Blagoveşnicul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 martie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:09

„A doua zi de Blagoveştenie nu se lucrează, că sunt părinţii Blagoveştenilor şi e rău de lingoare”.[1] Este a treia zi din ciclul sărbătorii Buna-Vestire ţinută îndeosebi pentru protejarea sănătăţii oamenilor şi animalelor şi pentru a nu fi ceartă în familie. „Nu se sfădeşte nimeni cu nimeni, nici chiar copii în casă nu se ocărăsc, nici nu se bat în acea zi, căci cine s-ar sfădi sau s-ar bate, peste tot anul se sfădeşte sau se bate”. Este şi Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, cel ce a adus Vestea cea mare Maicii Domnului: va avea un fiu şi „Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

(varianta radiofonică a rubricii)

Blagoveşnicul se respecta cu nelucru pentru că Sfântul Gavriil, se crede, e cel ce ia sufletele oamenilor şi încălcarea interdicţiei ar aduce moarte. Este ziua când se cinsteşte Maica Domnului făcătoare de minuni. În cele trei zile cât este sărbătoarea Bunei Vestiri nu se macină făină, nici mălai, se crede că nici peştii nu o mănâncă, iar presărată pe lângă un pom acesta nu ar mai rodi. Nu se macină, se spune, ca să nu se macine viaţa, pentru că aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil a adus vestea unei vieţi fără prihană şi veşnică, încălcarea interdicţiei de a lucra ar putea atrage contrariul, moartea sau nerodirea (care e tot un fel de moarte, faci umbră pământului de pomană). Se pot însă activa resorturile nebănuite ale rodirii prin transferul energiei datorat puterii cuvântului. În judeţul Argeş este viabilă practica de a înconjura pomul, se tămâie (spre alungarea maleficului), se fac zgomote (pentru îndepărtarea insectelor dăunătoare sau a rozătoarelor) şi se spune: „Dacă nu rodeşti, te tai!”. De teama singurătăţii, pomul va rodi. În fapt „rodirea”, continuarea vieţii prin rod (sau naşterea pruncului) semnifică anularea singurătăţii. Un om singur este înstrăinat, „cu suflet pustiit”, iar pomul fără rod e sortit pieirii. Faci umbră pământului de pomană este reflexul singurătăţii şi al inutilităţii. În comuna Runcu, judeţul Gorj de Blagoveştenie se făcea praznic. Umbla preotul cu steagul pe deal şi se făcea nedeie. Fetele mergeau la gârlă şi acolo făceau horă, o horă a lor, numai a tinerelor întru întâmpinarea Bunei-Vestiri. Când începea cucul să cânte toată lumea se bucura şi nu uitau să spună:

Mulţi ani buni cu sănătate

Şi noroc să am la toate.

Să fiu orişicând voios,

Fericit şi bucuros.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1995, p. 21.

Blagoveşnicul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 martie 2019, 05:00

„A doua zi de Blagoveştenie nu se lucrează, că sunt părinţii Blagoveştenilor şi e rău de lingoare”.[1] Este a treia zi din ciclul sărbătorii Buna-Vestire ţinută îndeosebi pentru protejarea sănătăţii oamenilor şi animalelor şi pentru a nu fi ceartă în familie. „Nu se sfădeşte nimeni cu nimeni, nici chiar copii în casă nu se ocărăsc, nici nu se bat în acea zi, căci cine s-ar sfădi sau s-ar bate, peste tot anul se sfădeşte sau se bate”.

(varianta audio a rubricii)

Este şi Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, cel ce a adus Vestea cea mare Maicii Domnului: va avea un fiu şi „Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Blagoveşnicul se respecta cu nelucru pentru că Sfântul Gavriil, se crede, e cel ce ia sufletele oamenilor şi încălcarea interdicţiei ar aduce moarte. Este ziua când se cinsteşte Maica Domnului făcătoare de minuni. În cele trei zile cât este sărbătoarea Bunei Vestiri nu se macină făină, nici mălai, se crede că nici peştii nu o mănâncă, iar presărată pe lângă un pom acesta nu ar mai rodi. Nu se macină, se spune, ca să nu se macine viaţa, pentru că aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil a adus vestea unei vieţi fără prihană şi veşnică, încălcarea interdicţiei de a lucra ar putea atrage contrariul, moartea sau nerodirea (care e tot un fel de moarte, faci umbră pământului de pomană).Se pot însă activa resorturile nebănuite ale rodirii prin transferul energiei datorat puterii cuvântului. În judeţul Argeş este viabilă practica de a înconjura pomul, se tămâie (spre alungarea maleficului), se fac zgomote (pentru îndepărtarea insectelor dăunătoare sau a rozătoarelor) şi se spune: „Dacă nu rodeşti, te tai!”. De teama singurătăţii, pomul va rodi. În fapt „rodirea”, continuarea vieţii prin rod (sau naşterea pruncului) semnifică anularea singurătăţii. Un om singur este înstrăinat, „cu suflet pustiit”, iar pomul fără rod e sortit pieirii. Faci umbră pământului de pomană este reflexul singurătăţii şi al inutilităţii. În comuna Runcu, judeţul Gorj de Blagoveştenie se făcea praznic. Umbla preotul cu steagul pe deal şi se făcea nedeie. Fetele mergeau la gârlă şi acolo făceau horă, o horă a lor, numai a tinerelor întru întâmpinarea Bunei-Vestiri. Când începea cucul să cânte toată lumea se bucura şi nu uitau să spună:

Mulţi ani buni cu sănătate

Şi noroc să am la toate.

Să fiu orişicând voios,

Fericit şi bucuros.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1995, p. 21.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 iunie 2017, 05:00

Sunt Gabriela Rusu-Păsărin și vă propun să lecturați și să ascultați o filă de calendar popular românesc!

La 29 iunie se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Este Sân Petru de vară, cel ce orânduieşte căldura şi ploile şi cel ce are grijă să sfarme, să mărunţească piatra. De se-aude în această perioadă tunând şi „uruind”, se spune că Sfântul Petru sfarmă piatra să nu dea grindina.

Sfântul Petru este „chelarul curţii dumnezeieşti, fiind mai mare peste grânare, din care trebuie să împartă animalelor”.[1] El este de-a dreapta Domnului şi participă la judecarea oamenilor. Uneori judecă singur, pe cei beţivi. Este de-ajuns doar Sfântul Petru la judecată spune o bătrână din Gorj, că destul a avut noroc beţivul pe pământ (norocul beţivului este ştiut), aşa că n-o să aibă şi norocul de a se înfăţişa în faţa Domnului. Ajunge Sfântul Petru care, se crede că e respectat, îndrăgit dar şi de temut, pentru că are ceva şi din sfânt, şi din om. Legendele despre el amintesc că a avut şi îndeletniciri lumeşti: a băut la cârciumă, a avut o drăguţă pescăriţă.

Dumnezeu l-a ales pentru a-i sta de-a dreapta. De ce tocmai pe el? Poate pentru că umblă printre oameni, cum şi Diavolul are întrupări omeneşti, de nici nu ştii când este printre ei. Omul este un punct de echilibru între lumi. El poate coborî în Infern, dar se poate ridica şi la cer. Fapta şi tovărăşia îi determină drumul cel fără de-ntoarcere.

Când se-nfurie Sfântul Petru, ca oamenii, de’!, plesneşte din bici. Din sfârcul biciului sar scântei care, căzând pe pământ, se prefac în licurici. Licuricii arată calea rătăciţilor prin pădure. De licurici se teme şi cucul, cel care începe să cânte la Blagoveştenie şi tace la Sînpetru, când i se leagă limba, i se îneacă clonţul în orz. Se preface în uliu până la Bunavestire. Se ştie din poveşti că un singur naş a avut cucul şi acela a fost Sîn Petru.

La sărbătoarea Sfântului Petru se taie un pui de găină şi omul, lepădându-l, zice: să fie pentru pagubă![2]  De pagubă să nu-i fie, dar să-l lepede, gata tăiat în ograda cui i-e drag!

Sîn Petru de vară nu se poate uita, pentru că oamenii scrutează cu privirea întunericul pentru a vedea licuricii şi răsăritul constelaţiei „Găinuşa”. E timpul când şi cucul tace.

Trei zile se ţine sărbătoarea, începând cu data de 29 iunie.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsrin, realizator în Grupul Operativ al Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 80.

[2] I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 308.

Blagoveşteniile. Ziua cucului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 martie 2017, 05:00

Tradiții: o rubrică realizată de Gabriela Rusu-Păsărin, Radio România Regional

Bătrânii noştri cred că de existenţa cucului este legată însăşi viaţa şi chiar sporul de muncă al oamenilor.  Cucul, prin cântatul său la date fixe, marchează succesiunea a două fenomene astronomice, echinoxul de primăvară şi solstiţiul de vară. Iar bunavestire, este o poveste.  Fiind de genul masculin, el, cucul, a aflat ceea ce ştia tot satul: că soaţa îl înşală. Aşa că o părăseşte (scena  nu e cinematografică iată, ci ancestrală) şi îi spune să-l caute, să-l strige, între Blagoveştenie şi Sânziene. Începe ea, Sava să strige la echinoxul

de primăvară şi îi tace guriţa la solstiţiul de vară.

(varianta audio a rubricii)

Cucul este pretext de melancolie în cântecele de dor şi jale simbolizând nefericirea, despărţirea, singurătatea.

Să fii iubit şi să mai ai şi bani, asta da noroc! Norocul este invocat de Blagoveştenie astfel:

• la auzul primului cântat al cocoşului bine  e s-avem un ban în buzunar,  se va-nmulţi!
• femeile pe vremuri căutau potcoave de cai morţi (nu-i o figură de stil, e un adevăr), sau un bănuţ de argint, pe care le puneau în pragul uşii, în credinţa că astfel vor avea o viaţă lungă şi belşug în casă.
• grijă şi pentru suflet, tot contra singurătăţii, pe vremuri pe pragul uşii se puneau pâine şi sare, hrană pentru îngeri.

Este ziua când se dezleagă limba păsărilor şi bine e, când auzi primul cântat al cucului, să-ţi pui o întrebare, în gând, în funcţie de vârstă:

Tinerii zic:

Cucule, Voinicule,

Câţi ani îmi vei da

Până mă voi însura?

Bătrânii, ca bătrânii, mai prevăzători cu anii, zic:

Cucule, Puicucule,

Câţi ani îmi vei dărui

Până ce eu voi muri?

Numărând glasurile, se află câţi ani sunt… de bine! Să nu se uite nici avertismentul bătrânilor, pentru a alunga singurătatea: cine se însoţeşte la tinereţe cu pupăza, ajunge la

bătrâneţe cuc! Cucul prevesteşte şi norocul. Noroc ai dacă eşti sănătos, fericit şi cu bani în buzunar. Veselie, acesta-i cuvântul definitoriu pentru Bunavestire.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 iunie 2016, 09:18

O rubrică de Gabriela Rusu-Păsărin

S-a lăsat postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Postul Sâm-Pietrului (lui Sân Petru) este socotit mijlocul verii agrare. Şi cum mijlocul (miezul) este cel mai bun, perioada este a secerişului, când ţăranul se bucură de aurul grânelor dătător de viaţă şi nemurire.

Postul lui Sân Petru se ţine ca să nu fie foamete şi mai ales grindină. Se crede că trei zile sunt importante ca post, zilele în care Sf. Petru fierbe piatra-n cer, o mărunţeşte, o topeşte şi astfel nu va mai cădea grindină.

Femeile nu lucrează,  pentru că pot trece Frumoasele şi le pot stâlci trupul.

Sfântul Petru e respectat şi pentru că el ţine cheile raiului, el e cel ce-i primeşte pe cei drepţi. Cine ştie cine e drept şi cinstit în această lume? Sfântul Petru! De aceea nu trebuie mâniat, ca să fie judecata dreaptă.

Iar femeile respectă sărbătoarea şi pentru ele, şi pentru familie, şi pentru morţi. Pentru ele, pentru a nu fi stâlcite de Frumoasele ce vin de nici nu ştiu de unde şi mai ales când vin, pentru familie, pentru a fi toţi sănătoşi, pentru că femeia dă sănătatea copiilor şi tot ea o întreţine. Sărbătoarea e ţinută şi pentru morţi, pentru că sunt Moşii lui Sân Petru, în preziua Sărbătorii (28 iunie). Pomana trebuie să fie din lapte, caş, brânză, mere dulci (se şi numesc mere de Sân Petru) şi lumânări.

Mai ales femeile care au copii morţi nu uită de această sărbătoare. Iar merele de Sân Petru sunt cu un rost: doar femeile tinere au voie să mănânce aceste prime mere, de vară, cele bătrâne aşteaptă până la Sfântul Ilie. Şi nu mănâncă până nu dau de pomană.

Postul lui Sân Petru este mijloc de vară agrară şi timp de seceriş, bogăţie şi bucurie privind spre porţile Raiului, ale căror chei sunt la Sfântul Petru!

La 29 iunie se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Sân Petru de vară este cel ce orânduieşte căldura şi ploile şi cel ce are grijă să sfarme, să mărunţească piatra.

Sfântul Petru este „chelarul curţii dumnezeieşti, fiind mai mare peste grânare, din care trebuie să împartă animalelor”.[1] El este de-a dreapta Domnului şi participă la judecarea oamenilor. Uneori judecă singur, pe cei beţivi. Este de-ajuns doar Sfântul Petru la judecată spune o bătrână din Gorj, că destul a avut noroc beţivul pe pământ (norocul beţivului este ştiut), aşa că n-o să aibă şi norocul de a se înfăţişa în faţa Domnului. Ajunge Sfântul Petru care, se crede că e respectat, îndrăgit dar şi de temut, pentru că are ceva şi din sfânt, şi din om. Legendele despre el amintesc că a avut şi îndeletniciri lumeşti: a băut la cârciumă, a avut o drăguţă pescăriţă.

Dumnezeu l-a ales pentru a-i sta de-a dreapta. De ce tocmai pe el? Poate pentru că umblă printre oameni, cum şi Diavolul are întrupări omeneşti, de nici nu ştii când este printre ei. Omul este un punct de echilibru între lumi. El poate coborî în Infern, dar se poate ridica şi la cer. Fapta şi tovărăşia îi determină drumul cel fără de-ntoarcere.

Când se-nfurie Sfântul Petru, ca oamenii, de’!, plesneşte din bici. Din sfârcul biciului sar scântei care, căzând pe pământ, se prefac în licurici. Licuricii arată calea rătăciţilor prin pădure. De licurici se teme şi cucul, cel care începe să cânte la Blagoveştenie şi tace la Sînpetru, când i se leagă limba, i se îneacă clonţul în orz. Se preface în uliu până la Bunavestire. Se ştie din poveşti că un singur naş a avut cucul şi acela a fost Sîn Petru.

La sărbătoarea Sfântului Petru se taie un pui de găină şi omul, lepădându-l, zice: să fie pentru pagubă!  De pagubă să nu-i fie, dar să-l lepede, gata tăiat în ograda cui i-e drag!

Sîn Petru de vară nu se poate uita, pentru că oamenii scrutează cu privirea întunericul pentru a vedea licuricii şi răsăritul constelaţiei „Găinuşa”.E timpul când şi cucul tace.

Trei zile se ţine sărbătoarea, începând cu data de 29 iunie.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

[1] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 80.