Crăciunul în Oltenia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 decembrie 2017, 11:53 / actualizat: 25 decembrie 2017, 13:05

Sărbătoarea Crăciunului este momentul dezvăluirii multor reminiscenţe folclorice de ordin mitologic.

Bătrânul Crăciun apare în conştiinţa colectivităţii deopotrivă ca o semidivinitate arhaică şi ca o semidivinitate creştinizată.

(varianta audio a rubricii)

Datinile şi obiceiurile populare abundă la sfârşit de decembrie, având ca apogeu Noaptea de Anul Nou.

În spaţiul etnografic oltenesc sunt de reperat credinţe populare având ca suport material obiecte investite polisemantic.

„Colindele” sunt beţe confecţionate din lemn de alun, arbust cu semnificaţie magică. Acestea se taie înainte de Ignat, se pun la uscat până în seara zilei de Ajun (23 decembrie) şi se ornamentează prin afumare cu romburi albe şi negre, dispuse alternativ. Ele reprezintă opoziţia dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte. În dimineaţa zilei de Ajun se înfig în morminte de către copii, ca liant între Lumea cu Dor şi cea fără Dor.

Băieţii au la ei fie o sticluţă de parfum (fie făină de grâu) şi stropesc fata cu care şi-ar dori să fie tot anul următor.

Bătrânele sunt atente să constate care fată nu-i admirată de nici un bărbat, necorespunzând astfel normelor de conduită şi criteriilor estetice, repere în mentalitatea satului patriarhal.

Oferirea în dar de colindeţi a merelor, precum şi punerea acestora în bradul de Crăciun trimit cu gândul la începuturi. Alături de brad şi stejar, reputatul etnolog Romulus Vulcănescu consideră mărul un pom sacru, dominând peisajul paradisiac. Raiul este imaginat ca un arbore cosmic cu mere de aur, sub care se găseşte adesea patul soţilor.

Un colind din zona Olteniei aminteşte această imagine:

La doi meri şi la doi peri

                                    Florile dalbe, flori de măr!

                                    E un pat mare-ncheiat,

                                    Cu scânduri dalbe de brad,

                                    Cu stâlpi strupiţi de fag.

                                    Iar în pat ce-i aşternut?

                                    Dar acolo cine-mi doarme?

                                    Doarme domnul ăstor case,

                                    Ăstor case luminate

Şi cu doamna dimpreună,

                                    Cu-ai lui mândri coconaşi,

                                    Că-s frumoşi şi drăgălaşi

                                    Cu chipuri de feţi-frumoşi,

                                    Iar din spate şi din piept

                                    Luna şi cu soarele.

La Argetoaia, în judeţul Dolj în Ajunul Crăciunului se practică un obicei inedit: clocitul. Pentru ca în ograda gospodarului să fie mulţi pui în anul următor, primului venit în Ajun i se cere „să clocească”. Acesta este aşezat după uşă şi rugat să stea liniştit câteva minute, aşa cum stă cloşca în cuibar. Şi, pentru a fi bună dispoziţie tot timpul în casa gazdei, oaspetele e invitat să cotcodăcească.

Fiind o mare sărbătoare de Crăciun nu se bea cu orice pahar, ci cu „paharul de zile mari”. Este de reperat expresia derivată din obicei: „Daţi-mi paharul Crăciunului”. Acest pahar se dă mai întâi preotului când vine cu Crăciunul, apoi beau şi oaspeţii. Paharul este ornamentat cu desene reprezentând pâinea şi viţa de vie.

Toate acestea se practică în credinţa că astfel se asigură bunăstarea şi fericirea comunităţii, valenţele apotropaice ocupând loc prioritar în susţinerea motivaţiei transmiterii peste timp.

Ca să-ți stea norocul în casă, trebuie să primești colindătorii!

Foto: din spectacolul Povești la gura sobei, Teatrul Național din Craiova, 2015

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sacrificarea porcului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 17 decembrie 2017, 19:00 / actualizat: 17 decembrie 2017, 20:03

Din această zi şi până la Crăciun porcii sunt foarte trişti. Parcă ar şti că le-a venit vremea. Ca şi la oameni presimţirea că se apropie sfârşitul e o stare de preştiut, parcă ar şti şi trebuie să se pregătească. Din ziua de Ignat se adevereşte şi vorba: „Paşte fundul, Crăciun sătul”. După tăiatul porcilor se umple cămara gospodarului cu „bucături”, bucăţi de carne prăjite în untura de porc şi păstrate în garniţă.

(varianta audio a rubricii)

„Ignat, Ignat, porc umflat”  e o altă vorbă care aminteşte tot de prea plinul acestei zile, pentru cine are porc.

Se spune că la naştere o ursitoare, una din cele trei toarce firul vieţii. Peste ani firul trebuie îngrijit pentru a nu se rupe nefiresc. Cum anul e pe sfârşite, îmbătrâneşte, şi fuiorul îşi toarce firul, bine e să ne-amintim de Inătoare, nevasta lui Ignat.

În Oltenia prinderea şi înjunghierea porcului reprezintă un adevărat ritual. Femeile nu asistă, că sunt miloase şi dacă ţi-e milă de animal, se-ntăreşte carnea pe el. De unde şi vorba: Are şoricul gros, vorbă spusă unuia de care ţi-a fost milă şi te-a cam înşelat.

În Oltenia după sacrificare porcul e-ncălecat de un copil,  ca să-ţi stea norocul în casă şi să nu se strice carnea până la Crăciun. Şi cum, după înjunghiere se face animalului semnul crucii după ceafă, că aşa se-nchină răposatul, să te-mpaci cu despărţirea, tot aşa se face semnul crucii cu sângele porcului pe fruntea copiilor, ca să-ţi rămână semnul bun în casă, pe chipul cel mai curat, al copilului. Şi se spune: La anul şi la mulţi ani cu sănătate!

Pe vremuri se făceau opinci din şoriciul porcului, azi doar bidinele din păr de porc.

Bătrânele ştiu că trebuie să ferească grăsimea, să nu fure vreo fermecătoare şi din ea să facă mai apoi „din cele necuvenite”.

Şi nici băşica porcului nu e de lepădat. Copiii pun bănuţi în ea şi-i zornăie sub ninsoarea de gânduri bune a serilor la colindeţi.

Nevasta lui Ignat este Inătoarea. În credinţa populară este o femeie urâtă şi urâcioasă, opăreşte mâinile femeilor care torc în zilele până la Sfântul Ioan Botezătorul. Se zice că, dacă torc, „ridică furca împotriva crucii”  şi în consecinţă „li se torc zilele” (se scurtează). Doar de tors sunt păsuite, de făcut bucate şi curat şi de-ngrijit animalele de-au mai rămas prin bătătură, nu le scuteşte nici Sfintele sărbători.

Ignatul vesteşte sărbătorile cele mari!

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Crăciunul pe stil vechi la românii din Negotin, Serbia (6-7 ianuarie)

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 ianuarie 2017, 17:00

Separarea Bisericii Ortodoxe în Stil Vechi și Nou a avut loc în anul 1023, când la Constantinopol s-a decis trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

În noaptea de 6-7 ianuarie românii din Serbia sărbătoresc, prin tradiții păstrate din generații,Crăciunul. Se cântă colinde care încep cu invocația: ”Colindreți, colindreți, ușile descuieți!”. Copiii au bâtele confecționate din lemn de gorun, ornamentate cu desene romboidale în alb-negru (reprezentând viața-moartea, ziua-lumina) prin tehnica afumării. Colindele astfel confecționate, care amintesc de bețele pe care le au colindătorii din Munții Mehedinților, ca și textele colindelor sunt argumente pentru identitatea culturală a românilor de pretutindeni. Vă oferim trei repere din comunitățile românești din Kladovo, Negotin, Bor.

Detalii în radioreportajul următor:

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin