Sâmbăta Paştelor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 aprilie 2017, 05:00

Noapte-cumpănă între ani întristare şi bucurie, între restrişte şi speranţa reînvierii, sâmbăta Paştelui reuneşte practici şi ritualuri precreştine şi creştine care conferă atribut de noapte magică. Lumina este elementul esenţial al trecerii dintre noaptea Morţii spre Noaptea Mântuirii, iar aprinderea lumânărilor la ceasul-cumpănă, lumină luată de la lumânarea preotului care a slujit înseamnă trimiterea semnului de izbăvire dinspre Lumea Întunericului spre Lumea credincioşilor. În acel moment marcat prin sunetul clopotelor, prin cântarea specifică „Hristos a-nviat din morţi” şi prin luminile care risipesc tristeţea răstignirii pe cruce se dau lumânări aprinse în numele celor ce au murit fără lumânare. Sunt gesturi rituale care împacă lumile. Lumânarea aprinsă în Noaptea Învierii se aduce acasă, se stinge pe pragul de sus al uşii de la intrare şi se păstrează în casă pentru a fi folosită în momentele de furtună (tunete sau fulgere puternice) sau în cele de spaimă nejustificată.

(varianta audio a rubricii)

Femeile duc la morminte coşuri cu alimente rituale din care nu lipsesc ouăle roşii şi cozonacul (în unele zone şi pasca). Ouăle roşii sunt simbolul sângelui Domnului iar forma cozonacului este similară cu cea a sicriului. Se evocă astfel elementele de rit funerar transformate însă după miezul nopţii în alimente specifice mesei de sărbătoare.

Oul este considerat simbol creştin al patimilor lui Iisus. Este însă şi un obiect învestit cu afecţiune, de aceea este dat în dar, iar ciocnitul ouălor este tot gest de afecţiune şi „pe luat”, pentru că bucuria şi sărbătoarea se-mplinesc în comuniune, nu în singurătate.

Oul este şi simbolul universului, simbol străvechi al credinţelor, despre fecunditate. Arhivele etnografice din prima jumătate a secolului XX atestă concepţia milenară a ţăranului român: „pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul; iar vârful este cerul; el stă pe ape”.

La bucurie excesivă sunt îngăduite şi credinţe cu atribut de singularitate: „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când”.[1]

Noaptea Învierii este prag între Săptămâna Patimilor şi Săptămâna Luminată, într-un drum imaginar către izbânda luminii.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator Grupul operativ, Departamentul Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Bogdan Dănescu

[1] Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 247.

Vasilopita

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 ianuarie 2017, 20:53

Grecii craioveni au tăiat Vasilopita

Sărbătoarea  tăierii plăcintei Sfântului Vasile cel Mare – numită Vasilopita – este unul din obiceiurile de iarnă foarte importante pentru greci, obicei păstrat cu sfințenie și la Comunitatea Elenă din Craiova.  An de an, membrii comunității, tineri și vârstnici dar și  filoeleni, se întâlnesc într-una din zilele de după praznicul Sfântului Vasile cel Mare și sărbătoresc cu dansuri, cântece, băutură și mâncare tradițională.

Legenda spune că,  pe vremea când  Sfântul Vasile era Episcop de Cezareea, prefectul de Capadocia a vrut să jefuiasacă  orașul. Atunci, Sfântul Vasile a adunat de la locuitori  tot aurul pe care îl aveau, în bijuterii și monede, spre a-l oferi prefectului și a evita astfel jaful și distrugerea.  Prefectul însă, rușinându-se în fața gestului locuitorilor, a plecat fără să ia nimic.   Sf. Vasile, care nu mai știa ce și cui să dea înapoi, a hotărât să se pregătească mici plăcințele în care a pus câte o monedă sau obiect de aur din cele strânse de  la localnici, astfel fiecare primind  înapoi  ce a găsit. Și cum grecii erau marinari și nu se întorceau toți din calatorie la 1 ianuarie, Vasilopita continua să se pregătească în fiecare oraș-port până în ziua în care se întorcea și ultima corabie.

Vasilopita este preparată de gospodina casei din cocă de cozonac în care se pune și o monedă, tradiția spune că trebuie să fie de aur, iar cel ce o va găsi în bucățica lui de plăcintă, se spune că va fi norocos în anul care începe.

Capul familiei este cel care taie Vasilopita, primele 3 felii  pentru Iisus, Fecioara Maria şi Sfântul Vasile apoi, câte o felie pentru fiecare membru al familiei sau fiecare invitat, începând cu cel mai vârstnic și terminând cu cel mai tânăr.

Ludovic Vulea, Radio România Oltenia Craiova