Au început câşlegii de iarnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 ianuarie 2020, 08:59 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:12

Perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti este cunoscută sub numele de Câşlegii de iarnă. Este momentul reinstaurării ordinii într-o viaţă marcată până acum de mese îmbelşugate, ospeţe şi petreceri dionisiace, acte menite să marcheze începutul anului tânăr. Nu întâmplător sfinţii de început de an sunt tineri şi nu întâmplător tinerii sunt cei ce aşteaptă câşlegii de iarnă. Este vremea şezătorilor, a întâlnirilor celor ce doresc să-şi împlinească viaţa prin căsătorie.

(varianta radiofonică a rubricii)

În cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează fetele, învăţate tot de bătrâne, au făcut practici rituale de aflare a ursitului. Mare este nerăbdarea lor de a şti dacă se căsătoresc în „ăst an” şi mai ales cum arată viitorul soţ! Aşa că nu e de mirare că practicile vor continua şi după încheierea sărbătorilor de iarnă.

De Sfântul Ion prin Moldova fetele ştiu un descântec pe care-l spun când se spală pe faţă cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc şi peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:

… eu cu mine te-oi lua,

În apa lui Iordan te-oi spăla,

Cu cămeşă de dragoste

Te-oi îmbrăca,

Cu brâu de dragoste

Te-oi încinge,

Coroană de aur

În cap ţi-oi pune,

Mândru mi te voi clăti,

Mândru te voi limpezi,

Ca argintul strecurat,

Ca maica ce te-a dat,

Ca soarele când răsare

Ca busuiocul cu floare…

Sunt aşteptate şezătorile, întâlnirile tinerilor, pe vremuri asistaţi de bătrâni. În acest cadru se stabilesc viitoarele familii, după ce-şi mărturisesc dragostea şi-şi dovedesc fidelitatea.

Între băieţi şi fete soarta aşază cumpăna dreaptă a judecăţii: băieţii, se spune, sunt mai „judecaţi”, cântăresc bine calităţile fetelor şi, implicit zestrea lor… chiar şi numai de frumuseţe. Asta până vine săptămâna oarbă! Fetele sunt mai nerăbdătoare. De unde vine nerăbdarea? Poate de la gândul că dacă sunt alese mai degrabă este semn că au calităţi evidente, sau poate de la gândul să nu rămână fete bătrâne şi „piatră-n casă” părinţilor.

Cu siguranţă nerăbdarea lor vine de la fire: sunt mai iuţi… aşa şi trebuie, doar ele rânduiesc casa. Îngrijesc apoi de toată familia şi mai ales duc grijile nemărturisite ale vieţii care tot pune cumpănă la mersul firesc al destinului. Altfel nici nu se poate. Că Dumnezeu a lăsat şi noapte şi zi, şi bucurie şi-ntristare, dar sentimentul ultim este de satisfacţie că nu ai făcut umbră pământului de pomană.

Câşlegii de iarnă au început!

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Dan Păsărin

Ciurica-i supărare!

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 iulie 2019, 05:00

Când e mare supărare, omul spune: „Din două, una… ori, ori” şi cale de mijloc nu mai e. Şi anul îl împărţise ţăranul în calendarul său tot în două: iarnă şi vară. Şi cum împărţirea, ruperea în două s-au separarea apelor nu-i lucru uşor de-mplinit, s-a pus pe seama unor divinităţi meteorologice care produc fenomene violente: tunete , fulgere sau viscole. Sunt circovii de iarnă (16-18 ianuarie) şi circovii de vară (15-17 iulie sau 16-18 iulie). Ei reprezintă „miezul”: circovii de iarnă, miezul iernii pastorale (începută la Sîmedru şi terminată la Sîngiorz) şi circovii de vară, miezul verii pastorale (de la Sângiorz până la Sâmedru).

(varianta radiofonică a rubricii)

Circovii de vară sunt răi. Se şi spune ca un avertisment pentru cine nu-i respectă: „o fi luat din circovi” sau „lovit de circovi”.Cum sunt socotiţi răspunzători de fenomene meteorologice năprasnice, tunete, fulgere, circovii încep cu supărare.Ziua de 15 iulie este rezervată în calendarul popular  unei reprezentări mitice în Panteonul românesc, năprasnică asemeni circovilor, numită Ciurica. Este ziua când nu trebuie să fie ceartă  în familie, ca să nu fie tot anul.Se crede că acela care va fi bătut în această zi, va fi bătut tot anul. Dar femeilor le este îngăduit să-şi bată bărbaţii, iar ei trebuiau să-ndure, o dată în an. Tot o dată în an femeia e „mai mare” ca bărbatul, de Bobotează şi tot o dată în an egală cu bărbatul, la 29 august.Numai o dată îi este îngăduit să-şi bată bărbatul, bănuim, cu vorba, că altfel chiar ar fi supărare, mai ales la olteni. Cine a mai pomenit cocoş bătut de găină?

Iar când găina cântă ca şi cocoşul e semn de piază rea!

Dar calendarul popular conferă egalitate femeii cu bărbatul.

Ciurica e sărbătoare ţinută cu sfinţenie în credinţa că să ne ferească Dumnezeu de bătaia ciungului şi de dragostea şchiopului, că de omul însemnat să-ţi tai poala şi să fugi. Iar vorba vine de la Chiric şchiopul, divinitate populară care a preluat numele de celebrare a sfântului mucenic Chiric din Calendarul ortodox consemnat la aceeaşi dată, 15 iulie.

„Astâmpără-te că vine Ciurica”! – este expresia cu care se ameninţă copiii neastâmpăraţi: bătaia şi cearta de Ciurica nu se uită tot anul! Se şi spune: rabdă un ceas şi îi trăi un an! Fără supărare de Ciurică şi tot anul va fi fără supărare! Ca şi: gura tăcută nu umblă bătută. Despre supărarea fiecăruia e bine să nu se vorbească, să n-aibă duşmanii de ce se bucura sau, după expresia istoricului Nicolae Iorga: „Nu întuneca cerul cu supărarea ta”. Şi mai ales „supărarea, oricât de adâncă ar fi, de azi pe mâine să n-o duci” (Ioan Slavici).

Foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Urcatul oilor la munte

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 21 mai 2019, 12:38

Novacii, capăt de lume. Aşa era odată aşezarea de la poalele muntelui Parâng. Începea pe la Pociovalişte, urma calea Gilortului însemnată cu pive şi joagăre până la Gura Văii, de unde începea Parângul.

(varianta radiofonică a rubricii)

Legenda spune că tare demult aici trăia un neam de uriaşi, pe care localnicii i-au numit Novaci.  Erau aşa de mari, că nu li se vedea capul din nori. Novacii nu erau singurii uriaşi din Carpaţii Sudici. Pe clinul dinspre şara Ardealului erau alţi uriaşi, Jidovii. Iar mai încolo, în şara Vâlcii spre Soare-răsare era o altă seminţie de jidovi. Legenda cu uriaşii Novaci nu s-a uitat, cum nu se uită zilele de sărbătoare ale novăcenilor de azi.

Sărbătorile munţilor răsună precum cântecul din fluierul novăcenilor, nu orice fluier, ci fluier din lemn de prun fiert în lapte de mioară. Acesta cântă mai frumos decât fluierul de foc din poveste. Sărbătoarea urcatul oilor la munte este chiar începutul marelui exod al turmelor spre stânele din inima munţilor. Dintotdeauna bacii împovăraţi de vreme respectă datina: se întâlnesc cu toţii în Pădurea de la Hirişeşti. Potecile munţilor adună precum izvoarele unui mare râu pe aceia care ţin ca tradiţia să nu piară. Aici, în Dumbravă, băciţele fac jintiţă. Bacii ridică foc înalt pentru ca jarul să rumenească berbecii, lucruri lumeşti cu care se deschide petrecerea cu lăutari: fluieraşii din Polovragi, taragotiştii din Novaci şi lăutarii din Câmpul Mare şi de mai departe. Şi chiar din Novaci. Pe vremuri echipa lui Constantin Gâlcă era ştiută până la şes, şi chiar până la Istambul. Acolo au cântat în 1937 în faţa lui Kamal Mustafa Ataturk. Aşa de mult i-a îndrăgit Ataturk, încât i-a plimbat cu un vapor peste strâmtoarea Bosfor şi le-a oferit în dar brâul său. Fluturau lăutarii din Novaci brâul lui Ataturk ca pe un steag al prieteniei legată prin cântec novăcean. Astăzi urcatul oilor la munte se păstrează şi ca o sărbătoare populară. Din 1968, de când localitatea Novaci a fost declarată oraş, sărbătoarea reuneşte ansambluri folclorice ciobăneşti din toată ţara.

Se întâlnesc în centru şi pornesc spre Dumbrava într-o paradă a portului popular ciobănesc. Dacă vremea nu ţine cu novăcenii şi plouă spre bucuria pământului, dar nu şi a lăutarului în zi de sărbătoare, atunci Casa de cultură din Novaci va fi locul de rezonanţă a învârtitelor şi a şchioapelor.

Ce-i frumos şi lui Dumnezeu place, d’apoi baciului. Aşa că an de an se organizează concursul „Miss Băciţa”.Pe vremuri nu i se spunea „miss”, tânăra spunea „mi-s băciţă”, adică „sunt băciţă”. Era de-ajuns. Fiecare băciţă e frumoasă în felul ei, iar felul ei e cum ţine casa cât baciul e plecat cu oile la munte.

Urcatul oilor la munte, sărbătoare pastorală în luna lui mai e doar începutul unei vieţi trăite în peregrinare şi însingurare. Aşa pare. Altfel bacii ştiu să cânte munţilor, alungând nimbul de dor cu care se-nnobilează brazii Parângului.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Paştele Blajinilor sau Paştele rahmanilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 mai 2019, 07:00

Este o secvenţă dintr-un complex de rituri şi practici cu tentă etnografică şi reminiscenţe folclorice.

(varianta radiofonică a rubricii)

În prima zi de luni după Duminica Tomii, ştiută şi drept „lunea morţilor” se fac pomeni pascale. Femeile merg la biserică şi duc mâncare şi băutură. În trecutul îndepărtat nu se împărţea vin, azi rânduielile s-au mai schimbat. Femeile care au dus pomana la biserică aşază masa lângă mormânt şi invită şi preotul. Alte femei în această zi „se plâng” peste mormânt şi fac pomana pascală acasă. Se crede că din mâncarea dată în această zi se înfruptă cei ce au avut parte de moarte năprasnică: prin înec, omor, spânzurare.

Pentru ca să afle că e Paştele lor, al Blajinilor, femeile dau pe apă coji de ouă roşii.  În chestionarele lui Nicolae Densuşianu sunt consemnate chiar cuvintele spuse în momentul în care se dau pe apă cojile: „mergeţi, pe apă până la blajini, ca să ştie că noi am avut paştele” sau „bucuraţi-vă blajini, că nu-i departe paştele vostru”. Iar blajinii zic: „bre, oamenii din sus au ţinut Paştele. Hai să le ţinem şi noi”.

De Paştele blajinilor se mănâncă de sec, pentru că, se spune, şi ei au ţinut post în ziua Paştelui nostru.

Sărbătoarea se respectă pentru a nu avea dureri de picioare şi de mâini, mai ales că de-acum încep muncile la câmp şi ţin până se lasă bruma, în brumărel.

 Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Duminica Tomii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 mai 2019, 05:00

Paştele, marea sărbătoare a creştinităţii este un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii. Este de fapt reducţia simbolică anului, 12 zile, cât 12 luni, fiecare zi o sărbătoare. Duminica Tomii este ziua în care Iisus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, cel ce s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă.

(varianta audio a rubricii)

Cei ce au fost în noaptea de Paşte să împartă pentru morţi, în Duminica Tomii se duc din nou la biserică tot cu coşuri ca să „sloboadă” Paştele. Apoi se aşază masa în curtea bisericii şi sunt chemaţi toţi trecătorii.

La Roşia de Amaradia în Gorj e o zi mare: se arată zestrea fetelor. Se pun pe culme covoarele, velinţele spre a se arăta măiestria şi bogăţia tinerelor. Se merge în peţit. Pe vremuri, se mergea. Chiar dacă ştia fata doar din auzite, băiatul mergea cu părinţii în peţit. Ce o fi să fie, în frunte ţi-e scris şi în Duminica Tomii promis. Din această zi se poartă în sân busuioc, ca să aducă noroc şi căsătorie. De unde şi zicala: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.

Din Duminica Tomii este dezlegare la dragoste şi la nunţi în ploaia de flori a primăverii.

O mare sărbătoare, cu flori de primăvară, se organizează în spaţiul Olteniei la Ponoarele în Mehedinţi: sărbătoarea liliacului. Este o sărbătoare atestată la 1877, pentru că de aici din Ponoarele erau originari mulţi purtători de steaguri  şi întorşi acasă se reuneau în pădurea liliacului pentru a povesti.

Este o sărbătoare care a rivalizat ca amplitudine şi atractivitate cu Tînjeaua din Ardeal sau Hora de la Prislop. 30-40000 de vizitatori se-ndreaptă spre Cornetul cu liliac din Valea Prislopului. Vestigiile naturale sunt minuni aureolate de legende ale locului. Podul lui Dumnezeu sau Pragul este unic în toată arhitectura naturală a Europei, Câmpurile de la Piezuri te duc la Peştera cu secretele munţilor.

Lacul castic Zaton întins pe şapte hectare poate fi cu apă sau sec, având imagine selenară, iar Stânca Dracului de la Piezuri, o stâncă scrijelată, spune legenda de unghiile diavolului este vestită în Europa. Am regăsit urmele Diavolului şi o legendă asemănătoare în Piazza dei Miracoli la Pisa. Dar frumuseţile de la Ponoare par să întreacă miracolele italiene, pentru că miracolele de la Ponoarele sunt create de natură, spun localnici, de Dumnezeu.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Izvorul Tămăduirii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 2 mai 2019, 11:54

Săptămâna Luminată se caracterizează prin acte de purificare, menite să readucă echilibrul şi armonia. Este săptămâna în care fiecare zi este marcată de o sărbătoare susţinută de interdicţii de lucru şi generatoare de speranţă şi bucurie.

(varianta audio a rubricii)

Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele. Preoţii ies cu icoanele la câmp. La Amărăştii de Jos (în judeţul Dolj) apa cu puteri tămăduitoare se păstrează cu fir de busuioc la icoană. La Roşia de Amaradia mamele ştiu că în dimineaţa  de Izvorul Tămăduirii trebuie să meargă la fântâna şi să ia apă. Va fi bună ca leac de soare sec (dureri de cap).

La Izverna în Mehedinţi există chiar un izvor de apă plată. E ca „iasma”, spun localnicii, îşi păstrează proprietăţile mai mult de un an. Vineri dimineaţa se adună femeile care au apă de dat pentru morţi şi slobod apa. Ritualul impresionează: se pregăteşte o troacă de dovleac, o cruce de ceară, fuior, ouă roşii, flori, un colac mare, o ulcică şi pânză albă. Toate se pun în troacă, se măsoară 40 de vedre trecute prin pânză. Este interzis să se treacă peste apă sau peste punte cât timp se fac aceste pregătiri. Se face slujbă şi apoi troaca este dată pe apă. Cât merge, atâta apă are mortul de băut.

Ce interdicţii sunt pentru această zi de sărbătoare?

Ziua de Izvorul Tămăduirii se respectă cu sfinţenie prin nelucru: nu se ţese, e rău de piatră, nu se deapănă, socotindu-se că aşa cum se învârte vârtelniţa, aşa se învârt vânturile aducătoare de futuni, nu se coase, să nu cadă grindina.

Se crede că în această zi apele sunt sfinţite. Şi cine se spală cu ele se vindecă.

Se aşteaptă Duminica Tomii sau Paştele Mic, zi în care se dă dezlegare la nunţi şi la dragoste. Şi nu întâmplător. După chin şi smerenie vine şi speranţa într-un timp al împlinirii, al dragostei împlinite prin căsătorie.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Săptămâna Mare. Săptămâna Patimilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 22 aprilie 2019, 09:01

Este numită „a Patimilor”, pentru că fiecare zi reprezintă un episod din viaţa Mântuitorului în drumul spre moarte, coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii. Este simbolul izbăvirii lumii acesteia de păcatul originar. Este convingerea că se demonstrează astfel esenţa lui divină şi mai ales că viaţa de dincolo de viaţă, cea spirituală este viaţa adevărată.

(varianta radiofonică a rubricii)

Întreaga săptămână este în fapt o sinteză între valorile precreştine şi cele creştine ale începutului de an cultic.

Suntem în fapt în anul mic de 12 zile, reprezentând cele 12 luni, prefaţat de Duminica Floriilor şi postfaţat de Duminica Tomii.

Întreaga săptămână neagră (prima din acest an mic) este marcată de degradarea timpului. Este momentul venirii spiritelor morţilor şi lumea de aici se pregăteşte pentru apariţia lor prin practici de pomenire. Nu există sentimentul de teamă. În Joia neagră se face foc pentru ca şi morţii să-şi încălzească picioarele, şi în jurul focului se pun scaune, ca să se aşeze, să nu „bântuie”, şi ulcioare cu apă şi mâncare, ca ofrande pentru îmbunarea lor.

Apogeul va fi în Duminica Paştelui[1], zi de victorie a vieţii asupra morţii. Atunci timpul şi spaţiul se purifică, se deschide cerul şi sunt ascultate dorinţele oamenilor, până şi animalele vorbesc. Chiar şi pământul îşi dezvăluie comorile.

Urmează Săptămâna Luminată, prima după Paşte, este cea de bucurie, marcată de sărbători (trei zile ale Paştelor), miercurea înfrăţirii, joia verde, vineri – izvorul tămăduirii, duminică – Duminica Tomii. Chiar şi luni, după duminica Tomii e sărbătoare: Paştele Blajinilor, anunţaţi prin aruncarea pe apă a cojilor de ouă că va fi  sărbătoarea lor.

Ziua de marţi din Săptămâna Patimilor se numeşte marţea Seacă. Se ţine ca să nu sece grânele şi laptele vacilor. Cine n-o ţine, dureri de cap va avea.

Şi mai ales e rău de sărăcie… de şi mai mare sărăcie. Se spune că acela care moare în săptămâna Patimilor se duce direct în iad, că raiul e închis. Nu-i vremea nici de murit!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Dan Păsărin (arhiva personală)

[1] Cf. DEX sunt valabile ambele variante: Paşti (s.n.), Paşte (s.m.).

Duminica Floriilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 aprilie 2019, 05:00

Ultima duminică din Postul Paştelui a fost numită „ziua florilor”, practicile de propiţiere fiind reper pentru această sărbătoare. În Dacia romană zeiţa Flora era celebrată prin mari sărbători de primăvară.

(varianta radiofonică a rubricii)

Simbolul acestei sărbători prepascale este ramura de salcie, salcia fiind cea care a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă râul spre a ajunge la Poarta lui Pilat, unde era răstignit Iisus.

„Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.[1]

Salcia este investită astfel cu mai multe valori.

Este obiect cu funcţie de prevenire a bolilor: dureri de spate (de aceea se încing oamenii cu ea peste mijloc), dureri de urechi (cu mâţişorii de salcie se ating copiii peste urechi pentru a nu-i durea peste an). Are valoare apotropaică: previne grindinile şi furtunile de peste vară.

În această zi este bine ca oamenii să nu se spele pe cap, pentru a nu le albi părul, „cum sunt pomii înfloriţi”. Când se scutură florile pomilor să se spună: „Câte flori, atâtea mere Dumnezeu ne dă avere”.

Vacile sunt îmbiate să mănânce ramuri de salcie pentru a fi lăptoase şi a avea viţei „florii”.

Cum va fi vremea la Florii, aşa va fi la Paşte. Este sărbătoare şi bine e ca masa să stea toată ziua întinsă (cu bucate pe ea). Se invocă astfel belşugul casei.

Şi în Duminica Floriilor ca în sâmbăta lui Lazăr tinerele fete petrec. „Se strâng la o casă, îşi pun inelele sau cerceii într-o căldare cu apă şi inelul care este scos de trei ori, acea fată rămâne goghie (surata cea mare). A doua zi de Paşti fiecare fată se duce cu colaci la goghie şi ea le pune masa, făcută cu contribuţia tuturor fetelor”.[2]

Este Duminica floriilor sărbătoare care anunţă marea sărbătoare a creştinătăţii şi trebuie întâmpinată cu flori şi bucurie, aşa cum şi Iisus a intrat pentru ultima oară în Ierusalim, întâmpinat cu crengi de palmier. Simbolul rămâne salcia, ca plantă magică şi înflorirea ca act de propiţiere, fără de care destinul (plantei şi, simbolic, al omului) nu s-ar împlini.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Dan Păsărin (arhiva personală)

[1]A. Fochi, op. cit., p. 130.

[2] A. Fochi, op. cit., p. 133.

Sâmbăta lui Lazăr

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 aprilie 2019, 08:17

Sărbători prepascale, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor reprezintă două momente dedicate zeului vegetaţiei, având în centrul atenţiei tinere fete.

(varianta radiofonică a rubricii)

Cu numele de Lazăr sunt cunoscute trei personaje: Lazăr cel sărac, bolnav de lepră, uitat de toţi, inclusiv de fratele său bolnav şi al cărui suflet, după moarte, merge-n Rai; Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, înviat de Iisus şi care în viaţa de după înviere (30 de ani) nu va povesti nimănui ce a văzut în Lumea Cealaltă; Lazăr (Lăzărel), cel mort de dorul plăcintelor.

Fiind sâmbătă o săptămână înainte de Paşti sunt şi Moşii de Florii, când alimentul-ofrandă specific este plăcinta.

În această zi se derulează un ceremonial complex, numit Lăzărel structurat după modelul colindelor dedicat lui Lazăr. Obiceiul este practicat numai de fetele mici. Ele colindă împodobite cu flori, una se îmbracă în mireasă, Lăzărica, merg din casă în casă cântând un cântec în care se povesteşte drama lui Lazăr: acesta plecase de acasă cu oile, se urcase într-un copac din care a căzut şi a murit, surorile lui l-au căutat şi i-au găsit trupul neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scaldat în lapte dulce, l-au îmbrăcat în foi de nuc şi l-au înmormântat. De atunci se crede că este bocetul la români.

În alte variante ale colindului scenariul se termină cu învierea lui Lazăr, asemeni lui Lazăr din Bretania (Vitania) înviat de Iisus, şi prefacerea lui în flori. Este o întruchipare folclorică a eroului vegetaţional.

Ovidiu Bârlea a comentat ineditul ritual complex de la moartea violentă la prosperitatea vegetaţiei (prin aruncarea scaldei rituale) la învierea şi transformarea în flori. Culminaţia scenariului rezidă în hora colindătoarelor şi în bucuria lor marcând o sărbătoare a primăverii, anunţând marea sărbătoare, Învierea Domnului.

Lăzărica (mireasa) din grupul de colindătoare poartă voalul numai la intrarea în casa unde colindă. La ieşire va pune voalul peste un coş, în care gazdele la rându-le au pus ouă şi plăcinte.

În sâmbăta lui Lazăr, sau Sâmbăta Floriilor, fiind şi Moşii de Florii bine e că se dea se pomană în special plăcinte. Fiind o sărbătoare a florilor cu obiceiuri practicate de fete, în această zi se spune că este bine ca fetele să pună cămaşa şi oglinda sub un păr altoit, ca să răsară soarele peste ele. Oglinda şi cămaşa deveneau astfel obiecte folosite în practicile specifice farmecelor de dragoste.

În noaptea dinaintea Duminicii Floriilor bătrânii nu uitau pe vremuri să spună: Dumnezeu adevărat, binele la timp la cap!

Ideea a rămas şi s-a perpetuat într-o formulare nouă: Ar fi om minunat, dac-ar fi întreg la cap.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Dan Păsărin (arhiva personală)

Mătcălăul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 aprilie 2019, 09:40

Este un obicei popular străvechi menit să întărească relaţiile de prietenie dintre tineri. Întrajutorarea între familii este de preferat, pentru că toate muncile vor părea mai uşor de realizat. Mătcălăul este o fiinţă mitologică invocată de tinerii de acelaşi sex, care vor să stabilească o relaţie de prietenie.

(rubrica radiofonică)

„Mătcuţitul fetelor” se face la vremea pomilor în floare, neapărat într-o zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă: duminica. Sunt nelipsite turta şi chituţa de mătcălău.

Fetele au nevoie de un „tată sufletesc”, pentru că tinereţea tinde să depăşească prin elan rigorile normalităţii. De aceea „rostul mătcuţirii” e ţinut de cel numit „tată sufletesc”; este cel  ce se îngrijeşte de colacul din făină de grâu curat, „turtă” şi buchetul de flori, „chituţa de mătcălău”, ca simboluri ale germinaţiei şi frumuseţii, simboluri pentru tinerele aflate în primăvara timpului. Gestica este la fel de simbolică: tatăl sufletesc lua turta de pe masă, lua sarea din mijlocul ei, decojea pâinea cu un ban de argint şi pe miezul–esenţă a grâului curat, punea atâtea picături de vin roşu câte participante erau la „mătcuţire”. Apoi mâncau bucăţica de pâine, ca o „grijanie”, pâine şi vin, se îmbrăţişau şi de atunci se strigau „văruţe” sau „surate”. Se pecetluia o prietenie pe viaţă. Ceremonialul însurăţirii, numit mătcălău în zona Banatului se putea derula în casă  sau într-o livadă. În partea de sud a ţării, înfârtăţitul şi însurăţitul au loc numai în loc deschis, de obicei lângă o apă curgătoare şi neapărat în ploaia de flori a primăverii.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Dan Păsărin, arhiva personală

Poveștile clipei la Gaudeamus 2017

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 martie 2017, 10:10 / actualizat: 3 martie 2017, 11:12

Text și fotografie – dublul impact al mesajului estetic

            De câteva luni urmărim cu interes un flux pe site-ul radiocraiova.ro intitulat Poveștile clipei. Doi tineri jurnaliști susțin acest proiect cu un dublu impact: mesajul textului, o tabletă –poem pe o temă în aparență generală, dar în care fiecare are tentația identificării. Un al doilea impact este al fotografiei care însoțește ”povestea clipei” și care deschide un alt univers al reflecției. Textul te determină să privești înlăuntrul tău, să faci asociații culturale, să te implici într-o decodare estetică.

Davian Vlad este autorul poemelor în proză. Acestea au fost parțial transmise și pe calea undelor, mai dificil de receptat, cât timp trebuie să zăbovești o clipă pentru a înțelege subtextul poemului.

Fotografiile sunt realizate de Dan Păsărin, cel care a înțeles că mesajul literar nu trebuie să fie ilustrat, ci catalizat prin noi simboluri ale ideii -pivot a poemului. Adică o altă poveste a clipei în registrul deschis de poemul în proză. La radio nu se vede, dar se simte.

Plasarea în online a acestei producții text-imagine a atras atenție celor ce vor să descopere viața din spatele cortinei unui cotidian nu întotdeauna mulțumitor, vor să se descopere în valențe creative nebănuite.

La Gaudeamus Craiova 2017 cei doi realizatori au avut ideea de a aduce Poveștile clipei din spațiul online spre a le expune pe simezele găzduite de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

”16 „povești ale clipei”. 16 instantanee fotografice reconstruite în cuvinte, 16 poezii în imagini transformate în 16 poeme în proză” – aceasta este definirea dată de autori momentului cultural radiofonic online transpus în realitatea culturală craioveană. Poezia clipei pe care noi nu o vedem din graba cu care trecem prin viața tumultoasă este adusă în prim plan de Davian (realizator de emisiuni culturale) și Dan (realizator de emisiuni de actualități și sport), doi tineri pasionați și de alte arte decât arta cuvântului radiofonic.

„Am pus galbene gene false nefericirii”

”Adulmecând orizonturile retuşate ale conştiinţei, am strâns la piept seminţele universului şi am pus galbene gene false nefericirii. Şi am intrat cu rădăcinile goale în mâlul de plumb al remuşcării, şi am muşcat cu nesaţ din firimiturile amare ale durerii. Iar când noaptea albastră a înghiţit şi ultima fărâmă de vină, ne-am plecat capetele până când gândurile au sărutat ţărâna în care viaţa îşi ascunsese îndoielile şi în care moartea îşi dosise certitudinile. (5 iulie 2016)”

„Culorile au ţâşnit prin firele ce se curbau domol la fiecare bătaie de inimă”

Ca la un semn, ne-am lipit toți sufletele de țesătura al cărei zâmbet alb nu reușiserăm să-l descifrăm sub niciun chip. Și deodată culorile au ţâşnit năvalnic prin firele care se curbau domol la fiecare bătaie de inimă, iar bucățile de eternitate s-au adunat din nou în reverii primăvăratice. Făcând un pas în spate, am zărit dincolo de ţesătura de lumini şi am desluşit siluetele care ne șoptesc mituri fecunde în lungile vise de vară. Şi am auzit în sfârşit cânturile feciorelnice prin care cerul adoarme chiar şi frica de moarte a stelelor căzătoare. (24 iunie 2016)”

Text: Davian Vlad. Foto: Dan Păsărin

Poveștile clipei trebuie descoperite. Imaginile din realitatea imediată sunt imaginile văzute de fiecare dintre noi. Dar care este povestea nespusă a acestor proiecții prin ochii speranței în găsirea tihnei pentru a trăi frumos povestea clipei noastre?

Gabriela Rusu-Păsărin, Grupul operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune