De ce confundăm comportamentul cu personalitatea?

Publicat de Andra Radu, 23 decembrie 2022, 12:57

Personalitatea și comportamentul sunt două caracteristici diferite care ne ajută să ne definim, fiind măsurabile prin utilizarea testelor de personalitate și a evaluărilor comportamentale.

Potrivit cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, foarte mulți oameni fac adesea confuzie între personalitate și comportament, folosind adesea termeni în mod interschimbabil, deși există diferențe fundamentale între teste de personalitate și evaluări comportamentale.

„Personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături psihologice care determină modul în care o persoană reacționează în anumite circumstanțe și relaționează cu ceilalți. Personalitatea este, de asemenea, un factor important în dezvoltarea comportamentului unei persoane. De cealaltă parte, comportamentul reprezintă acțiunile și reacțiile unei persoane în anumite circumstanțe sau în prezența altor persoane. Acestea pot fi, de asemenea, influențate de personalitatea unei persoane. Astfel, comportamentul este, de obicei, un produs al personalității și al mediului în care trăiește o persoană”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

4 tipuri de comportament

Potrivit specialistului, ne putem împărți comportamentele în diferite straturi, însă cele mai proeminente sunt: comportament conștient, comportament inconștient, filtre de comportament, moștenire culturală.

1. Comportamentul conștient. „Comportamentul conștient este comportamentul nostru învățat care are legătură directă cu o situație sau cu persoanele implicate. Combină cerințele percepute și motivația comportamentală interioară pentru a ne ajusta comportamentul într-o anumită situație sau la o anumită persoană. Este cea mai hotărâtă și cea mai bună abordare posibilă a stimulilor. La acest nivel, ne adaptăm în mod conștient comportamentul la diferite medii. Adaptarea comportamentului nostru necesită adesea o utilizare semnificativă a resurselor noastre energetice. Această ajustare ne poate determina uneori să funcționăm sub stres sau presiune extremă dacă ne comportăm departe de stilul nostru natural de comportament”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

2. Comportament inconștient. „Comportamentul inconștient este modul în care preferăm să răspundem la un stimul și modul în care ne exprimăm în mod natural. Comportamentul la acest nivel este cel mai natural pentru noi, este stilul pe care îl folosim cel mai mult și, de asemenea, necesită cea mai mică energie. Pe lângă faptul că este un stil comportamental pe care îl folosim cel mai des, este și stilul pe care îl folosim atunci când avem cel mai puțin control asupra noastră, ca sub presiune sau când trebuie să răspundem rapid”, explică psihologul.

3. Filtre comportamentale. Filtrele comportamentale sunt distinct individuale. Ele pot fi utilizate și modificate rapid. Cele mai semnificative filtre comportamentale sunt: atitudini, valori, aptitudini, cunoștințe, experiență, condiție fizică și condiție psihică, continuă psihologul.

4. Patrimoniul (moștenirea) cultural. „Patrimoniul cultural reprezintă tot ceea ce am adoptat în timpul vieții noastre. Include normele culturale, valorile, etica și morala culturii noastre pe care le-am învățat și experimentat. Este ceva din sinele nostru interior de care nici măcar nu suntem pe deplin conștienți. Este implicit din fire și nu o putem transfera nimănui altcuiva. Patrimoniul cultural se referă la modul în care oamenii percep lumea în jurul lor și folosesc insight-uri și instrumente pentru a îmbunătăți comunicarea și atingerea obiectivelor.

Acesta include conceptul de diverse temperamente și abilități care sunt recunoscute și tratate în cadrul acestui sistem. Patrimoniul cultural se bazează pe teoriile de personalitate de bază, definind șase dimensiuni de comportament: înclinațiile de lider, ambiția, stabilitatea, extrovertirea, conștiinciozitatea și cooperarea. Acestea sunt definiția modului în care o persoană se motivează, se comportă și reacționează și cum acestea sunt influențate de mediul în care se află. Extended DISC recunoaște că fiecare persoană are un „fundal” unic care se reflectă în comportamentul sau. Acesta oferă instrumente pentru a înțelege cum persoanele se comportă și interacționează unele cu altele și cum pot fi îmbunătățite relațiile și obiectivele”, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

Care este diferența dintre personalitate și comportament?

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că personalitatea nu numai că influențează modul în care răspundem în mediul nostru, dar determină și modul în care acționăm și gândim în anumite moduri.

„Ne exprimăm personalitatea prin gândirea, emoțiile și comportamentul nostru. Pe de altă parte, comportamentul este modul în care ne întâlnim cu ceilalți în acțiunile noastre. Ne exprimăm comportamentul prin acțiunile noastre. În esență, comportamentul este ceea ce facem, iar personalitatea este modul în care gândim și simțim. Principala diferență dintre personalitate și comportament este că observăm personalitatea prin gândirea, tiparele emoționale și comportamentele unei persoane. Cu toate acestea, observăm comportamentul evaluând tiparele unei persoane în acțiunile și manierele sale.

O altă diferență semnificativă de personalitate și comportament este că personalitatea noastră rămâne relativ stabilă, în timp ce ne putem adapta comportamentul zilnic ca răspuns la mediul nostru. Personalitatea noastră se formează foarte devreme în viața noastră printr-o combinație de factori genetici și de mediu. În comparație, comportamentul nostru se schimbă pe măsură ce îmbătrânim, ne dezvoltăm și ca răspuns la mediul nostru actual”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Ce este sindromul impostorului?

Publicat de Andra Radu, 20 noiembrie 2021, 13:54

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), Sindromul impostorului se referă la o experiență internă de a crede că nu ești la fel de competent pe cât te percep ceilalți.

Deși această definiție este de obicei aplicată în mod restrâns inteligenței și realizării, are legături cu perfecționismul și contextul social. Mai simplu spus, sindromul impostorului este experiența de a te simți ca un fals – ai impresia că în orice moment vei fi descoperit făcând o fraudă – de parcă nu aparții acolo unde ești și ai ajuns acolo doar printr-un noroc chior.

„Acest sindrom poate afecta pe oricine, indiferent de statutul său social, de experiența profesională, de nivelul de calificare sau de gradul de expertiză. Fie că se află în domeniile realizării academice sau succesului în carieră, o persoană se poate lupta cu presiunea și așteptările personale. Aproximativ 25% până la 30% dintre persoanele cu rezultate importante în profesie, familie etc., pot suferi de sindromul impostorului.

Aproximativ 70% dintre adulți pot experimenta impostorismul cel puțin o dată în viață. Sindromul impostorului nu reprezintă un diagnostic psihiatric. Persoanele cu sindromul impostorului se pot lupta cu alte afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea sau depresia, dar o persoană nu ar putea fi diagnosticată ca având sindromul impostorului”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Caracteristici ale sindromului

Unele dintre semnele comune ale sindromului impostorului includ: îndoială de sine, o incapacitate de a-ți evalua realist competența și abilitățile, atribuirea succesului personal la factori externi, sabotarea emoțională a propriei performanțe, teama că nu vei fi la înălțimea așteptărilor, suprasolicitare sau stabilirea unor obiective foarte provocatoare (dificil de atins sau care necesită un volum mare de resurse de timp, energie, informație și/sau persoane implicate) și acțiune în acest sens urmată de senzația de dezamăgire.

„În timp ce, pentru unii oameni, sindromul impostorului poate alimenta sentimentele de motivație pentru a avea realizări, acest lucru are de obicei un cost serios manifestat sub forma unei anxietății constante. S-ar putea să vă pregătiți prea mult sau să lucrați mult mai mult decât este necesar pentru a vă asigura că nimeni nu află că sunteți un impostor.

Acest lucru stabilește un ciclu vicios, în care credeți că singurul motiv pentru care ați supraviețuit acelei prezentări (de exemplu) a fost că ați stat treji toată noaptea, repetând ce veți avea de spus sau de prezentat. Sau, credeți că singurul motiv pentru care ați trecut printr-un anumit context, a fost pentru că ați avut grijă de absolut toți factorii posibili implicați, astfel încât să fiți pregătiți pentru orice.

Problema sindromului impostorului este că experiența de a face bine ceva nu este suficientă pentru a vă schimba convingerile. Chiar dacă s-ar putea să treceți cu bine printr-un spectacol, o întrunire de afaceri, un interviu sau să luați masa de prânz cu colegii de muncă, gândul va rămâne în continuare în zona: “Ce-mi dă dreptul să fiu aici?”. Cu cât realizați mai mult, cu atât mai mult vă simțiți ca niște…impostori. Este ca și cum nu vă puteți interioriza experiențele de succes”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru

Mai mult, specialistul consideră că persoanele cu impostorism exercită adesea o mare presiune asupra propriei persoane pentru a îndeplini fiecare sarcină fără cusur; se tem că orice greșeală va dezvălui altora că nu sunt suficient de buni sau de deștepți pentru locul de muncă sau funcția ocupată.

Acești indivizi perpetuează această presiune excesivă, deoarece consideră că fără disciplină nu vor reuși și, în loc să se recompenseze, își fac griji doar pentru următoarea sarcină. În cele din urmă, aceste sentimente agravează anxietatea și pot duce la depresie.

Persoanele care suferă de sindromul impostorului tind, de asemenea, să nu vorbească cu oricine despre cum se simt și se luptă în tăcere cu starea, la fel ca și cei cu tulburare de anxietate socială.

Cauze pentru apariția instalarea sindromului

1. Trăsăturile de personalitate determină în mare măsură sindromul impostorului: cei care îl experimentează se luptă cu autoeficacitatea, perfecționismul și nevrotismul;

2. Mediile competitive pot, de asemenea, să fie la baza acestui sindrom. De exemplu, mulți oameni care continuă să dezvolte sentimente de impostorism s-au confruntat cu o presiune intensă cu privire la realizările academice ale părinților lor în copilărie;

3. O încredere scăzută în sine, indusă de o copilărie în care persoana s-a confruntat cu criticism repetat, perfecționismul părinților, starea permanentă de nemulțumire, lipsa încurajărilor, lipsa iubirii, a timpului petrecut împreună sau lipsa concretă/fizică a părinților din viața sa;

4. Anxietatea socială dacă persoana a primit un feedback timpuriu că nu a fost suficientă de bună în anumite contexte sociale sau în cele legate de performanță;

5. Convingerile personale negative legate de propriile abilități, de cine poate și cine nu poate să aibă succes, convingerile legate de condițiile necesare succesului etc. și, mai ales, lipsa de flexibilitate care duce la a nu schimba aceste convingeri, chiar și atunci când există dovezi contrare;

6. Eșecul (real sau interpretabil) după un șir de succese poate determina, de asemenea, pe cineva să-și pună la îndoială aptitudinile generale;

7. A primi reacția ironică a cuiva asupra succesului personal, poate declanșa sentimentele sindromului impostorului;

8. Sindromul impostorului poate fi strâns legat de perfecționism, conform căruia persoana simte presiune să se comporte la maxim 100% din timp și, atunci când nu reușește, traduce acest lucru prin incompetență și devine anxioasă.

Cum putem depăși acest sentiment?

Depășirea sindromului impostorului implică:

1. schimbarea mentalității unei persoane cu privire la propriile sale abilități;

2. „impostorii” simt că nu aparțin, astfel încât recunoașterea expertizei și a realizărilor lor este esențială, la fel ca reamintirea că și-au câștigat pe merit locul în mediul lor academic sau profesional;

3. concentrarea pe măsurarea propriilor realizări și propriei creșteri în comparație cu „ieri”, în locul comparației cu ceilalți;

4. reducerea presiunii personale legate de rezolvarea fără cusur a fiecărei sarcinii;

5. exersarea focusării atenției mai mult timp asupra unei realizări, înainte de a porni spre sarcina următoare;

6. reamintirea periodică a faptului că nimeni nu este perfect și că o persoană poate face doar tot posibilul într-un moment sau context;

7. învățarea de a tolera disconfortul și de a accepta imperfecțiunea;

8. împărtășirea sentimentelor cu cineva drag și/sau cu un specialist psihoterapeut, coach, consilier;

9. căutarea unui mentor care a depășit o stare similară.