Generalul maior (r.)“ Victor Strîmbeanu: “A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO.”

Publicat de gabrielasaksa, 1 aprilie 2024, 12:04

Victor Strîmbeanu: Eram comandantul bazei, dar până acolo, ca să pot să plec la post, s-au întâmplat niște lucruri. De exemplu, în ’95 am absolvit  în Statele Unite, în cadrul  University, cum îi spun ei acolo. 2000-2001 mi-am luat maseratul la britanici. Asta este un curs mai dificil, mai lung la Royal Military College of Science și, cum să spun, eram pregătit. Când au început să dea testele cine pleacă la post, eram deja în evidențele Statului Major General și în 2006 am plecat. Dar la aderare eram acolo, comandantul bazei, cu probleme de interoperabilitate. Asta a fost o altă epopee, aș putea să-i spun, realizarea interoperalității în forțele aeriene în ani parteneriatului și șansa a făcut să fiu și în acest grup. Era un grup de patru oameni. Cred că nu le-am cerut acordul, dar cred că nu greșesc dacă le spun, eram cu generalul Burhală,  și cu Ristea. Atunci toți aveam grade mici. Eu eram maior, respectiv locotenent comandor, ei căpitani comandări, după aia au ajuns generali. Şi am fost vârful de lance. Ni se spunea în aviație deja Delta Force, în sensul că, cum să explic pe scurt, că timpul ne presează. Noi eram din cauza restricțiilor bugetare și insuficienței resurselor zburam acolo în aerodromul nostru. Țara era împărțită în aerodromuri, procedurile noastre, zboruri insuficiente, orice misiune care te scotea din rutina asta era un risc. Aveai de dus un avion de la Bacău la uzină, făceai pregătire 24 de ore înainte, dădeai lucrare scrisă, te examina navigatorul unității ca să duci un avion de la Borcea la Bacău, la uzină. Ori noi atunci trebuia să plecăm de la Borcea la Timișoara la Brno, la Nürnberg și în Franța în aceeași zi pe căi aeriene, schimbând 30 operatori, vorbind cu ei în limba engleză, schimbând frecvențe și acolo trebuia să participăm la niște exerciții pentru care pur și simplu noi nu eram pregătiți. Dar ca să ajungem la interoperabilitate ne-am asumat aceste riscuri. Şi vă spun cu mâna pe inimă, a ținut Dumnezeu cu noi, pentru că puteam să ne rupem gâtul de 100 de ori în Franța, în Germania, în Slovacia, în Turcia, pe unde am fost această echipă. Ei, încet, încet am predat ștafeta către cei mai tineri și nu întâmplător eu am fost numit comandant la Borcea, Burhală la Bacău, lui i s-a propus la Câmpia Turzii, da, mă rog, n-a vrut să accepte, ca să ducem această experiență extrem de valoroasă pe care ne-am însușit-o, ne-am realizat-o cu atâtea riscuri, că au fost riscuri, când, poate altădată discutăm de particularitățile, unele plecau chiar de la posibilitățile avionului. Toți ăia operau cu avioane două, trei ore, noi trebuia să ne încadrăm în 30 de minute, când ăla îmi planifica o misiune în poligon, zice: merg pe un traseu la mică înălțime 30 de minute, faci un holding, nu știu unde, vii din partea… că se simula o situație tactică. După care în poligon trebuie să operezi 30-40 de minute. Şi noi îl ascultăm… Hello, noi 30 de minute trebuie să aterizăm. Şi planificarea lor se ducea în acer. Noi zburăm razant, ne ducem direct în poligon, în cinci minute ne-am făcut treaba și ne-am întors pentru că rămânem fără combustibil. Şi încă o dată, a ținut Dumnezeu cu noi, vă spun eu. Am reușit să facem, am făcut impresie foarte bună, nu că mă laud, scuzați lipsa de modestie. Astea ar trebui scrise, nu-mi ajunge timpul, să luăm benzile și toate… Dacă ați vedea benzile alea, ce se întâmpla în cabinele alea, că mergeam cu dubla la început. Eu eram pe engleză pe naviaţie, si de regulă zburam cu generalul Burhală. El era căpitan comandor atunci, făceam tandemul ăsta și ceilalți în formații. Dacă ați auzit benzile alea ce se întâmpla în cabina aia, ce tensiune nervoasă, ce explozii, ce descărcări ca să putem să lovim țintele, să simulăm lovirea țintelor în limbaj, după procedurile lor, în anii interoperalității, eu nu vorbesc acum, când avem piloţi şcoliți în Statele Unite, după procedurile în limba lor de la zero. Noi atunci eram, veneam din Tratatul la Varșovia cu…

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu şcoala de aviației rusească, cu toate cele.

Victor Strîmbeanu: Școala noastră a fost bună. Pe noi ne-a omorât lipsa de resurse. Când unui pilot de MIG-21 îi dai 10 ore de zbor pe an, cinci ani la rând, ăla e kamikadze, e kamikadze. Specialiștii spun că sub 70 de ore intrii în pământ din lipsă de antrenament. Şi noi am zburat ani, promoția mea, și înaintea mea și după mine pentru că au fost ultimii ani din regimul comunist și primii ani după când era o, în sfârșit. Încet-încet am intrat în normalitate.
Toată treaba aia noi am făcut-o atunci, și ulterior am predat ștafeta și la Borcea, și la Bacău, și pe la Câmpia Turzii și, încet-încet, au venit piloții tineri și s-a făcut această trecere să se zboare normal, operațional. Ca să fii interoperabil trebuie să fii în primul rând operațional în mediul tău național. După aia discutăm de interoperabilitate. Nu poți să fii interoperabil dacă tu nu ești operațional. Că în rest aviația este aceeași peste tot, la fel atacă și pilotul ăla…Mici diferențe de concepție, de întrebuințare a formațiilor, ce mijloace tehnice, de cercetare aeriană, de gestionare a spațiului aerian și așa mai departe. Ei, campania aia din anii parteneriatului a fost definitorie pentru noi și începutul Forțelor Aeriene. Și după aia au venit misiunile. Când am ajuns comandant de bază deja cam predasem ștafeta. În calitate de comandant de bază cred că a mai fost o singură misiune pe afară, în Franța, la un cooperative key, ceva, și după aia am trecut pe, hai să zicem, pe management. Eu am rămas pilot până la pensie și m-am încăpățânat să rămân. Uneori m-am luptat cu medicii, că, uitați, port ochelari, acum sunt la Techirghiol că am niște discuri comprimate de la suprasarcină, dar așa am vrut să…

Cristian Dumitrașcu (reporter):  De la suprasarcina din zborurile cu MiG-ul…

Victor Strîmbeanu: Din avion, da, suprasarcina fiind acea componentă din forța centrifugă din evoluțiile curbilinii care se adaugă la greutatea normală; ea are altă definiție, este portanță pe greutate. Crește portanța, greutatea și atunci factorul de suprasarcinp se duce la 5, 6, 7, 8 până la ruperea omului sau a avionului. Evident, trebuie să respect restricțiile. Și după asta au venit misiunile astea importante. Ajunsesem deja general și noi aveam la NATO o funcție de general, atunci, imediat după aderare. De fapt, România a avut de ales: o funcție cu două stele, dar la rotație cu Ungaria sau Cehia, cred, sau o funcție permanentă de o stea. Și România a mers pe funcție de permanentă de o stea; era vorba de director adjunct la celula de coordonare a parteneriatului. Au fost ani foarte provocatori, exista concepția „a, e viață dulce acolo, Victore, e viață de ieșit la pensie”. Domnule, m-a ținut viața asta dulce vrei șase luni, după care doi ani și jumătate SHAPE a intrat într-o reorganizare și a trebuit să transformăm această celulă de coordonare a parteneriatului într-o divizie de cooperare militară, una din cele cinci divizii ale SHAPE. Și am început să scriem… Și în țara ta și în în limba ta e greu să construiești o structură, darămite acolo, începând de la mission objective și să dezvolți în continuare compartimente, birouri, structuri, iar ăia nu se joacă. Noi aveam o funcție de un general pentru că la NATO regula era în general trebuie să ai cel puțin trei colonei în subordine. Ca să ai trei colonei, trebuie să ai cel puțin 25 de oameni în subordine. Deci ca să ai functie de o stea trebuie să ai 75 de oameni acolo. Nu se respectă regula de la pluton la pluton, e un comandantul-locotenent. Vorbim de un comandament aliat strategic. Și atunci asta era matematica, logica din spatele acestei… Și așa am ajuns acolo la prima funcție, după care, în sfârșit, m-am întors în țară, Afganistanul, și după aia a doua etapă, în care am fost reprezentant al șefului SMG la SHAPE. Să lămurim, NATO e condus de un nivel politic, nivel președinți, Consiliul Nord-Atlantic. În lipsa lor, sunt ambasadori. Următorul nivel politico-militar, tot la Bruxelles, unde sunt miniștrii apărării; în absența lor, că nici președinții, nici miniștrii, nici șefii apărării nu stau la Bruxelles, Ei au reprezentanți permanenți: ambasadori, respectiv milrep, respectiv ce-am fost eu – reprezentantul șefului Secretariatului Major General la SHAPE, la Comandamentul Aliat Suprem. Și acolo se întâmplă tot ce este important pentru destinul țărilor aliate în următorii 5, 10, 20 de ani, pentru că se lucrează cu bătaie lung. Structura NATO a evoluat foarte mult, era atunci… Mă rog, comandamentele strategice au rămas ACO, și ACT, ACO – în Europa și ACT – peste Ocean. Foarte logic, de altfel, că, din considerente strategice, dacă unul este lovit prin surprindere de o lovitură puternică nucleară, de exemplu, să nu rămână Alianța decapitată. Și aceste două comandamente se intersectau, în sensul că deși ăsta se numea ACO – Allied Command Operations – și gestiona operații și celălalt se numea ACT – Allied Command Transformation – și se ocupa de transformare. Transformarea e un proces continuu, altfel rămâi în urma părții adverse. Dacă nu-ți asumi această doctrină, pierzi lupta dinainte. Dar și ăla care făcea transformare făcea și 25% operație și cel care făcea operații 75% făcea 25% transformare. Și după care veneau comandamentele operative. La început era pe fiecare componentă. Ulterior, datorită acelor ani, magnificii ani ’90, care, din păcate, nu au durat, atunci toată lumea era fericită. Dispăruse imperiul diavolului, Uniunea Sovietică, lumea bipolară care a trăit sub spectrul distrugerii reciproce, conceptul MAD – mutually assured destruction, distrugerea reciprocă asigurată. Și coșmarul ăla se terminase, toată lumea era prietenă toată lumea, inclusiv rușii cu occidentalii, cu NATO, și chiar atunci s-a creat și NATO-Russia Council, și PJC-ul – Permanent Joint Council, și toate cele. Din păcate, anii ăia nu au durat. Și lucrurile s-au deteriorat. Dar în perioada aia NATO și-a restrâns foarte mult comandamentele. S-a ajuns în locul celor trei comandamente operative la acele component commands, care sunt încă, dar deja… Vedeți dvs., s-au întâmplat atunci evenimente.
Și pe primul mandat am avut, de exemplu, războiul din Georgia. Pe mandatul doi am avut Crimeea, la câteva luni, și după aia tot ce a urmat. Și NATO a trecut… Evident, sunt încă legat de un jurământ și nu putem vorbi de lucruri clasificate, dar o parte din măsurile luate atunci, asta a dat publicității, s-au luat două pachete de măsuri: de adaptare, de asigurare imediată și de adaptare pe termen lung. Multe lucrurile pe care le vedeți azi atunci au fost făcute, când s-a întâmplat să fiu și eu acolo, în perioada măsurilor de adaptare pe termen lung. Adică faptul că se mai deschide un comandament. Păi, România era… situația pe flancul de est era complet dezechilibrată. Polonezii aveau comandant de corp, România nu avea nimic. Eu am plecat cu mandat de la șeful SMG, la vremea aia, să obțin în primul rând un contingent suppleant pentru noi, că noi nu aveam nici din ăla, și după aia un comandament și… Și ce se întâmplă, era pace, erau liniștiți, erau „domnule, nu e necesar, veniți cu o analiză pertinentă de intelligence să vedem harta riscurilor, amenințările, dacă se jusatifică”… Dar astăzi avem comandament de corp. S-a echilibrat flancul estic. Dar am început atunci. Haideți cu un comandament de divizie… La sfârșitul mandalului meu aveam Multinational Division South – East – divizia multinațională de su-est, la noi, și care s-a transformat acum în corp. Și, încet-încet… Deci multe din măsurile pe care le vedeți, eu vorbesc acum din perspectiva României, vorbesc repede, că timpul este limitat și sunt atât de multe de spus și de explicat oamenilor, că mă doare, domnule, efectiv când văd efectele propagandei care prinde, propagandei din est, prinde la multă lume, din lipsă de informare. Multe din ce vedeți astăzi atunci s-au făcut. Face parte din acele măsuri de adaptare de termen lung. Măsurile de asigurare imediată sunt alea pe care le intuiește oricine: intensificăm cercetarea… Și astea sunt secrete, dar și-au pierdut relevanța.

Cristian Dumitrașcu (reporter): Cu asta voiam să mergem către finalul interviului, pentru că mi-ați mărturisit înainte de a porni înregistrarea că sunteți mâhnit de faptul că mulți români intră în jocul ăsta al știrilor false și al… Noi știm foarte bine ce este și de unde vine. Și inclusiv acea sintagmă „colonia americană”, chiar mi-ați spus că sunt oameni care plimbă cu vorbele rușilor…

Victor Strîmbeanu: E propaganda din est. Fenomentul e complex, autoritățile au un mic blam aici, o parte de vină, pentru că nu iau măsuri. Și, domnule, nu măsuri reactive. Haideți să trecem un pic în ofensivă, să trecem la informarea sistematică a oamenilor a ceea ce înseamnă… Ce se întâmplă, în țările celelalte mulți au făcut referendum: domnule, intrăm sau nu în Uniunea Europeană, intrăm sau nu în NATO? La noi s-a subînțeles. La noi dorința populară a fost extrem de mare – da cu Occidentul, da cu Uniunea, da cu NATO. Nu s-a pus problema. A fost în România vreun referendum dacă intrăm sau nu în NATO? Nu. Tot românul voia, sau, mă rog, 90% voia atunci să intrăm în NATO. Și astăzi, dacă facem sondaj, datorită acestei propagande, cărei propagande i-au căzut victimă mulți români din neinformare, și aici autoritățile au o parte de vină, o să constatați că procentul este îngrijorător. Și faptul că mișcările astea extremiste, inclusiv politice, au atâta aderență la populație, ce se întâmplă? Ei aruncă vina pe Occident pentru disfuncționalitățile economice, pentru neajunsurile astea. Tranziția n-a fost ușoară. A fost mai grea din cauza noastră, noi n-am gestionat-o. N-a venit nimeni, domnule, cu tancurile aici, cum a venit Uniunea Sovietică. Nu ne-a luat nimeni cu forța. Noi ne-am rugat să intrăm acolo și ei ne-au spus: domnule, intrați, și în NATO, și în Uniunea Europeană, dar uite care sunt criteriile. Îndepliniți-le, pentru că altfel dezechilibrați sistemul. E un sistem echilibrat matematic, și economic, și securitar, și intrați când sunteți interoperabili. Uitați, asta este conduita noastră. Asta nu înseamnă că ești colonie. Dacă ai fi colonie, ar veni o forță care să te țină… Noi dacă vrem să ieșim mâine, ieșim mâine. Dar ne e bine? Eu mă duc aminte că aveam inflația 120 în anii ’90 și eu ne-au spus: deficitul maxim la 3%. Cât ne-am luptat să obținem deficitul ăla? A, nu s-a făcut. Aș spune că ăsta e costul tranziției. Da, domnule, sacrificii, atâția oameni fără locuri de muncă, atâtea fabrici închise. Dar oamenii ăia uită niște lucruri: fabricile alea erau competitive, rezistau la economia de piață? Că asta ne-am dorit. Nu prea rezistau. Bun, aș zice: ăsta e costul tranziției. Dar avem exemplu Poloniei, care, în plină criză, atunci când nouă ni s-au tăiat salariile și pensiile cu 25%, ăia erau pe plus, profitau, tot din comunism venită, tot cu economie supercentralizată. Unde e diferența? Nu vreau să jignesc pe nimeni, în calitatea umană și în special în calitatea conducerii.