Sfântul Valentin și Dragobetele

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 februarie 2017, 05:00

O vorbă din bătrâni spune că nici nu dă bine firul ierbii şi dragobetele se-nghesuie la povestit.

          Şi cum luna februarie este şi luna Dragobetelui (la 24 ale lui făurar), nici nu-i de mirare că tineretul este nerăbdător.

Până la Dragobete însă, la 14 februarie este, după calendarul catolic, Sfântul Valentin. Sărbătoarea a suferit mutaţii de înţeles şi, în consecinţă, de practică. Un preot catolic era consternat cum sărbătoarea martirului Valentin, ce ar trebui respectată cu evlavie, castitate şi pioşenie a fost transformată în sărbătoare cu petreceri şi cu declaraţii de dragoste.

Sfântul Valentin, sărbătoarea îndrăgostiţilor este o sărbătoare de „import”. Românii au fost receptivi la semnificaţia acesteia, o sărbătoare a iubirii. Şi cum aceasta precede sărbătoarea românească a Dragobetelui, o repetiţie în plus nu strică. Ca să se-ntâmple întâlnirea tinerilor, fetele ştiu ştiute şi neştiute de la babele satului, de la cele ce fac şi desfac. Cum se apropie sărbătoarea Dragobetelui, fetele, când îşi fac patul seara, nu uită să zică:

Mie-mi aştern bumbac şi mătasă,

Flăcăilor (pe care-i gândesc) holeră ghimpoasă,

Foc şi urzică,

Ace şi furnici,

Să nu poată bea

Să nu poată mânca,

Să nu poată adormi,

Să nu poată-a s-odihni,

Pân-la mine n-or veni

Şi cu min’ s-or drăgosti![1]

Cu aşa descântece sigur sărbătoarea românească a dragostei, nu le va găsi pe fete singure. Sfântul Valentin e de petrecut, de Dragobete e de alergat după dragoste.

Text și lectură: Gabriela Rusu – Păsărin

[1] Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1998,  p. 146.