viața după bunul plac; evident, ținând cont de ecologia sistemului din care faci parte”, este de părere specialistul.

4. Pierzi conexiunea cu propria persoană.

„Chiar și fără studii de psihologie, poți să simți când cineva îți vrea răul, dacă ești prezent și în conexiune cu tine. Când ești aliniat cu propria persoană, nimic nu te va putea influența să îți schimbi viața în rău. Vei accepta numai ce este spre binele tău și al celor din jurul tău. Cum? Simplu! Știi ce vrei, ce ți se potrivește, ce îți aduce bucurie. Și asta este tot ce accepți în viața ta!

Este imposibil să fii dus de nas atunci când știi foarte clar cine ești, care îți sunt plusurile și minusurile și care este tipul de viață potrivit pentru tine. În concluzie, ai posibilitatea să alegi cine vrei să fii. În fiecare moment, la fiecare pas. Întrebare este, cine vrei să fii?”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Gestionarea criticii este cheia curajului!

Publicat de Andra Radu, 2 martie 2020, 15:02

A fi puternic nu însemnă să nu ai slăbiciuni, ci să ai capacitatea de a ți le recunoaște și de a le învinge. Orice om puternic are puncte slabe din care poate învăța.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), slăbiciunea este doar un mit, menit să ne țină pe loc, să ne intimideze, astfel încât să nu avem curajul de a cere mai mult de la noi, de la viață sau de la ceilalți.

„Diferența dintre un om puternic și ceea ce numim a fi „slab” constă în modul în care își gestionează acele slăbiciuni. Cel care este văzut ca fiind puternic vede slăbiciunile ca oportunități de a crește. Profită de ceea ce nu știe, se motivează și își depășește acele limitări. Nu este niciun secret, nici o genă mai specială. Este pur și simplu un tip de gândire orientat către soluții și rezultate, către depășirea limitelor și evoluție constantă”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Eroii sunt criticați când își arată fața umană, cea vulnerabilă

Totodată, specialistul afirmă că orice om, oricât de neclintit pare din afară, poate simți frică și neliniște. Poate plânge și poate avea uneori nevoie de o vorbă de încurajare, de o îmbrățișare sau de odihnă.

„Multe persoane judecă astfel de oameni atunci când lasă garda jos și își arată partea vulnerabilă. Își construiesc în mintea lor imaginea unor oameni imbatabili, indestructibili care nu au privilegiul de a fi umani. Astfel de oameni curajoși sunt de multe ori „divinizați” de ceilalți și sunt criticați dacă își arată partea umană.

Din păcate, „divinizatorii” fac aceste lucruri pentru a-și crea scuza perfectă ca să nu își depășească propriile limitări. Este mai simplu să spună „El poate, pentru că el este special. Eu sunt un simplu muritor de rând și așa sunt eu. Nu mă pot schimba”. Acest lucru, în mintea lor, îi scutește de responsabilitate și de efortul de a se apuca de treabă”, declară psihologul Andra Tănăsescu

Gestionarea criticii este cheia curajului

Cei asumați vor ști cum să gestioneze critica și vor alege să arate aceasta parte vulnerabilă celor care vor aprecia curajul lor, pe restul eliminându-i din rândurile lor. Ceilalți, se vor speria în fața judecății și se vor închide în cochilia lor poate pentru totdeauna.

„Problema cea mai mare a oamenilor este lipsa de asumare a propriilor frici și „slăbiciuni”, fapt ce determină apariția unei aparente măști de putere, care vine în realitate cu foarte multă presiune. Tot ce face este să consume omul din interior, puțin câte puțin, până când acesta va ceda.

Puterea adevărată nu vine din a nu plânge niciodată, ci din curajul cu care recunoaștem că avem nevoie să plângem; vine din decizia de a ne da voie să o facem, să trăim tristețea, iar apoi putem să ne ridicăm mai puternici”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Prezentul este real!

Publicat de Andra Radu, 5 februarie 2020, 10:46

Trecutul și viitorul sunt doar scenarii cărora le dăm viață în mintea noastră. Le punem pe repeat, revedem aceleași scene de un milion de ori, retrăim emoțiile și conversațiile până când avem senzația că totul se întâmplă din nou chiar în acest moment.

Trecutul a fost și nu va mai fi niciodată. Rămân doar impresiile noastre și ceea ce ne reconstruim în mintea noastră. Amintirea momentelor trecute este reconstruită din nou și din nou în mintea noastră și capătă semnificația pe care alegem noi să i-o dăm.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), generațiile anterioare experimentau mai des fericirea deoarece obișnuiau să concentreze experiența pe momentul prezent, rareori proiectându-și viața în viitor.

„Mergând și mai în spate, să zicem 2-3-4-5 secole în urmă, oamenii erau atât de preocupați cu supraviețuirea încât proiecția viitorului nu era pe lista lor de priorități. Acesta a fost si motivul pentru care până și conceptul de “călătorie în timp” a fost menționat foarte târziu în istoria omenirii, când oamenii își satisfăceau mai ușor nevoile fundamentale (hrană, adăpost etc.) și puteau să se gândească la mai multe lucruri decât la supraviețuire”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Viitorul este doar plăsmuirea imaginației noastre. Prezentul este real!

Specialistul afirmă că dintr-un moment trist putem alege să ne focusăm pe durerea pe care o readucem în mod constant la viață. Ne conectăm în mod repetat la ce s-a întâmplat, prin a accentua totul și a păstra cât mai vie amintirea tristeții de atunci. O altă variantă ar fi să ne amintim părțile frumoase, lecțiile și modul în care ne-a ajutat să devenim mai buni. În acest fel, ne concentrăm resursele pe părțile bune și dăm naștere unor emoții și stări plăcute.

„Viitorul nu există. Nu apucăm niciodată să îl trăim cu adevărat. Viitorul este o construcție a minții noastre, menită să ne pregătească pentru posibile scenarii care să nu ne scoată prea mult din zona de confort. Este o proiecție a viselor, obiectivelor, dorințelor noastre, care există doar în mintea noastră.

Este drumul imaginar pe care ni-l trasăm, astfel încât să trăim cu simțul unei direcții în viață; însă el nu există ca un moment ce poate fi trăit cu adevărat, ci noi ajungem să trăim ceea ce am visat despre viitorul nostru, în momentul prezent. Singurul moment cu adevărat viu este acum! Scurt dar plin de viață!

Dintr-o multitudine de acum-uri scurte, construim un prezent dinamic, în continuă mișcare; prezent care este cu adevărat singurul moment care contează, singurul moment în care poți real să zâmbești, să plângi, să te întristezi, să te bucuri, să iubești”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Relațiile toxice sabotează fericirea noastră și a celor din jur!

Publicat de Andra Radu, 9 ianuarie 2020, 13:39

O relație echilibrată între doi adulți aduce creștere și are la bază încredere și susținere. Acest echilibru presupune deschidere și răbdare pentru a înțelege atât nevoile personale, cât și pe cele ale partenerului.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), atunci când doar unul oferă, se creează un dezechilibru pe balanța relației. Dacă unul trage într-o direcție și celălalt vrea să rămână pe loc, se naște presiunea, iar când lipsesc susținerea sau comunicarea, se naște frustrarea.

„Atâta timp cât o relație ne ține pe loc sau, din contră, ne trage în jos, ea devine o oportunitate de învățare a unei lecții, în cel mai bun caz. Uneori e bine să trecem și prin acestea. În același timp, e important să știm când să ne oprim, să mulțumim pentru lecție ca mai apoi să dăm drumul și să mergem mai departe. Cu cât insistăm mai mult să nu învățăm lecția și ne încăpățânăm să ținem de ceva ce nu funcționează, cu atât mai mult ne limităm reciproc”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Relațiile toxice sabotează fericirea noastră și a celor din jur

Prin decizia conștientă de a ne agăța de o relație în care știm că nu suntem fericiți, facem în mod asumat rău, nouă și partenerului/ei.

„Dacă ne încăpățânăm să rămânem în relații toxice, ne limităm șansele de a întâlni persoana care ne-ar putea face fericiți cu adevărat și ținem și cealaltă persoană departe de cineva alături de care chiar ar putea fi fericită. Dacă ne complacem într-o relație care nu mai funcționează, sabotăm fericirea noastră și a persoanei de lângă noi.

Și înainte să spui ”Așa, și ce îmi pasă mie? Pentru mine nu face nimic ca să fiu bine!”, am să te întreb asta. Pe tine cine te oprește să faci alegerea potrivită pentru tine? TU o faci! Vei putea găsi liniștea și să îți împarți fericirea cu altcineva, în momentul în care îți asumi să mergi mai departe, dând drumul la ceea ce nu mai este de mult pentru sufletul tău”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Teama de singurătate!

Publicat de Andra Radu, 18 decembrie 2019, 14:06

De multe ori, în urma unei decepții în dragoste, spunem că nu mai vrem să iubim, preferând singurătatea, însă când spunem “singuri”, nu ne referim la solitudine, ci la singurătatea care ne facem să ne simțim invizibili sau neimportanți.

Psihologul Andra Tănăsescu, afirmă că, dacă suntem într-o relație care nu ne mai împlinește, trebuie să încetăm să ne mai agățăm de celălalt, lucru pe care mulți nu îl fac din varii motive: comoditate, teama de singurătate, obișnuință etc.

„Decât într-o relație în care te simți singur/ă, mai bine singur/ă în mod asumat. Singurătatea vizată aici fiind mai mult solitudine, modalitate prin care persoana recurge la introspecție și alege să își dedice timp pentru a se vindeca și a reveni la sine. În nici un caz nu înseamnă a respinge orice persoană din viață.

Dacă sufletul vă este apăsat și trăiți suferința secundă de secundă, plecați din locul în care vă e mai mult rău decât bine. Or fi frumoase lucrurile bune, dar dacă în balanță sunt mai puține bune decât rele, mai bine vă vedeți de drum, separat. Dacă insistați să rămâneți, apreciați părțile bune, și nu vă mai plângeți mereu de lucrurile rele care se întâmplă în viața voastră, deoarece atitudinea negativistă atrage după sine lucrurile rele. Ori vă asumați că trăiți într-o relație parțial plăcută (dar nu prea), ori plecați de acolo. Vă faceți rău reciproc. Se creează antecedentele unor dezamăgiri profunde și ale unor răni care se vor vindecă greu.

Nimeni nu e fericit într-o situație tensionată. Dacă nu puteți rezolva și îmbunătăți lucrurile pe nici o cale, plecați, cu fruntea sus și sufletul împăcat”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Frica ne agață de suferință

Psihologul afirmă că momentul despărțirii doare inevitabil, dar trebuie să privim viața 30 de zile mai încolo, când, în mod natural, acele emoții negative vor dispărea sau se vor diminua din ființa noastră și ne vom continua viața.

„Va durea pe moment, dar vă scutiți pe amândoi de o suferință susținută pe termen lung. Lăsați la o parte frica de a fi singur/ă. Este cea mai mare crimă pentru relația de cuplu. Frica de eșec. Frica de a pierde. Frica de a fi judecat. Frica de a iubi și de a fi rănit. Frica de… n lucruri.

Frica este cea mai mare piedică a noastră, atunci când o lăsăm să ne limiteze. Este utilă doar atunci când ne protejează de lucrurile care ne amenință sănătatea sau chiar viața. În rest, frică nu aduce nimic bun. Doar ne face să ne agățăm unii de ceilalți, să ne sufocăm, agățându-ne de ceva de nu mai împlinește pe nimeni. Din frică rămânem în relații pe care avem doar iluzia că le vrem și că ne împlinesc.

În realitate, ne agățăm de cele 2-3 aspecte care ne plac, ignorând durerea cauzată de restul celor 100 care nu ne împlinesc. Reevaluați-vă valorile, dorințele, viziunea asupra vieții și apoi luați o decizie asumată.”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Presiunea socială!

Publicat de Andra Radu, 17 decembrie 2019, 13:13

La nivel social, tendința este de a pune totul în cutii, bine organizate, cu etichete, pentru a avea ordine și disciplină.

Orice iese din standard, trebuie adus imediat la „normal”, indiferent dacă se potrivește acolo sau nu. Este puternic impusă regula aceasta de a pune o etichetă oricărui lucru sau eveniment, de a îl pune într-un cadru familiar care nu prezintă riscuri.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, nicio acțiune din societate nu rămâne neetichetată, oamenii find în permanență ghidați să judece orice afirmație, gând, acțiune, sentiment, dezvoltându-se astfel un factor de stres foarte puternic și totodată straniu, pe care îl numim presiune socială.

Dacă nu etichetăm, automat societatea va considera că e ceva în neregulă cu noi și astfel va pune presiune pentru a reintra în turmă.

„Aud tot mai des, în cabinet, clienți care parcă au povești trase la indigo: Cunosc un om fain, ne întâlnim, ne simțim bine. Continuăm discuțiile, întâlnirile, totul fain și frumos. La un timp după, îi povestesc unei prietene despre asta și prima întrebare este: „Și???”… (tare aș vrea să pot pune efectele audio pentru întrebarea asta).

Ceva mai târziu, alte 5 persoane îmi pun aceeași întrebare. Neștiind ce să le răspund, fiind încă totul foarte la început, încep să mă întreb dacă ar trebui să fie un „și”. Oare sunt eu ignorantă, sunt superficială? Ar trebui oare să îi pun o etichetă? Ar trebui să o numesc relație, cuplu, altfel?

Adevărul este că nu, nu ar trebui să ne grăbim să definim lucrurile. Nu totul trebuie să aibă o etichetă. În nici un caz de la început. Unele lucruri sunt cum sunt și asta e minunat”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Planul nostru de viitor este spulberat de presiunea socială

Totodată, specialistul consideră că este nevoie mai degrabă să ne lăsăm să le trăim, în loc să căutăm din start să le spunem cumva. Nu ajută să ne grăbim să îi spunem relație, cuplu, profesie ori carieră, când încă suntem la primii pași ai unui lucru pe care abia începem să îl cunoaștem și pe care poate o să îl construim într-un orizont de timp.

„E bună o viziune de viitor referitoare la modul în care vrei să arate viața ta peste x număr de ani. Planul însă este diferit de momentul prezent. Ține minte planul și până atunci trăiește în prezent. Dacă oportunitățile și persoanele din prezent vor duce către planul de viitor, minunat! Dacă nu, ce rost are să trăiești numai cu gândul în viitor, când clipa prezentă poate fi plină de clipe faine care, deși nu au nevoie de etichetă, pot avea o contribuție frumoasă asupra prezentului? Să ne amintim să trăim în prezent și să ne mai și bucurăm de ACUM!”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

De ce se rușinează oamenii să meargă la psiholog?

Publicat de Andra Radu, 29 noiembrie 2019, 12:26

Alegerea de a apela la un psiholog este privită în multe feluri, fiecare având o viziune diferită a acestui lucru. Unii apelează la sprijinul unui psiholog dintr-o pornire personală, o căutare de răspunsuri sau soluții. Alții privesc acest lucru ca pe ceva „la modă”, care le asigură o imagine „cool”. Sunt și cei cărora li se pare că este rușinos să apelezi la un astfel de suport, din diferite motive, aceste persoane ferindu-se de cele mai multe ori de idee în sine.

„Desigur, pe lângă tradiționalele argumente, sunt și cei care își doresc schimbarea locului de muncă, persoane care se simt neîmplinite sau care simt că stagnează din punct de vedere profesional și caută soluții alternative. Până la urmă, fiecare persoană care alege să facă acest pas, este motivată de o situație din viața sa care fie îi produce disconfort, ori nemulțumire, fie pur și simplu trăiește un sentiment de insatisfacție. De asemenea, sunt unele persoane care consideră terapie individuală ca fiind ceva inutil, și sunt de părere că se pot descurca singure în orice situație. Și unii, într-adevăr, reușesc și pe cont propriu, însă rezultatele tind să apară mai greu și într-un timp relativ mai lung decât dacă ar parcurge acest proces având sprijinul unui psiholog”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Curioşii şi cei care consideră „cool” mersul la psiholog sunt cei mai activi

„Persoanele care consideră „la modă” mersul la psiholog, se implică rar în adevăratul sens iar pentru ei, rezultatele pot să fie destul de mici, în general pe măsura implicării lor. Aici intervin strategiile şi tehnicile de comunicare ale specialistului care trebuie să le stârnească interesul şi să ne schimbe atitudinea preconcepută. Cei cărora le stârnește curiozitatea însă se implică, în majoritatea cazurilor, activ în toate activitățile propuse, își asumă responsabilitatea față de propria stare de bine și lucrează în mod constant, conștiincios, către obiectivele pe care și le setează”, afirmă psihologul Andra Tănăsescu.

De ce se ruşinează oamenii să meargă la psiholog?

„Este un lucru normal să existe o teamă. Privind situația la rece, se poate spune că persoana în cauză merge să vorbească despre lucruri din viața sa privată cu o altă persoană pe care poate nu a avut ocazia să o cunoască în prealabil. Toate sentimentele pe care le poate trăi o fiinţă umană, încă din momentul de dinaintea celui în care ia decizia de a se programa, până când ajunge să cunoască terapeutul, sunt naturale și justificabile. Sunt momente în viață când fiecare dintre noi avem nevoie de un sprijin, de o mână care să ne ajute să ne ridicăm. În anumite situații, reușim singuri; în alte situații, avem prieteni sau familia care ne ajută; uneori însă, căutăm să vorbim cu cineva din exterior, cu cineva care poate privi obiectiv și cu care putem vorbi deschis despre situațiile care ne nemulțumesc, despre persoanele cu care simțim că nu reușim să ne înțelegem, ș.a.m.d.”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Psihologul nu “repară”, ci este un colac de salvare

„Psihologul este alături de tine în procesul tău, caută să găsească, împreună cu tine, cele mai bune variante pe care le poți aborda tu, astfel încât să obții starea și rezultatele pe care ți le dorești. Restul, depinde de tine și de cât de mult ești dispus să lucrezi pentru propria-ți fericire și realizare. Rezultatele pe care le vei obține sunt direct proporționale cu nivelul de asumare și implicare în proces, precum și de deschiderea și hotărârea pe care o ai pentru a face schimbări semnificative în viața ta”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.

Anormalul „comun” vs. normalul „propriu”!

Publicat de Andra Radu, 15 noiembrie 2019, 12:54

Este normal să îți dorești să ai un job stabil, bine plătit. Este anormal să îți pui lenjeria intimă peste haine. Este normal să îți dorești un partener cu care să te simți bine. Este anormal să porți ochelarii de soare invers. Este normal să îți dorești să ai propria familie, să te căsătorești, să ai copii. Este anormal să mănânci ciorbă cu furculița.

Unele lucruri sunt considerate a fi normale, altele se spune că sunt anormale. Comportamente, reacții, atitudini, decizii, valori, principii… și totuși, inevitabil apar întrebările: Cine stabilește ce este normal și ce nu? Unde apare limita clară între normal și anormal?

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, noi decidem, în mare măsură, ce este normal şi ce este anormal. Este doar o convenţie socială pornită de la un om sau de la un grup mic de oameni, convenţie care mai apoi este extrapolată la nivel de societate şi este absorbită, mai mult sau mai puţin, în cultura unei societăţi.

„La nivel social, „se decide” ce este în regulă și ce nu. Social, majoritatea opiniilor decid ce este considerat a fi normal. Spre exemplu, în timp ce într-o cultură este normal să plângi și să jelești la o înmormântare, în alte culturi moartea este privită ca un motiv de sărbătoare, care automat cere de la sine sărbătorirea trecerii unei persoane către alte „meleaguri”. Un alt exemplu interesant pe care îl putem observa la noi în țară, în fiecare vară: în Capitală, dacă vezi o femeie în costum de baie în supermarket, te uiți și te întrebi ce-i cu ea; dacă ești într-o stațiune la mare și vezi același lucru, femeia trece neobservată și acest lucru pare firesc pentru că doar, e la mare, e normal, nu?”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Specialistul afirmă că, până la urmă, conceptul de normal mai înseamnă și ceea ce este firesc și natural pentru fiecare dintre noi.

„În timp ce, pentru unii, a te căsători și a face copii este normal, pentru alții, a-și urma visele, a călători, a experimenta lucruri noi este ceva la fel de normal. Dacă pentru o persoană este normal ca, în vacanță, să meargă și să viziteze cât mai multe locuri, pentru o altă persoană poate fi normal să stea să se odihnească, să nu viziteze nimic. Și tot așa mai departe. Pe lângă normele morale, stabilite atât de societate, cât și în cadrul familial, unele lucruri țin de experiența personală și de trăiri subiective. Ceea ce simți să faci la un anumit moment, ar putea fi mai important decât ceea ce „se spune” că este „bine” să faci. Dacă tu vrei să îți schimbi job-ul pentru că simți că nu mai poți evolua, că nu ți se potrivește și nu te împlinește, atunci poate ar fi o idee bună să o faci, chiar dacă unii vor fi de părere că nu este bine”, menţionează psihologul Andra Tănăsescu.

Anormalul „comun” vs. normalul „propriu”

„Comportamentele şi acţiunile care pot afecta negativ o gamă largă de oameni, acelea se pot încadra în categoria “anormalului comun”. Violul, crima, tâlhăria nu vor putea vreodată să devină acţiuni normale, ci întotdeauna vor fi înlăturate din sfera normalului. Asta deoarece afectează mulţi oameni şi instalează o stare generală de teamă în rândul societăţii. În schimb, activităţile noastre intime, hobby-urile noastre, secretele noastre pe care nu le împărtăşim cu oricine, care nu fac rău nimănui, cu toate că sunt aparte de ceea ce cred oamenii ca fac, acelea ţin de normalul nostru propriu. Până una alta, purtăm în societate măşti şi nimeni nu ştie cu siguranţă că acele activităţi care credem noi că nu ar fi acceptate social, nu sunt realizate de o gamă largă de oameni în intimitatea lor. Secretul este să ne construim propriul nostru “normal”, iar dacă ne vom simţi bine cu el şi nu afectează negativ societatea, să-l împărtăşim lumii. O să avem surpriza că mulţi să se regăsească în spusele noastre, iar acel normal propriu să devină, la un moment dat, normalul nostru comun. Întotdeauna, scânteia care revoluţionează societatea trebuie să plece de la un curajos”, conchide psihologul Andra Tănăsescu.