Sfântul Valentin şi Dragobetele

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 februarie 2018, 05:00

O vorbă din bătrâni spune că nici nu dă bine firul ierbii şi dragobetele se-nghesuie la povestit.

(varianta audio a rubricii)
Şi cum luna februarie este şi luna Dragobetelui (la 24 ale lui făurar), nici nu-i de mirare că tineretul este nerăbdător.
Până la Dragobete însă, la 14 februarie este, după calendarul catolic Sfântul Valentin. Sărbătoarea a suferit mutaţii de înţeles şi în consecinţă de practică. Un preot catolic era consternat cum sărbătoarea martirului Valentin, ce ar trebui respectată cu evlavie, castitate şi pioşenie a fost transformată în sărbătoare cu petreceri şi cu declaraţii de dragoste.
Sfântul Valentin, sărbătoarea îndrăgostiţilor este o sărbătoare de „import”. Românii au fost receptivi la semnificaţia acesteia, o sărbătoare a iubirii. Şi cum aceasta precede sărbătoarea românească a Dragobetelui, o repetiţie în plus nu strică.

Ca să se-ntâmple întâlnirea tinerilor, fetele ştiu ştiute şi neştiute de la babele satului, de la cele ce fac şi desfac. Cum se apropie sărbătoarea Dragobetelui, fetele, când îşi fac patul seara, nu uită să zică:

Mie-mi aştern bumbac şi mătasă,
Flăcăilor (pe care-i gândesc) holeră ghimpoasă,
Foc şi urzică,
Ace şi furnici,
Să nu poată bea
Să nu poată mânca,
Să nu poată adormi,
Să nu poată-a s-odihni,
Pân-la mine n-or veni
Şi cu min’ s-or drăgosti!

Cu aşa descântece sigur sărbătoarea românească a dragostei, nu le va găsi pe fete singure. Sfântul Valentin e de petrecut, de Dragobete e de alergat după dragoste.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Spiridon făcătorul de minuni

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 decembrie 2017, 22:29 / actualizat: 11 decembrie 2017, 23:37

Mijlocul lunii decembrie e o perioadă de aşteptare Se aşteaptă marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Dar până atunci mai avem sărbători. Să ne amintim una dintre ele.

Spiridon făcătorul de minuni

Ziua de 12 decembrie este ziua unui sfânt care face minuni. Iar minunea este un fapt de care te miri, fie că-i de bine, fie că-i de rău. „Mare minune!” se miră bătrânele când nefăcutul se-mplineşte.

(varianta audio a rubricii)

Spiridon este protectorul cizmarilor, ciubotarilor pentru că se crede că el a făcut minunea, unealta cu care lucrează cizmarii. Oamenii îl serbează ca să-i ferească de minuni.^[1] Ca să fii în rândul lumii, nu-i nevoie de o minune, ci doar de bună cuviinţă şi credinţă.

Sfântul Spiridon îi ajută pe cei buni împlinindu-le gândul, făcându-le o minune. Şi îi pedepseşte pe cei ce nu l-au respectat schimbând lucrurile bune în rele.

În această zi se duce colac la biserică şi se face aghiazmă mică. Cu aghiazmă ca prin minune se „curăţă” locul de urâciuni. Este sărbătoarea cizmarilor şi chiar şi cântecele amintesc de Sfântul Spiridon:

Taică, Sfinte Spiridoane,

                        Fă-ţi pomană şi cu noi:

                        Rupe ghete la cucoane,

                        La boieri şi la ciocoi^[2].

În această zi se petrece, iar cizmarii glumesc, pentru că aşa trebuie ţinută ziua: cu voie bună. Pătroiracu, cizmar din Radoş, striga:

                            Hei papuc, papuc, papuc

                           Eu te-am făcut , eu te rup!

Cuvintele sunt spuse de Lică Lihoarcă de 95 de ani din Radoş. Bătrânii se petrec, cuvintele „cu miez” rămân! Că doar:

Cine a păţit multe,

                           Ştie multe.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Th. Speranţia, op. cit., VII, p. 298.

[2]Tudor Pamfile, op. cit., p. 256.

Brumărel

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 2 octombrie 2017, 05:00

Luna octombrie este denumită popular „brumărel” (începe a bruma, cad brumele mici). Este vremea specifică de trecere de la toamnă la iarnă, când începe să brumuiască.

(varianta audio a rubricii)

Octombrie
este necăjos şi suflă rece,
Pasul leneş nu se trece,
El pe unde merge pârleşte
Şi copacii verzi nu-i iubeşte.
Golanii să-i vadă, nu-i place,
Cu leneşii el n-are pace.
Face pe leneşi să plângă
Şi la pieptu-i să se strângă.
Tremură de-a lui frică
Şi pielea l-o urzică!

Se crede că dacă în octombrie va fi frig şi ger, ghenarie şi făurar vor fi cu vreme blândă. „Vântul lui octombrie este vânt bogat” . Cum bogată în nunţi se anunţă şi luna lui brumărel. Este momentul cel mai bun pentru făcut masa mare de nuntă, cu vinul abia „aşezat”, cu murăturile puse din vreme şi ţuica de prune (fără „frunte”) numai bună să fie făcută roşie luni după nuntă. Vântul e aducător de veste „cu prirostrii”, pentru că el aleargă să se-nsoare. Legenda spune că vântul „e un flăcău frumos şi zburdalnic, care trăieşte în văzduh cu mamă-sa. El este neînsurat şi caută, de când e lumea, să se-nsoare. Când aleargă prin lume, atunci zicem noi că bate vântul, el umblă după însurătoare. Când osteneşte şade acasă şi se odihneşte şi-şi caută în gospodărie, ca orice om, de treburile lui. Apoi îl apucă din nou dorul însurătorii…” Şi toamna îl apucă şi se grăbeşte, pentru că ştie şi el îndemnul:
Însoară-te până nu-ţi trece vremea.
Iar vremea e bună la tinereţe:
Însurătoarea de tânăr e ca gustarea de dimineaţă.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune