Evocarea jurnalistei și profesoarei Lucia Borza la Jula

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 octombrie 2018, 11:20

Placă memorială pentru profesoara Lucia Borza, la intrarea în Liceul „N. Bălcescu” din Jula

La Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula a fost dezvelită vinerea trecută o placă memorială pentru profesoara Lucia Borza. Inițiativa a venit din partea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, care a obţinut o finanţare pentru acest scop din partea Ministerului Resurselor Umane şi de la Primăria Aradului. Placa a fost inaugurată la mai bine de doi ani de când a decedat doamna Lucia Borza, prima profesoară de limba română în învăţământul Liceal din Ungaria de azi, fiica preotului ortodox român Ioan Borza din Chitighaz. Pe lângă vocația sa de profesor, Lucia Borza a activat aproape un deceniu ca jurnalist la redacția revistei „Foaia românească”, unde, conform unor mărturisiri anterioare ale sale, și-a dezvăluit o altă latură a talentului său, aceea de a scrie poezii și cărți pentru copii, demonstrând aceasta prin operele sale și prin manualele de limba română editate de dânsa.

Moment cultural

Evenimentul a debutat cu un moment cultural dedicat fostei profesoare, la Centrul Cultural Românesc din Jula.

„Această placă comemorativă vine să amintească tinerilor care învață în această insitituție, nouă și tuturor românilor din Ungaria, despre personalitatea și activitatea artistică a doamnei Lucia Borza și să o mențină mereu în memoria noastră”, a mărturisit Marius Maghiaru, președintele UCRU, în deschiderea evenimentului. Evenimentul a fost urmărit de elevii și profesorii liceului românesc din Jula, de foști elevi ai doamnei Borza, de rude, prieteni, reprezentanți ai diplomației române în Ungaria și de reprezentanți ai instituțiilor românești din oraș, care au venit în această după-amiază să evoce amintirea fostei profesoare.

La eveniment au fost prezentate imagini și un film despre Lucia Borza, au fost recitate poezii din operele scriitoarei, elevi de la școala generală românescă din Jula au prezentat și o scenetă tradițională.

Profesoara Lucia Borza

Cu 70 de ani în urmă, în anul 1949 şi-a deschis porţile unicul liceu cu profil românesc, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula, care susţinea de la bun început promovarea limbii şi valorilor culturale româneşti şi depunerea cunoştinţelor generale pentru tinerii de origine română de pe aceste meleaguri. Odată cu deschiderea acestei instituţii s-a deschis şi posibilităţile de formare şi de perfecţionare a tinerilor, care după terminarea liceului şi-au continuat studiile în diferite instituţii superioare, astfel de-a lungul anilor s-a format o nouă pătură intelectuală a românimii de aici, în frunte cu mai mulţi intelectuali cu marcă, printre care se enumeră şi doamna Lucia Borza.

Doamna Lucia Borza a fost profesor de limba şi literatura română, un dascăl care a scris şi manuale şcolare pentru elevii din şcolile româneşti, caiete de exerciţii, cărţi de limba română, dicţionar, etc. Tot ea a întocmit primul manual de cultură şi civilizaţie românească pentru clasele 1–4. Doamna Borza şi-a dedicat întreaga viaţă promovării limbii şi culturii româneşti. Misiunea ei a început cu formarea primelor promoţii la începutul anilor 1960. Despre vocația lui tanti Luci, cum o numeau toți apropiații săi, a vorbit doamna Maria Gurzău Czeglédi, directorul Școlii generale și Liceului românesc din Jula. „Doamna Lucia Borza nu doar vorbea ci şi gândea româneşte. Pregătirea ei temeinică de profesie se amesteca cu dorinţa de iubire şi păstrare a acestor valori. Ea ştia să aprindă în sufletul tinerilor scânteia de apartenenţă, de trăire şi fiinţă românească. A fost o profesoară de excepție, a predat, a instruit, a inspirat cu multă dăinuire generaţii de-a rândul. Doamna Lucia Borza a devenit şi autoarea mai multor manuale şcolare, care şi azi şi-au păstrat prospeţimea. Sunt adecvate şi pentru tinerii din zilele noastre. A scris şi literatură pentru copii, ghicitori, poezioare, despre necuvântătoare, despre anotimpuri, joacă, prietenie, iubire, iar în volumul său „Flori târzii” atacă cele mai grave probleme ale existenţei umane. O preocupă problema vieţii şi a morţii, a autocunoaşterii, a identităţii. În aceste frumoase poezii evocă locurile dragi, satul natal, portretul blând al părinţilor, vârsta de aur, anii tinereţii, sărbătorile creştine şi multe altele. O parte a vieţii şi-a petrecut-o la Budapesta, fiind mereu frământată de sentimentul dezrădăcinării. Legătura, dorul de locurile natale, de consătenii ei au rămas vii în sufletul ei, precum a păstrat în suflet o limbă frumoasă românească. În poezia „Plecând din gară” reflectă un profund patriotism local, o iubire nemărginită, o nostalgie profundă legată de aceste meleaguri”, a spus doamna director Czeglédi.

Prietenii și amintiri de neuitat

La ceas de sărbătoare, personalitatea doamnei Lucia Borza a fost evocată și de colega sa de redacție și prietena sa doamna Edda Illyés, pensionară, fost lector la redacția „Foaia românească” din Jula.

„Era în toamna anului 1970, când la școala din Micherechi, zile în șir tema centrală din sala profesorilor era: Vine Doamna, vine doamna Borza!… Și încă în tren am văzut-o pe Doamna: în taior elegant și bluză de mătasă, cu părul ondulat într-o coafură decentă. Puțin emoționată m-am prezentat timid. De atunci a început dialogul nostru – și chiar, o pot spune cert – prietenia de-o viață. Și asta chiar în ciuda faptului că după această primă întâlnire nu ne-am mai văzut cu anii. Încă de pe atunci a început corespondența noastră, mai întâi incidentală, apoi frecventă. Și de-atunci încoace i-am cunoscut bucuriile și necazurile. Mai ales din cele din urmă avusese pe atunci chiar destule de suferit. Editura Didactică nu o apreciase niciodată în mod cuvenit, până la urmă chiar a ignorat-o. Între timp a decedat mama mult iubită și la un moment dat se părea că nimeni n-ar mai avea nevoie de dânsa. Și atunci, într-un ceas bun de prin anii optzeci, fusese invitată de Alexandru Hoțopan, redactorul șef al Foii Noastre – de pe atunci – să colaboreze cu colectivul redacțional din Jula. Spre bucuria generală, doamna Lucia Borza a acceptat colaborarea – care a ținut aproape un deceniu.

Atunci, prin anii optzeci, am reîntâlnit o altă Lucia Borza, cu părul încărunțit, cu pas energic, în ținută sportivă, cu pantaloni albi și mocasini, cu bluze impecabil călcate, la fel, ca pe vremuri, iar în timpul iernii, cu pulovere norvegiene, și întotdeauna cu un mic fular asortat. Odată cu Lucia Borza a intrat și un nou stil de muncă în redacție. Doamna se pricepea la tot și la toate, iar ce nu știa încă – de pildă, să facă fotografii – asta învăța și-și însușea într-o clipită. Dar, înainte de toate, noi, colegii de la redacție am avut ce învăța de la dânsa. În primul și cel mai important rând: limba română, limbajul ales, exprimarea corectă, frumoasă. Lucia Borza era pentru noi etalonul, dar și un dascăl pretențios, sever și minunat. Cine voia, avea ce învăța de la dânsa. În anii aceștia își dădea contribuția în toate procesele tehnologice ale ziaristicii de pe atunci: lectora, scria, traducea, fotografia, făcea titrări și corectură, ajuta în îmbogățirea substanțială a săptămânalului. Pe atunci îi plăcea să facă rebusuri și jocuri distractive pentru paginile de tineret, colecționa prin satele românești proverbe și zicători, compunea versuri proprii. Iar ca fost profesor de română și redactor de manuale, a ținut o strânsă legătură cu Liceul N. Bălcescu, antrenând elevii la concursuri și întreceri, întinerind odată cu liceenii. Marea ei dragoste pentru tineretul școlar românesc a primit expresie prin fondarea – dintr-un capital personal – a Plachetei Bălcescu, cea mai prestigioasă distincție pentru tinerii români din Ungaria. Cu adânc spirit obștesc a creat la săptămânalul românesc nu numai un nou sistem de muncă ziaristică, ci și o nouă atmosferă interpersonală. În debaraua de lângă redacție, Doamna Lucica a amenajat o mică bucătărie – cuhnea, îi ziceam – unde ne pregătea dânsa mămăliguță și mititei, unde mesele ocazionale au primit semnificație rituală. Iar în consecință, în coloanele Foii au apărut tot mai des rețete cu mâncăruri românești, cu predilecție ale românilor din Ungaria. Făcând ani în șir naveta de la Budapesta, ca intelectual doct și multilateral, Lucia Borza a valorificat timpul de pe tren pentru lectură, pentru ascuțirea minții prin compunerea de versuri, prin jocuri mentale sau făcând lucru de mână. De pildă, croșeta copiilor noștri jucării, întocmea caiete de colorat, scornea jocuri. Toate acestea, dincolo că erau surprize și cadouri apreciate, ele făceau și obiect pentru coloanele respective din Foaia. Alte idei au primit formă și contur prin volume realizate și editate din resurse proprii. Lucia Borza și-a păstrat caracterul de homo ludens și în anii de pensie definitivă. Din cuibul ei confortabil și cald din Budapesta, ținea o legătură vie cu conaționalii ei din Capitală, coresponda cu foști colegi și prieteni, continua să întocmească teste, scornea jocuri, făcea culegeri, trăind o viață integră, echilibrată. Povara anilor a purtat-o cu demnitate lucidă. Ca Sfânta Vinerea din poveștile populare, odată cu anii i-a crescut generozitatea sufletească și i-a sporit înțelepciunea. Până și ultima noastră întâlnire a stat sub semnul unei senine sărbători de suflet. Lucica dragă, te-am iubit, te-am apreciat. Am învățat multe de la tine – ce păcat că nu destule… Sunt convinsă că fata părintelui Borza din Chitighaz, ca nici alta, și-a adus ofranda generoasă la altarul cultural și spiritual al românilor din Ungaria.” Acestea au fost cuvintele pline de amintiri ale doamnei Edda Illyés despre profesoara şi jurnalista Lucia Borza.

Dezvelirea plăcii comemorative

La finalul evenimentului, la intrarea în Liceul „Nicolae Bălcescu” a fost dezvelită o placă comemorativă pentru Lucia Borza, de către doamna Maria Gurzău Czeglédi și pr. Marius Maghiaru, după care a avut loc o slujbă de sfințire a acesteia și s-au depus coroane de flori. Sfințirea plăcii a fost oficiată de către pr. Florin Olteanu, protopop de Jula și pr. Visarion Tuderici, secretar eparhial la Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria.

A consemnat: Anca Becan, redactor, Foaia românească

Foto: Foaia românească

„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2018, 09:36

„Port cu mândrie costumul, cântecul şi vorba de acasă…”

Interviu cu Stela Botez, „fata cu cobza” din Basarabia

„Fata cu cobza”, pe numele ei real Stela Botez a cântat în ziua de Bunavestire, pe 25 martie, pentru românii din Ungaria.

Stela este o fiinţă foarte activă, plină de energie şi talent, iar la evenimentul de la Jula nu doar a cântat, dar a şi povestit, despre ea, despre Moldova, despre portul popular pe care îl poartă cu atâta mândrie şi despre multe altele.

– Mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt pentru românii de aici, din Ungaria. Mă aflu într-un miniturneu de 3 spectacole, la Timişoara, Arad şi Jula, organizate cu ocazia Centenarului Marii Unirii. Îi mulţumesc domnului Adrian Şimon, care m-a impresariat pentru aceste spectacole. El m-a întâlnit în sudul Basarabiei, la alte două spectacole alături de maestrul Gheorghe Zamfir. Şi atunci el s-a gândit să mă aducă şi aici în zonă, pentru că oamenii de aici chiar merită să asculte vocea şi cântecele mele. Eu vreau să cred că le-a plăcut oamenilor din Jula ceea ce le-am cântat. Am abordat azi mai multe genuri muzicale ale folclorului şi muzicii populare. Sper că am satisfăcut aşteptările tuturor ascultătorilor mei, atât cu pricesne şi folclor autentic de altă dată, cât şi cu balade istorice şi patriotice, dar şi cu muzică populară mai nouă, acompaniată de orchestră.

– Aveţi un repertoriu foarte bogat. Din câte am înţeles, scrieţi atât texte cât şi muzică…

– Da, îndrăznesc. Unele cântece populare sunt semnate de mine, atât textul cât şi melodia, acompaniate de Orchestra „Lăutarii” din Chişinău, al cărei dirijor este nimeni altul decât maestrul Nicolae Botgros. De ce spun că îndrăznesc? Pentru că eu mi-am făcut studiile în folclor la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi acolo am învăţat despre structura cântecului popular, structura melodiei, diferenţa dintre folclor şi muzică populară. Având aceste studii şi inspiraţie totodată mi-am permis să cânt pe scenă melodii semnate de mine. Probabil aşa interpretul reuşeşte mai bine să redea mesajul piesei către public, dacă acest mesaj este trecut prin viaţa şi prin struna sufletului său. Aşa el ajunge mai veridic la public. Şi folclorul autentic vechi, pe care-l abordez – voce şi cobză – este trecut prin sufletul meu şi mă regăsesc prin acele cântece. Altfel nu le-aş fi cântat. Dar când vine vorba de muzică nouă, aleg s-o cânt pe-a mea, adică cea care este alcătuită de mine atât text cât şi melodie, pentru că aşa mă simt eu împlinită sufleteşte.

– Este clar că sunteţi făcută pentru scenă. Vă rog să ne povestiţi, care a fost drumul care v-a adus până aici, în faţa publicului din Jula!?

– Am început să cânt încă din anii de grădiniţă. Educatoarele de acolo, precum şi alte femei de la noi din sat mă rugau să le cânt, mă ridicau pe buturugi de copaci, pe masă, pe pragul casei, ca să fiu un pic mai înălţată, pe o scenă improvizată, şi cântam acolo copilăreşte, aşa cum puteam eu atunci, melodii ce auzeam eu la radio şi tv. Ulterior, tatăl meu a fost cel care s-a gândit că eu trebuie să fiu cântăreaţă, pentru că am aceste abilităţi, am voce, am urechiuşă muzicală, am spiritul acesta de a spune oamenilor ceva fără să-mi fie teamă, fără să mă ruşinez. Sunt dezgheţată de felul meu. Tatăl meu la fel este talentat şi cândva, când era flăcău, a cântat şi el la petreceri private, în sat, cum se făceau pe timpuri, dar atunci oamenii gândeau altfel decât azi. Mămuţa mea, adică mama lui nu i-a permis să plece din sat la o distanţă mai mare, undeva unde să studieze muzică, pentru că atunci nu se punea seriozitate pe această meserie. Pe atunci erau colhozurile. Erai om serios dacă lucrai în colhoz. Deci, tata nu a făcut muzică la nivel profesionist şi şi-a dorit ca eu să fiu cea care-i păşesc pe urme şi, cumva, îi îndeplinesc visul. Iar acest vis al lui a devenit şi visul meu. Încă din copilărie îmi doream să devin cântăreaţă, să devin artist, astfel încât să am posibilitatea să încânt sufletele cât mai multor oameni. Am ştiut de mică că vreau să fac asta şi trebuie să urmez nişte paşi pentru a ajunge la împlinirea visului meu. Tata a fost cel care m-a susţinut şi m-a dat la şcoala de muzică la vârsta de 11 ani. Am început şcoala de muzică în Cantemir, după care am continuat în oraşul Cahul. Acolo am absolvit şcoala de muzică, împreună cu şcoala medie generală. Ulterior am învăţat studii medii de specialitate la colegiul de pedagogie din Cahul, unde am învăţat şi pedagogie muzicală pe lângă instrument şi voce. Instrument fiind acorden şi pian, iar voce fiind canto clasic şi în paralel cântam şi muzică populară dar şi muzică uşoară. Apoi, când a trebuit să plec de acasă, să-mi iau zborul şi să fac studii superioare la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, am avut opţiunea de a alege folclorul pentru că era ceva ce mie-mi era mai puţin cunoscut. Eu dintotdeauna am vrut să învăţ ceva nou. Am ales catedra canto popular, unde m-am întâlnit pentru prima dată cu cobza. În aceşti ani am trecut şi prin sita concursurilor naţionale de folclor, atât din Republica Moldova, cât şi din România, reprezentând Basarabia, din punct de vedere folcloric zonal. Port cu mândrie costumul de acasă, cântecul şi vorba de acasă. La aceste concursuri mi s-a pus porecla „fata cu cobza”. Atunci când a sosit momentul, după absolvirea studiilor superioare, să-mi construiesc un repertoriu, m-am gândit ca pe lângă muzică populară, pe lângă o horă, o sârbă, o bătută, melodii pe care se poate dansa, poate se merită să promovez şi folclorul autentic vechi, în varianta de interpretare voce-cobză. Aşa a luat naştere proiectul „fata cu cobza”, proiect pe care eu îl combin cu muzică populară nouă. Astfel, din concurs în concurs, din concert în concert, din cunoştinţă în cunoştinţă am ajuns să cânt şi pentru românii din Ungaria.

– V-am citit biografia şi am dedus că sunteţi o luptătoare. Chiar m-a surprins când am aflat că pe vremea copilăriei parcurgeaţi zilnic 2 km până la şcoală, asta însemna 4 km în fiecare zi, toamna, iarna şi primăvara. Aşa a fost?

– Da, exact. Comuna mea este alcătuită din 3 sate: Pleşeni, Hănăseni şi Tătărăşeni. Şcoala era în Hănăseni, sat de mijloc, şi atunci noi, pleşenenii şi tătărăşenenii ne deplasam pe jos. Atunci încă nu erau autocare pentru elevi. Azi sunt, deci pentru copiii de azi e ceva mai uşor. Dar să ştiţi că asta a fost un fel de călire, pentru că atunci când te pregăteşti să înveţi ceva un efort fizic nu încurcă. După ce am stat 4, 5 sau 6 ore la şcoală şi am învăţat, stând pe scaun şi lucrând doar cu creierul, mergând până acasă 2 km se aerisea creierul nostru şi prindeam o nouă energie. Eu am o conexiune foarte puternică cu natura. Când eram mică îmi plăcea să stau singură în sânul naturii şi să meditez, să cânt. Nu înţelegeam pentru ce fac asta, dar mie îmi plăcea foarte mult. Iar acum, când merg acasă în satul meu natal, îmi place să mă strecor prin fundul grădinii, să stau puţin pe malul iazului. Îmi place să aud de acolo talanga de la gâtul oilor, să privesc livezile şi podgoriile de vii. Este o privelişte foarte frumoasă acolo. Cele cinci minute petrecute acolo mă încarcă cu energii noi şi mă deconectează de la tot ce înseamnă cotidian.

– Ce trebuie să ştim despre cobză? Ce fel de instrument este?

– Cobza este un instrument tradiţional românesc, foarte, foarte vechi, la care a cântat şi renumitul Barbu Lăutaru. Cobza provine de la instrumentul lăută, iar lăuta putem s-o considerăm că este sora lirei, tocmai din vremuri mitologice, dintr-o altă lume. Cobza este un instrument din lemn, cu griful îndoit, având zece strune, cu acordajul re-la-re-sol, cu gâtul îngust şi fără laduri, cu acordaj ca la vioară, astfel încât prin poziţionarea degetelor, care iau acord, şi ciupiturile de la mâna dreaptă, care ţine în mână un mediator, iese un acompaniament arhaic românesc. Mie îmi face plăcere să ştiu că pot să mă auto-acompaniez la acest instrument minunat.

Continuarea interviului cu Stela Botez și câteva secvențe din concert le puteţi asculta mai jos.

A consemnat: Iulia Kaupert, redactor coordonator MTVA, emisiunile în limba română

Foto: Iulia Kaupert

Cavalcada dansului popular la Festivalul folcloric „Perinița” din Jula

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 iunie 2017, 11:53

La Centrul Cultural Românesc din Jula a avut loc vineri, 9 iunie, cea de-a 25-a ediţie a Festivalului de cântece şi dansuri populare „Periniţa”, eveniment organizat de către Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria. Cu acest prilej, au evoluat solişti şi formaţii artistice de dansuri populare din școlile în care se învață limba română în Ungaria din cele trei județe: Bihor, Bichiş şi Ciongrad. Întâlnirea culturală între copiii români, dascălii lor şi spectatorii din Jula s-a concretizat pe scena festivalului „Perinița”, într-o evoluţie armonioasă şi complexă. Păstrătorii de tradiţii din: Aletea, Bătania, Chitighaz, Cenadul Unguresc, Jula, Leucușhaz, Săcal, au reuşit, şi de această dată, să transmită emoţii publicului, prezentând un program variat, oferit de solişti vocali și grupuri folclorice, dar și multe formaţii de dansuri populare.

După cuvintele de bun venit și de deschidere a celei mai noi ediții a festivalului rostite de către președintele AȚRU, Tiberiu Juhász, primii care au evoluat pe scenă au fost elevii Școlii generale „Nicolae Bălcescu” din Jula, instruiți de către coregraful Ioan Andrei Nedro. Elevii claselor 1–2 au prezentat un buchet de dansuri românești: Sârba de la Aletea, Hora mare și Lugojana. Dansatorii claselor 3–4–5 de la școala din Jula au pus în scenă Dansuri din Chitighaz și coregrafia „Drumul spre casă”, iar cei de clasele 6–8 au interpretat dansuri din Micherechi. Următorii protagoniști au fost dansatorii ansamblului „Doina Bihorului”, conducător Gheorghe Gros. Aceștia au deschis și festivalul cu dansul „Perinița”, iar în continuarea programului au prezentat, alături de dansatorii de la școala din Leucușhaz, Cenadul Unguresc și Săcal, dansuri din Banat și Bihor.

Școala generală „Lucian Magdu” din Bătania a pus în scenă o horă moldovenească, iar corul școlii a prezentat un program de cântece populare împreună cu micii soliști: Viviana Sarca, Roland Ristin și Reka Misik. Aceștia au fost pregătiți de profesoarele Andreea Szenes și Zsuzsana Marta. Școala din Chitighaz a pregătit pentru acest eveniment dansuri populare locale, instruiţi fiind de Csapó Magdolna, după care a intrat în scenă Ansamblul școlii de artă „Kaláris” din Chitighaz. Grupul vocal al Școlii generale din Aletea, condus de profesoara Simona Müller, a interpretat cântecele populare „Floare de mălin” și „Lucru mare-i omenia”.

Festivalul a fost încheiat de Ansamblul Păstrătorilor de Tradiții, format din elevii Liceului românesc „N. Bălcescu” din Jula, coregraf Ioan Andrei Nedro.

Interlocutori: Tiberiu Iuhas, președinte AȚRU; Gheorghe Gros, coregraf, Chitighaz; Ioan Andrei Nedro, coregraf, Jula

Reporter: Ștefan Crâsta, redactor, MTVA / emisiunile în limba română

După festival, toţi elevii participanţi au fost răsplătiţi cu o masă de prânz şi, la fel ca în fiecare an, cu un program relaxant la Băile Cetăţii din Jula.

A consemnat Anca Becan, redactor, Foaia românească

Foto: Foaia românească