Haralambie de ciumă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 10 februarie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:10

La 10 februarie se prăznuieşte Sf. Mucenic Haralambie. Se crede că el este apărător împotriva bolilor şi patron al animalelor domestice. Cele două atribute ale Sfântului Haralambie sunt motivate chiar de timpul când este rânduit a se prăznui de către Biserica Ortodoxă: în februarie, ultima lună a iernii, când se spune că vremea e capricioasă, când viscole, când cald şi când bolile pot să se răspândească, dacă nu e suficient de ger ca să fie stârpite sau nu se respectă ziua, dacă ne gândim la credinţa populară.

(varianta radiofonică a rubricii)

Cum ar trebui respectată sărbătoarea? Nu cu nelucru, cum am fi tentaţi să credem, fiind sărbătoare, ci prin post, dacă se poate negru. Zice Sfântul Haralambie (consemnat într-o legendă): „Nu doresc alta nimic,fără numai atâta, că cel ce va ţine ziua mea şi va posti-o, adică nu va mânca nimic în decursul ei, de acela să nu se apropie nici o boală! Şi Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa”.

La Sfântul Haralambie, coliva este alimentul ritual reper. Prin Oltenia se ştie că e bine ca în această zi să se ducă la biserică mere, colivă şi colaci, să fie date pentru sufletele celor morţi. Coliva se foloseşte şi la ungerea pomilor fructiferi, colivă sfinţită, astfel pomii vor fi roditori peste măsură. Cum coliva se face din grâu, şi boabele de grâu sunt cinstite în această zi. Se duc la biserică, se sfinţesc şi se dau apoi la păsări şi la animale. Vor fi astfel ferite de boli.

Prin judeţul Mehedinţi se crede şi azi că Haralambie este pus de Dumnezeu mai mare peste vite. Lui i se datorează sporul turmei şi ferirea de boli. Când vorbim de colivă ne-amintim şi de apa sfinţită.

Azi oltenii plătesc preotului  să le sfinţească apa, bună contra bolilor. E aghiazma mică.

Fiind sărbătoare, e bine să se dea de pomană colăcei şi turte dulci cu miere. Se duc colaci la biserică şi sfinţiţi se dau la săraci pentru a-l îmbuna pe Sfântul Haralambie să nu dea drumul ciumei printre oameni.  Sărbătoarea se ţine şi pentru a scoate pe diavolul din om.[1] Sfântul Haralambie e sfântul care ia sufletul omului. Cui lucrează în această zi îi iese greu sufletul şi se tot roagă:

Treci zi, treci noapte

Apropie-te moarte.

Dar mai bine: Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Th. D. Speranţia, op. cit., col. II, f. 209.

Ajunul Crăciunului – tradiții și obiceiuri!

Publicat de Andra Radu, 24 decembrie 2019, 10:00

În Ajunul Crăciunului, gospodinele pregătesc covrigi, colaci (care, în tradiţia populară, trebuie să amintească de înfăşurarea unei mâini cu degetele întinse aparţinând Crăciunesei, care a ajutat-o pe Maica Domnului la naşterea pruncului şi căreia i-au fost tăiate mâinile).

Colacii sunt pregătiţi pentru colindătorii care vor veni să ureze pe la casele gospodarilor. Covrigii sunt daţi colindătorilor copii, colăceii sunt pentru colindătorii mai numeroşi, iar colacii vor fi pentru flăcăi.

De asemenea, se pregătesc turtele, care se mai numesc şi „scutecele Domnului”, amintind de cele care au fost folosite la naşterea Mântuitorului.

În seara de Ajun, stăpâna casei merge în „casa mare”, aşează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roşu, la dreapta sticlei farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, perje (prune) fierte, iar în cele patru colţuri ale mesei câte un colac.

Sfinţirea mesei de Ajun şi vestirea Naşterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoţi şi însoţitorii acestuia.

În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru. E indicat chiar să se ajuneze până se iveşte prima stea de seară, care aminteşte de steaua observată de magii de la Răsărit. Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic şi astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc şi va fi mai demn pentru Sfânta Împărtăşanie.

Există credința că în Ajunul Crăciunului cerurile se deschid şi de acest moment nu se pot bucura decât oamenii buni, iar cetele îngereşti pot fi auzite doar de cei curaţi la suflete. Deschiderea cerului permite oricărui creştin să îşi pună o dorinţă, care cu certitudine se va îndeplini.

În seara lui Ajun, stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. De asemenea, fetele nemăritate roagă mamele să-l determine pe preot să zăbovească un timp pe laiţă şi să mănânce câte ceva, ca astfel peţitorii lor să nu întârzie.

Femeia care se ocupă de colacii pentru Crăciun se duce în grădină sau în livadă şi cu mâinile pline de aluat spune: „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”.

Alte gospodine, după ce dau pâinea în cuptor, nu uită imediat să spună: „cum e cuptorul, lopata plină de pâine, aşa să fie copacii, pomii plini de poame”.

În pregătirea Ajunului Crăciunului sunt implicaţi şi copiii de toate vârstele, care, cu mult timp înainte, s-au pregătit pentru a umbla cu colindatul.

Vlașii ochilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 februarie 2017, 05:00

În această săptămână două sunt sărbătorile populare de care nu ar trebui să uităm, cum nu trebuie să uităm de grija pentru sănătatea trupului și a minții.

Haralambie de ciumă

          La 10 februarie se prăznuieşte Sf. Mucenic Haralambie. Se crede că el este apărător împotriva bolilor şi patron al animalelor domestice.  Cele două atribute ale Sfântului Haralambie sunt motivate chiar de timpul când este rânduit a se prăznui de către Biserica Ortodoxă: în februarie, ultima lună a iernii, când se spune că vremea e capricioasă, când viscole, când cald şi când bolile pot să se răspândească, dacă nu e suficient de ger ca să fie stârpite sau nu se respectă ziua, dacă ne gândim la credinţa populară.

Cum ar trebui respectată sărbătoarea?

Nu cu nelucru, cum am fi tentaţi să credem, fiind sărbătoare, ci prin post, dacă se poate negru. Zice Sfântul Haralambie (consemnat într-o legendă): „Nu doresc alta nimic, fără numai atâta, că cel ce va ţine ziua mea şi va posti-o, adică nu va mânca nimic în decursul ei, de acela să nu se apropie nici o boală! Şi Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa”.

La Sfântul Haralambie, coliva este alimentul ritual reper.

Prin Oltenia se ştie că e bine ca în această zi să se ducă la biserică mere, colivă şi colaci, să fie date pentru sufletele celor morţi. Coliva se foloseşte şi la ungerea pomilor fructiferi, colivă sfinţită, astfel pomii vor fi roditori peste măsură. Cum coliva se face din grâu, şi boabele de grâu sunt cinstite în această zi. Se duc la biserică, se sfinţesc şi se dau apoi la păsări şi la animale. Vor fi astfel ferite de boli.

Prin judeţul Mehedinţi se crede şi azi că Haralambie este pus de Dumnezeu mai mare peste vite. Lui i se datorează sporul turmei şi ferirea de boli. Când vorbim de colivă ne-amintim şi de apa sfinţită.

Fiind sărbătoare, e bine să se dea de pomană colăcei şi turte dulci cu miere. Se duc colaci la biserică şi, sfinţiţi, se împart săracilor pentru a-l îmbuna pe Sfântul Haralambie să nu dea drumul ciumei printre oameni.  Sărbătoarea se ţine şi pentru a scoate pe diavolul din om.[1] Sfântul Haralambie e sfântul care ia sufletul omului. Cui lucrează în această zi îi iese greu sufletul şi se tot roagă:

Treci zi, treci noapte

Apropie-te moarte.

Dar mai bine: Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă.

Vlaşii ochilor

          Rostul casei îl ţine femeia. Grija casei este a femeii. Rânduielile casei sunt însă statornicite de bărbat. Aşa spune o veche vorbă românească şi ne-ntrebăm de unde izvorăşte ea? La 11 februarie se sărbătoreşte Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie Episcopul. Credinţa ortodoxă spune că el era cel ce tămăduia cu puterea mâinilor sale cele sfinte toate fiarele sălbatice care veneau în peştera unde îşi ducea veacul şi le însănătoşea. Puterea de tămăduire este păstrată ca idee şi în credinţa populară. Vlasie este socotit făcător de minuni, apărător al animalelor din gospodărie. Se crede şi că este protector al păsărilor de pădure. Odată cu ziua lui s-ar întoarce păsările călătoare şi li s-ar deschide ciocul, pentru a cânta. Cum păsările cerului sunt dorite, dar nu în holde, ziua de 11 februarie se ţine ca sărbătoare pentru ferirea recoltelor de stricăciunea păsărilor cerului.

Sărbătoarea Sfântului Vlasie se ţine de către femei şi de cele care au copii, şi de cele ce nu au, dar sigur în neam se găsesc rudă cu un nepot, cu un frate sau cu o soră mai mică decât ea. Femeile gravide însă văd o teamă de Sfântul Vlasie!!! Ca să nu facă vreun copil hidos, sau să vadă prin curte viţei cu două picioare sau pui cu două capete! Sărbătoarea se numeşte Vlasii ochilor şi se ţine pentru ferirea de bolile ochilor. Şi se ţine de către femei, pentru că, se spune, ele dau vederea bună a familiei, adică educaţia. Cum vezi lucrurile, aşa şi procedezi. De vezi negru în faţa ochilor, adică multă supărare şi puţină speranţă, tulburat vei fi, dacă vederea e limpede, şi sufletul e liniştit. Când urmezi sfatul bun al cuiva spui: Mi s-a luminat înaintea ochilor, adică văd limpede ce am de făcut.  Sănătatea ochilor dă sănătatea trupului, iar vorba spune:

E mai bună sănătatea

Decât toată bogătatea.

Doar dragostea e oarbă.        

Sărbătoarea, Sfântul Vlasie protejează şi averea. Se spune: cine se roagă de Sfântul Vlasie (adică lui), acela niciodată nu rămâne fără para în pungă. Cine a pierdut ceva, să se roage Sfântului Vlasie şi va găsi ce a pierdut. În afară de tinereţe! Asta trece ca un fum şi-ţi aduci aminte când vremea e de neîntors. La gura sobei îţi depeni însă amintirile, ce devin poveşti pentru copii! Sărbătoarea Vlaşii ochilor rămâne însă importantă pentru a avea limpezimea gândului şi a vederii!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Th. D. Speranţia, op. cit., col. II, f. 209.

Focul lui Sâmedru

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 24 octombrie 2016, 06:42

     Marele Mucenic de la Tesalonic, Sfântul Dumitru, este de regăsit şi în calendarul popular cu numele de Sâmedru. Dacă Sângiorzul (23 aprilie) încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedrul încuie vara şi desfrunzeşte codrul.

În această seară se face focul de Sâmedru, motiv de bucurie şi petrecere. Se aduce un brad din munte, se pune într-o groapă împreună cu lemne uscate şi se dă foc. Se adună în jurul focului tineri şi vârstnici. Femeile aduc covrigi, nuci, mere, pâine caldă, colăcei anume făcuţi şi unşi cu miere şi împart copiilor. Aceştia strigă:

Hai la Focul lui Sâmedru,

C-a tăiat popa iedu

Şi dă de mâncat la toţi,

Ca să aibă şi cei morţi.

Focul aprins are semnificaţiile focului funerar (în numele morţilor) şi ale focului regenerator prin sărirea peste flăcări a copiilor şi tinerilor, invocându-se astfel sănătatea.

Focul de Sâmedru este un act socializator, pentru că la el participă întreg satul, este focul tuturor şi al celor vii şi al celor morţi.

Locul ales pentru facerea focului nu este întâmplător: întotdeauna la răscruci, în afara spaţiului familial şi la el participă întreaga comunitate, fără restricţii.

Peste an focurile aprinse au roluri bine definite, iar participarea la aprinderea lor este restrictivă. Focurile de la Lăsatul Secului, de la Înălţare şi de la Sângiorz sunt făcute exclusiv de băieţi tineri sau bărbaţi. Joimărelele se referă numai la femei, de aceea focurile de Joimari sunt aprinse doar de ele. La Măcinici şi Alexii întreaga comunitate participă la facerea focurilor de curăţire a locurilor, dar fiecare la casa lui, în interiorul ogrăzii, delimitarea fiind strictă.

Focul de Sâmedru se face la răscruci şi se fac atâtea focuri câte cătune sunt sau câte grupuri mari doresc să-şi facă focul de Sâmedru. Copiii sunt cei ce aleg cu o zi înainte arinul ce va întreţine focul. Îi fac o groapă, îl îngroapă pe trei sferturi, în picioare şi îl vor aprinde în seara de 25/26 octombrie. Arinul este păzit pentru a nu fi „întinat”, pentru a nu i se atenua puterea purificatoare. În comuna Coşeşti, judeţul Argeş, cei ce păzesc focul sunt învestiţi de comunitate cu încredere că nimeni nu se atinge de acel loc. După aprinderea focului copiii strigă „Hai al focul lui Sâmedru” şi sar peste foc pentru a fi sănătoşi tot anul.

Femeile au însă o dublă sarcină. Ele aduc colaci, mere, nuci, struguri, covrigi pe care le împart copiilor. Se împart în numele celor decedaţi, de aceea focul de Sâmedru este şi un foc funerar. Puţini sunt cei ce ştiu (pentru că femeile nu vor să spună) că atunci când împart fructele de toamnă şi covrigii sau colacii, femeile mai aprind o lumânare pentru copiii „nenumiţi”, adică pentru cei ce „i-au lăpădat”. Cum nici vântul, nici pământul n-au ştiut de producerea avortului, nici acum nu se fac mărturisiri, dar se aprinde lumină ca pentru orice creştin care a murit fără lumânare.

Femeile se ştiu între ele. Vede şi preotul satului care participă la focul lui Sâmedru, nici el nu vorbeşte, pentru că ar încălca taina spovedaniei. Dar aprinderea lumânărilor pentru copiii „nenumiţi” e o spovedanie în văzul lumii.

Până la urmă, toate-n lumea asta se află şi nu te poţi călători cu sufletul împovărat de gestul necugetat sau disperat.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin