Ispasul în Oltenia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 28 mai 2020, 09:05 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:03

Două sărbători sunt separate doar de câteva  zile: Ispasul şi Rusaliile. Ispasul sau Înălţarea este sărbătoarea dedicată celor ce s-au înălţat la cer. Rusaliile se ţin pentru însănătoşirea bolnavilor altfel fără leac. Şi totuşi, în Oltenia cele două sărbători se regăsesc într-un obicei practicat la începutul secolului  al XIX-lea: Frăsinetul, un obicei pentru a readuce starea de sănătate a celor foarte bolnavi.

(varianta radiofonică a rubricii)

Frăsinetul îmbină Ispasul şi Rusaliile. Bolnavii erau pregătiţi din ajunul Ispasului, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în haine noi. La chindie căruţele cu familiile celor ce puneau de frăsinet se-ndreptau spre plaiurile cu frăsinet, plantă ce aducea norocul şi sănătatea. Acolo se alegea locul pentru punerea mesei ursitorilor. Se crede că ele, cele trei s-au supărat pe om, care de supărarea lor s-a-mbolnăvit. Acum, de Ispas era momentul  împăcării cu ele, cu ursitorile. Se aşeza masa cu o turtă mare de pâine, vase noi, pahare noi, sau, vin, rachiu, apă, lumânări şi tămâie. Faţă de ofrandele puse pe masa de ursitori a copilului abia născut, se constată existenţa lumânărilor şi a tămâiei ce amintesc de starea de boală, starea de tranziţie între viaţă şi moarte. Vrăjitoarea (căci, în lipsa moaşei vrăjitoarea e necesară pentru a invoca ursitorile), îngenunchia lângă bolnav şi începea un recitativ, având o mână pe fruntea bolnavului şi o alta pe prăseaua cuţitului înfipt la rădăcina frăsinelului.

Descântecul spus amintea de cinteză şi de dobriţă, prima reprezenta răul, a doua ursita binelui:

Cinteză, dobriţă,

                                    Sus s-a-nălţat,

                                    Pe munţi s-a lăsat,

                                    Unde au picat

                                    Piatra au crăpat

                                    Aşa crape ochii cui te-a fermecat.

Se foloseşte cuvântul Înălţat ce aminteşte de Ispas cel ce a văzut pe Iisus înălţându-se la cer.

Urma invocarea frăsinetului:

Frăsinet – albineţ

                                    Frăsinet de mult preţ

                                    Sari în casă,

                        Sari pe masă,

                        Sari în cupa ce-a aleasă,

                        Fă pe cutare sănătoasă.

sau:

Sari în paharul frumos,

                        Fă-l pe cutare sănătos.

Urma veghea de noapte, timp magic în care floarea frăsinelului avea menirea de a indica viitorul bolnavului, însănătoşirea sau moartea iminentă. Vrăjitoare avea dublă menire: de a invoca ursitorile şi de a le interpreta semnele. După care se petrecea, de era semn de bine, sau se pleca spre casă resemnaţi pentru destinul ce nu putuse fi întors.

Obiceiul Frăsinet în Oltenia aminteşte că masa de ursitori se aşază la venirea pe lume a pruncului, moment pregătitor întru preexistenţă şi existenţă şi în momentul de boală, doar la Înălţare, de Ispas, moment-cumpănă. Elementul inedit este aşezarea ofrandelor pe pământ, nu pe masa-obiect ritual, ca o închinare făcută pământului pentru a-i cere rămânerea în această lume.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

Suratele de Dragobete

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 februarie 2018, 05:00

Dintre toate sărbătorile de primăvară mai aşteptată de către toate generaţiile este ziua de Dragobete, ziua dragostei. Se serbează chiar şi numai pentru a exprima ceea ce se crede că nutreşti tot anul. Pare o zi ca oricare alta, dar, spun bătrânii: Nimic nu e mai de temut decât că nu fii iubit. Un proverb românesc aminteşte: Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios.

(varianta audio a rubricii)

De Dragobete se însoţesc şi femeile singure, văduvele, ca să nu rămână încă un an pustiite-n suflet. „O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”^[1]. Nu că le-am învăţa pe femei la necuviinţă, dar poate aşa bărbatul va avea grijă să-şi sărute aleasa inimii măcar de Dragobete. Bine e şi-atât, că tot se spune: Raru’ umple carul. Pe vremuri în această zi tinerii petreceau., Obiceiul s-a păstrat. La Cloşani (judeţul Mehedinţi) este aşteptat de cei tineri să-l practice, de cei vârstnici să privească. Cu vârsta…!

Cu o zi înainte, la 23 februarie tinerii strâng flori de primăvară, le fac coroniţe. Femeile fac, după apusul soarelui pâine în cuptor, pe care o înflorează cu furculiţa şi spun cuvinte de dragoste, ca să se prindă. În dimineaţa de Dragobete tinerele merg în afara satului, într-un loc curat cu apă neîncepută (unde se întoarce apa) şi fac un fel de descântec, aruncând pâine în apă şi legându-se surate:

Foaie verde, foaie lată

Să ne-nsurăţim odată

Pentru viaţa noastră toată.

Toată viaţa cât trăim

Surate să ne numim.

După rostirea recitativului tinerii se sărută. Gestul este chiar legământul. Fata este cea care alege băiatul care o va săruta. Iar el, tânărul, se va tot întreba întreg anul: de unde vine dragostea?

De al ochi, de la sprâncene,

De la buze subţirele,

De la mersul legănat,

De la şoapte şi oftat,

De la du-te-n colo, vino-n-coace,

Lasă-mă şi nu-mi da pace!

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin,  realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 115.

Dragobetele – sărbătoarea dragostei

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 februarie 2017, 05:00

Sunt două mari sărbători de care nu ar trebui să uităm în această săptămână: Dragobetele şi Lăsatul Postului pentru Sfintele Paşti.

Suratele de Dragobete

Dintre toate sărbătorile de primăvară mai aşteptată de către toate generaţiile este ziua de Dragobete, ziua dragostei, la 24 februarie. Se serbează chiar şi numai pentru a exprima ceea ce se crede că nutreşti tot anul. Pare o zi ca oricare alta, dar, spun bătrânii: Nimic nu e mai de temut decât că nu fii iubit. Un proverb românesc aminteşte: Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios.

De Dragobete se însoţesc şi femeile singure, văduvele, ca să nu rămână încă un an pustiite-n suflet. „O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”^[1]. Nu că le-am învăţa pe femei la necuviinţă, dar poate aşa bărbatul va avea grijă să-şi sărute aleasa inimii măcar de Dragobete. Bine e şi-atât, că tot se spune: Raru’ umple carul. Pe vremuri în această zi tinerii petreceau. Obiceiul s-a păstrat. La Cloşani (judeţul Mehedinţi) este aşteptat de cei tineri să-l practice, de cei vârstnici să privească. Cu vârsta…!

Cu o zi înainte, la 23 februarie tinerii strâng flori de primăvară, le fac coroniţe. Femeile fac, după apusul soarelui pâine în cuptor, pe care o înflorează cu furculiţa şi spun cuvinte de dragoste, ca să se prindă. În dimineaţa de Dragobete tinerele merg în afara satului, într-un loc curat cu apă neîncepută (unde se întoarce apa) şi fac un fel de descântec, aruncând pâine în apă şi legându-se surate:

Foaie verde, foaie lată

Să ne-nsurăţim odată

Pentru viaţa noastră toată.

Toată viaţa cât trăim

Surate să ne numim.

După rostirea recitativului tinerii se sărută. Gestul este chiar legământul. Fata este cea care alege băiatul care o va săruta. Iar el, tânărul, se va tot întreba întreg anul: de unde vine dragostea?

De al ochi, de la sprâncene,

De la buze subţirele,

De la mersul legănat,

De la şoapte şi oftat,

De la du-te-n colo, vino-n-coace,

Lasă-mă şi nu-mi da pace!

Dragobetele de dragoste

Ziua de 24 februarie este o sărbătoare a fertilităţii patronată de o zeitate  mitică, Dragobetele. Este şi sărbătoare în calendarul creştin ortodox: Întâia şi a doua aflare a Capului Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan. Are valoare apotropaică, respectarea ei fereşte familia de boli. În această zi dedicată tinerilor întru invocarea sentimentului peren al dragostei, ieşirea în natură, pentru a culege primele flori ale primăverii devine prilej de mare bucurie. Este ziua glumelor făcute pentru a fi drăgăstos tot anul.

Fetele ştiu de la bătrâne să facă dragobete de dragoste. Cu apa de pe floarea de fragi se spală în ziua de Dragobete şi zic:

Floare de fragă

Din luna lui Marţ,

La toată lumea să fiu dragă,

Urâciunile să le desparţi.

Este ziua când fetele se lasă sărutate de aceia pe care îi socotesc demni de acest gest, care devine legământ pentru o relaţie viitoare. De aceea se spune: Dragobetele sărută fetele (tânărul face gestul, este o conduită într-un cod etic tradiţional). Bătrânele ştiu că:

De pişcat şi sărutat

Nici popa nu dă păcat

Lăsatul secului de Paşte

Anul acesta la 26 februarie este Lăsatul secului pentru Postul Mare, este zi ce adună semnificaţiile tuturor sărbătorilor: petreceri la care participă întreaga comunitate, dar şi acte rituale de pregătire pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători a creştinităţii, Învierea Mântuitorului.

În zona Olteniei Strigarea peste sat e sfântă. Participă tot satul, tinerii (mai ales băieţii) se împart pe grupuri. Merg pe câte o colină şi strigă câte-n lună şi în stele despre fetele leneşe, fetele care nu se căsătoresc de rele ce sunt, ca şi despre holteii care nu se hotărăsc să se căsătorească. Tot la Lăsatul Secului pentru Postul Mare se duce ploconul naşului  şi  se sărută mâna naşei, că ea a-nvelit-o şi dezvelit-o pe mireasă, statuându-i poziţia de nuntită, măritată.

În noaptea Lăsatului de Sec se petrece cu lăutari, asta pentru că după ce-ncepe Postul Mare, petrecerile şi nunţile sunt oprite. Noaptea se aprind focuri. Tinerii sar peste flăcări, într-un gest de purificare a trupului, urmând ca alimentaţia restrictivă la dulce să ducă la deplina purificare a trupului, iar gândul bun, vorba cuviincioasă să cureţe sufletul. Se spune, degeaba ţii post de dulce dacă gura ţi-e spurcată de vorbe rele, iar gândul pizmuieşte.

Este şi obiceiul de a mânca un ou fiert sau copt, pentru a li se părea Postul uşor şi scurt, dar şi pentru a fi „tari” (adică sănătoşi) precum oul şi fecunzi ca bănuţul oului. Bine e când îl mănânci să zici: Ou-ouşor / Să-mi fie postul uşor.

Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Sursa foto: oficialmedia.com

[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 115.

Câşlegii de iarnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 9 ianuarie 2017, 05:00

Perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti este cunoscută sub numele de Câşlegii de iarnă. Este momentul reinstaurării ordinii într-o viaţă marcată până acum de mese îmbelşugate, ospeţe şi petreceri dionisiace, acte menite să marcheze începutul anului tânăr. Nu întâmplător sfinţii de început de an sunt tineri şi nu întâmplător tinerii sunt cei ce aşteaptă câşlegii de iarnă. Este vremea şezătorilor, a întâlnirilor celor ce doresc să-şi împlinească viaţa prin căsătorie.

În cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează fetele, învăţate tot de bătrâne, au făcut practici rituale de aflare a ursitului. Mare este nerăbdarea lor de a şti dacă se căsătoresc în „ăst an” şi mai ales cum arată viitorul soţ! Aşa că nu e de mirare că practicile vor continua şi după încheierea sărbătorilor de iarnă.

De Sfântul Ion prin Moldova fetele ştiu un descântec pe care-l spun când se spală pe faţă cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc şi peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:

… eu cu mine te-oi lua,

În apa lui Iordan te-oi spăla,

Cu cămeşă de dragoste

Te-oi îmbrăca,

Cu brâu de dragoste

Te-oi încinge,

Coroană de aur

În cap ţi-oi pune,

Mândru mi te voi clăti,

Mândru te voi limpezi,

Ca argintul strecurat,

Ca maica ce te-a dat,

Ca soarele când răsare

Ca busuiocul cu floare…

Sunt aşteptate şezătorile, întâlnirile tinerilor, pe vremuri asistaţi de bătrâni. În acest cadru se stabilesc viitoarele familii, după ce-şi mărturisesc dragostea şi-şi dovedesc fidelitatea.

Între băieţi şi fete soarta aşază cumpăna dreaptă a judecăţii: băieţii, se spune, sunt mai „judecaţi”, cântăresc bine calităţile fetelor şi, implicit zestrea lor… chiar şi numai de frumuseţe. Asta până vine săptămâna oarbă! Fetele sunt mai nerăbdătoare. De unde vine nerăbdarea? Poate de la gândul că dacă sunt alese mai degrabă este semn că au calităţi evidente, sau poate de la gândul să nu rămână fete bătrâne şi „piatră-n casă” părinţilor.

Cu siguranţă nerăbdarea lor vine de la fire: sunt mai iuţi… aşa şi trebuie, doar ele rânduiesc casa. Îngrijesc apoi de toată familia şi mai ales duc grijile nemărturisite ale vieţii care tot pune cumpănă la mersul firesc al destinului. Altfel nici nu se poate. Că Dumnezeu a lăsat şi noapte şi zi, şi bucurie şi-ntristare, dar sentimentul ultim este de satisfacţie că nu ai făcut umbră pământului de pomană.

Câşlegii de iarnă au început!

 Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin

Crăciunul pe stil vechi la românii din Negotin, Serbia (6-7 ianuarie)

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 ianuarie 2017, 17:00

Separarea Bisericii Ortodoxe în Stil Vechi și Nou a avut loc în anul 1023, când la Constantinopol s-a decis trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

În noaptea de 6-7 ianuarie românii din Serbia sărbătoresc, prin tradiții păstrate din generații,Crăciunul. Se cântă colinde care încep cu invocația: ”Colindreți, colindreți, ușile descuieți!”. Copiii au bâtele confecționate din lemn de gorun, ornamentate cu desene romboidale în alb-negru (reprezentând viața-moartea, ziua-lumina) prin tehnica afumării. Colindele astfel confecționate, care amintesc de bețele pe care le au colindătorii din Munții Mehedinților, ca și textele colindelor sunt argumente pentru identitatea culturală a românilor de pretutindeni. Vă oferim trei repere din comunitățile românești din Kladovo, Negotin, Bor.

Detalii în radioreportajul următor:

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin

Sfântă Maria Mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 august 2016, 05:50

Este sărbătoarea creştină Adormirea Maicii Domnului, adică mutarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu lângă Fiul său.

De aceea ziua are însemnul pietăţii şi nu toţi cei ce poartă numele de Maria sau Marin îşi aniversează onomastica. Aceştia o vor face la 8 septembrie, la Sfânta Maria Mică, ziua de naştere a Maicii Domnului.  Tot anul însă se spun credinţele despre Maica Domnului. Sunt credinţe legate de Adormirea Maicii Domnului, chiar şi datini.

Se crede că aşa de mare a fost jalea şi durerea în acea zi, încât poamele cele alese s-au strâns la un loc şi au format un pom mare, care s-a pus în fruntea procesiei, cu care a fost petrecută Maica Domnului la Mormânt. De atunci este datina prin unele zone de a se duce pe ultimul drum al omului un pom încărcat cu tot felul de poame.

De ziua de 15 august sunt legate şi credinţe optimiste.

Femeile merg la biserică să împartă struguri şi prune.

Se spune că e bine să se petreacă, să se facă hore peste zi, hora fiind locul unde se mărturiseşte dragostea, iar ziua de 15 august e ziua când se culege năvalnicul,  iarba dragostei. Ea va fi purtată de fete, pentru că se crede că are puterea magică de a face să năvălească peţitorii.

De Sfântă Mărie e bine să se mănânce struguri şi să se descânte de sănătate:

Cutare să rămână curat,

Luminat,

Ca steaua din cer,

Ca roua de câmp,

Ca strugurii din vie

În ziua de Sântă-Mărie.

Ziua de 16 august, a doua de la Sântă-Mărie este ziua pentru care simbol este strugurele. În ziua Adormirii Maicii Domnului se dau de pomană struguri pârguiţi. Femeile duc la biserică o „colivă de struguri”. Şi tot acum se tocmesc pândarii la vie.

Este momentul când se face legatul viilor, măsură de protecţie magică a podgoriilor. Participă pândarii şi vrăjitorul. Ei trebuie să ocolească în sens opus unul altuia viţa de vie, apoi să coboare la cimitirul satului, la un mormânt proaspăt, de pe care vor lua ţărână spre a o duce la vie. Întoarcerea trebuie să respecte câteva reguli: se face pe drumul parcurs de celălalt pândar, fără a privi urmele lăsate de acesta, fără a vorbi, fără a privi înapoi. Se întâlnesc cu vrăjitorul. Momentul cel mai important, cel al întâlnirii lor, când îşi vorbesc, nimeni nu-l ştie. Ca şi-n viaţă, vorbele dătătoare de speranţă, vorbele tămăduitoare, cu valoare apotropaică sunt ştiute doar de vrăjitor şi aflate de cei ce se iniţiază.

La Sfântă Măria Mare se fac praznice, mai ales pentru cei înecaţi sau arşi. Viţa de vie, simbol pentru această zi, este un motiv sacru. Ipostazele plastice sunt cele mai expresive. În pictura bisericească motivul este prezent: coarde de viţă de vie cu struguri pe ele, care ies dintr-o coastă din stânga corpului lui Iisus. Iisus stoarce un strugure atârnat deasupra corzii într-o cupă, simbolizând băutura episamică. O altă imagine murală este cea a unui strugure mare dus de doi oameni pe umeri. Iar legendele despre credinţele în sfinţirea viei sunt încă de auzit; prin Moldova se spune: „Dacă vei lucra şapte ani un pogon de vie, fără să sudui niciodată în ea, cum e via, că te zgârie, te tai, dar să nu zici nimic, atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci drept în ceriu”.