Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.
Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat[2]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[3] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:
Însoară-te până nu-ţi trece vremea.
Iar vremea e bună la tinereţe:
Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.
Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat”[2]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[3] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:
Însoară-te până nu-ţi trece vremea.
Iar vremea e bună la tinereţe:
Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Toamna-i timpul roadelor şi al grijilor pentru viitoarele recolte. Dar când nu-i timp pentru griji? Că parcă le rânduieşte soarta să nu ieşim din ele nici după plecarea în lumea umbrelor, că şi pe-acolo se spune sunt griji pentru cei lăsaţi acasă, că aşa se face de-i visăm. Au grijă să ne spună, în vis, ce le mai trebuie, ce-am uitat să dăm la moşii de toamnă. Grija lor şi grija noastră doar pentru a câştiga o clipă de tihnă!
(varianta audio a rubricii)
Brumărelul (octombrie) începe cu griji: să fie culese poamele, să fie curăţaţi pomii de uscătură până nu vine frigul, să fie săpate încă o dată straturile din care au fost scoase legumele, ca să nu degere peste iarnă. Şi mai ales să fie aleşi strugurii la cules. Numai aşa facem bani cumsecade şi vinuri de mai multe feluri.
Cum Brumărelul se sfârşeşte şi începe Brumarul mare, promorarul, luna brumei, grijile se-nmulţesc, să se pună gunoi putred în jurul pomilor, să se spoiască trunchiul copacilor nu doar cu var, ce ştie toată lumea, ci cu un amestec de zeamă de var, balegă de vită şi sânge. Atunci le merge bine pomilor. Şi tot grijă mare este pentru fermentarea şi limpezirea vinului în butoaie, că nu întâmplător luna noiembrie se numeşte şi vinicer sau vinar: ca să nu fiarbă mustul prea repede, se stropeşte butea cu apă rece, iar ca să nu „fiarbă” prea încet, se acoperă butea cu o haină de lână.
Vinu-i bun când se bea, nu când îi porţi grija, nici chiar de vinar!
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.
(varianta audio a rubricii)
Octombrie este necăjos şi suflă rece, Pasul leneş nu se trece, El pe unde merge pârleşte Şi copacii verzi nu-i iubeşte. Golanii să-i vadă, nu-i place, Cu leneşii el n-are pace. Face pe leneşi să plângă Şi la pieptu-i să se strângă. Tremură de-a lui frică Şi pielea l-o urzică!
Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat” . Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…” Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul: Însoară-te până nu-ţi trece vremea.
Iar vremea e bună la tinereţe: Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Trei zile (26-28 septembrie) sunt primii Filipi de Toamnă şi doar octombrie îi desparte de Filipii cei Mari ai lui noiembrie. Nu se lucrează şi pentru că, se crede, cel ce va lucra, va adormi pe vecie, aşa cum şi este sărbătoarea religioasă a acestei zile: Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost numit „apostolul dragostei”. Este cel ce spunea mulţimilor şi ucenicilor săi: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii…Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de ajuns”.[1]
Noi așteptăm Haritonul în ziua de 28 septembrie. Sărbătoarea este ţinută în partea de sud a ţării şi numai de către femei. Folcloristul Nicolae I. Dumitraşcu povestea că ziua se ţine în judeţul Dolj în credinţa că astfel oamenii vor fi feriţi de ”boli”. Restrictiv se crede că boala învederată era nebuneala şi cu un derivat al acesteia: trândăveala. Pentru că, se spune, nebun să fii să trândăveşti ca să n-ai apoi din ce să trăieşti. Trândavul este apatic, pică cerul pe el şi nu se urneşte din loc, fie e plin de draci ca moara de saci. E trândavul cu gură mare.
Să nu rămâi de căruţă, să nu rămâi în urma celorlalţi este un îndemn care funcţiona ca o normă de conduită în satul de altădată. De la magia cuvintelor la imaginea lucrătorilor la coasă sau la prăşit (să se ţină unii de alţii, în rând) era o concordanţă semnificativă.
Când nu eşti în rând cu ceilalţi, ai nevoie de ajutor.
Aşa este şi povestea unui cărăuş sărac, ce n-apucase să-şi treiere grâul până în ajun de brumărel, când încep brumele mici, adică luna octombrie.
L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea „câtă vară”, ca să-şi termine lucrul la grâu şi Dumnezeu, milostivul s-a-ndurat şi i-a dat, că prea era sărac.
De atunci, se spune că perioada între 29 septembrie şi până la Vinerea Mare (14 octombrie) este ştiută ca Vara lui Mioi, pentru că Mioi îl chema pe sărac.
De aceea în această perioadă pot fi zile călduroase, care să amintească de vară, dar dimineţile rămân ale lui Brumărel, reci şi cu brume mici.
Începutul lui Brumărel, luna octombrie, este chiar sărbătoare ce trebuie ţinută de femei pentru a feri casa de orice primejdie. Este Acoperământul Maicii Domnului, simbol pentru protejarea împotriva relelor lumii.
Se crede că Sfântul Procoavă celebrat la 1 octombrie acoperă pământul cu un strat de zăpadă pentru a-l feri de îngheţ, de năpastă. Prin translaţie de semnificaţie femeile ţin sărbătoarea pentru a avea părul frumos, „acoperământul” capului şi pentru a fi ajutate să se mărite.
Acoperământul este necesar şi reprezintă normalitatea într-o viaţă cu bune şi rele. De aceea a ţine sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului semnifică a respecta grija ce se poartă pentru a nu simţi răceala acestei Lumi, şi de a fi păziţi de „înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se pe pustii, de ucigă-l toaca şi vrăjmaşul cel rău”[2], ferească-ne Dumnezeu!
Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.
Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat”[4]. Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…”[5] Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:
Însoară-te până nu-ţi trece vremea.
Iar vremea e bună la tinereţe:
Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.
[1]Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 151.
[2] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, 1997, p. 179.
Preîntâmpinarea sărbătorii este urmată firesc de sărbătoarea propriu-zisă. De berbecari nu se uită pentru că ţin trei zile (26-28 septembrie), sunt primii Filipi de Toamnă şi doar octombrie îi desparte de Filipii cei Mari ai lui noiembrie. Interdicţiile de muncă reperabile la Tecle sunt respectate şi în aceste trei zile, mai ales „împunsul în piele”, „datul cu împrumut”. Nu se lucrează şi pentru că, se crede, cel ce va lucra, va adormi pe vecie, aşa cum şi este sărbătoarea religioasă a acestei zile: Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost numit „apostolul dragostei”. Este cel ce spunea mulţimilor şi ucenicilor săi: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii…Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de ajuns”.[1]
A iubi semenii, a împlini această iubire este în fapt izvorul tuturor faptelor bune. Doar din iubire poate să se nască gândul bun şi fapta de vrednică cinstire.
La 28 septembrue se ţine Sărbătoarea Haritonul, doar în partea de sud a ţării şi numai de către femei. Folcloristul Nicolae I. Dumitraşcu povestea că ziua se ţine în judeţul Dolj în credinţa că astfel oamenii vor fi feriţi de boale. Restrictiv se crede că boala învederată era nebuneala şi cu un derivat al acesteia: trândăveala. Pentru că, se spune, nebun să fii să trândăveşti ca să n-ai apoi din ce să trăieşti. Trândavul este apatic, pică cerul pe el şi nu se urneşte din loc fie e plin de draci ca moara de saci. E trândavul cu gură mare.
Omul nebun e lipsit de minte, mintea animă corpul şi tot mintea îl pune pe om în armonie cu ceea ce-l înconjoară. Se spune omul să fie: în toate minţile, limpede la cap. Norocul şi mintea dau bucuria omului.
Norocul fără minte nu merge-nainte.
Sărbătoarea Haritonul se ţine contra nebunelii şi trândăvelii… ca să nu se ia!
Sărbătorile religioase sunt reflectate şi în calendarul popular românesc, cu semnificaţii ce funcţionau în satul patriarhal de altădată ca norme, restricţii, interdicţii. Erau respectate şi transmise pe cale orală spre a nu se uita şi mai ales pentru a se păstra astfel, conform credinţei, starea de normalitate a vieţii comunitare. Reflexe ale acestor semnificaţii sunt de regăsit în paremiologia românească, oferind peste timp savoarea spunerii.
Orice început este semnificativ. Gestul prim pare firesc, aşa se face, dar nu se face din senin, ci din obişnuinţa de a urma o tradiţie, că aşa s-a pomenit şi aşa e bine.
Începutul lui Brumărel este chiar sărbătoare ce trebuie ţinută de femei pentru a feri casa de orice primejdie. Este Acoperământul Maicii Domnului, simbol pentru protejarea împotriva relelor lumii. Se spune în „Vieţile sfinţilor” că atunci când se abat asupra lumii nenorocirile „Fecioara Maria ne dă nouă acoperământul său spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi, de foamete, de ciumă şi de cutremur, să ne apere de războaie şi de rane să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub acoperământul său nevătămaţi”[2].
Se crede că Sfântul Procoavă celebrat la 1 octombrie acoperă pământul cu un strat de zăpadă pentru a-l feri de îngheţ, de năpastă. Prin translaţie de semnificaţie femeile ţin sărbătoarea pentru a avea părul frumos, „acoperământul” capului şi pentru a fi ajutate să se mărite.
Acoperământul este şi semn distinctiv pentru trecerea dintr-un statut în altul: din cel de fată nemăritată în cel de nevastă. Bătrânele le ceartă pe fetele ce nu se mărită: umblă cu părul în vânt (adică despletite, neacoperite). La hora satului de altădată femeile tinere abia măritate erau uşor reperate pentru că „una-două” îşi aranjau basmaua, cârpa, nu erau obişnuite cu ea, dar se şi făleau că au „acoperământ”, deci statut social, sunt în rândul lumii. Uneori, din cochetărie mai puneau şi o floare la ureche, sub băsmăluţă, ca să arate tinereţea şi frumuseţea.
Pe femeile cu acoperământ, adică protejate prin statutul familial, nu le latră câinii, spun bătrânele. „are bărbat, nu e el prea bun, da’ las’ că-i bun că nu o latră câinii satului”- spun soacrele cârcotaşe, dar mulţumite că nu mai au piatră-n casă.
Acoperământul este necesar şi reprezintă normalitatea într-o viaţă cu bune şi rele. De aceea a ţine sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului semnifică a respecta grija ce se poartă pentru a nu simţi răceala acestei Lumi, şi de a fi păziţi de „înec, de foc, de cumpănă, de năpastă, de ducă-se pe pustii, de ucigă-l toaca şi vrăjmaşul cel rău”[3], ferească-ne Dumnezeu!
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin
[1]Dicţionarul Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 151.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
