Campania EU aleg ROmania continuă on-line!

Publicat de Andrei Cretoiu, 1 noiembrie 2014, 08:00 / actualizat: 6 noiembrie 2014, 7:22

Campania EU aleg ROmania, realizată de rețeaua studiourilor regionale, continuă începând de astăzi online!

Marcăm acest moment prin lansarea siteului eualegromania.ro, unde sunt prezentate cele 100 de destinașii turistice din țara noastră pe care trebuie cu toții să le vizităm. Toate destinațiile propuse au fost alese de redactorii București FM, Radio Cluj, Radio Constanța, Radio Craiova, Radio Iași, Radio Reșița, Radio Tg Mureș si Radio Timișoara în urma preferințelor exprimate de ascultătorii posturilor în cele 4 luni de la demararea campaniei.

Va invităm să accesați siteul eualegromania.ro, pagina oficială a proiectului pe Facebook, dar și paginile studiourilor regionale pentru informații suplimentare despre proiect.

Așteptăm în continuare propunerile voastre de vacanță, de viata, legate de locurile descrise, sau o fotografie și nu uitați să alegeți destinația favorită.

Pe 1 decembrie, de ziua națională, în București, dar și în celelalte orase din țară în care sunt studiouri regionale ale Radio Romania, se vor organiza expoziții foto cu imagini din toate aceste locuri minunate.

Accesați site-ul eualegromania.ro, unde ne redescoperim țara!

Destinaţia zilei: Palatul Parlamentului

Publicat de Stefania Grigore, 30 octombrie 2014, 23:29 / actualizat: 27 iulie 2015, 17:03

Palatul Parlamentului este de fapt palatul nostru, al românilor…
Cu frenezia nebunească specifică „epocii de aur” cea mai mare clădire din Europa a fost ridicată în doar 5 ani, record neatins de nicio altă țară care s-a încumetat la un astfel de proiect gigantic….

Costurile au fost astronomice, atât în bani cât și în sacrificii omenești…

Întregul deal al Arsenalului a fost nivelat, adică 70 de hectare, două întregi cartiere, Uranus și Antim fiind rase de pe fața pământului și mai mult de 60 de mii de locuitori rămânând fără case…

Cea mai blândă estimare a cheltuielilor ajunge la echivalentul a 5 miliarde de dolari, bani luați din bugetul unei țări în care statul la coadă pentru alimente de subzistență era sport național…
Și asta pentru că mâna de lucru a fost gratis, repetăm, gratis, muncitorii fiind de fapt în mare parte militarii în termen și muncitorii detașați pe șantier…

Puțină lume știe că de fapt această impresionantă construcție este neterminată până în ziua de azi deși lui Ceaușescu i se promisese că în doar 2 ani totul va fi gata.
Dintre cele peste 1000 de camere, doar 440 sunt finisate!

După cutremurul din 1977 dictatorul a pornit un program de sistematizare forțată a Bucureștiului, plan care a cuprins demolarea zonei centrale a Capitalei și construcția unui „oras în oras”, idee copiată din Coreea de Nord, de la Phenian.
Enormul edificiu a făcut parte dintr-un ansamblu ce mai cuprindea Ministerul Apărării, Casa Radio, Casa Academiei, actualul Hotel Marriott și bulevardul Unirii.

Totul era gândit într-o singură direcție…
Ceaușescu trebuia să fie apărat de cutremure, o mare teamă a sa după seismul din 1977, să îl apere de un posibil război nuclear în contextul Războiului Rece, să îl ferească de o posibilă revoltă a oamenilor și, nu în ultimul rând, să fie o gigantică demonstrație de putere care să arate lumii întregi că el este cel mai puternic conducător din lagărul socialist.

Un fapt puțin cunoscut este că inițial arhitecții recomandau pentru construcție zona Băneasa însă Ceaușescu a cerut să fie aleasă o zonă cu risc seismic cât se poate de mic, ceea ce le-a lăsat proiectanților doar două variante: dealul Mitropoliei și Dealul Spirii.
Alegerea a fost să fie salvată Mitropolia Română…

Mai multe detalii despre istoria Palatului Parlamentului ne ofera istoricul Andrei Popescu:

Tot la capitolul curiozități intră și părțile mai puțin cunoscute ale clădirii…
Pentru protecția dictatorului s-au construit nu mai puțin de patru niveluri subterane care adăpostesc două adăposturi antiatomice și un labirint de tuneluri subterane care permiteau fuga, în caz de pericol, cu o masină electrică prin legăturile realizate cu toate clădirile din jur și cu rețeaua metroului bucureștean.

În prezent lângă Palatul Parlamentului se ridică o altă constructie impunătoare, viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului.

Și de aici începe povestea în cifre a celei mai cele clădiri…

Conform Cărții Recordurilor, Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafată din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume.

Palatul de 1000 de încăperi a „înghițit” 1 milion de metri cubi de marmură și 1000 de tone de bazalt care s-au folosit la construcție…

Sediul Parlamentului este pe locul 2 în lume ca suprafață după Pentagon iar la construcție participau simultan, în trei ture de câte 8 ore zilnic, 20 de mii de oameni care au folosit 2 milioane de tone de nisip, 200 de mii de metri cubi de sticlă, au montat 220 de mii de metri pătrați de covoare și au amplasat 2800 de candelabre în clădirea ce are o lungime de 270 de metri și o lățime de 245 metri.

Clădirea cu volumul de 2.550.000 metri cubi are suprafața desfășurată de 365.000 de metri pătrați și ocupă locul 3 în lume ca volum în urma clădirii de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canevaral și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic, are 30 de săli de conferința în care s-au folosit 3.500 de tone de cristal și alte 3.500 de metri pătrați de piele.

Fosta Casă a Poporului are 440 de birouri, a necesitat 550 de mii de tone de ciment iar amprenata la sol este de 66.000 de metri pătrați.

700 de arhitecți au participat la construcție care s-a ridicat cu 700 de mii de tone de oțel până la o înălțime de 86 metri, fără a lua în calcul nivelurile de subsol.

În Palatul Parlamentului există 9 săli monumentale în care s-au adus 900 de mii de metri cubi de esențe de lemn…

E clar, faraonica clădire demonstrează fără tăgadă că românii pot crea lucruri de nota 10…
Întrebarea este…
…Cum vrem să fie România noastră?

Mulțumim reprezentantilor Palatului parlamentului pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.
Realizatori:
Anca Chițoran
Cristina Toma
Vicențiu Andrei
Referent stiințific – Andrei Popescu (istoric)
Sursa foto Palatul Parlamentului panoramic: Wikipedia

Destinaţia zilei: Domeniul Stirbey, bijuteria de lângă București

Publicat de Stefania Grigore, 30 octombrie 2014, 16:10 / actualizat: 27 iulie 2015, 17:07

Adevărata istorie a domeniului Stirbey, așa cum îl vedem în zilele noastre, începe cu Principele Alexandru Stirbey, născut și educat la Paris, o fire dinamică, un om în pas cu timpurile, care la îndemnul tatălui său, Domnitorul Barbu Stirbey, a dezvoltat puternic domeniul și i-a dat dimensiunea și strălucirea pe care o cunoaștem.

Alexandru Stirbey a amenajat parcul, a construit Palatul și Biserica, precum și numeroase obiective funcționale, doar o parte dintre ele păstrându-se până în zilele noastre, din păcate.

Principele a înțeles cât de bine este amplasat Palatul și a valorificat la maxim potențialul sau prin introducerea sa în circuitul seratelor la care participa înalta societate bucureșteană.

Unul dintre elementele care atrage cei mai mulți vizitatori este capela familiei Stirbey, construită în decursul a nu mai puțin de 40 de ani în stil neogotic, după proiectul unui arhitect austriac și care cuprinde un foarte multe elemente gotice, bizantine și renascentiste.
În capelă sunt mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Stirbey Voievod, al prințului Barbu Alexandru Stirbey și ale rudelor acestora.
Din păcate din pictura executată în 1890 de Gheorghe Tăttărescu nu au mai rămas decât fragmente din pictura „Maica Domnului cu Isus în brațe”, restul picturilor și textul dedicat familiei fiind pierdute.

Cel mai de vază oaspete al palatului a fost Regina Maria, cea care începând din 1909 a frecventat constant această bijuterie și despre care ne-a lăsat o mărturie fascinant de călduroasă:

„Buftea era un Domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de București, iar Prințul Stirbey croise în pădure lungi alei pe care le puteai goni în galop, pe un drum bătut, în lungime de mai mulți kilometri…Mi-era dragă acea pădure cu covorul ei de flori…Când închid ochii parcă simt mirosul pătrunzător al tufișurilor de stejar care își răspândesc îndeosebi aroma spre seară și par a-și revărsa până și fundul sufletului în ceasurile răcoroase ale amurgului. ”

Superbul lac din mijlocul domeniului nu este natural, el fiind creat artificial la dorința familiei Stirbey pentru a adăposti lebede, rațe și gâște.

Podul de peste lac este cu mult mai nou decât restul domeniului, el fiind construit de către o echipă de filmare din Anglia, care a turnat aici o peliculă și a folosit lacul drept decor pentru acțiunea filmului.

Multe nume mari ale României au fost găzduite în Palatul Stirbey.
De la Slavici și Alecsandri la George Enescu și Titu Maiorescu, bijuteria de la lângă București a impresionat în egală măsură.

În primul război mondial Palatul fost rechiziționat de către armata germană, aici locuind comandantul trupelor invadatoare, Mareșalul August von Mackensen, și tot aici fiind negociată pacea cu Puterile Centrale.

Mai puțin cunoscut este faptul că actori celebri, precum Jean Marais sau Jean-Paul Belmondo au filmat câteva lung-metraje pe acest domeniu în cadrul unor coproducții româno-franceze realizate de studiourile de film Buftea.

Și lumea politică a profitat din plin de farmecul palatului Stirbey…Gheorghe Gheorghiu Dej și Nikita Hrușciov au semnat la Palatul Stirbey, în 1964, actele de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul României.

Domeniul a avut oaspeți de vază și de peste Ocean…
Lotul de tenis al Statelor Unite ale Americii a fost găzduit în 1972 la Palatul Stirbey și tot aici americanii s-au antrenat pentru finala Cupei Davis pe terenurile de tenis ale domeniului, finală pe care, din păcate pentru noi au și câștigat-o în fața echipei formată la acel moment din Ilie Năstase și Ion Țiriac.
Despre această finală ziarul american New York Times scria că a fost de fapt un aranjament între Ceaușescu și Nixon…americanii își păstrau supremația în tenis iar România primea credite cu regim preferențial pentru dezvoltarea „epocii de aur”…
Poveste sau nu, cert este că americanilor le-a priit sejurul de la Buftea…

Privind retrospectiv vedem că toți și toate au trecut însă Domeniul Stirbey a rămas aceeași oază de liniște și serenitate…

Până la urmă așa e România noastră…liniștită precum Domeniul Stirbey…
Așa e România frumoasă…

Mulțumim reprezentantilor Domeniului Stirbey pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.
Realizatori:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei
Sursa foto Regina Maria: Catchy
Sursa foto Finala Cupa Davis: Agerpres

Destinaţia zilei: Muzeul Satului, România de dincolo de timp

Publicat de Stefania Grigore, 28 octombrie 2014, 20:00

O plimbare la Muzeul Satului ar putea echivala cu materializarea unui scenariu SF, în care protagoniștii găsesc o poartă către o altă dimensiune.

Aici, în această oază de verdeață, simți cu adevărat întoarcerea în urmă cu sute de ani. Muzeul Satului nu este nici pe departe un muzeu în accepțiune generală, este un tărâm magic, un fel de orășel desprins din filmele cu hobiți în care atmosfera patriarhală domină întregul peisaj.

În acest tărâm românesc tradițional vei întâlni toate stilurile în care au fost construite casele din mediul rural, începând cu secolul al XVII-lea, din diverse regiuni ale țării.

 
De îndată ce pătrunzi pe poarta de lemn sculptat și simți mirosul fânului proaspăt cosit, te întrebi cum trăiau oamenii acelor vremuri, care era existența lor, care le erau preocupările și girjile.

Marea majoritate a caselor păstrează în interior decorul original, iar privitorul nu poate fi decât cucerit și captivat iremediabil de războaiele de țesut, de oalele de lut, de sobele vopsite și de lăzile de zestre, ca mărturie implacabilă a vremurilor de demult, după cum ne explică si Managerul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” – Conf. Dr. Paulina Popoiu:

Această prezentare necesită JavaScript.

Restul, tot ce înseamnă viață cotidiană, glumele, viciile și superstițiile, trebuie să rămână la ușă.
O curiozitate ce nu trebuie ratată este faptul că una dintre biserici are diavoli pictați pe pereți, dovadă clară a curajului creștinilor de odinioară în a portretiza eterna și profetica bătălie dintre bine și rău.

Acum că ai reușit să te conectezi la o formă de energie spirituală înaltă, îți poți continua periplul prin Muzeul Satului.
Aflate pe malul lacului Herăstrău, nu va fi greu să descoperi morile de apă ce parcă se desprind din tablourile lui Grigorescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ironic poate pentru condiția noastră de oameni modeni, elitiști chiar, este faptul că lucrurile simple, rustice și rurale ne pot oferi atât de multă inspirație încât, în ciuda cursei noastre prin viața tehnologică și de consum, vom fi uimiți de fiorul proaspăt și frust al unor vederi tridimensionale ale trecutului înspre prezent și viitor.
Din păcate pe acest picior de plai și pe această gură de rai de la Muzeul Satului lucrurile nu au fost întotdeauna idilice.
Muzeul Satului a căzut victimă incendiilor în repetate rânduri, iar flăcările au mistuit lemnul caselor și aminitirile strămoșești.
De fiecare dată, însă, muzeul ce ne aduce România de peste vremuri în București s-a ridicat din propria cenușă parcă mai frumos și mai cuceritor.

Indiferent unde ești născut o vizită la Muzeul Satului te va face să auzi glasul ancestral al predecesorilor iar istoria îți va zâmbi blând în timp ce tu admiri o cergă din lâna sau un cuptor în care se cocea pâinea pe vatră.

Când ajungi la Muzeul Satului este de preferat să ai răbdarea de a privi îndeaproape fiecare casă, indiferent de zona din care provine, de secolul de a cărui poveste se leagă, de măreția sa…
Sunt case mari, frumoase și luminoase, dar sunt și bordeie săpate sub pământ.

Pe lângă atracția principală a acestei lumi, zeci de comercianți ambulanți pot fi regăsiți în curțile caselor de poveste.
Ai astfel ocazia să cumperi opinci, căciuli de lâna sau șosete, dar și covoare țesute manual, picturi naive sau fluiere din os…Și toate acestea adăpostite la umbra unui măr pârguit sau a unui nuc secular…

Când pleci din Muzeul Satului păstrezi mirosul caselor conservate precum organismele vii salvate pentru eternitate.

Când pleci din Muzeul Satului îți aduci aminte de tine și de esența ta, de copilăria bălaie zugrăvită de Creangă parcă pentru fiecare copil.
Managerul Muzeului National al Satului „Dimitrie Gusti” – Conf. Dr. Paulina Popoiu:

Când pleci din Muzeul Satului ai un singur gând – să revii!
Mulțumim Muzeului National al Satului „Dimitrie Gusti” pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.

Realizatori:
Anca Chițoran
Andreea Vulpe
Vicențiu Andrei

Destinaţia zilei: Comana, sălbatica perlă a Munteniei

Publicat de Stefania Grigore, 27 octombrie 2014, 20:00

La Comana totul este altfel…și oamenii și locurile…
Aici fiecare dintre noi găsește orice are nevoie.
Natura, spiritualitatea și civilizația care nu distruge ci îmbogățește…toate vă așteaptă la Comana…

Gândiți-vă o clipă…Balta Comana este a treia zonă umedă a României după Delta Dunării și Balta Mică a Brăilei și a doua ca biodiversitate după Delta Dunării, deși o despart doar 30 de kilometri de București…o aruncătură de băț, ce mai…

Putem cere mai mult de la natură decât ne oferă deja?
Rar ți-e dat să găsești o asemenea bogăție, o splendoare întinsă pe, atenție, 25 de mii de hectare!

La Comana esti inconjurat de mândri stejari seculari, adevărate punți peste veacuri, unele dintre ultimele rămășițe ale vechilor Codrii ai Vlasiei, care pe vremuri se întindeau de la Târgoviste pâna la Dunăre.

Doar aici găsești Rezervația de Bujor Românesc, cel ce are petalele mai roșii și mai puține la număr decât bujorul de grădină.
Atât de mult îl prețuiesc localnicii încât organizează în fiecare an în luna mai „Sărbătoarea Bujorului” și nu oricum, ci în pădure, la Padina Tătarului…

Și minunile naturii nu se opresc aici…

În Comana găsești Rezervația de Ghimpe…da, ați citit bine…există o rezervație a Ghimpelui (Ruscus Aculeatus)…
Există și o legendă care spune că această plantă a apărut după ce Vlad Țepeș a fost ucis în apropiere, pe drumul ce leagă Bucureștiul de Giurgiu.
Ghimpele se dezvoltă sub copacii din pădure, de aceea trebuie să căutați cu atenție la baza arborilor, dar credem că o să vă placă să vă petreceți câteva ceasuri hoinărind prin crâng.

Să vă povestim și despre cele peste 150 de specii de păsări și pești care și-au găsit la Comana habitatul perfect în care să se salveze din fața „civilizației” omului?

Această prezentare necesită JavaScript.

Două dintre speciile de pești, Țigănușul și Cleanul de Comana, se mai găsesc doar aici.
Foarte multe dintre speciile de floră și faună de la Comana au fost identificate în ultima perioadă, acestea regăsindu-se de altfel și în Lista Roșie Europeană, fiind în pragul dispariției în alte zone din România.

În drumul vostru treceți și pe la Mănăstirea ctitorită de Vlad Țepeș în anul 1461, singura mânăstire fortificată cu ziduri și turnuri de apărare dintre București și Dunăre, a cărei istorie ne este prezentată de Părintele Mihail Muscariu, starețul Mănăstirii Comana:

Țepeș a realizat importanța strategică pe care o putea avea o mânăstire-cetate, punct fortificat de credința și statalitate creștină, aici, la granița luptei dintre musulmani și creștini.
Locul a fost ales tocmai datorită faptului că odinioară Comana era de fapt insulă, în mijlocul mlaștinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, ușor de incendiat la vreme de primejdie.

Râul Câlniștea, care curge în partea de răsărit a satului Comana întâlneste în cale balta Comanei pe care o străbate și din care se desprinde exact în fața mănăstirii.
În dreptul satului Comana, apa desface un braț care ocolește ostrovul și se reintoarce apoi la vechea matcă.

Era amplasarea ideală pentru controlul drumului dintre București și Giurgiu.

Nici până în ziua de astăzi Vlad Țepeș nu a dispărut din memoria colectivă a celor din Comana…
Pentru Părintele Mihail Muscariu, Vlad a rămas Voievodul Dreptății:

Când ajungi la Comana pare să ți se rezolve și unul dintre marile mistere ale istoriei românilor…
Nimeni nu știe cu siguranță unde a fost înmormântat Vlad Țepeș însă legendele locale, cum că aici s-ar odihni cruntul conducător român, sunt întărite de o serie de descoperiri arheologice realizate în anii ’70.
Mai multe explicații primim de la starețul Mănăstirii Comana:

Vizitatorului nu-i ajunge o zi pentru a vizita totul.
De la mănăstirea fortificată, cu fantastica ei poveste, până la sălbatica rezervație naturală, de la Fântâna lui Vlad (denumită de localnici Izvorul cu Nuc) la Parcul de aventură Comana care cuprinde și o tiroliana care traversează un lac, totul este fabulos!

Această prezentare necesită JavaScript.

Comana este cu adevărat fabuloasă…

Mulțumim Mănăstirii Comana, Episcopiei Giurgiului, reprezentantilor Parcul Natural si celor ai Parcului de Aventura Comana pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.
Realizatori:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei

Destinaţia zilei: Ateneul, cântecul românilor

Publicat de Stefania Grigore, 26 octombrie 2014, 19:53

Ateneul Român este o bijuterie arhitectonică realizată în stil neo-clasic între anii 1886 și 1888.

Edificiu cu valoare de simbol al culturii naționale, Ateneul a devenit exponentul valorilor românești.
Puțină lume știe că finanțarea construcției a fost realizată cu bani obținuți dintr-o subscripție publică pentru care a fost organizată o loterie națională în cadrul căreia au fost vândute 500.000 de bilete în valoare de un leu, loterie ce a avut un slogan care ne-a rămas peste timpuri: „Dați un leu pentru Ateneu!”.
Surprinzător sau nu, inovativa idee a generat foarte repede un val de unitate și trezire a conștiinței naționale.

Inițial cei ce au gândit proiectul și-au dorit ca toate artele să-și găsească locul sub cupola Ateneului însă foarte repede a devenit clar pentru oricine că acustica naturală excepțională a sălii oferă muzicii un mediu incredibil de dezvoltare.
Astfel, Ateneul a găzduit și o bibliotecă, distrusă din păcate în timpul regimului comunist și o pinacotecă cu piese excepționale, care nu se mai regăsește aici.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația primordială a rămas însă muzica de calitate, mari personalități și talente ale lumii lansându-se și concertând aici.
Numele ce au marcat muzica românească, George Enescu, Dinu Lipatti, Cella Delavrancea, Ion Voicu, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal sau Horia Andreescu precum și nume mari ale muzicii universale ca Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev și Maurice Ravel au clădit renumele Ateneului drept sursă de cultură de elită, după cum explică Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu:

Palatul Ateneului Român a fost proiectat de arhitectul francez Albert Galleron, drept insipratie servindu-i clădirea Operei din Paris.

Un lucru inedit se leagă de forma circulară a clădirii, datorată faptului că Ateneul a fost construit direct pe fundația existentă deja la acea vreme a unui circ ce trebuia construit în Grădina Episcopiei (zona pieței George Enescu de acum).

Este realizată si o legătură imagistică cu Grecia antică, edificiul oferind vizitatorilor o primă imagine formată de opt coloane ionice (care au proporții similare cu cele ale templului de pe Acropole) ce susțin un fronton triunghiular care adăpostește cinci medalioane realizate din mozaic a cinci dintre cei mai importanti domnitori români: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab și Carol I.

La parter, impresionantul hol din marmură înglobează 12 coloane dorice care maschează prin spectaculozitatea lor rolul tehnic de susținere a sălii de concerte.

Patru scări monumentale în spirală, de tip baroc, realizate din marmură de Carrara si găzduiesc balcoane la etajul intermediar, îi conduc pe vizitatori spre sala de concerte.

Ateneul are aproape 1.000 de locuri dispuse in forma vechilor amfiteatre greco-romane ce oferă o vizibilitate perfectă din orice colț al salii și o audiție impecabilă.
Perfecțiunea sunetului se datorează imensei cupole care absoarbe fondul instrumental și vocal de pe podium și apoi îl distribuie prin reverberație către auditoriu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fresca monumentală de pe peretele circular al sălii impresionează vizitatorul din prima clipă, frescă ce evocă cele mai importante 25 de momente ale istoriei naționale a românilor.
Fresca are lungimea de 75 de metri si înălțimea de 3 metri iar realizarea ei a durat nu mai puțin de 5 ani, fiind inaugurată la în mai 1938.

Interesantă este și succesiunea episoadelor.
De la triumful lui Traian la colonizarea Daciei, contopirea dacilor cu romanii, începutul vieții patriarhale românești, statornicirea și descălecatul pe aceste meleaguri, crearea statului militar sub Mircea cel Bătrân, apariția statului administrativ în vremea lui Alexandru cel Bun, cruciada creștinismului (Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare) urmată de epoca de pace și credință a lui Neagoe Basarab.

Pe frescă regăsim și intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul, întregitorul de neam, și epocile culturale ale lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu.

Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, lupta pandurilor lui Tudor Vladimirescu, momentul de răscruce 1848 cu Avram Iancu care pornește la luptă și iluminismul Unirii lui Alexandru Ioan Cuza și Kogălniceanu înconjoară și ele alături de Carol I și războiul de independența sufletele vizitatorilor. Evident, de pe frescă nu lipsește realizarea întregirii naționale din 1918.
Ultima scenă trebuia să-l reprezinte pe Carol al II-lea, în postură de fondator al modernismului, care alături de Mihai I coboară în mijlocul poporului pentru a patrona științele, literatura, artele și industria însă varianta aleasă reprezintă poporul cu steaguri, care sărbătorește înfăptuirea României Mari.

Ca o curiozitate, trebuie să știți că între 1940 și 1966 comuniștii au acoperit cu catifea roșie fresca pictată de Costin Petrescu, tocmai pentru a ascunde privitorilor rolul monarhiei in istoria Romaniei.

Fără îndoială că viitorul Ateneului este unul spectaculos, menit să ducă mai departe tot ce înseamnă cultură în România, după cum spune Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu:

Mulțumim Filarmonicii George Enescu pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.

Realizatori:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei

Destinația zilei: Oradea 1900, la Belle Epoque!

Publicat de Andrei Cretoiu, 23 octombrie 2014, 21:55

O plimbare prin centrul istoric al Oradei ne obligă să ridicăm ochii spre ornamentaţia bogată a clădirilor de început de secol XX. Volutele liniilor curbe reiau desenul floral-vegetal inspirat din natură şi ilustrează dorinţa arhitecţilor de a depăşi standardizarea construcţiilor impusă de industrializare. Densitatea clădirilor secession vorbeşte depre un oraş european, iar Secession, Art Nouveau, Jugendstil sunt denumiri pentru aceeaşi mişcare artistică de la finele secolului al XIX-lea, care a modelat arta şi arhitectura noului secol XX.

E o atmosferă care transmite un aer de occident, în definitiv suntem la graniţa de vest a României, iar oraşul are o ţinută europeană incontestabilă, spun orădenii. În vreme ce alţi turişti preferă aerul fanat al clădirilor încă nerestaurate. Cu toţii apreciază atmosfera oraşului, ce trimite la Belle Epoque.

Această prezentare necesită JavaScript.

Întregul centru al oraşului Oradea e o filă de istorie a artei 1900, dar cel mai mare şi reprezentativ ansamblu architectural în stil secession din Transilvania, este Vulturul negru, pe care vă invit să îl vizităm astăzi, ghidaţi de istoricul Mircea Paşca, autorul volumului Oradea 1900 – Un ghid de arhitectură:

Nu ar trebui să rataţi clădirile proiectate de marii arhitecţi budapestani prezenţi în Oradea prin anumite construcţii, care reprezintă mai multe tipuri de manifestare a curentui secession din Austro-Ungaria. Ele sunt bine ilustrate la Oradea, cum e curentul lechnerian, reprezentat de arhitecţii Komor şi Jakab, cei care au proiectat Vulturul Negru, curentul Art Nouveau de factură belgiană, reprezentat de o singură clădire proiectată de arhitectul budapestan Spiegel Frigyes, autorul primei case secession la Oradea, casa Sonnenfeld de pe strada Aurel Lazăr nr.7. Toate sunt situate în zona centrală, în centrul istoric al oraşului; o densitate de clădiri concentrate de o parte şi de alta a Crişului, de o parte şi de alta a străzii pietonale Republicii, Piaţa Unirii, PiaţaFerdinand, Piaţa 1 Decembrie. (istoricul Mircea Paşca)

Această prezentare necesită JavaScript.

Construit între anii 1907-1909 pe amplasamentul vechiului han Vulturul, ansamblul arhitectonic Palatul Vulturul Negru păstrează referinţa la originea sa prin vitraliul executat în anul 1909 în atelierul orădean Neumann K. Ansamblul arhitectonic este cea mai importantă realizare a cuplului de arhitecţi Komor Marcell şi Jakab Dezső. Un pasaj acoperit cu sticlă ornamentată face legătura între trei străzi şi îmbie astăzi trecătorul cu numeroase cafenele cu mesele expuse în pasaj.

Vulturul negru se caracterizează prin liniile curbe, prin ornamentele din majolică colorată de pe faţadă, inspirate din arta populară, prin anumite elemente de basorelief prezente pe faţadă şi prin feroneria curbilinie florală, vegetală a porţilor. Sticla sablată are ornamente florale, iar elementele de interior sunt şi ele vegelale, florale sau inspirate din ata populară.

Clădirea este restaurată de curând, aproape în întregimea ei, şi s-au pus în valoare elementele decorativeexterioare, ceea ce îi dă un aspect mult deiferit de ceea ce era înainte. Nu uităm şi vitraliul cu vulturul din interiorul pasajului. Numele vine de la vechiul han Vulturul şi nu are legătură cu culoarea vulturilor. Era un han de secol XVIII, care a insirat vitraliul şi vulturul de pe faţadă, dar numele este mult mai vechi decât actuala clădire. ( istoricul Mircea Paşca)
Vulturul negru e doar prima filă a unei lecţii vii a istoriei artei, ce se poate citi la Oradea, în centrul istoric. Restaurarea clădirilor de patrimoniu, începută în ultimii ani, repune în circuitul turistic cultural un oraş central european, a cărui istorie de început de secol XX, o povestesc clăirile sale. O istorie personală spun şi fotografiile mele, care privilegiază subiectivismul reporterului şi vă invită să vă creaţi propriul album, descoperind clădirile secession din Oradea 1900.

Oana Cristea Grigorescu

Destinaţia zilei: Casa Radio Cluj

Publicat de Stefania Grigore, 22 octombrie 2014, 20:35

Vioara lui Ştefan Ruha, alături de orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj încheia, în ziua de 29 decembrie 1967, concertul festiv organizat la inaugurarea sediului Radio Cluj. Casa Radio – cum i s-a spus – era, la acea vreme unul dintre cele mai moderne sedii de radiodifuziune din Europa. Clădirea se adăuga celorlalte repere arhitecturale ale oraşului, cu valoare simbolică de netăgăduit.

Această prezentare necesită JavaScript.

„E atât de prezentă în inima mea această casă, încât i-am dăruit atunci tot ce-am avut eu mai bun, toate gândurile mele şi ce-am reuşit să adun din experienţa de un fragment de viaţă. /…/ Ţin cu aceasta casă, care va fi dăruită tuturor oamenilor”, spunea peste ani arhitecta Marioara Salvanu, proiectantul construcţiei.

Marioara Salvanu îşi amintea dificultăţile legate de înălţarea clădirii, dar şi spiritul care animase lucrarea. „Era echipa. Noi eram o echipă”, spune ea.

„Nicăieri nu se mai realizase un studio regional atât de nou pentru etapa respectivă. Ceea ce se poate auzi şi de la cei care lucrează aici. Aici ne simţim aşa de bine, îmi spuenau doamnele care lucrează acolo. E casa noastră. Nicăieri pe unde am mai fost n-am mai întâlnit ceva aşa deosebit, mai frumos, mai confortabil.”

Această prezentare necesită JavaScript.

„A fost poate cea mai frumoasa vreme a vieţii mele. Eu aici, în studio, m-am simţit absolut acasă. La studioul ăsta, baza am măsurat-o cu paşii, cu domnul Raţiu [redactorul-şef de atunci – n.r.]. Am venit şi am măsurat 113 metri de-a lungul şi 100 metri de-a latul. Şi aşa s-a hotărât că aici va fi amplasat radioul.”

Era în anul 1966. În faţa clădirii, finalizate în anul următor, un ansamblu din beton armat imaginat de sculptorul Mircea Spătaru sugerează şi astăzi traseul undelor herţiene. Holul mare – sau Galeriile Radio – prezintă expoziţii de-a lungul întregului an.  Dar inima Casei Radio e studioul mare (315 mp) pentru înregistrări muzicale, folosit şi pentru spectacole, concerte, piese de teatru, conferinţe, proiecţii de filme sau alte evenimente.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Sala de spectacole, pe care o numim generic Catedrala Sunetului, face parte aparent din unitatea arhitecturală a ceea ce înseamnă Casa Radio. Aparent, pentru că practic sala de spectacole este o clădire în clădire, fiind construită pe o fundaţie proprie, contribuind astfel la amprenta sonoră specifică şi unică în ţară . Timpul de reverberaţie al sălii este de sub o secundă. De ce este importantă această valoare? Pentru că destinaţia iniţială a Catedralei Sunetului a fost de studio de înregistrări. Caracteristica acustică a unui studio de înregistrări diferă foarte mult de cea a unei săli de spectacole dar, datorită unor oameni pasionaţi de arhitectura sunetului, această caracteristică este adaptată noilor condiţii de audiţie. Volumul sălii e de 3400 m2, prezentând o suprafaţă de audiţie cu o capacitate de 200 de scaune, o scenă de 32 m2, instalaţie profesională de sunet şi lumini, proiector şi ecran retractabil de 12 m2. Sala de spectacole poate fi adaptată oricărui tip de manifestare. Suntem bucuroşi să îi primim şi să le oferim asistenţă tehnică tuturor celor interesaţi de o colaborare sonoră .” (Călin Fărcaş, inginer de sunet)

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Casa Radio? e întrebarea pe care am adresat-o trecătorilor:

„Înseamnă foarte mult. La vârsta mea, pot să spun că am trăit cu Casa Radio şi cu Radio Cluj. Am cunoscut oameni de excepţie, scriitori, poeţi, creatori de artă…”

„O sală unde se ţin evenimente, cu copii, cu adulţi, oricine poate să participe…”

„Un mijloc de informare, diverse programe, programe culturale, muzică bună, ştiri…”

Casa Radio înseamnă toate acestea şi mai mult decât atât.

Sâmbătă, 25 octombrie, Casa Radio vă aşteaptă cu porţi deschise, între orele 10.00-17.00. Duminică, vă invităm să vă alăturaţi unei noi ediţii a Caravanei bicicletelor – vom pedala din Piaţa Unirii până la Casa Radio. Detalii pe site-ul www.radiocluj.ro.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ioana Bindea

Destinaţia zilei: Peştera Urşilor

Publicat de Stefania Grigore, 21 octombrie 2014, 20:00

„Cea mai frumoasă din toată ţara” îi auzi spunând pe turiştii cunoscători în ale peşterilor, la ieşirea din Peştera Urşilor.

Aceasta e şi părerea unora dintre cei mai reputaţi speologi. Cum a început povestea Peşterii Urşilor aflăm din lucrarea publicată în anul 2014, sub egida Societăţii Române de Speologie, de Iosif Viehmann şi Ovidiu Guja.

În anii 70, locuitorii din Chişcău, un sat aflat la poalele Munţilor Bihorului, duceau o viaţă obişnuită. Ei îşi împărţeau preocupările între munca câmpului, practicarea meşteşugurilor tradiţionale şi munca la întreprinderea care făcea prospecţiuni miniere şi exploata piatra în cariere. Deschiderea carierei din dealul Măgura, care domină satul şi Valea Crăiasa, reprezenta o sursă nouă de venit.

Monotonia vieţii de zi cu zi a fost întreruptă în ziua de 17 septembrie 1975. În acea zi, minerul Traian Curta, care lovea roca cu un ciocan pneumatic, dizlocă o bucată de calcar care descoperă o gaură în stâncă, în care cad ciocanul şi minerul. După o cădere pe verticala de 9 metri, minerul aprinde bricheta şi vede cu groază în jurul lui o mulţime de oase şi un craniu hidos. În final, e scos din groapă şi dus la spital, de unde e eliberat dupa trei zile cu diagnosticul “sănătos”. Traian Curta tocmai descoperise Peştera Urşilor.

Profesorul Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie “Emil Racoviţă” din Cluj a fost unul dintre primii cercetători ai peşterii de la Chişcău. După cinci ani de studii făcute aici de Institutul de Speologie, peştera e deschisă publicului în anul 1980.

“Peştera Urşilor e cea mai frumoasă peşteră a României” apreciază profesorul Iosif Viehmann, decanul de vârstă al speologilor din România, care adaugă că: „ea adăposteşte cel mai mare număr stalagmite pe metrul pătrat: 215”.

Cu o lungime de peste 1.500 de metri, peştera se compune din patru galerii principale.

Prima, cea superioară, se împarte la rândul ei în trei galerii şi poate fi vizitată de turişti.

Cea de-a doua, în care se ajunge printr-un puţ vertical de 30 de metri, e rezervată cercetărilor ştiinţifice.

Denumirea peşterii provine de la numeroasele urme şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus) găsite aici. Scheletul reconstituit al unui exemplar poate fi văzut la capătul Galeriei Emil Racoviţă. Peştera era un loc de adăpost pentru aceste animale, dispărute acum 15.000 de ani.

Galeria Oaselor e secţiunea de la intrare. Vizitatorii au posibilitatea să vadă oasele de urs aşa cum au fost găsite. Aici se află şi crăpătura prin care a pătruns în interior, fără voia lui, primul vizitator al peşterii, minerul Traian Curta.

Galeria Emil Racoviţă e cea mai mare galerie din porţiunea amenajată a peşterii, botezată după marele speolog si cercetător. Formaţiunile calcaroase spectaculoase, stalactitele, stalagmitele, coloanele cu diferite forme lasă frâu liber imaginaţiei celui care le priveşte.
Galeria Lumânarilor şi-a primit numele după numeroasele stalagmite, unele dintre ele cu forme dintre cele mai bizare. Această galerie duce spre ieşire din peşteră, creată în mod artificial, astfel încât să nu distrugă bogăţia formaţiunilor calcaroase.

Această prezentare necesită JavaScript.

Muzeul etnografic “Horea şi Aurel Flutur” din Chişcău

Această prezentare necesită JavaScript.

Ioana Bindea

Destinaţia zilei: Cascada Cailor din Maramureş

Publicat de Stefania Grigore, 20 octombrie 2014, 12:07

Unde te poți refugia din fața unei zile toride de vară?
La mare, cu condiţia să fie mai aproape de tine.
Sau la munte. Asta e mai aproape de Sighet.
Zis și făcut.

Bagajul minim. Echipamentul de vară, tricou, pantaloni scurți, bocăncei. În rucsac, o pereche de pantaloni lungi, o bluză de trening și haine de ploaie. Chiar dacă ziua nu dă semne de ploaie, iar soarele arde şi nu e nici urmă de nor, la munte vremea se poate răzgândi.
Destinația e aleasă: Cascada Cailor. Adică versantul nordic al Munților Rodnei, în apropierea stațiunii turistice Borșa. Distanța între Sighetu Marmației și Borșa este de 82 de km și poate fi parcursă într-o oră și 35 de minute.

Chiar dacă drumul până la Borșa lasă mult de dorit pentru condițiile de civilizație ale secolului pe care îl trăim, peisajul satelor maramureșene, ca și frumusețile pe care le ascund Munții Rodnei, merită sacrificiul.
Sighetul Marmației, Vișeu de Jos, Vișeul de Sus – cu maiestuoasa Vale a Vaserului și Mocănița care o străbate, Moisei – cu ansamblul monumental al sculptorului Vida Gheza, dedicat masacrului din această localitate din octombrie 1944, format din 12 figuri de piatră, din care două reprezentând figuri omenești și 10 reprezentând măști tradiționale maramureșene, Borșa, Complexul Borșa.
Accesul spre cascadă este facil, fie că o iei pe jos, fie că preferi varianta mai comodă – contracost – cu telescaunul, din stațiunea Borșa. E uimitor să urci cu telescaunul peste brazi, peste vitele aflate la păscut ori peste oamenii ce-și văd de viața de zi cu zi. E îmbătător mirosul rășinii, adus de adierea molcomă a vântului de vară. Şi poți să admiri în voie peisajul. După ce cobori din telescaun, mai mergi pe jos vreo 15-20 de minute prin soare ori zone de pădure ce îți oferă căutata umbră și răcoare. La capătul acestui drum te așteaptă minunea – Cascada Cailor. Una dintre cele mai frumoase căderi de apă din România. Aici, apa adunată din ploi și topirea zăpezilor se adună într-un circ glaciar și, de acolo, de pe versantul Pietrei Rele, se repede cu putere la vale, formând cascada în trepte, cu căderi succesive de 40 metri, apoi 20 metri.

Această prezentare necesită JavaScript.

De ce Cascada Cailor?
Legenda spune că pe pășunile întinse de pe Piatra Rea se afla locul preferat de localnici pentru a-și ține, din primăvară până în toamnă, hergheliile de cai. Dar liniștea hergheliilor era tulburată de urs. Acest rege al pădurilor carpatine își căuta pradă printre sutele de cai. În loc deschis, șansele lui de a găsi hrană facilă erau minime. Astfel încât, ursul încolțea caii deasupra actualei Cascade ale Cailor. Pe vreme de furtună, într-o noapte întunecată, sărmanii cai au fost înspăimântați de tunete și fulgere, dar și de atacul neașteptat al ursului. Motiv pentru care, dezorientați, s-au îndreptat spre râpa de la Piatra Rea, căzând în hău. Ursul a avut parte de o pradă bogată, cel puțin 15 cai. Iar oamenii au găsit de cuviință să adauge denumirii acelor locuri, sintagme care fac referire la cai: Cascada Cailor, Podul Cailor, Muntele Cailor, Izvorul Cailor. E ca și cum te-ai afla într-un regat al cailor.
Vuietul apei prăvălindu-se e o adevărată simfonie, iar imaginea stâncilor maiestuoase te face să uiți de tumultul zilelor, de graba vieții, te crezi pe un alt tărâm. Sub căderile de apă, pe pietre ori pe mușchi, vezi ițindu-se o floare ori un petic de iarbă și te gândești de câtă forță are nevoie acea nevinovată plantă pentru a rezista într-un loc aparent vitreg pentru ea.

Cuvintele sunt puține și nu pot descrie suficient fantasticul peisaj oferit de Cascadă. Nu poți prinde în ele ecoul pădurii și al stâncilor, zborul înalt al șoimului ce se învârte deasupra muntelui, vegetația ce se întinde pe tot traseul, dar te pot îndemna să dai frâu liber dorinței de a vedea cu ochii tăi frumusețile naturii, asupra cărora omul nu și-a pus amprenta, dar pe care o parte o poate păstra mai departe sălbatică și maiestuoasă, pentru a o transmite celor ce vin după noi!

Brînduşa Oanţă

Destinaţia zilei: Scările cu “personalitate” din Târgu Mureş, minuni ale artei urbane

Publicat de Stefania Grigore, 16 octombrie 2014, 23:02

Ne întoarcem azi acasă, la Tg.Mureş, după 4 zile în care am ales destinaţii faine de tot prin Transilvania. Urcăm şi coborâm împreună scări cu personalitate şi cu personalităţi.

Câte trepte vă este dat să urcaţi şi să coborâţi într-o zi? Obişnuiţi să le număraţi, să le săriţi din două în două, sau v-aţi dori o scară rulantă care să vă poarte, cu tot cu gînduri, fără prea mari eforturi?

Dar dacă scările care vă poartă paşii spre casă, ori spre serviciu,ori la vreun rendez-vous la ceas de seară ar fi pline de viaţă?

La Tg.Mureş, peste noapte, la începutul verii, scările s-au trezit la viaţă. Oamenii au devenit mai atenţi pe unde îşi poartă paşii obosiţi sau vioi. În stradă, inspiraţi de aceste scări, au ieşit actorii, muzicienii, pictorii. O piaţetă îngustă din faţa unei scări devine, foarte repede, o scenă plină de sunet şi culoare. Sunt trei astfel de scări, deocamdată. Cea mai nouă a fost inaugurată săptămâna aceasta. Cu gândul la Enescu, Brâncuşi, Ady Endre, Teleki sau Octavian Goga.

Această prezentare necesită JavaScript.

Totul a pornit de la un proiect numit, foarte inspirat, Digital Transilvania, o platformă culturală complexă care a redat oraşului spaţii urbane fără prea multă personalitate. Foarte repede, în jurul ideii au apărut artiştii. Primii, mai bine zis primele, au fost câteva eleve de la Liceul de Artă: Iulia Suciu, Carina Cojan, Larisa Sava şi Teodora Orza Autorităţile au înţeles repede acest demers original, au dat undă verde proiectului şi aşteaptă noi provocări din partea artiştilor. Actorul Nicu Mihoc este, oarecum, purtătorul de mesaj al artiştilor şi al localnicilor.

Cine s-ar fi gândit că, tot peste noapte, târgumureşenii vor ajunge cunoscuţi în întreaga lume datorită unor scări, în urma unei competiţii online între 18 scări din lumea largă? Darămite să mai fie şi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului?!

Rákóczi, Furnica, Piatra de moară. Trei dimensiuni ale artei urbane la Tg.Mureş

Primele în acest proiect au fost scările Rákóczi, vechi de 112 ani. Scări cu rezonanţă în istoria locului, numele a fost dat în memoria lui Francisc Rákóczi al II-lea, care a condus la începutul secolului al XVIII-lea revoluţia maghiarilor împotriva stăpânirii austriece din Transilvania. Are 70 de trepte, este situată în zona centrală şi face legătura dintre două zone foarte tranzitate ale oraşului: Parcul Cetăţii Medievale şi strada Revoluţiei. Meşterul constructor al scărilor este Soós Pál, de numele căruia se leagă şi alte construcţii din Tg.Mureş, la sfârşit de secol XIX – început de secol XX.

Cât curaj pentru artiştii care au trudit la transformarea scărilor Rákóczi într-un spectacol inspirat de motivele portului popular din Transilvania,în roşu, alb şi negru. Nu au lipsit vocile contra, care au considerat demersul artistic nepotrivit. Argumentele unei aventuri urbane care să însufleţească locul au învins.

Important de ştiut este că, în cele din urmă, modelul este dat de vopseaua aplicată pe contratreaptă, aşa încât rezultatul final este vizibil doar la urcare.

Iulia, Carina, Larisa şi Teodora sunt cele 4 adolescente care cunosc fiecare milimetru al scărilor Rákóczi din Tg.Mureş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Scările Rákóczi au devenit rapid un magnet pentru selfie-uri, fotografii cu mirese şi absolvenţi, o atracţie pentru turiştii veniţi în Oraşul Trandafirilor . Pînă acum, au primit mii de like-uri, au fost share-uite de alte zeci de mii de ori. Valoarea imobiliară a zonei a crescut, spunea, mai în glumă, mai în serios, actorul Nicu Mihoc. Sunt tot mai dese ocaziile în care scările colorate din Tg.Mureş devin decorul perfect şi pentru muzicieni. Cvartetul Bohemia este un exemplu.

Vă mai miră că sunt pe lista celor mai frumoase scări din lume, în compania unor scări din Italia, Chile, Germania, Coreea de Sud, Franţa, Brazilia sau Siria, într-un top realizat online?

Furnica

Scările de la Furnica, ce nume simpatic au aceste scări!, au fost construite la începutul anilor 70, spun localnicii. Nici la Furnica nu sunt puţine trepte. Leagă două cartiere mari ale oraşului, cartierul Budai de Dâmbul Pietros şi traversează o zonă cu multă verdeaţă. La verdele arborilor din zonă, tinerii de la Liceul de Artă din Tg.Mureş au adus şi alte pete de culoare şi le-au aşezat pe betonul rece şi gri al scărilor: galben, portocaliu, roşu şi albastru. Modelul ales a fost pixelul, spun artiştii. Rezultatul e o doză în plus de energie şi entuziasm pentru cei care trec zilnic sau doar ocazional prin acea zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Artiştii înşişi au pus ochii pe aceste scări, după un tur al oraşului. Realizăm că suntem norocoşi să locuim într-un oraş construit pe atât de multe nivele!

Ultimele scări care au prins viaţă la Tg.Mureş sunt cele mai spectaculoase datorită temei alese de artişti: 8 personalităţi ale culturii române şi maghiare au fost redate, cu respect şi cu multă fidelitate artistică, pe scările de la Piatra de Moară: sculptorul Constantin Brâncuşi, scriitorii Octavian Goga şi Liviu Rebreanu, poeţii Petőfi Sándor şi Ady Endre, compozitorul George Enescu, pictorul Nicolae Grigorescu şi contele Teleki Sámuel, cel care a fondat Biblioteca Teleki din Tg.Mureş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Chipurile personalităţilor vor fi martore ale trecerii multor localnici sau turişti. Câţiva dintre ei vor fi atenţi la aceste chipuri, vor rememora arta celor pictaţi pe scări, poate îşi vor aminti vreun vers al lui Goga sau îşi amintesc de “Ciuleandra” ,“Ion”, , Cuibul visurilor” sau “Cântecul Lebedei” ale lui Liviu Rebreanu. Poate unii vor fredona, aşa, ca pentru ei, Rapsodia lui George Enescu. Sau poate vor avea în faţa ochilor, pentru câteva momente, “Carul cu Boi” sau “Fetiţa cu basma roşie”, picturile lui Nicolae Grigorescu.

Scările cu personalităţi sunt cele care urcă din strada Gheorghe Doja spre cartierul Dâmbul Pietros, o zonă cunoscută doar celor care locuiesc în preajmă. Vor reuşi să ajungă la fel de celebre? Datorită localnicilor şi turiştilor, are toate şansele.

Proiectele de artă urbană vor continua la Tg.Mureş. Artiştii dau ocol oraşului pentru a fixa pe hartă alte puncte de atracţie peste care acum trecem indiferenţi.

Aţi obosit urcând şi coborând atâtea scări la Tg.Mureş!? Luaţi-vă un răgaz, priviţi de jos în sus la scările colorate, daţi-le bineţe tuturor celor întâlniţi în cale pentru ca atunci când coborâţi să aibă cine să vă răspundă!

Călătoria prin Transilvania, cu startul de la Tg.Mureş, se opreşte, deocamdată! Transilvania-i faină şi trebuie descoperită în tihnă!

http://www.radiomures.ro/galeria_video_rtm/scarile_cu_personalitate_din_targu_mure_minuni_ale_artei_urbane.html
Autor: Gabriela Pîncă

Destinaţia zilei: Parcul Naţional Piatra Craiului, minunatul spectacol al crestelor abrupte

Publicat de Stefania Grigore, 15 octombrie 2014, 20:00

Sper că nu aţi dat deoparte ghetele de munte după excursia în Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Reîmprospătaţi-vă proviziile din rucsac pentru că schimbăm decorul şi mergem în jud. Braşov. Pornim din Braşov, pe drumul national aglomerat prin Cristian, apoi Râşnov şi Zărneşti.
De la Zărneşti până la destinaţie mai avem o bucată de drum judeţean, destul de prăfuit, dar cine mai observă când eşti înconjurat, din toate părţile, de natură în stare pură. Vă e tot mai limpede că ne îndreptăm spre Plaiul Foii, pentru a admira în voie CRAIUL.
Mai nou, de doar câteva zile, zona Zărneşti –Piatra Craiului este zonă ecoturistică acreditată la nivel european, cu certificat de la Comisia Europeană pentru Turism. Ce poate însemna un astfel de titlu? Înseamnă şi gazde bune care păstrează tradiţiile locale şi preţuiesc ceea ce le oferă minunata arie naturală protejată.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Craiul are numeroase alte piscuri de peste 2000 de metri: Vf.Padina Popii, Vf. Ascuţit, Vf. Căldării Ocolite. Studiaţi îndeaproape tot ce oferă Parcul Naţional, şi în special Masivul Piatra Craiului.

Parcul Naţional Piatra Craiului este situat în Carpaţii Meridionali, fiind inclusă Creasta Pietrei Craiului şi spaţii din culoarele limitrofe Rucăr-Bran şi Rucăr-Zărneşti. Parcul acoperă porţiuni din judeţele Braşov şi Argeş, mai precis suprafeţe din Zărneşti, Moeciu, Bran, Rucăr şi Dâmbovicioara. Suprafaţa totală este de 14773 ha, din care în Braşov peste 7800 de ha. În interiorul Parcului Naţional sunt doar două sate: Măgura şi Peştera.
Masivul Piatra Craiului devine rezervaţie naturală în 1938, datorită caracterului unic al masivului şi frumuseţii peisajului.

Să ai în vecinătate Masivul Piatra Craiului, să urmăreşti mişcările plafonului de nori, să stai cu inima strânsă că vei prinde, sau nu, cele mai bune cadre, pe care să le păstrezi într-o arhivă preţioasă de fotografii. Craiul nu îţi apare niciodată la fel, fie că e la răsărit sau la apus, spune Eli Pivodă. Să faci prognoze meteo ( dacă se poate şi favorabile). Prognoza salvamontiştilor este optimistă: “dimineaţă veţi avea soare pe Crai!” Aşa a fost, dar pentru scurtă vreme. Este un element de care trebuie să ţină seama toţi cei care îşi doresc să ajungă în zonă, vremea se schimbă foarte repede. Şi musai echipament corespunzător.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ioan Pivodă are zeci de ani de experienţă pe crestele ascuţite şi foarte spectaculoase ale Masivului. Pe bună dreptate spune că nu-i la îndemâna oricui Piatra Craiului. Lecţiile simple: nu ignora niciodată muntele, trebuie să ştii să te opreşti, muntele nu se mută din loc, este firesc să îţi fie teamă. De-a lungul vremii, a salvat sute de turişti rătăciţi sau răniţi pe care i-a adus la baza muntelui. Îi dojeneşte uşor pe cei care-şi pun viaţa în pericol, îi încurajează să încerce doar atunci când sunt pe deplin pregătiţi fizic şi mental pentru o nouă ascensiune.

Masivul Piatra Craiului este împărţit în trei:
Piatra Craiului Mică, cu altitudinea maximă de 1816 de metri, despărţită de restul masivului prin Şaua Curmăturii.
Piatra Craiului Mare, cu altitudinea maximă de 2237 de metri,cuprinsă între Şaua Curmăturii şi Şua Funduri.
Pietricica, altitudine 1764 de metri, extinderea sudică a masivului, pînă în masivul Dâmbovicioarei.
Important de ştiut este că masivul Piatra Craiului nu are multe izvoare permanente de apă. Principalul curs de apă este Dâmbovicioara, cel mai mare afluent al Dâmboviţei. Aşa că, pe lângă toate cele pregătite, nu uitaţi rezervele de apă.Este şi sfatul venit de la Ioan Pivodă.

O altă atracţie, în special pentru alpinişti, sunt Prăpastiile Zărneştilor, în partea nordică a masivului, şi Cheile Dâmboviţei, Dâmbovicioarei şi ale Brusturetului, în partea sudică, cu trasee de căţărare cu diferite grade de dificultate.
Peştera de la Colţii Chiliilor, care adăpostea localnicii în sec al XV lea în timpul invaziilor turceşti, alături de Peştera Dâmbovicioarei, sunt cele mai vizitate peşteri din cadrul Parcului Naţional Piatra Craiului, potrivit paginii oficiale a Parcului.

Există şi câteva refugii pentru turişti: Diana, Şpirlea, Vf. Ascuţit, cele din Şaua Grindului sau Şaua Funduri, în formă de igluri.

Sunt mai mult de 30 trasee turistice, cu diferite grade de dificultate, vreo 20 sunt trasee turistice principale, iar câteva le sunt destinate doar alpiniştilor experimentaţi.
Vă întrebaţi cumva dacă are vreo legătură Garofiţa Pietrei Craiului cu însuşi Craiul? Bună întrebare! Are! Creşte doar în România, doar în Piatra Craiului, a fost descoperită pe la 1853 şi este un important element al siglei Parcului Naţional.

În latină, Dianthus callizonus înseamnă garofiţa cu prea frumoase brâuri. Garofiţei îi plac stâncăriile înierbate, mângâiate de soare, în zona alpină inferioară sau în partea de sus a păşunilor alpine. De-o întâlniţi, fotografiaţi-o, admiraţi-o, studiaţi-o fără a-i deranja răsfăţul şi tihna înălţimilor. Procedaţi la fel şi cu celelalte specii de flori: trăstioara, margareta, floarea de colţ, ciuboţica cucului şi porniţi mai departe. Mai aveţi multe de văzut în Piatra Craiului.

Din 1300 de specii de plante existente în Parc ,150 sunt protejate. Peste 200 de specii de fluturi, peste 100 de specii de zburătoare, dintre care acvila de munte, corbul, şoimul, uliul, cocoşul de munte. Peşterile adăpostesc numeroase specii de lilieci.

Iarna, când crestele tăioase sunt pudrate cu zăpadă , când cerul este limpede şi soarele îşi toceşte dinţii în crestele Pietrei Craiului, spectacolul este desăvârşit. Aşa am găsit Craiul într-una din iernile trecute

Această prezentare necesită JavaScript.

Important de ştiut că accesul în Parcul Naţional Piatra Craiului se face doar cu bilet de vizitare, ne informează siteul oficial al Parcului. Primele reguli de vizitare sunt simple: consultaţi harta turistică, alegeţi traseul care vi se potriveşte cel mai bine, nu vă aventuraţi, nu vă supraapreciaţi puterile! Folosiţi traseele oficiale, marcate cu semne convenţionale, nu distrugeţi nimic din ce vă iese în cale.

Vizitaţi împrejurimile, puteţi începe cu satele montane Măgura şi Peştera, alegeţi măcar o stână tradiţională şi degustaţi produsele locale.
Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie, vizitaţi Rezervaţia de urşi Libearty de la Zărneşti, situată în pădurea de pe dealul de la intrarea în Zărneşti, la 2 km de drumul national 73 A Răşnov- Zărneşti – Sibiu şi la 7 km de Poiana Mărului, pe o suprafaţă de 70 de hectare. Este prima rezervaţie naturală pentru urşii captivi din România. Tot la Zărneşti, s-a deschis şi un parc de aventură. Atracţii sunt şi la Râşnov, Cetatea care domină întreaga aşezare, iar de anul viitor, în apropierea Cetăţii, pe 2,5 hectare, se va deschide cel mai mare parc de dinozauri. Vor fi 56 de dinozauri, exemplare realizate în Germania.

Lăsăm Piatra Craiului în urmă, bicicletele Caravanei se pun în mişcare pe macadamul care avea să ne conducă spre Poiana Mărului, pe ploaie măruntă şi destul de rece.

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei!

Autor: Gabriela Pîncă
Interviu cu Ioan Pivodă: Radu Florea şi Gabriela Pîncă

Destinaţia zilei: Muzeul Pălăriilor de Paie de la Crișeni, Harghita, minunății din spice de aur

Publicat de Stefania Grigore, 14 octombrie 2014, 20:00

Astăzi vă luăm măsura la pălărie, sau la clop, cum îi mai spune, pentru că aveți toate șansele să vă alegeți, nu cu una, ci cu sute de pălării de paie, confecționate în Transilvania și expuse în unicul muzeu al pălăriilor de paie din țara noastră.
„Jos pălăria” sau “le a kalappal”, expresia în limba maghiară

Această prezentare necesită JavaScript.

N-aș putea spune că porțiunea de 16 km a fost una lipsită de emoții, am părăsit repede asfaltul, am dat de drumul de piatră care înconjoară lacul Bezid, un lac învăluit de mister și pe fundul căruia se află un întreg sat scufundat.

Drumul județean te conduce pînă în satul situat pe valea pârâului Cușmed.
De pierdut printre coamele de deal, departe de orice așezare, nici gând! Muzeul este foarte bine promovat prin indicatoarele aflate la margine de drum și, pe deasupra, oamenii locului sunt obișnuiți cu străinii curioși să vadă un Muzeu al Pălăriilor de Paie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vedeta de necontestat a Muzeului este cea mai mare pălărie, zice-se, din lume, confecționată în 2004: 2,5 kg, 2 metri diametru, 500 de metri de împletitură de paie, peste 22 de mii de fire de paie, un kilometru și jumătate de ață, pălărie la care Szőcs Lajos a lucrat aproape două săptămâni. Un record omologat, cum altfel?!

Tare-s faine pînă acum poveștile astea cu pălării. Vorba de început: Jos pălăria!

Într-una din încăperile muzeului este un perete întreg decorat cu pălării: mai mari, mai mici, mai aristocrate, mai neaoșe. E și firesc, pentru că fiecare își are povestea: pălăria de mireasă – unică în țara noastră, pălăria cu solniță, pălării mexicane, pălării de pescar, de vânător, de gospodar.

Felul în care purtai pălăria era un semn al etniei, al stării sociale, al vârstei, al bogăției. Apoi, fiecare zonă etnografică are pălăria ei. Imediat am recunoscut modelul pălăriei purtate de Nicolae Sabău. Pălăriile de Oaș sunt unice și ele.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cândva, pălăriile de la Crișeni ajungeau în Asia, îmi spune Szőcs Lajos.
În 2004, o pălărie de la Crișeni, sătucul dintre dealuri, a ajuns și la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, la actorul Sergiu Tudose.

În ultima încăpere pe care o vizităm sunt păstrate mașinăriile vechi de sute de ani, foarte costisitoare. Costul lor era echivalent cu cel primit pe două vite, de pildă, sau pe o mașină, după cum își amintește Szőcs Lajos.

Refacem drumul parcurs de spicul de grâu de la secerat, pînă la obiectul vestimentar atât de apreciat: pălăria de paie. Maeștrii pălăriilor, pălărierii, reprezintă doar 20 la sută, în vreme ce 80 la sută dintre meșteri sunt doar împletitori.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și pentru că iarna bate la ușă, iar serile sunt lungi, la gura sobei se vor naște mii de metri de împletituri aurii, dar si noi povești simpatice despre pălării. E simplu: vara se vând pălăriile, iarna sunt confecționate, spune Szőcs Lajos.

În Crișeni, la ceas de seară s-a lăsat liniștea, ciurda satului e la adăpost, miroase a toamnă blândă, a bostan copt în ler, a semințe de dovleac prăjite. Pe unde te-ntorci, oamenii sunt prietenoși. Există și o asociație a confecționerilor de pălării la Crișeni.

Vara sunt organizate tabere pentru tineri, au ocazia să-și pună mâinile în slujba spicelor aurii, se fac sute de fotografii.
Nu care cumva să uit că este și wi fi pentru disperații după conexiune la net, dar fără semnal la telefonul mobil.
Și după atâtea povești ascunse în pălăriile de paie, sunt tare curioasă câte alte proverbe cu și despre pălării v-au venit în minte?
“Aceeași Mărie cu altă pălărie”. Vă sună cunoscute aceste vorbe?
Că tare potrivite mai sunt în zilele noastre.
A, şi mai ştiu eu unul: du-ţi repede mâna la pălărie, şi încet la buzunar. La fel de potrivit zilelor noastre.

Ne scoatem pălăria cu respect, domnule Szőcs Lajos! La drumul de întoarcere, m-a însoţit un înger păzitor din spice de aur, confecţionat la Crişeni, Harghita.

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei. Jos pălăria!

Autor: Gabriela Pîncă

Destinaţia zilei: Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș – minuni săpate în stânci spectaculoase

Publicat de Stefania Grigore, 13 octombrie 2014, 20:11

Sfârșit de septembrie ruginiu, dimineață cu temperaturi negative în județul Harghita, senin parcă decupat dintr-o zi de vară . Ce anotimp mai frumos pentru un popas în spectaculosul Parc Național Cheile Bicazului-Hășmaș , împărțit administrativ între județele Harghita și Neamț pe 6800 de hectare.

Dacă pornești de la Tg.Mureș, e foarte potrivit să alegi DN 13 E60, spre Sovata, pe DN 13B pînă la Gheorgheni, apoi DN12C pînă la Lacu Roșu, primul obiectiv la intrarea în parc. Drum excelent, vreme perfectă pentru un urcuș la peste 1300 de metri altitudine cu piciorul. Înainte de tehnica de înregistrare și aparatul foto, prima grijă mi-a fost echipamentul corespunzător pentru a urca pe munte, amănunt adesea ignorat de unii turiști. La fel de important este ghidul care va risipi misterul acestui spectacol al naturii. Te poți declara norocos dacă ești ghidat de însuși directorul Parcului Național, Hegyi Barna, dar și de custodele Lacului Roșu, Angi Zoltán.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

O plimbare cu barca pe lac este o adevărată relaxare. Să fii pe malul lacului și să nu observi rațele care se lăfăie, mângâiate de soarele blând!? Doar o treime din suprafața totală de 11 ha a lacului este destinată plimbărilor cu barca. Restricția este impusă tocmai pentru a conserva cât mai bine urmele arborilor sfârtecați și măcinați de cei 176 de ani trecuți de la formarea lacului.

În mod natural, soarta lacului este să dispară din cauza colmatării, adică uscatul „mușcă” aproximativ un metru pe an din lac. Ar fi o pierdere, spune Hegyi Barna, tocmai de aceea se scriu proiecte de milioane de euro pe fonduri europene. Retrocedarea pădurilor și defrișarea unor versanți au legătură cu fenomenul colmatării.
Cei doi ghizi, și totodată rangeri în Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, poartă într-un sertar ascuns al sufletului lor fiecare colțișor din acest paradis sălbatic dar foarte pitoresc.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nici pășunile alpine nu duc lipsă de vegetație aleasă. Cine nu știe că un pășunat sănătos aduce cu sine un lapte sănătos și produse derivate pe măsură. De la specialiști citire.

Pe un perete de stâncă, ghicesc două siluete mai degrabă datorită echipamentului colorat. Directorul Parcului Național, Hegyi Barna, spune că Cheile Bicazului se află pe primul loc ca dificultate la trasee de cățărare. Sunt peste 250 de trasee de cățărare, iar unii pereți verticali depășesc 300 de m. Surprinzător, cei mai mulți cățărători sunt străini. Pentru adrenalină în doze moderate, există numeroase trasee turistice marcate, nu foarte dificile, totul este să vă documentați corect asupra parcursului.
Zona este foarte cunoscuta si de triatlonisti, una din etapele de peste an se desfasoara chiar in jurul Lacului Rosu. De doi ani, o altă competiţie sportivă dedicata iubitorilor muntelui se desfasoara aici: Carpathian Gladiator, cu provocări serioase din partea organizatorilor. In perioada iernii, competiţiile de atelaje trase de câini nordici, tot în zona Lacului Roşu, au devenit o tradiţie.

Și dintr-o poveste în alta, observând când grohotișul așternut precum un preș alb, când o plantă ocrotită de lege și răsfățată de soare, atentă însă și la rădăcinile care ies la suprafață, mă pomenesc pe acoperișul vârfului Suhardu Mic. Cu o zi înainte, niciunul din vârfurile Parcului nu ar fi fost atât de vizibil.Din cauza vremii, spun rangerii. Ce mult contează o prognoză corectă…Întreb dacă Suhardul Mic are un frate mai mare. Are, îl cheamă-evident- Suhardu Mare, dar nu se lasă atât de ușor descoperit, spune Hegyi Barna.

Această prezentare necesită JavaScript.

În partea stângă priveam înspre Neamț. În dreapta, de la 1350 de m., Lacu Roșu pare o fâșie lată de mătase strălucitoare. Cioatele sunt aproape invizibile, cabanele si vilele sunt, parcă, piese ale unui joc monopoly. Din vorbă în vorbă, ajungem la poveștile despre urși. Hegyi Barna spune că acest perimetru este prima zonă de iernat, urmată de Munții Haghitei. Printre stâncile tăioase, Moș Martin are rezervate cele mai bune spații de cazare peste iarnă, de unde mai iese la primăvară, însoțit și de pui.

Caprele negre sunt și ele stăpâne peste crestele ascuțite, îmi spune Hegyi Barna, chiar dacă nu am avut privilegiul unei întâlniri cu vreun exemplar în scurta excursie pe Suhardu Mic. Și pentru montaniarzii foarte experimentați sunt foarte rare ocaziile. Aflu că Grădina Zânelor, un alt reper pentru alpiniștii îndrăgostiți de aceasta zonă, este locul preferat al caprelor negre.

Cei 10 rangeri din Parcul Național desfășoară proiecte educative pentru tinerii din zonă, iar dorința lor de a cunoaște câte ceva din tainele muntelui este extraordinară. Sunt mulți care nu-și permit o tabără, iar câteva zile petrecute alături de oamenii muntelui sunt o experiență pentru o viață.

În coborârea de pe Suhardu Mic, vorbim despre “Cheile” din România. Sunt multe și toate fermecătoare, fiecare în felul său, adevărate depozite ale unor comori pentru geologi, ecologi, geografi. Cheile Bicazului au fost formate de râul Bicaz, leagă Transilvania de Moldova, se întind pe mai mulți kilometri, între Bicazul Ardelean, jud.Neamț, și Lacu Roșu, jud. Harghita. Buni vecini ai Cheilor, martori ai tuturor eroziunilor în formațiunile de calcar, sunt Suhardu Mare și Suhardu Mic.

De pe șoseaua îngustă, privești uluit la zonele în care uriașii pereți stâncoși par să se incline în semn de salut. Sunt porțiuni atât de înguste pe șosea, încât mașinile trec alternativ. “Poarta de piatră” este un astfel de loc.
Există minuni, iar una dintre ele se numește Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmas. Există și oameni minunați dispuși să-ți îndrume pașii îngreunați de bocancii de munte. În liniște, cu respect, cu nădejdea că efortul lor de a păstra intacte aceste minuni ale naturii nu este zadarnic.

http://www.radiomures.ro/galeria_video_rtm/cheile_bicazului.html

Mulțumiri directorului Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş, judeţul Harghita, Hegyi Barna și custodelui Lacului Roşu, Angi Zoltán !
Autor: Gabriela Pîncă

Destinaţia zilei: Alegeţi Banatul şi pentru … renumita zupă de cocoş!

Publicat de Stefania Grigore, 9 octombrie 2014, 20:00

Zupa, cum spun bănăţenii, este un element obligatoriu al meselor tradiţionale de duminică. Este galbenă-aurie, datorită păsărilor grase, de curte. Cu găini de la Gostat nu iese cum trebuie, sau măcar dacă ar mai fi Gostatul din trecut, nu Supermarketul de azi. Chiar dacă se fierb mai mult (şi tot ramân greu de consumat ca atare), găinile batrâne fac mai bine zupei decât orataniile tinere din ogradă. Făcută din cocoş, zupa devine un deliciu al duminicilor speciale, iar dacă se organizează o duminică aleasă, mai sofisticată, atunci se impune zupa de fazan.

Ingrediente: un cocoş (sau o găină, depinde ce va prisoseşte în ogradă sau cine face mai multa mizerie/gălăgie), rădăcinoase (morcovi, rădăcina de pătrunjel, păstârnac), 1 ceapă, verdeaţă (patrunjel), sare, piper. Pentru tăieţei aveţi nevoie de puţină faină şi de un ou. Înainte sa vă apucaţi de zupă, preparaţi tăieţeii. Trebuie să fie de casă şi cât mai lungi. La prăvălie sunt gata rupţi şi nu dau aspectul originar, plus că se dezintegrează imediat şi tulbură compoziţia.

Cocoşul se cinătuieşte (cum ar zic bunicile de la ţară), adică se taie în bucăţi potrivite. Dacă există condiţii pentru a fierbe orătania întreagă, reţeta originală aşa este. Se spală bine şi se pune la fiert alături de legumele curăţate şi o lingură de sare. Pe tot parcursul fierberii se lasă focul cât mai mic, chiar dacă sunteţi tentaţi să grăbiţi mâncarea pentru că va e foame sau vin musafirii. Abţineti-va! Trageţi de timp! Cu cât va fierbe mai mult, în timp şi clocote mici, cu atât supa va fi mai limpede şi mai gustoasă. Şi în permanenţă staţi cu lingura în ea, să luaţi spuma, ca să obtineţi o zeamă cât mai limpede şi curată.
Carnea şi zeama se pun la loc în oală (ar fi grozav să o spalaţi şi să o clătiţi bine) şi se întorc pe foc. Se adaugă tăieţeii, legumele tăiate (unii peferă să renunţe la legume, sau, dacă le pun, le scot imediat după ce consideră că au dat gust nobil fierturii) şi, eventual, verdeaţa. Dacă puneţi mănunchiul de frunze, puteţi, de asemenea, să le scoateţi pe parcurs. Frunze de pătrunjel se pot adăuga şi ulterior zupei, direct de pe o farfurioară aşezată la colţul mesei. Conferă o pospeţime grozavă! Poftă bună!

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Arboretumul Simeria

Publicat de Stefania Grigore, 8 octombrie 2014, 20:00

Arboretumul Simeria
Este în Simeria, Judeţul Hunedoara
Unitate geografică: Lunca Mureşului,
Altitudine: 200 metri
Deschis turiştilor cu taxa de vizitare.
Fără condiţii de campare

Dacă sunteţi în trecere prin zona Simeria-Deva, vă place natura şi aveţi puţin timp liber, atunci trebuie să vizitaţi Parcul Dendrologic (Arboretum-ul) din Simeria.

Dacă veniţi dinspre Deva, cand intraţi în Simeria, la prima intersecţie (semafor intermitent) faceţi stânga şi apoi mergeţi drept în faţă, la aprox 1 km este acest parc dendrologic. Denumirea oficială este Arboretum, dar toată lumea în zonă îl ştie de parc dendrologic, aşa ca voi folosi această denumire şi eu.

Chiar la intrare vă intampină cladirea Staţiunii de cercetări silvice din Simeria – o clădire dărăpănată. La începuturi, această clădire a fost cândva „castelul” Gyulai apoi mai târziu “castelul” Bela Fay.

Parcul dendrologic este imens, are aproape 70 de hectare, se întande practic de la şosea şi până la raul Mureş. Dezvoltarea acestui parc a început încă de prin 1700, în jurul “castelului” de la intrare.

Denumirea de „castel” este putin improprie, poate că cea de „conac” ar fi mai potrivită.

Această prezentare necesită JavaScript.

Rezervaţia naturală (înfiintată în anul 1995) a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 şi se întinde pe o suprafaţă de 70 hectare.

Actuala rezervaţie a fost la origine un parc care împrejmuia în 1700 Castelului Gyulay (mai târziu numit Castelul Ocskay).

Rezervaţia naturală (numită colocvial şi Parcul dendrologic Simeria) cuprinde cea mai veche şi valoroasă colecţie de plante exotice şi autohtone din România, cu peste 2000 de taxoni, într-un ansamblu peisagistic deosebit. Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de 70 ha, clasându-se astfel pe locul 3 în Europa şi pe locul 11 în lume, conform Encyclopedia Britannica.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cel mai vechi document de atestare aminteşte de o primă alee plantată cu castani datată în anul 1763.

Parcul, în istoria sa, a fost domeniul mai multor familii nobiliare renumite din Transilvania şi a fost transmis pe linie feminină de la familia Gyulay, la familile Kun, Fay (unul dintre cei mai mari specialişti în biologie, care a adus în parc numeroase specii de arbori exotici, peste 250) şi familia contelui Ocskay, de la care statul comunist l-a confiscat şi trecut sub egida Academiei Române.

Colecţia consta, la începutul anului 1949, în peste 250 de specii de arbori. Stilul de amenajare şi construcţie al parcului urmează linia englezească cu tenta romantică.

Destinaţia zilei: Mănăstirea Prislop

Publicat de Stefania Grigore, 7 octombrie 2014, 21:23

Mănăstirea Prislop este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră şi atrage vizitatori de pretutideni, fapt dovedit de plăcuţele numerelor de înmatriculare ale maşinilor. Parcarea este mereu prea mică.

De la Haţeg, un drum judeţean printre dealuri deschide minunata depresiune a Haţegului, „Ţara Haţegului”, leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat.

Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale până aproape de monument.

Această prezentare necesită JavaScript.

În 1950, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului Andrei Magieru al Aradului. Aşa este şi acum, iar măicuţele preferă să stea departe de vâltoarea microfoanelor şi a camerei de luat vederi. Ele invocă această lucrare a Domnului care le aduce linişte şi urează tuturor vizitatorilor sau ascultătorilor să petreacă măcar câteva minute pe zi în aceeaşi împlinire sufletească dată numai de izolarea perfectă pe care o oferă viaţa la Mănăstire.

Această prezentare necesită JavaScript.

După două veacuri de înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale, maicile de la Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic, gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.

Cel mai vizitat loc de pelerinaj este mormântul Părintelui Arsenie Boca, numele şi amintirea căruia se află pe buzele tuturor

Mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop e veşnic plin de flori. Se spune că aici florile nu se ofilesc niciodată. Nu există persoană care să treacă pragul mănăstirii şi să nu poposească preţ de câteva minute la mormântul Părintelui.

Această prezentare necesită JavaScript.

În ziua în care a împlinit 25 de ani este hirotonisit diacon celib. În 1939 urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism pe Muntele Athos.

În 1951, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie oamenii autorităţii de stat îl „ridică” pe Părintele Arsenie pentru anchetă. Nu se prezintă nici un ordin. Procedeul e brutal, Părintele este dus la Canal, pentru că i-a ajutat creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, dar şi datorită notorietăţii sale în creştere printre credincioşii creştini. Este eliberat un an mai târziu şi se întoarce la Prislop, unde participă la slujbe, pictează şi lucrează în grădina mănăstirii, dar evită contactul cu pelerinii. Perioada de linişte se încheie în 1955, când este anchetat la Timişoara şi ţinut apoi şase luni în detenţie.

Moare în data de 28 noiembrie 1989. Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

Destinaţia zilei: Parcul Naţional Retezat

Publicat de Stefania Grigore, 6 octombrie 2014, 20:00

Retezat
Tărâmul fermecat, cu ochi albaştri

O LUME a lacurilor presărate printre piscuri semeţe…
a genţianelor, smirdarului şi a altor mii de plante…
a sprintenelor capre negre căţărate pe stânci…
a ursului mormaitor, ascuns prin zmeuriş…
a lupului sfios şi grijuliu cu puii lui…
a marmotelor gălăgioase şi jucauşe…

O LUME FREMĂTÂND DE VIAŢĂ

Parcul Naţional Retezat este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a II-a IUCN (parc naţional), situată în sud-vestul ţării, pe teritoriul judeţului Hunedoara.

Retezatul este cel mai complex şi mai grandios masiv montan din toate sectoarele geografice ale Carpaţilor româneşti. Originalitatea sa consta în existenţa unor spectaculoase creste alpine care depaşesc 2000 de m înalţime şi un relief sculptural, în care s-au imprimat urmele a două mari glaciaţii (Riss şi Würm), făcându-se remarcată existenţa unei puternice modelări climatice, sub forma de trepte (Platforma de eroziune alpină Borascu, Râul Şes, Gornoviţa).

Parcul Naţional Retezat s-a înfiinţat în anul 1935 la iniţiativa profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca şi Emil Racoviţă. În prezent, parcul are statut de arie naturală protejată de interes naţional şi internaţional, fiind recunoscut ca Rezervaţie a Biosferei din anul 1979. Prin constituirea Parcului Naţional Retezat se urmăreste protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic şi peisagistic.

Această prezentare necesită JavaScript.

În interiorul său există douăzeci de vârfuri de peste 2000 m şi peste 80 de lacuri glaciare, între care Lacul Bucura, care este cel mai mare lac glaciar din ţară.

Această prezentare necesită JavaScript.

Începând din anul 1999, Parcul Naţional Retezat are administraţie proprie; din luna septembrie 2004 Parcul Naţional Retezat a devenit membru al fundaţiei PAN Parks, iar din anul 2007 este protejat ca propunere de sit pentru reţeaua ecologică europeană Natura 2000, în vederea conservării habitatelor naturale şi a speciilor de plante şi animale sălbatice de interes comunitar (Retezat – sit SCI), cât şi protejării şi conservării speciilor avifaunistice.

De ce merită să fie protejat?

pentru ca este un loc unde natura a avut mai putin de suferit din cauza intervenţiei oamenilor;
pentru că aici pot fi găsite 1190 de specii de plante- peste o treime de speciile de plante din România;
pentru că aici exista 90 de specii de plante endemice, care nu mai pot fi văzute nicăieri;
pentru că multe plante rare sau aflate în pericol, înca mai pot fi admirate în Retezat;
pentru că animalele îşi găsesc casă bună în pădurile şi jnepenişurile muntelui;
pentru că există un echilibru între carnivore şi ierbivore, astfel încât în Retezat pot fi văzuti urşi, lupi şi râşi dar şi capre negre, cerbi, căprioare, mistreţi, iepuri şi multe alte vieţuitoare ;
pentru că 185 de specii de păsări trăiesc în Retezat;

De ce este Retezatul un loc special?

Fiindcă … are 80 de ochi albaştri – cele 80 de lacuri şi tăuri în care se oglindeşte albastrul cerului;
Fiindcă … cel mai întins lac glaciar din România- lacul Bucura- se găseste în mijlocul Retezatului;
Fiindcă … şi cel mai adânc lac glaciar din România- lacul Zănoaga- se găşeşte tot în Retezat;
Fiindcă … sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 de metri;
Fiindcă … este locul care te provoacă să descifrezi misterul care învaluie vârful Gugu sau să desluşeşti de unde vine “aerul” straniu al Tăului dintre Brazi;
Fiindcă … e ciudat ca în acelasi masiv să găseşti un relief tipic glaciar, cu văi, lacuri şi circuri glaciare, dar şi calcare împânzite de chei, peşteri şi avene;
Fiindcă … locul este izvorul multor legende şi poveşti fascinante despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi … dinozauri pitici.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Cele 10 porunci ale turismului de munte”

I -Să nu întreprinzi o ascensiune ce-ţi depăşeşte puterile; fixează-ti obiective realiste
II -Să pregăteşti cu de-amanunul orice excursie, fizic şi, în egală masură, intelectual
III -Sa nu uiţi în munţi că eşti o fiinţă civilizată. Bucuria şi puterea nu sunt sinonime cu mitocănia, brutalitatea şi grosolănia
IV -Să nu profanezi peisajul străbătut, dar nici să nu-l împodobeşti
V -Fii un bun camarad, nu fi prea autoritar sau îngamfat, nu-ţi abandona colegii pe munte, o sa-i ai pe conştiinţă
VI -Respecta cabana precum iţi respecţi casa proprie, fii modest. Pe munte oamenii sunt egali. Nu trasnforma cabana în carciumă sau discotecă
VII -Nu fura liniştea, singuratatea, echipamentul altora, bunurile din cabană. Nu-ţi consuma energia devastînd cu toporul arborii, jnepenişul
VIII -Nu minţi şi nu exagera, nu fi lăudăros, nu minimaliza realizările altora, nu jigni
IX -Apără onoarea echipei, asociaţiei, grupului din care faci parte
X -Nu profana munţii prin mania recordurilor, întelege-le sufletul!

Destinaţia zilei: Muzeul Aurului Bran

Publicat de Stefania Grigore, 5 octombrie 2014, 20:58

Un punct de atracţie deosebit pentru cei care cãlãtoresc prin Munţii Apuseni este Colecţia mineralogicã din Brad, cunoscutã sub numele de „Muzeul Aurului”. Ea aparţine Filialei Bradmin a Companiei naţionale „MINVEST” SA din Deva şi a fost fondatã în urmã cu mai mult de 100 de ani, timp în care s-au adunat peste 2000 de exponate din foarte multe ţãri de pe toate continentele. Între acestea se remarcã în mod deosebit cele cu aur nativ, provenite din minele din Munţii Metaliferi, constituind din acest punct de vedere una din cele mai importante colecţii din lume.

Deşi a avut întotdeauna un caracter particular, cu un orar de vizitare limitat la programul de lucru al unitãţii care îl gestioneazã, colecţia a fost vizitatã de un mare numãr de persoane. Elevi, studenţi sau iubitori ai frumuseţilor naturii, specialişti în domeniul geologiei şi mineritului, personalitãţi ale vieţii culturale, politice şi ştiintifice din tarã şi de peste hotare, care au rãmas impresionaţi de frumuseţea deosebitã a exponatelor şi de valoarea ştiintificã a multora dintre ele. Mãrturie stau numeroasele impresii înscrise de aceştia în registrele de vizitatori, cel mai vechi pãstrat fiind din anul 1912.

Colecţia începe prin prezentarea unor obiecte arheologice descoperite în zona Brad-Criscior care dovedesc existenţa omului în urmã cu 5000 de ani şi a unei activitãţi de extragere a aurului de 2000 de ani. Sunt expuse unelte şi obiecte vechi folosite la extragerea şi prelucrarea minereului aurifer, specifice ultimelor douã secole, precum şi imagini fotografice sugestive privind aceste activitãţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Se începe cu elemente native şi continuã cu sulfuri metalifere, sãruri halogenate, oxizi, sãruri oxigenate (carbonaţi, sulfaţi, silicaţi, etc) şi se încheie cu o interesantã vitrinã în care sunt prezentate câteva dintre mineralele care au fost identificate pentru prima oarã în lume în zãcãminte din România.

Prin varietatea formelor şi a culorilor, aceste minerale încântã privirea şi creeazã o stare de mulţumire pentru cei care doresc sã-si lãrgeascã orizontul cunoştintelor despre naturã în general şi lumea mineralã în special.

Colecţia poate fi vizitatã de marţi pâna duminică, între orele 9,00 si 17,00, lunea fiind închis.

Tarifele sunt următoarele:

-15 lei pentru adulţi

-10 lei pentru pensionari, studenţi şi elevi de peste 14 ani

-5 lei pentru copii sub 14 ani

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Iaşii marilor biserici

Publicat de Stefania Grigore, 2 octombrie 2014, 20:49

Municipiul Iaşi reprezintă, pe lângă multe altele, şi un centru de interes turistic pentru oricare dintre noi, având renumele unui oraş cu un şarm aparte, cu un farmec de epocă nebănuit, purtând vraja istoriei şi a poveştilor. Toate acestea sunt animate de un iureş de viaţă studenţească, socială şi culturală.

În urmă cu mai bine 600 de ani, Alexandru cel Bun menţiona în actele cancelariei domneşti numele oraşului Iaşi, aceasta fiind considerată de istorici drept prima menţiune cunoscută a oraşului. Există însă şi clădiri mai vechi de această dată, ceea ce arată că aşezarea a fost cladită cu mai mult timp în urmă.

Iaşul este localitatea cu cele mai multe biserici din România. Moştenirea a fost una de invidiat. Dacă în anul 1990 erau 43 de astfel de lăcaşuri de cult, astăzi sunt peste 70, iar 30 dintre acestea sunt incluse pe lista monumentelor istorice.

În filmuleţul Iasi The City of the Beginnings realizat de Rofilco sunt evocate aceste momente

Asemenea Romei, oraşul este legendara urbe a celor şapte coline: Cetăţuia, Galata, Copou, Bucium-Paun, Şorogari, Repedea şi Breazu. Este o plăcere să străbaţi oraşul la picior şi să admiri priveliştea de pe una dintre aceste coline. La fiecare privire de ansamblu este aproape imposibil să nu remarci tezaurul spiritual ieşean.

O ierarhizare sau o selecţie obiectivă este de prisos, căci bisericile din Iaşi se îmbină într-un mozaic de vechi si nou, de istorie si modernitate. Aşezăm degetul în centrul oraşului, iar de acolo, cu paşi mărunţi, ne scufundăm în apa limpede în care se oglindeşte o concentraţie impresionantă de lăcaşuri de cult.

Această prezentare necesită JavaScript.

Puţini sunt cei care ştiu că vocile care încântă urechile credincioşilor care se roagă în interiorul Mitropoliei din Iaşi au o istorie care îmbrăţişează primele preocupări de organizare a muzicii corale din vechea cetate a Moldovei. Este vorba despre Corul Catedralei Mitropolitane, care a fost, odinioară, dirijat chiar de marele muzician Gavriil Musicescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Elementul de unicitate este redat, chiar şi la o privire superficială, de ornamentaţia exterioară – o broderie de piatră de la temelie ţesută până la cornişa ulucelor.

Aici odihnesc foştii domnitori Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Această prezentare necesită JavaScript.

Din nou, distanţa pare să se comprime la infinit, căci următorul lăcaş de cult biserică – Biserica „Sf. Nicolae“ – Domnesc este la o aruncătură de băţ. Aici inima bate necontenit sub semnul dragostei. datorită numărului mare de tinere perechi ce aleg să-şi unească destinele în faţa altarului acestei biserici. Credincioşii sunt atraşi de magnetul istoric, de o încărcătură imensă, iar slujbele care se săvârşesc în biserica ştefaniană de lângă Palatul Culturii din Iaşi sunt animate de Corul „Mira“, o formaţie care a cucerit, prin vocea lor, ţări precum Olanda, Belgia, Danemarca sau Austria.

Această prezentare necesită JavaScript.

Episcopul Petru Gherghel este cel care a pus piatra de temelie pentru noul lăcaş, însă şi aici culoarul nu a fost unul neted. Prefectura Iaşi a dispus sistarea lucrărilor, indicând faptul că biserica ar fi prea aproape de Bulevardul Ştefan cel Mare şi ar afecta vizibilitatea clădirilor din jur. Spiritualitatea catolică a răsuflat abia după anul 1992, iar la 1998 a fost săvârşită prima liturghie de către PS Petru Gherghel. De atunci, istoria catedralei îşi scrie şi rescrie istoria pe pământ ieşean.

Cea mai veche mărturie scrisă a oraşului, o inscripţie în piatră de la 1395, o regăsim la Biserica Armeană din Iaşi. Lăcaşul este marca armenilor, dispersaţi peste tot în România, care însă şi-au stabilit punctul de echilibru spiritual în construcţia de biserici şi mănăstiri.

De altfel, regiunea Moldovei este presărată de astfel de mărturii spirituale, cele mai vechi biserici armene fiind găzduite pe meleaguri moldave – cea de la Iaşi având o având aproximativ 620 de ani. Spre deosebire de creştinii ortodocşi români, ortodocşii armeni au numai 6 sărbători mari de-a lungul anului: Naşterea Domnului, pe 6 ianuarie (după calendarul de rit vechi), Sărbătoarea Învierii, Sărbătoarea Înălţării, care variază, conform calendarului, Sfânta Cruce, Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul.

Cel mai vechi lăcaş de cult mozaic din România Sinagoga Mare din Iaşi este, de peste 400 de ani, un monument de o încărcătură simbolică neţărmurită, inclusă în Lista Monumentelor Istorice din România şi, recent, în World Monuments Fund.

Cea mai vehiculată dată istorică se învârte în jurului faptului că locul vechiului templu mozaic a fost cumpărat imediat după întemeierea primei comunităţi evreieşti din România, în jurul anului 1658. Sunt, desigur, şi variante care înclină spre faptul că edificiul a fost ridicat treptat, în perioada 1657-1682, în locul Mănăstirii Aron Vodă sau că, mergând cu mai mult aplomb în arhivele istorice, acel loc ar fi fost deja amenajat, fiind spaţiul de desfăşurare al unei sinagogi mici, din lemn, încă din anul 1582. Lăcaşul de cult evreiesc se află de mai mulţi ani înconjurat de schele. Sinagoga se află de mai mulţi ani înconjurată de schele, însă comunitatea evreiască din Iaşi îşi pune mari speranţe în World Monuments Fund, pentru ca, în scurt timp, edificiului să-i fie redată strălucirea de altădată.

Credit pentru FOTOGRAFIILE ALB-NEGRU revin
https://www.facebook.com/iasifotografiivechi

Spiritualitatea Iaşului nu poate fi epuizată în rânduri scrise, rostite sau redate în imagini. Iar lucrul acesta este valabil pentru întregul judeţ, căci, atunci când vine vorba de Iaşi, chiar dacă nu ştii niciodată ce te aşteaptă când porneşti la drum, fiecare pas făcut scurtează ruta unei întâlniri cu propriul destin, aşa cum susţine Florin Bărhălescu- ghid cu state vechi şi Manager al unei agenţii de turism din Iaşi.

Realizator,
Irina Fiedler – Radio Iaşi

Destinaţia zilei: Cacica – spaţiul sării şi al culturilor europene, de la poalele Obcinei Mari a Bucovinei

Publicat de Stefania Grigore, 1 octombrie 2014, 20:00

Pe drumul dinspre Transilvania către Suceava, călătorul este intâmpinat de trei spinări muntoase, culmi mari şi prelungi, împădurite, cu înălțimi de 1.000-1.600 de metri, dominate, din loc în loc, de vârfuri nu prea înalte, ondulate şi împodobite cu flori… Sunt Obcinele Bucovinei!

Acestea, la rândul lor, se desprind în trei mari subunităţi: Obcina Mestecăniș, Obcina Feredeu şi Obcina Mare.

Deşi se numeşte Obcina Mare, ultima dintre obcine nu este cea mai înaltă, ci cea mai lungă, fiind cuprinsă între graniţa de nord a ţării, de lângă localităţile Straja şi Vicovu de Sus, şi Valea Moldovei în sud, trecând prin Frasin, Gura Humorului şi Păltinoasa.

Cea mai de seamă bogăţie a Obcinei Mari o reprezintă mănăstirile sale istorice: Moldoviţa, Putna, Suceviţa, Voroneţ, Humor, aşezăminte religioase cu valoare de patrimoniu naţional şi universal. Aici, indiferent de anotimp, atmosfera religioasă rămâne imperturbabilă în trecerea necontenită a turiştilor. Credincioşii se roagă, clopotele bat între brazi, iar candelele cu flăcări galbene sfârâie în surdină.

Bogăţia Obcinei Mari cuprinde şi localitatea Cacica, una dintre cele mai importante aşezări bucovinene, amplasarea sa geografică, frumuseţea peisajului şi importanţa resurselor culturale şi ale solului recomandând-o ca o destinaţie turistică reprezentativă pentru această regiune a Bucovinei istorice.

Numele Cacica (poloneză Kaczyka), îşi are originea din limba polonă, cuvântul “kacyka” însemnând “raţă”.

Un reper al acestui aşezământ este fără doar şi poate Salina Cacica, unică prin faptul că galeriile sale au fost săpate de mână, fără niciun utilaj.

La rândul lor, bisericile ocupă un loc de cinste în peisaj. Spre exemplu, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cacica este un lăcaș de cult construit în anul 1865 pentru credincioșii greco-catolici ucraineni. Biserica romano-catolică din Cacica este construită în anul 1904 de către comunitatea poloneză din satul Cacica (județul Suceava). În anul 2000, recunoscând importanța pelerinajelor mariane de la această biserică, Papa Ioan Paul al II-lea a acordat acestei biserici titlul de Basilica Minor – aici, în fiecare an la data de 15 august având loc cel mai mare pelerinaj catolic din Moldova.

Această prezentare necesită JavaScript.

Se spune că pe la anul 1780 s-a descoperit zăcământul de sare, iar în anul 1791 s-a deschis salina, sub conducerea austriacului Paul Hoffman. Atunci au fost aduși mineri și tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsburgic, cei mai mulți fiind de religie romano-catolică.

Zăcământul de sare de la Cacica s-a format cu milioane de ani în urmă. Una dintre cele mai vechi exploatări din Europa de sare recristalizată din saramură, Salina Cacica, este unică prin faptul că galeriile sale au fost săpate de mână, fără niciun utilaj, singura cale de acces în subteran fiind treptele de brad, mineralizate de saramura ce a pătruns în lemn în decursul timpului.

Salina din Cacica, judeţul Suceava cuprinde aproximativ 8200 de galerii armate cu lemn, aflate într-o stare bună, după mai bine de 220 de ani de la deschiderea ei oficială în anul 1791.

Această prezentare necesită JavaScript.

Saramura de Cacica – o resursă cu calităţi terapeutice extraordinare

Nu doar credincioşii catolici, care vin anual în pelerinaj pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, ci şi bolnavii care caută vindecarea vin la Cacica într-un număr tot mai mare.

Băile cu apă sărată din zonă sunt recomandate pentru tratarea mai multor tipuri de afecţiunie ale coloanei, reumatism precum şi a nevralgiilor sau nevritelor.

În urmă cu câţiva ani, la Cacica, lângă intrarea pentru vizitarea Minei, a fost amenajat un ştrand cu apa sărată adusă din adâncuri. O perioadă destul de îndelungată, acest ştrand a fost singura oportunitate pentru oamenii care veneau aici la tratament şi numai în perioada anotimpului cald.

Mai apoi, în urma unui proiect european s-a înfiinţat “Casa Naţionalităţilor” sau “Baza de Tratament Virgil Săhleanu”. Proiectul a fost de succes, iar în ultimii ani investitorii privaţi au dezvoltat şi diversificat oferta, atât pentru relaxare, cât şi pentru tratament, în prezent ambele paliere fiind deosebit de solicitate.

Cine a cunoscut, deja, aceste crâmpeie de Bucovină, cu siguranţă îşi doreşte să revină! Cine doar a auzit despre frumuseţea şi despre bogăţia “ţării de fagi”, este aşteptat oricând să poposească în satele sale turistice, încărcate de istorie şi va înţelege “pe viu” ce înseamnă să îţi simţi sufletul învăluit în lumină şi bucurie. Acesta este locul în care fiecare român simte nevoia de a mărturisi: “îmi iubesc ţara!”

Realizator – Petronela Cotea Mihai
Radio Iaşi

Destinaţia zilei: Rezervaţia naturală Dumbrava – Bălteni. O dumbravă minunată!

Publicat de Stefania Grigore, 30 septembrie 2014, 20:00

Pădurile reprezintă o veritabilă bijuterie a planetei noastre. Se întind, intempestiv, ca o broderie verde, de-a lungul trupului firav al naturii, din al cărui plămân pulsează echilibrul ecologic.

Văzută prin retina unui ochi de baltă, bolta pădurii impresionează prin varietatea plantelor care răsar alintate, prin păsările care-şi construiesc cuiburi pe crengile îndelung încercate ale arborilor bătrâni, prin verdele care şi-ar putea face loc, oricând, pe paleta unui pictor priceput.

De altfel, misterele pădurii au impresionat o sumedenie de artişti care, prin arta lor, şi-au exprimat sentimentele faţă de această perlă a naturii vii.

Nu exagerăm deloc dacă afirmăm că localitatea vasluiană Bălteni dispune de o veritabilă comoară sub umbrela Rezervaţiei Dumbrava – un loc în care Mihail Sadoveanu şi-ar fi putut presăra, cu uşurinţă, personajele din „Dumbrava Minunată” şi unde, într-o scorbură de copac, într-un vis dator vândut naturii, s-ar reactualiza o lume feerică, plină de vietăţi şi personaje de basm.

Recunoscută ca atare, rezervaţia vasluiană a fost declarată oficial cu ceva mai mult de 10 ani în urmă, deşi ea străluceşte sub cerul impasibil de ceva mai mult de… 10 mii de ani.

Este vorba despre un dar excepţional al naturii pe care oamenii ajung să îl respecte poate prea târziu. Râul Bârlad, îndrăgostit de această frumuseţe în rochie verde, nu conteneşte să o cuprindă.

Şi poate că doar râul i-a rămas singurul iubit fidel. Căci terenul pe care se află pădurea, deşi iniţial se întindea pe aproximativ 300 de hectare, în prezent, din cauza defrişărilor din zonă, doar 19 hectare mai rămân desprinse din acea carte de poveste, ai cărei pagini se îngălbenesc şi se desprind pe nesimţite.

Rezervaţia, în schimb, îşi ocroteşte speciile rare de plante. Acest loc magnific acoperit cu pădure de stejar găzduieşte salba moale pitică, voiniceriu pitic, ghiocei bogaţi, laleaua galbenă sau stânjenelul.

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi asta pentru că bagheta înfiptă în cupe mici, de un violet vineţiu, trezesc pământul mlăştinos dintr-un somn despre care se credea imposibil de urnit. De altfel, în jurul aceste plante circulă şi o legendă, care spune că laleaua pestriţă a apărut cu sute de ani în urma, în grădina Şahului Persiei. Atunci, nepoata grădinarului, pe nume Daria, a visat într-o noapte cum o tânără i-a cerut flori de la palat pentru mama ei bolnavă. Daria nu a stat pe gânduri şi i-a făcut un buchet cu toate minunăţiile din gradină şi, în schimb, i-a cerut o lalea pestriţă. La scurt timp după, în grădina palatului a apărut laleaua mult visată, care s-a înmulţit repede, fiind dată în dar oaspeţilor din ţările străine.

Această prezentare necesită JavaScript.

De frumuseţea rezervaţiei însă, te poţi bucura veşnic, aşa cum se bucură şi arborii şi arbuştii care o privesc, cu dojană, de deasupra, fie că vorbim de stejar, frasin, tei argintiu, carpen, stejar brumăriu, arţar tătăresc, dârmoz, salbă moale, sau măceş. Dincolo de importanţa ştiinţifică, rezervaţia de la Bălteni oferă un peisaj excepţional, de care sunt atraşi mulţi iubitori ai naturii.

Iar elevii din zonă, prin entuziasmul lor neţărmurit, au fericita ocazie, ca în fiecare an, prin tot soiul de iniţiative, să îşi îmbogăţească bagajul de cunoştinţe, graţie unei excelente călăuze a cărei profesie este tocmai explicarea vieţii vegetale şi animale.

Şi nu de puţine ori, mâinile acestor copii au fost cele care au redat viaţă pământului din Bălteni.

Această prezentare necesită JavaScript.

Realizator,
Mona Vîlceanu – Radio Iaşi.

Destinaţia zilei: Conacul Miclescu din Călineşti, Botoşani

Publicat de Stefania Grigore, 29 septembrie 2014, 20:00

Din Bucecea am urcat dealul Călineştilor cu sentimentul de atâtea ori încercat al intrării în istorie. Ştiam că aici voi afla curtea şi conacul Miclescu, vechi de exact 300 de ani, dar nu îmi închipuiam că voi avea privilegiul de a retrăi 4 ore din viaţa pierdută a boierilor de altă dată. M-a întâmpinat amfitrioana casei, doamna Ioana Miclescu, nepoata marelui patriot bucovinean Iancu Flondor. Deşi o întâlneam pentru prima oară, fiinţa ei s-a dovedit caldă, plăcută şi amabilă până la deferenţă. Şi ea şi soţul său, Radu Alexandru Miclescu sunt oameni peste care se observă de la primul contact, că vechea educaţie şi instrucţia sănătoasă au apucat să treacă din plin.

Dar, ceea ce nu am putut realiza de la început sunt şi sufletele însângerate de tăvălugul comunist care le-a confiscat vieţile, furându-le nu doar căminul, copilăria, tinereţea şi părinţii ci şi fireasca speranţă pentru un viitor decent. În după amiaza aceea m-au făcut părtaş la marile şi profundele lor tristeţi, la nedreptăţile strigătoare la cer care le-au deturnat existenţele, la bătăliile pe care le-au dus şi mai continuă să le poarte cu un sistem care le-a refuzat dreptul la identitate, dar şi la nădejdile atâtea câte au mai rămas în omenie şi în ziua de mâine.

M-au însoţit apoi prin încăperile rânduite ca odinioară ale conacului, prin curtea coalei pietruite, straturi de flori şi arbori seculari, la mormintele părinţilor şi înaintaşilor de lângă biserica familiei şi peste tot prin amintirile care nu se şterg niciodată.

După ce a reînviat din morţi un conac care îşi aştepta resemnat sfârşitul, Radu Miclescu continuă să aibă proiecte la 79 de ani.

Pasiunea şi munca au mers braţ la braţ şi au mângâiat, îndeaproape, idealul readucerii la viaţă a conacului din Călineşti. Rezultatele nu au întârziat să apară, iar astăzi, răsăritul de soare inundă cu razele sale singura reşedinţă boierească ce păstrează culoarea şi mirosul epocii de odinioară.

Această prezentare necesită JavaScript.

Legătura cu trecutul îşi trage seva din istoria unei vechi familii care a stăpânit şi stăpâneşte domeniul din Călineşti. Căci edificiul, aşa cum menţionam şi anterior, a avut şansa de a rezista crivăţului istoric şi de a reintra, după 1996, în posesia familiei.

Etapele construcţiei

Moşia Călineşti se află în proprietatea familiei Miclescu de la începutul secolului al XVII-lea Prima variantă a conacului actual datează încă din 1711. După câţiva ani buni, Constantin Miclescu, mare vornic la începutul secolului al XIX-lea, a preluat frâiele construcţiei conacului din Călineşti şi a păstorit şi ridicarea bisericii din parcul conacului.

Radu Miclescu, în calitatea sa de ultim reprezentant al boierimii moldoveneşti a desăvârşit lucrarea strămoşilor săi, reuşind, totodată, să reunească sub acoperişul conacului obiecte de o valoare neţărmurită, între care menţionăm două fotolii, originare din camera de lucru a ţarului Alexandru I al Rusiei, de prin anii 1800, câteva mobile Biedermeier sau un candelabru de lemn suedez de pe la 1800-1810.

Această prezentare necesită JavaScript.

Doar rămas bun, doamnă şi domnule Miclescu, sunteţi mărturii vii ale unui trecut pe care conştient sau nu, ţara continuă să se sprijine.

La conacul din Călineşti, l-am întâlnit pe însuşi proprietarul acestuia, domnul Radu Miclescu. Închipuiţi-vă o balanţă cu două talere. Într-unul aţi aşeza amintirile copilăriei dumneavoastră, iar în celălalt, viaţa ulterioară petrecută în Germania şi în confortul de acum. Care atârnă mai mult?

R.M: – Este foarte greu să răspund. În primul rând sunt alte lumi, nu numai în România, e altă lume şi în Occident. Schimbarea e foarte profundă peste tot în lume. Suntem în plină schimbare de ev fără să fim conştienţi de asta. Toată morala, totul e dat peste cap şi trebuie să ne adaptăm.

– În ce Românie v-ar plăcea să trăiţi dacă aţi putea lua totul de la capăt?

R.M: – Sigur că mi-ar plăcea România copilăriei mele, dar e un lucru absolut imposibil, nu mai există asta nicăieri pe lume, poate în America Latină să mai existe colţişoare unde să trăieşti aşa.

– Ce a rămas în România de atunci?

R.M: – Nimic.

Realizator,
Florin Bălănescu – Radio Iaşi

Destinaţia zilei: Împărăţia cailor de la Rădăuţi

Publicat de Stefania Grigore, 28 septembrie 2014, 20:09

Cine nu adoră caii? Aceste animale superbe, evocate în mitologie, întâlnite în legende şi basme, reprezintă o îmbinare între nobleţe şi eleganţă, frumuseţe si graţie, putere si delicateţe, inteligenţă şi blândeţe.

Daca iubiţi caii şi doriţi să-i admiraţi, să fiţi în compania lor, puteţi da o fugă până la Rădăuţi, judeţul Suceava, acolo unde de mai bine de două secole există o herghelie minunată, cea mai veche din ţară.

Povestea hergheliei se deapănă din anul 1792, când armata habsburgică a achiziţionat 1.400 de cai pentru cavaleria instalată în Bucovina. În acest sens, Ministerul Armatei Austriece a arendat 9.810 ha, cu 12.257 de florini şi 21 de coroane. După începerea primului Război Mondial, herghelia a fost evacuată în Austria, iar din 1918, după terminarea conflagraţiei, statul român a reînfiinţat-o.

Din 2002, instituţia hergheliei din Rădăuţi este tutelată de Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava…Mirosul de cai e acelaşi peste tot…

De-a lungul timpului herghelia a reuşit să supravieţuiască, în prezent dispunând de 260 de cai, care aparţin rasei Shadya Arab cu cele opt linii: Dahoman, El-Sbaa, Gazel, Hadban, Koheilan, Mersuch, Shagya, Siglavy-Bogdady. Caii sunt îngrijiţi cu multă dragoste de cei 35 de angajaţi ai instituţiei.

Herghelia este împărţită în trei secţii: Rădăuţi, Mitoc şi Brodina. Secţia Rădăuţi are un hipodrom cu tribună de 1000 de locuri şi un manej acoperit pentru dresajul animalelor în vârstă de 3 ani; la Mitoc sunt adăpostiţi armăsarii pepinierei, iepele-mamă, armăsari de montă publică şi diverse categorii de tineret; secţia Brodina este destinată tineretului mascul.

Valoarea de inventar a unui cal din categoria “Herghelia naţională” este în jur de 10.000 – 12.000 de lei. Cabalinele sunt căutate în mod special de proprietarii de pensiuni agroturistice, în vederea organizării unor activităţi de agrement pentru turişti. Caii de la herghelia din Rădăuţi au purtat, adesea, steagul românesc peste hotare. Poate cel mai elocvent exemplu îl reprezintă celebrul cal de Rădăuţi, premiat cu medalii de aur la Tripoli, în anul 1977.

Această prezentare necesită JavaScript.

Herghelia Rădăuţi oferă publicului larg un complex de servicii: plimbări cu caii, poneii sau trăsura, plimbări cu sania pe timp de iarnă, cursuri de echitaţie pentru începători şi avansaţi, demonstraţii şi prezentări ecvestre.

Turiştii care doresc să călărească, vor plăti pentru o jumătate de oră între 3 şi 6 euro, pentru o plimbare cu trăsura cu un cal sau doi cai, tariful este de 6 şi 8 euro.

Cei care vor să înveţe să călărească, trebuie să plătească 10 euro pe oră daca sunt începători şi 15 euro pe oră pentru avansaţi. Pentru o demonstraţie şi o prezentare ecvestră turiştii vor achita o sumă de 30 de euro pentru 30 de minute. Vizitarea hergheliei costă 1,5 euro pentru o singura persoană, iar pentru grupuri mai mari de 5 persoane, preţul este de 5 euro.

În fiecare an, pe Hipodromul Hergheliei Rădăuţi se organizează concursul hipic, numit “Cupa Bucovinei – Romsilva”, care cuprinde curse de galop, probe de obstacole si tracţiune, dar şi concursuri de frumuseţe.

Această prezentare necesită JavaScript.

Talentul, calităţile şi valoarea cailor de rasă din inima Bucovinei au fost etalate şi recunoscute pe plan naţional şi internaţional, prin participarea la diverse competiţii.

Veniţi să vedeţi frumoşii cai de Rădăuţi, să zăboviţi în împărăţia lor şi să vă convingeţi, încă o dată, că aceste nobile animale rămân pentru totdeauna prietenii necuvântători ai omului.

Realizator: Natalia Maxim – Radio Iaşi

Destinaţia zilei: „TRANSFĂGĂRĂŞAN SAU SPIRIT DE AVENTURĂ”

Publicat de Stefania Grigore, 25 septembrie 2014, 20:00

Sunt momente în viaţa fiecăruia cand vrei să vezi ceva ce nu ai mai văzut , când spiritul de aventură te învinge si porneşti la drum, gândind că merită să încerci. Nu sunt multe locuri care pot să răspundă dorinţei tale de autodepăşire si de a trăi emoţii nebănuite.

Transfăgărăşanul poate fi o destinaţie de acest gen ,iar noi vrem să te convingem să nu trebuie să ratezi o asemena provocare.Situat pe Drumul Naţional 7C, traversează Muntii Fagaras, leagă Transilvania de Muntenia, urcând până la altitudinea 2042m şi fiind al doilea drum din Romania ca altitudine, dupa Transalpina. Are o lungime de 92 de kilometri, 27 de viaducte si poduri si un tunel de 887 metri, fiind cel mai lung din tara.

Transfăgărăşanul începe în comuna Bascov, judetul Argeş, de langă oraşul Piteşti, în direcţia oraşului Curtea –de- Argeş, şi se termină la intersecţia cu drumul DN1 între Sibiu si Braşov, în apropierea comunei Cârţişoara, cu o lungime de 151 km. Printre obiectivele turistice se numără Lacul si Cascada Bâlea, Lacul si Barajul Vidraru, Cascada Capra, Masivul si Lacul Capra, Cetatea Poenari. La acestea se adauga Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac, deschis doar pe timpul iernii, masivele si traseele montane din jurul Transfăgărăsanului.

Dacă te hotărăşti să pleci intr-o călătorie care să-ţi pună la încercare toate simţurile este bine săte înarmezi cu răbdare , dar şi cu o atenţie distributivă pentru că ai foarte multe de văzut. Pornind dinspre Curtea –de- Argeş, drumul te poartă, mai întâi la Barajul Vidraru şi pe malul lacului cu acelaşi nume.

Această prezentare necesită JavaScript.

Barajul Vidraru

Construcția Barajului Vidraru a durat cinci ani şi jumătate. S-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1.768.000 metri cubi de rocă, din care aproximativ 1 milion de metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 metri cubi de beton, din care 400.000 metri cubi în subteran şi s-au montat 6.300 tone de echipamente electromecanice.

Lacul Vidraru a fost creat tot în 1965 pentru a produce energie electrică. Lacul Vidraru te însoţeşte în călătorie ascunzându-se printre copacii uriaşi şi te invită sa priveşti jocul pe care soarele îl face printre unde .Este foarte greu să alegi încotro să-ţi îndrepţi privirea, dar te ajută curbele în ac de păr care urcă şi tot urcă până când, ajunşi la Lacul Balea , toată această aventură te determină să faci un scurt popas.

Lacul Bâlea este un lac glaciar, format în circ glaciar. Lacul este situat la o altitudine de 2040 de metri, are o lungime de 360 de metri, o suprafaţă de 4,6 hectare şi o adîncime de aproximativ 11 metri. Langă lac se află mai multe cabane; prima cabana a fost ridicată în anul 1904. Un alt loc minunat pe care trebuie sa-l vezi este Cascada Bâlea.
Situată între varfurile Moldoveanu si Negoiu, la peste 1200 de metri altitudine, Cascada Bâlea este cea mai mare cascadă în trepte din România, ce are o cadere de 60 de metri.
Iarna, cand Transfăgărăşanul este închis, accesul la Bâlea Lac se face cu telecabina de la Cabana Bâlea Cascadă. Tot iarna, timp de trei luni, functioneaza Hotelul de Gheaţa de la Bâlea Lac, unul dintre puţinele hoteluri de gheata din Europa de Est. Primul hotel a fost realizat in anul 2006.

Această prezentare necesită JavaScript.

În fiecare an, în perioada iulie – octombrie, este deschisă circulaţia publică pe acest drum naţional între localitatea Bascov, judetul Argeşsi km 151+955 intersecţie cu drumul naţional DN1 Brasov – Sibiu, judetul Sibiu. În restul anului, pe acest drum accesul rutier este permis pe versantul sudic doar pâna cel mult la cabana Capra, iar pe cel nordic până la Bâlea-cascadă, deszâpezirea nefiind fiabila în perioada iernii.

Destinaţia zilei: TISMANA, ŢARA CASTANILOR

Publicat de Stefania Grigore, 24 septembrie 2014, 20:00

Din vârful Cioclovina ni se dezvaluie cea mai frumoasa imagine panoramică a oraşului Tismana din judeţul Gorj. Privind de acolo în zare, imaginaţia prinde aripi şi începi si te visezi alergând printre alunii turceşti care cresc numai in aceasta zonă , printre nucii şi castanii comestibili, toţi alcătuind rezervaţia Cotul cu Aluni.

Dar paşii se pot opri să admire şi Pădurea Tismana – Pocruia, un amestec de fag si castan cu vârsta de peste 130 de ani. Rezervaţia botanică Cioclovina, Cornetul Pocruii şi Izvoarele Izvarnei sunt tot atâtea locuri fermecătoare care stimulează nu numai imaginatia ci îmbogăţesc albumul cu amintiri din călătoriile de vacanţă, dacă alegeţi să veniţi în Oltenia.

Nu mai puţin de 14 peşteri întregesc frumuseţea acestui loc cu o istorie bogată, scrisă de nume importante ale neamului românesc.
În Peştera de la Mănăstirea Tismana, este închisă cu grilaj metalic, a fost ascuns tezaurul Băncii Naţionale Române în timpul celui de-al doilea război mondial. Se află langă mănăstire, pe versantul unde se află şi chilia Sfântului Nicodim, la o altitudine de 350 m.

Această prezentare necesită JavaScript.

Columnele gigant din Steiul Coziei găzduiesc şi astăzi cuiburi de şoimi, şoimii de aici fiind folosiţi în vechime ca şoimi de vânătoare. Piatra tăiată sau piatra lui Iorgovan este un străvechi megalit „clasic”, cu trei funcţii practice: indică pasul Cerna – Jiu, deci trecerea spre Retezat, direcţia nord şi delimitarea a două zone de relief distincte: zona montană şi dealurile Podişului Getic.

Megalitul este legat şi de legenda lui Iovan Iorgovan. El ar fi fost tăiat în două de paloşul acestuia, ca probă de încercare a tăriei metalului, înainte de a tăia capetele balaurului.

Columna Furniei (Mama) este cel mai valoros simulacru megalitic. După istoricul Nicolae Densuşianu, interesanta figură arhaică prelucrată primitiv în stâncă, o reprezintă pe zeiţa mamă Bendis, a geto-dacilor. La gura peşterii de aici, spre Eroni sunt câteva columne calcaroase, greu accesibile care mai ascund câteva guri strâmte de peşteri.

Cheile Sohodolului de Izvarna sunt deosebit de spectaculoase, valea fiind îngustă şi adâncă, străjuită de calcare iar Cascada Pastravariei si Cascada Mânăstirii pot fi observate mai ales in anotimpul ploios când debitul acestora creşte considerabil.

Sunt doar câteva din locurile pe care le puteti vedea intr-o călatorie la pas prin tara castanilor.
Daca ai norocul să-l intalneşti pe profesorul Nicolae Tomoniu, cu siguranţă imaginea ta despre acest loc se va imbogătâţi cu veacuri de istorie, cu chipuri de oameni, care şi-au dedicat iubirea si piceperea locurilor unde s-au născut sau care i-au adoptat.

Ai afla atunci că regele Mihai venea la Tismana, prilej de a se organiza parade ale portului popular, concursuri de frumusete si alte manifestari culturale. Ai afla că pe aceste meleaguri, pe la 1900, turismul era infloritor, localitatea fiind declarata zona climaterica, Valea Tismenii oferind liniste si aer curat.

Destinaţia zilei: „Ponoarele, locul unde pietrele nasc pietre”

Publicat de Stefania Grigore, 23 septembrie 2014, 20:41

Dacă ar fi să alegem împreună un loc pe care să-l vizităm în comuna Ponoarele din judeţul Mehedinţi , aş fi într-o mare încurcătură.

Cred ca mi-aş dori să mă multiplic şi să fiu în acelaşi timp in toate locurile minunate pe care natura le-a creat în acest loc în care Dumnezeu a biruit Diavolul şi le-a daruit oamenilor să se bucure.

Şi din fericire avem ce să vizităm aici. Venind dinspre Baia-de-Arama, îţi apar în faţă câmpurile ce par a fi cultivate cu pietre, cunoscute sub numele de câmpul de lapiezuri.

Câmpul de lapiezuri

La intrarea în comună, pe partea dreaptă, se află lapiezurile de la Brăzişori, prezentând forme masive şi rotunjite „căpăţâni de calcar ce seamănă cu nişte căpiţe”. Lapiezurile de pe Cornetul Mare au forme mai simple şi mai puţin spectaculoase.

Cele mai cunoscute şi mai interesante sunt lapiezurile din Dealul Peşterii care formează două câmpuri distincte: Câmpul Cleopatrei şi Câmpul Afroditei, numite astfel după cele două frumuseţi ale antichităţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Podul lui Dumnezeu

Podul lui Dumnezeu sau Podul natural cum i se mai spune se află în centrul localităţii, în apropiere de primărie, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului.

El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 m lungime, 13 m înălţime, 22 m lăţime şi 9 m deschidere.

Această prezentare necesită JavaScript.

Este unul din cele trei poduri naturale din lume

Multe legende vorbesc despre cum s-au nascut Podul lui Dumnezeu si Lacul Zăton.
Una dintre ele spune că de mult aici locuia necuratul, chiar in peştera Ponoare. Săturându-se de răul pe care acesta îl făcea, oamenii i-au cerut lui Dumnezeu să-i scape de el. Astfel Dumnezeu a lovit cu palma tavanul pesterii şi acesta s-a prabusit peste intrare. Cu toate acestea, Necuratul a scăpat, ieşind pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre Lacul Zătonul Mare. Nervos, Aghiuţă s-a agăţat cu ghearele de vărful Dealului Peşterii, formănd şanţuri in calcar, locurile numite campiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Dracu s-ar fi urcat apoi pe Stanca Diavolului, loc de unde veghează la oamenii care intră in peşteră şi pe care uneori ii ineacă in Lacul Zătonul Mare.

Alte legende spun că podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodin să treacă spre Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, loc unde a vrut să construiască o mănăstire. Altele vorbesc despre faptul că ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmărea balaurul ce-i răpise măndruţa.

Legenda lui Nicodim chiar se potriveşte intr-o oarecare măsură. Călugărul Nicodim căuta cascada care i s-a arătat în vis, deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. S-a oprit la Ponoarele, la izbucul de unde izvorăşte acest părău, insă două familii l-au făcut să plece. I-au pus in traistă o găină tăiată şi un cuţit. Apoi l-au acuzat de furt. A trebuit să plece ruşinat de pe aceste meleaguri. A lăsat in urmă un blestem. Anume, ca apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o inghită pămăntul. Lucru care s-a şi intămplat. Asta pentru că de-a lungul ei s-au construit opt mori care au fost abandonate, iar in apă nu trăieşte nici o vietate. Apa este înghiţită la propriu de pămănt. Este înghiţită de peşteră, care o aruncă afară atunci cănd plouă îndelungat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul fantoma

Aşa s-ar fi născut lacul fantoma, cunoscut sub numele de Zatonul Mare, fenomen carstic ce prezintă particularităţi deosebite şi poate atinge dimensiuni impresionante, de aproape 2 Km şi o adâncime de 20 m în punctul maxim de la nivelul sorbului. El este mărginit de potcoava Dealului Peşterii, de Cracul Buicanilor, Cornetul Cujniţei, Dealul Băluţei şi Dosul Buseştilor pe care se văd urmele teraselor lăsate de nivelul schimbător al apelor..

Zătonul Mic se formează la nord-est de Podul lui Dumnezeu, în partea opusă Zătonului Mare, atunci când precipitaţiile sunt abundente, iar debitul pârâului care vine de sub Stei nu mai poate fi preluat de către sorb.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pădurea de liliac Ponoarele, cu o suprafaţă de 20 de ha, reprezintă o rezervaţie botanică şi are caracterul de unicat atât prin speciile floristice cât şi prin fauna specifică.

Pădurea poate fi admirată în deplinătatea frumuseţii sale, mai ales la începutul lunii mai, când devine un adevărat covor de flori de liliac şi frăsinică, un parfum îmbietor si cand are loc şi sărbătoarea liliacului, o manifestare folclorică de interes naţional, la care, în amfiteatrul natural al văii Prislopului, se întrec formaţii şi solişti de renume.

Această prezentare necesită JavaScript.

Peşterile Ponoarele si Bulba

Ca şi cum frumusetile de pe pamant nu ar fi fost suficient, călătorul împătimit poate să coboare în adancurile pesterii Ponoarele, în imediata apropiere a podului. Ea are o lungime de 734 m şi găzduieşte o colonie de lilieci protejaţi prin lege. E bine ca peştera să fie vizitată cu ghid şi echipament adecvat, ieşirea spre Zăton fiind foarte dificilă. Peştera Bulba, cunoscută şi sub numele de Peştera Mare sau Peştera de la Baia, se întinde de fapt sub teritoriul comunei Ponoarele, sub dealurile Brăzişori şi Cornet, pe o distanţă de peste 1.560 m lungime, avand galerii de o frumusete răpitoare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Curtea de Argeş

Publicat de Stefania Grigore, 22 septembrie 2014, 20:00

Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece:

Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari
Şi Manoli – zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de monastire
Şi de pomenire.

…..spune Balada Meşterului Manole, culeasă de Vasile Alecsandri , iar locul mânăstirii a fost gasit la Curtea-de Argeş, acolo unde a şi fost construit lăcaşul sfânt. Situat în partea de nord a județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeş, municipiul Curtea –de- Arges este înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș.

Locuri de vizitat

Curtea Domnească , ale cărei vestigii se află în centrul oraşului, Biserica Domnească, Biserica San Nicoară, Biserica Episcopală, Biserica Adormirea Maicii Domnului – Olari şi Biserica Sfântul Gheorghe sunt locuri pe care, dacă le veţi vizita, veti afla că istoria acestui pamânt a început la Curtea-de Argeş. În secolul al XIII-lea (1247), Curtea –de- Argeş a fost reşedinţa de scaun a voievodului Seneslau, al cărui fiu Basarab, a unit sub sceptrul său toate cnezatelor si voievodatele dintre Carpaţi si Dunăre intr-o singură ţara, Ţara Românească.

Această prezentare necesită JavaScript.

Biserica episcopală, cunoscută sub denumirea de Mănăstirea Curtea- de- Argeș, o ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1517), este caracterizată printr-un naos larg și turla înaltă deasupra naosului. Aici se găsesc mormintele regilor Carol I și Ferdinand I (împreună cu soțiile lor), iar in anul 2003 a fost repatriat si Regele Carol al doilea impreuna cu Elena Lupescu, aceasta fiind inhumata in cimitirul manastirii.

Legenda spune că Neagoe Basarab l-a angajat pe meșterul Manole să o construiască. Însă tot ceea ce clădea în timpul zilei, noaptea se dărâma. Într-o noapte, meșterul visă un înger ce îi spuse că trebuie sa își sacrifice soția Ana, pe care ar urma să o cladeasca în zidurile Mănăstirii. A doua zi când Ana a venit la Manole să îi aducă mâncare, a zidit-o, și astfel, Mănăstirea a putut să fie construita.

Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea Poienari

Un alt loc incărcat de istorie este Cetatea Poienari. Situată la 25 km de Curtea de Argeş, a fost fortificatăde Vlad Tepes in sec. XV şi se află in vârful Muntelui Cetăţuia, la o altitudine de 850 m, protejată de pante abrubte. Dacă doriti sa ajungeţi în acest„ cuib de vulturi al vitejilor de demult „, trebuie să urcaţi 1480 de trepte din beton care şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag.Cât curaj şi câta frumuseţe ni se dezvăluie de acolo de sus!

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Horezu , locul in care cântă doar Cocoşul de Hurez

Publicat de Stefania Grigore, 21 septembrie 2014, 20:00

Aflată pe drumul sării care „pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos şi continua către Slatioara şi ajungea la Cerneşti”, dar şi pe traseele de transhumanţă şi pe drumurile haiducilor, localitatea Horezu din judeţul Vâlcea devine , în timp, un loc prielnic dezvoltării unui târg, unde oamenii din zonă făceau schimburi comerciale.
Oierii vindeau lână și brânză, cumpărau cereale și produse de băcănie. Olarii vindeau produse ceramice necesare în gospodăriile rurale și-și luau hrană.

Mânăstirea Hurez

Tot aici domnitorul Constantin Brâncoveanu construieşte o mânăstire care poate fi considerată sinteza artei si maiestriei poporului român. Construcţia manastirii s-a facut in perioada 1690 -1693,iar târnosirea in 8 septembrie 1693. Manastirea Hurezi (satul Romanii de Jos) este cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Ţara Românească, monument UNESCO, cu biserica Sfinţii Impăraţi Constantin si Elena (1690-1693) cu remarcabile picturi murale (tabloul votiv) si cu mormântul gol al ctitorului. În incinta mânăstirii se afla o moară de apă, tot aici existând ateliere de prelucrare artistică a lemnului.

Muzeul Bisericesc al Manastirii Horezu cuprinde piese de artă medievală, ţesături si carţi vechi. Aceste exemplare provin din biblioteca mânăstirii inţiata de Constantin Brâncoveanu, care avea una din cele mai valoroase colectii de carte ale timpului sau. Deasupra intrării in bibliotecă scrie si astazi in greceste “Biblioteca de hrană dorită sufletească, această casă a cartilor, iubire pre inţeleapta imbelşugare, in anul 1708″, scrisă de arhimandritul Ioan.

Oltenia de sub munte

Trebuie să recunoaştem că şi locul unde este asezată localitatea contribuie la renumele său si oferă posibilitatea celor care o vizitează sa se bucure de toate frumuseţile pe care natura le ofera. Horezu este si punctul de plecare intr–o călătorie prin “Oltenia de sub Munte”, în aşa fel incât traseele turistice pe care vi le imaginaţi să vă ajute să descoperiţi locuri minumate. Printre ele se numara şi Parcul National Buila Vanturariţa.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cocoşul de Hurez

Dar simbolul hurezenilor este, fără indoială Cocoşul de Hurez , care, prin frumuseţea sa artistică, a transormat numele în renume. Într-un renume internaţional pe care ceramica din Horezu l-a căpătat şi datorită Târgului de ceramică Cocosul de Hurez.

Povestea Târgului începe în vara anului 1971, iar din 1974 (a IV-a editie), Târgul este aşezat în vatra lui firească, la Horezu, locul unde se desfăşoară – Parcul de la stejarii seculari , în prima săptămâna din luna iunie si durează trei zile.

Printre meşterii populari veniţi la târg din toată ţara se numără şi reprezentanţi de seamă ai ceramicii de Horezu: Eufrosina Vicşoreanu, Dumitru Mischiu, Costel si Ionel Popa, Bascu Mihai, Frigură Viorel si multi altii.

Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Există și două culori specifice zonei: roșul și galbenul de Horezu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Arcul de Triumf, simbolul Unirii eterne

Publicat de Stefania Grigore, 18 septembrie 2014, 20:00

Ideea existentei unui Arc de Triumf in Bucuresti a avut, vreme de 90 de ani, o existenta la fel de efemera ca si ideile politicienilor…

De la revolutionarii pasoptisti pana la 1 decembrie 1936, atunci cand a fost inaugurat acest Arc de triumf, pe care-l cunoastem, in Capitala au mai fost ridicate cinci alte arcuri de triumf, toate cu existenta temporara, toate dedicate punctual cate unui eveniment…
Revolutia de la 1848 a avut Arcul ei, Unirea Principatelor la fel in 1859, a fost de asemenea construit un alt Arc pentru defilarea de dupa obtinerea independentei din 1878…
Autoritatile au mai construit si in 1906 si in 1918 dupa Marea reintregire cate un Arc, dar de-abia dupa primul razboi mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acel monument, proiectat de Petre Antonescu, si care trebuia sa comemoreze pentru totdeauna victoria României în Primul Razboi Mondial, a fost construit între 1918-1922, insa faptul ca a fost facut din materiale care nu rezistau nici macar în fata ploilor…
Arcul de Triumf al romanilor, Arcul de Reintregire, era facut din lemn acoperit cu ipsos…

Vreme de 13 ani Arcul a fost considerat o rusine a Micului Paris…monumentul care celebra existenta acestei tari era mai mult un monument al decaderii…
De-abia in 1935 un grup format din cei mai cunoscuti arhitecti romani si-a asumat sarcina proiectarii si constructiei sale in vreme ce populatia Bucurestiului a finantat cu cateva milioane de lei ridicarea monumentului.

Poate nu stiati, dar o curiozitate, impresionanta de altfel, este ca acest Arc de Triumf, al Unirii, a fost construit cu piatra adusa din toate regiunile istorice ale Romaniei…

Ceremonia inaugurarii a avut loc la 1 decembrie 1936, atunci când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România.

Dupa venirea la putere a comunistilor, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe partile laterale a celor doua texte ale proclamatiilor regelui Ferdinand catre tara, precum si efigiile familiei regale, pe care ei, comunistii, le-au inlocuit cu niste flori…

Arcul de Triumf ofera la cei 27 de metri înaltime ai sai o deschidere impresionanta pentru cei ce au norocul sa treaca vreodata, chiar si doar ca turisti, pe sub monumentala structura.

Machetele au fost executate de artisti plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Ruschita, pe lânga sculptorii autohtoni, s-a apelat si la un numar de zece sculptori din Italia.

Arcul de Triumf este in acelasi timp si o destinatie turistica dar si un punct din care poti sa calatoresti foarte usor catre alte locuri interesante ale Bucurestiului, dupa cum ne explica si istoricul Adrian Majuru:

In aceasta perioada Arcul de Triumf este suspus unei interventii complexe, reparatie menita sa ii asigure stralucirea in urmatoarea suta de ani, dupa cum declara chiar cei ce lucreaza la monument.
Restaurarea si consolidarea Arcului de Triumf vizeaza reparatia capitala a terasei, a fatadei, si , ce este cel mai important desi nu se va vedea, Arcul de Triumf este consolidat seismic.

Echipa BucurestiFM a asistat la un episod special atunci cand a fost realizat acest material, momentul taierii unei parti a unuia dintre pilonii pe care se sprijina Arcul.
Cei ce lucreaza la Arc au lucrat sub nivelul pietei Arcului de Triumf, au dezgolit fundatia monumentului, au taiat pe rand cate un segment din pilonii de suport ai Arcului, operatiune urmata de betonarea si asigurarea astfel a unei rezistente seismice crescute.

Alaturi de Catedrala Încoronarii de la Alba Iulia, de Mausoleul de la Marasesti, de Crucea de pe muntele Caraiman si de Mausoleul din Parcul Carol, Arcul de Triumf este simbolul existentei acestei tari.

Arcul de Triumf spune o poveste inceputa acum o suta de ani…este povestea Romaniei noastre…

Referent științific:
Adrian Majuru, Istoric, Director al Muzeului Municipiului București
Foto:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei
Voice-over:
Andrei Purcărea
Reporter:
Cristina Toma

Destinaţia zilei: Centrul Vechi, inima Balcanilor

Publicat de Stefania Grigore, 17 septembrie 2014, 20:00

In Centrul Vechi retraiesti eleganta vechiului Regat, frumosul perioadei dintre cele doua razboaie mondiale. Aici poti intelege cu adevarat fascinatia vremurilor ce nu vor apune niciodata.
In Centrul istoric al Capitalei viata se masoara in senzatii, nu in reusite…aici nu ajungi pentru a inveta lectii, aici predai tu insuti prin orice te face fericit.

Această prezentare necesită JavaScript.

Centrul Vechi nu are o singura descriere…De fapt, pentru fiecare dintre noi Centrul Vechi al Bucurestiului inseamna altceva.

Aici gasesti cetatea domneasca a lui Vlad Tepes…

Vlad, domnitorul de dincolo de legende si de filmele cu vampiri…un taram de vis…din realitate, asa cum explica istoricul Adrian Majuru:

Tot aici poti simti cu adevarat trecerea secolelor in hanul lui Manuc, locul in care s-a semnat actul de incheiere al unuia dintre razboaiele ruso-turce si in care politicienii romani au decis intrarea in primul Razboi Mondial alaturi de Aliati.

Doar cativa pasi mai departe te poti reculege la Biserica Sfantul Anton si daca tot vorbim despre biserici ce au dus crestinismul peste veacuri, nu uita de Stavropoleos…biserica ce a avut poate cel mai ironic destin…supravietuirea ei a depins vreme de doua secole de succesul financiar al hanului din vecinatate…afacere rivala dealtfel cu Hanul lui Manuc…

Centrul Vechi, asa cum il stim noi acum, este rezultatul tuturor culturilor ce au influentat aceasta zona, un rezultat cu adevarat unic in Europa…o explicatie mai complexa vine de la istoricul Adrian Majuru:

Daca vrei sa gusti cu adevarat din stralucirea epocii interbelice treci pragul vremurilor si gandeste-te ca in localurile de aici au stat, au vorbit, au scris cei pe care i-ai citit…de la Eminescu la Caragiale, cu totii au trait savoarea balcanica a Centrului Vechi…

Deloc nelalocul sau, la marginea Centrului Vechi este punctul de referinta al Romaniei…

În Piata Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou este amplasat kilometrul zero (oficial) al României, prefigurare poate a unei invitatii catre tine, calatorule, catre aceasta zona.

Vino si tu in punctul zero al istoriei si distractiei bucurestene…simte-l…traieste-l…fii fericit pentru ca aici esti unul cu ceilalti…cu oamenii…

Aici e Romania Balcanica, cea cu bune si rele, rele ce nici nu mai conteaza…aici e Romania frumoasa…aici e Romania noastra…

Referent științific:
Adrian Majuru, Istoric, Director al Muzeului Municipiului București
Foto:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei
Voice-over:
Andrei Purcărea
Reporter:
Cristina Toma

Destinaţia zilei: Biserica Stavropoleos, lumina de dincolo de betoane

Publicat de Stefania Grigore, 16 septembrie 2014, 20:26

Biserica Stavropoleos este mai mult decat o biserica.
Stavropoleos este o fresca a ultimelor secole din viata Bucurestiului, o imagine a binelui si frumosului, perpetuata de credinta peste timpuri.

Construita în stil brâncovenesc, în centrul orasului si purtand Hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, biserica isi trage numele din grecescul Stauropolis, adica „Orasul Crucii”.
Poate tocmai de aceea orice napasta a lovit acest lacas al crestinismului, de la invaziile turcesti pana la incendii si aberantele demolari din epoca lui Ceausescu, niciun rau n-a izbandit…

Stavropoleos ne-a ramas noua, celor din epoca vitezei, un reper care ne fixeaza foarte clar in constiinta ce inseamna cu adevarat frumosul, binele, valorile crestine.

În prezent din vechea manastire nu a mai ramas decât biserica, alaturi de care exista o constructie de la începutul secolului al XX-lea, care adaposteste o biblioteca, o sala de conferinte, o colectie de icoane vechi (de la începutul sec. al XVIII-lea) si obiecte de cult, precum si fragmente de fresca recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist.
Ca o curiozitate, cladirea cea noua a fost construita dupa planurile celebrului arhitect Ion Mincu.
Istoricul Adrian Majuru ne ofera o imagine completa a efectului pe care Stavropoleos il are asupra Bucurestiului:

Din anul 1991 biserica este pastorita de parintele Iustin Marchis, primul ieromonah al bisericii în ultima suta de ani.
Comunitatea de maici si parinti ce traiesc aici se ocupa alaturi de slujbele zilnice cu restaurarea de carte veche, icoane si haine sacerdotale.

De asemenea iesit din comun, mai ales pentru o biserica bucuresteana, este si corul bisericii, cel ce cânta muzica neobizantina, adica o singura voce sustinuta de un sunet prelungit numit ison (acompaniament), obicei rar întâlnit chiar si daca ne raportam la nivelul bisericilor din intreaga tara.

Aerul magic al bisericii este completat chiar de bucuresteni.
Ei, oamenii, sunt cei care schimba totul prin cum se schimba ei insisi la Stavropoleos. Cu un singur pas totul se rezolva.

Calatorii ies aici din atmosfera dominata de extremele inimii Capitalei.
Ganditi-va un pic…Stavropoleos este inconjurata de sediile celei mai vechi banci romanesti, al celei mai mari banci romanesti si de cel al Bancii Nationale. Si totusi, atunci cand intri in biserica stresul financiar dispare. Problemele cu banii, atat de pregnante in vietile noastre, parca nici n-ar mai fi existat.

Nici terasele, barurile si cluburile, nu mai exista… Aici zgomotul e atenuat de speranta.
Miile de petrecareti chiar au liniste aici. Raman ei insisi, dar altfel.

Lucrarile pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, initiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor constructii subterane în mijlocul strazii Stavropoleos, în vecinatatea bisericii.
Sondajele arheologice care au început la acea data au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri apartinând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

Tocmai de aceea, tu, calatorule, pune-ti intrebarea…oare ce alte secrete mai ascunde aceasta minune atemporala din buricul Capitalei?

Destinaţia zilei: „Delta” Văcăreşti, triumful naturii asupra oraşului

Publicat de Stefania Grigore, 15 septembrie 2014, 20:00

De sus, de pe digul ce inconjoara zona pe care noi, bucurestenii, o numim Delta Vacaresti, se vede orasul, cu bune si cu rele…

Zona lacului este ultima ramasita dintr-o vasta zona de mlastini, maidane si gropi de la marginea Bucurestiului de altadata.
În apropiere se afla pe vremuri si Manastirea Vacaresti, un monument de arta medieval, edificiu ctitorit în 1724 de Nicolae Mavrocordat.

Dupa o perioada de timp lacasul de cult s-a transformat în închisoare pentru revolutionarii de la 1848, fiind închisa dupa cutremurul din 1977.
Regimul comunist a demolat manastirea, dar a decis astfel si soarta Baltii Vacaresti.
Mai multe detalii ne ofera istoricul Adrian Majuru:

Aici, comunistii doreau sa amenajeze Lacul Vacaresti, care trebuia sa fie alimentat din raul Arges.
Bazinul creat a fost umplut o singura data, prin pomparea apei direct din Dâmbovita, dar reprezentantii asociatiilor de mediu spun ca apa s-a infiltrat prin diguri si a inundat în special zona serelor Popesti Leordeni, iar proiectul a fost abandonat.

Asa a ajuns sa se formeze acum un ecosistem acvatic cu întinderi de mlastini, stufaris, ochiuri de apa sau crânguri de salcii în care traiesc numeroase mamifere, amfibieni, reptile si pasari.

În cei peste 20 de ani cât a fost neglijata, zona Lacului Vacaresti a fost recucerita de natura.

Locul este alimentat de izvoare subterane, care au permis cresterea unei vegetatii diverse si a unor vietuitoare, ca pasari (94 de specii), între care stârci, egrete, cormorani, pescarusi, lebede, lisite, rate salbatice, muscarul negru, animale acvatice ca serpi de apa, tritoni, dar si vulpi, iepuri, vidre si bizami, care supravietuiesc într-un ecosistem stabil.

În timpul migratiilor de primavara si toamna, zona joaca un rol deosebit de important pentru o serie de specii de pasari migratoare rare.
Din pacate pe tot parcursul anului in zona vin braconierii care vaneaza speciile de pasari cântatoare, protejate doar teoretic de legislatia romaneasca si de cea europeana.

Dorinta publicului larg, a ecologistilor, a urbanistilor si cercetatorilor este aceea de a consfinti prin lege ceea ce natura a realizat în 25 de ani de neinterventie umana: o arie de natura salbatica de aproape 190 de hectare, o zona umeda întinsa si o oaza de biodiversitate aproape neverosimila pentru un mare oras.

Biologii si fotografii au continuat inventarirea speciilor de plante si animale si au întocmit liste cu descrieri si fotografii astfel incat lista de specii de pasari semnalate pe balta Vacaresti a ajuns la 94.

Cercetatorii Muzeului Antipa au identificat si descris câteva specii de amfibieni, unele rare, mai multe specii de reptile si pesti.

O stiuca de peste 10 kg a fost capturata toamna trecuta, un exemplu de pradator mare care da masura rezervei trofice bogate din zona.

Foarte important este faptul ca reteaua de ochiuri de apa, ghioluri si canale formeaza zona umeda si lacustra nu a secat nici în cei mai secetosi ani tocmai datorita faptului ca este întretinuta de izvoare bogate.

In zona dintre mamifere gasim bizami, iepuri, alte rozatoare, dar lista pradatorilor este si mai spectaculoasa, caci exista pîna si vulpi si vidre.

Multi nici n-au crezut asa ceva pana cand un fotograf pasionat, Helmut Ignat, care a investit multa pasiune în documentarea locului, a reusit sa surprinda o vidra adulta, noaptea, cu o camera automata iar apoi a realizat un instantaneu ce pare luat pe cei mai salbatici coclauri, nu în centrul Bucurestiului: un câine mare, negru, alearga dupa un vulpoi cu coada înfoiata, imagini publicate in prestigioasa revista National Geografic.

În viziunea unor arhitecti ambientali si a ecologistilor, Parcul Natural ce ar urma sa fie creat in zona Vacaresti va presupune o zona verde cu acces neîngradit pe digul înconjurator si o zona centrala, unde natura sa se poata dezvolta liber, cu interventie umana minima. Nu trebuie sa inventam noi prea mult, caci parcuri naturale similare, si mai mici si mai mari decât al nostru, exista deja în câtreva zeci de mari orase din lume si în câteva capitale europene, cum ar fi Londra, Berlin sau Praga.

Fata de acestea, Parcul Natural Vacaresti ar avea doua atuuri importante: existenta digului de 15 metri înaltime ce separa vizual si acustic zona naturala de betonul si traficul orasului si prezenta izvoarelor naturale care nu seaca.

Accesul va fi pe poteci, estacade de lemn, din foisoare se va putea observa cu binoclul fauna.
Profesorii de biologie vor putea aduce elevii in mica delta care ar compensa disparitia unei multitudini de spatii verzi ce au fost înlocuite cu blocuri si asfalt din 1989 si pana astazi.
Copiii ar putea vedea astfel pe viu, in oras, multe mamifere, de la soarecele-de-câmp si chitcanul-pitic pana la bizami, si, care in orice ecosistem care se respecta, elita pradatorilor, vulpile, care traiesc alaturi de alte carnivore mai mici, precum nevastuica si dihorul. Cum or fi venit aici, trecând prin cartierele aglomerate, e un mister.

„Delta” Vacaresti ar putea fi, daca o protejam cu adevarat, nu numai un obiectiv turistic atractiv, dar si un act de civilizatie al nostru, al romanilor.
Ganditi-va la faptul ca cele 190 de hectare de salbaticie din oras ar aduce fiecarui bucurestean un metru patrat de oxigen, peste cei 7 din prezent.

Asa arata un cadou al naturii.
Asa arata Romania noastra…naturala chiar si in mijlocul orasului…asa e Romania frumoasa…

Destinaţia zilei: Mogoșoaia, diamantul Munteniei

Publicat de Stefania Grigore, 14 septembrie 2014, 20:30

Asa incepe România noastră, a celor din Muntenia.
Cu un domn luminat, Constantin Brâncoveanu, și cu visul său de a clădi o tară crestină, independentă și frumoasă.

Misterul palatului Mogoșoaia începe cu..începuturile.
Data exactă la care au pornit lucrările de construcție ale palatului este necunoscută, singura informație rămasă peste timp fiind aceea că încă din 1681 Constantin Brâncoveanu cumpăra pământ în zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Istoria palatului pare un adevarat dans al cavalerilor, cu sperantele lor, cu dorinta de a aduce binele pe aceste meleaguri, cu imprejurarile istorice defavorabile si cu puternica Semiluna turceasca amenintand fragila tara ce se construia cu atatea framantari…
De fapt, Mogosoaia inca ne arata cum a fost urcarea spre lumina a neamului romanesc.

Domnitorul român s-a bucurat relativ puțin de bijuteria ctitorita, numai 12 ani, pentru că în 1714 Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreuna cu întreaga să familie, toată averea lor fiind confiscată de otomani iar palatul transformat în han.

Acesta este momentul în care în istoria domeniului Mogoșoaia își face apariția o altă celebra familie în istoria acestui neam, Cantacuzinii.
Domnitorul Ștefan Cantacuzino îl răscumpăra de la turci și îl încredințează marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului.

Din păcate frământările prin care trece palatul nu se încheie, domeniul Mogoșoaia urmând să fie devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, motivul invocat fiind acela că marele ban Nicolae Brâncoveanu ținuse partea rușilor în conflict.
O nouă distrugere a palatului, (a câtă oare?), a avut loc cu ocazia Revoluției din 1821 când ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Brașov și clădirea a fost ocupată de panduri.

După 1832, palatul intră în administrarea familiei Bibescu.
Vreme de opt decenii domeniul decade, Martha Bibescu fiind cea care își asumă proiectul monumental de renovare a domeniului începând cu anul 1912.

Pentru cei interesați de istoria domeniului Mogoșoaia devine clar că fiecare figură istorică ce a deținut într-o formă sau altă palatul nu s-a rezumat la a locui aici…Mogoșoaia a devenit un simbol transmisibil, simbol permanent îmbogățit ce cei ce l-au avut în posesie.

Din păcate în timpul Primului Război Mondial lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urmă bombardamentelor germane.
IŽn perioadă ocupației germane a Bucureștiului și a sudului României, prințesa Martha Bibescu a rămas în Capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria și locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în țara după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărțile pe care le-a scris.
Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însa, pâna în 1935.

Această prezentare necesită JavaScript.

De altfel, de numele Marthei Bibescu se leagă una dintre cele mai strălucitoare perioade prin care a trecut domeniul Mogoșoaia.
De la Regina Elisabeta până la scriitorul Antoine de Saint Exupery, autorul „Micului Print”, au participat la întâlnirile Marthei Bibescu și au rămas fascinați de bogăția istorică și culturală a acestui diamant al Munteniei.

După 6 martie 1945, moșia a fost naționalizată forțat de guvernul comunist, Martha Bibescu obtinând de la autorități declararea că monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deținea.
Prințesa a plecat însa definitiv din țara în septembrie 1945, lasând palatul fiicei sale Valentina și soțului ei, Dimitrie Ghika-Comanesti.
Tocmai acest motiv, al continuității istorice și culturale a moștenirii brâncovenești vreme de trei secole este un exemplu unic în zonă de Sud-Est a Europei:

In 1949, palatul a fost și el naționalizat, Valentina și Dimitrie Ghika-Comanesti fiind arestați.
Pâna în 1957, clădirea a fost devastată și devalizată, colecțiile de artă fiind furate și dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secției feudale a Muzeului Național de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.

Această prezentare necesită JavaScript.

IŽn prezent, la Palatul Mogoșoaia pe lângă Muzeul de Artă Brâncoveneasca se construiește un auditoriu în care se vor regăsi puținele bucăți de sculptură salvate din fața tavalugului demolării comuniste a Mănăstirii Văcărești:

Această prezentare necesită JavaScript.

Plimbandu-te prin palat vezi usi din spatele carora te astepti sa apara oricand o domnita zambitoare sau un boier preocupat de mersul vremurilor, cobori in tuneluri cu scari misterioase ce te indeamna sa te intrebi la ce-au servit si te simti transpus in vremuri de mult apuse care ti-au lasat tie, calatorului de peste timp, o mostenire…Romania…crestina…independenta…si mai ales frumoasa…precum Mogoșoaia…

Asculta povestea palatului Mogoșoaia:

[su_gmap width=”800″ address=”44.5277,25.9927″]

Referenți științifici:
Doina Mândru, Director Artistic al Centrului de cultură Palatele Brâncovenești
Adrian Majuru, Istoric, Director al Muzeului Municipiului București
Foto:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei
Voice-over:
Andrei Purcărea

Destinaţia zilei: Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa, minunile din Caraş-Severin

Publicat de Stefania Grigore, 11 septembrie 2014, 21:00

Ochiul Beiului – O beţie de culori!

Dacă ajungeţi în judeţul Caraş-Severin, în Cheile Nerei nu puteţi să rataţi Ochiul Beiului. Acesta este situat în mijlocul unei frumoase păduri virgine, printre ultimele din Europa, mai exact în Parcul Naţional Cheile Nerei -Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, un loc unde se aude doar ciripitul păsărelelor şi clipocitul apei. Cu o suprafaţă de mai puţin de 300 mp şi o adâncime de aproape 4 metri, lacul de provenienţă carstică nu îngheaţă niciodată, nici măcar iarna. Şi asta datorită izvorului care împrospătează mereu apa şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 grade pe tot parcursul anului. Aici îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare, care nu îşi mai continuă călătoria către ţările calde.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul este monument al naturii, de o frumuseţe ireală. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă păstrăvii, care înoată pe fundul stâncos al lacului. Ochiul Beiului este oglinda cerului şi a pădurii din jur, semănând cu un ochi mare. Dacă vă opriţi în loc şi în priviţi câteva clipe o să aveţi impresia că atingeţi bolta cerească. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea în timpul zilei şi în funcţie de vreme, de la albastru deschis până la verde închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta.

Tradiţia spune că lacul ascunde multe mistere, care sunt alimentate mereu de lacrimile unui bei, de unde şi numele. Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă, care avea un fiu de o frumuseţe rară, cu ochii albaştri şi expresivi, încât dacă te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Acesta obişnuia să meargă la vânătoare în pădurile seculare. Într-o zi el s-a întâlnit cu o frumoasă fată de cioban, care era cu oile la păscut şi de îndată ce privirile li s-au intersectat, s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. Se spune că atunci când tatăl beiului a aflat că fiul său iubeşte o fată de valah, a trimis un călău să o omoare. Tânărul a găsit-o pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfârşit de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul turcoaz şi cristalin precum ochii şi sufletul lui.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum ajungi?

Dacă vii dinspre Reşiţa trebuie să treci prin Oraviţa, Răcăşdia, Ciuchici şi apoi Potoc, după care încă 3 km până la Podul Beiului şi gata asfaltul. Aici se virează la stânga, pe un drum de ţară accesibil cu maşina. Odată ajunşi la pescărie, până la lacul Ochiul Bei mai aveţi aproximativ 30 de minute de mers pe jos prin pădure, iar câteva sute de metri mai sus este cascada Beuşniţa.

Destinaţia zilei: Cheile Nerei – un colţ de paradis

Publicat de Stefania Grigore, 10 septembrie 2014, 22:04 / actualizat: 11 septembrie 2014, 15:49

Sunt puţine locurile pe care dacă le vezi o dată, îţi imprimă dorinţa de a le vedea din nou. Un exemplu sunt însă cele mai lungi şi mai spectaculoase chei din România – Cheile Nerei. Un loc plin de mister, pericol şi de o frumuseţe fără egal.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cheile Nerei, arie protejată de interes național, sunt parte a Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa şi se întind pe o distanţă de aproximativ 22 km, de-a lungul râului Nera, între localităţile Sasca Montană şi Şopotu Nou. Pereţii se înalţă până la 200 de metri, apa Nerei şi a afluenţilor săi a săpat şi a format în rocă lacuri, canioane, peşteri şi cascade impresionante. O potecă turistică marcată le străbate, dar parcurgerea lor necesită traversarea râului Nera prin apă. Nu trebuie să fii alpinist cu experienţă ca să te încumeţi să străbaţi Cheile Nerei, dar trebuie să ai un minim de condiţie fizică.

Intrarea în Cheile Nerei se face pe la Şopotul Nou, iar în primul sector sunt brăzdate pe alocuri, de ogoarele localnicilor. Apoi, valea se strâmtează treptat, calcarul înlocuieşte granitul, iar pereţii stâncoşi strâng tot mai mult apele râului Nera. După aproximativ 4,5 km, aproximativ o oră jumătate de mers pe jos, se ajunge într-o poiană plină de farmec, Poiana Meliugului. Aici se află unul din reperele turiştilor care vin în chei –“Sălaşul lui Trifu”, de unde şi a doua denumire a locului –“Poiana lui Trifu”, cum îi spun localnicii. La intrarea în poiană se aude cel mai frumos şi mai puternic ecou din lume. Este cea mai mare poiană din chei, lungă de aproape 1 km, la capătul căreia se află “Moara lui Utan”, soră cu morile de apă de la Rudăria. La ieşirea din poiană, emoţiile devin din ce în ce mai profunde, deoarece trebuie traversată o punte de bârne. După jumătate de kilometru se ajunge la Lacul Dracului, ascuns de malul Nerei. Dacă nu sunteţi atenţi există riscul să treceţi de el.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul Dracului este un ochi de apă de o frumuseţe plină de mister, care intră într-o pâlnie de piatră şi cu boltă de stâncă deasupra. El s-a format în ziua când tavanul peşterii, între pereţii căreia este cuprins lacul, inițial subteran, s-a prăbuşit. De pe malurile înalte şi stâncoase putem privi în jos spre lac ca într-o fântână fără fund. Deşi are o adâncime de 9.3 m, sătenii spun că lacul nu are fund, pentru că apele Nerei alimentează lacul printr-o galerie înecată a peşterii. Jocul de culori şi reflectarea pădurii de deasupra în oglinda apei lacului, răsplătesc efortul făcut pentru a ajunge aici. Liane şi curpeni coboară spre apă îmbrăţişând pereţii. Ochiul de apă limpede îşi schimbă mereu culoarea, de la verde-albăstrui la bleumarin închis.

Această prezentare necesită JavaScript.

După un popas la Lacul Dracului şi după ce vă reîncărcaţi bateriile, drumeţia continuă… se revine în punctul numit “La scaune”, de unde se intră în sectorul al doilea al Cheilor Nerei – cel mai spectaculos. Pe parcursul celor 13 km veţi întâlni la tot pasul multe forme carstice de o frumuseţe unică. În scurt timp se ajunge la cel mai puternic şi mai scurt izbuc de pe chei“Izbucul Iordanului”. Apele izvorului ţâşnesc cu putere de la bazele stâncii şi se varsă la câţiva metri de Nera. Locul este minunat pentru odihnă şi pentru a potoli setea. De aici începe “Poiana Alunilor”, după care cheile devin tot mai sălbatice, iar traseul continuă pe cărarea săpată în stâncă prin truda omului. Urmează locul numit “La cârlige”, după care se ajunge la un superb loc de belvedere. După alţi 9 km de mers pe jos se observă“Cantonul Damian”, un punct de reper pentru orice turist. Se poate campa cu cortul şi rămâne peste noapte, sau drumeţia poate continua pe un drum forestier. Dacă timpul vă permite se pot vizita numeroase obiective: “Peştera Rolului” –locul unde se refugiau haiducii din Caraş-Severin din faţa poterelor turceşti şi austriece, fosta fortificaţie medievală – turnul mare a lui Alibeg, Sfinxul Nerei şi multe altele. În final, poteca duce la o punte suspendată pe cabluri, un loc unde valea se lărgeşte şi pe drum pietruit se ajunge în Sasca Română, unde “excursia” se încheie.
Acesta este doar unul din trasee, însă posibilităţile sunt multiple, la fel de inedite şi spectaculoase şi care permit şi vizitarea altor locuri.

Dacă doriţi să vă potoliţi setea de adrenalină, puteţi face rafting pe Cheile Nerei. Este un mijloc excelent de relaxare, dar şi o distracţie de neuitat, la fel ca şi tiroliana.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă vă hotărâţi să vizitaţi Cheile Nerei, trebuie să ştiţi că aveţi nevoie de un echipament adecvat: bocanci, sandale, pelerină de ploaie, lanternă, apă, mâncare şi o hartă a cheilor. Nu se fac serbări câmpeneşti, nu se poluează în niciun fel. Aşadar fără muzică, strigăte, țipete, claxoane, fluierături şi fără gunoaie aruncate la întâmplare. Încă o precizare, toţi vă vor speria că sunt vipere, însă atâta timp cât se păstrează distanţa nu există niciun pericol. Dacă o vedeţi din timp nu sunt probleme. De aceea este bine să testaţi terenul cu băţul. Trebuie să fiţi atent la picioare.

Destinaţia zilei: Nestematele pământului din „Casa binelui” de la Ocna de Fier

Publicat de Stefania Grigore, 9 septembrie 2014, 20:30

Vă invităm astăzi în “Casa binelui” de la Ocna de Fier – primul muzeu particular de minerale estetice din țară, fondat de mineralogul Constantin Gruescu”, a cărui faimă a trecut demult graniţele Banatului şi ale României. Pasionat şi autodidact, Gruescu a pus bazele muzeului în propria locuinţă din Ocna de Fier în anul 1954.

Această prezentare necesită JavaScript.

O altă atracţie este cuarţul roz de ocna de Fier, care alături de două ametiste violet şi un citrin galben întregesc paleta coloristică a „buchetului de flori de mină”. Fiecare exponat are o poveste, cum este cea a cuarţului din trei generaţii cu puteri vindecătoare. Venerabilul colecţionar spune că dacă te apropii cu mâinile la câţiva centimetri de acest cristal simţi o răcoare, apoi nişte înţepături – prin energia pozitivă pe care o emană. Dacă în acest moment îţi pui o dorinţă, ea se va îndeplini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Spre deosebire de regina Olandei, Elena Ceauşescu a făcut o criză de isterie şi a trimis înapoi bolul cu un cuarţ roz. De fapt, energia benefică a pietrei a respins caracterul malefic al Elenei Ceauşescu.

Stând lângă pietrele limpezite de timp ale celui mai mare colecţionar din România, tehnicianul minier Constantin Gruescu, vă veţi simţi mai tineri, mai curaţi, mai sănătoşi, iar după un timp, cu siguranţă vi se va face dor de cristale şi veţi reveni.

Destinaţia zilei: Gărâna, Trei Ape şi Crivaia – trei refugii stilate în inima Semenicului

Publicat de Stefania Grigore, 8 septembrie 2014, 20:55

Gărâna – un soi de paradis

Aşa este caracterizat cel mai cunoscut sat de vacanţă din Banat. Aşezat pe o munchie de deal, la 935 de metri altitudine, într-un peisaj dominat de silueta Semenicului, Gărâna, sat cunoscut odinioară sub denumirea Wolsberg, se remarcă prin arhitectura specifică satelor de munte germane.

Această prezentare necesită JavaScript.

Localizare: Satul Gărâna aparţine de comuna Brebu Nou, judeţul Caraş – Severin, la 35 km de Reşiţa. Din Reşiţa se merge pe DJ 582 ce urca spre Semenic. Trecem prin localităţile Secu (a nu se confunda cu lacul de acumulare Secu care este în alta direcţie), Cuptoare, Văliug, apoi ajungem în Pasul Prislop, de unde ne continuăm drumul spre Gărâna.
Coordonate GPS: N45 13.382 E22 05.025

Lacul Trei Ape – izvorul Timişului
La doar 5 minute de Gărâna găsim cel mai înalt lac de acumulare din masivul Semenic. Lacul, cu o suprafaţă de 45 de hectare, este format prin bararea a trei pâraie de munte (Brebu, Grădiştea şi Semenic) care se întâlnesc aici pentru a da naştere râului Timiş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe lacul Trei Ape se pot practica sporturi nautice (plimbări cu barci şi hidrobiciclete). Desigur, poţi practica şi foto turism, aproape involuntar, pentru că peisajele sunt superbe. Pădurile de brazi învăluie ca o coroană lacul şi de multe ori, albastrul cerului se confundă cu apele staţiunii. De asemenea, dacă eşti un ciclist pasionat, ai putea face un traseu cu bicicleta în zonă. Din staţiune pleci spre Brebu Nou, apoi faci dreapta, către digul lacului Trei Ape. După ce traversezi digul, vei intra pe un drum forestier, ce merge pe marginea lacului prin padure, până când lacul se termină şi drumul coteşte brusc spre dreapta începând să urce. Din acest punct vei avea parte de o urcare destul de susţinută, pe serpentine, de aproximativ o oră şi jumătate. După ce vei ajunge la un canton forestier, vei cobori uşor şi vei ajunge, în maxim jumătate de oră, la cantonul Murgila. De aici poţi ajunge la cantonul Prislop, sau poţi merge direct către Gărâna, urmărind marcajul turistic. Distanţa este de 15 kilometri, diferenţa de nivel se ridică la 100 de metri, iar durata este de 4 ore.

Localizare: Staţiunea Trei Ape se află în comuna Brebu Nou, judeţul Caraş – Severin, la 37 km de Reşiţa.
Ajungeţi la Trei Ape urmând DJ 582 pe ruta Reşiţa-Văliug-Gărâna. După ce am trecut de această localitate mai parcurgem 3,5 km până la intrarea în staţiune. Există şi o variantă mai scurtă pentru cei care vin dinspre Bucureşti: pe DN 6 Caransebeş – Slatina Timiş, apoi urmaţi DJ 582 Brebu Nou – staţiunea Trei Ape.
Coordonate GPS: 45.218226, 22.141346

Crivaia – locul ideal pentru recreere, agrement, drumeţii montane sau sporturi extreme
Dacă altitudinea de 850 de metri a staţiunii Trei Ape vi se pare prea mare, putem coborî vreo 200 de metri, la poale de Semenic şi ne oprim în staţiunea Crivaia. Ascunsă de mai bine de 200 ani în mijlocul pădurilor bogate, aşezarea este de un pitoresc spectaculos în muntoşii bănăţeni.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici vin iubitorii de natură, dar şi turiştii care iubesc viaţa de club în regim outdoor. Toată vara, pe malul lacului Gozna au mixat, pentru mii de tineri, cunoscuţi Dj din ţară, dar şi din străinătate. Totuşi, cei care vin pentru relaxare au alte opţiuni: perimetrul din jurul acestei aşezări turistice abundă în păduri, lacuri şi peşteri, parcă virgine prin frumuseţea lor naturală.

Localizare: Staţiunea Crivaia aparţine de comuna Văliug, judeţul Caraş-Severin şi se găseşte la 30 km faţă de municipiul Reşiţa; se ajunge pe DN 58 Caransebeş – Reşiţa, apoi pe DJ 582, spre staţiunea Crivaia.
Coordonate GPS: 45.199881, 22.013692

Destinația zilei: Cea mai frumoasă cale ferată istorică din Banatul de Munte: Oraviţa-Anina

Publicat de Stefania Grigore, 7 septembrie 2014, 22:03

Semmeringul bănăţean – un monument cultural unic în România
Linia ferată Oraviţa-Anina este a cincea cale ferată de pe teritoriul României, respectiv prima cale ferată montană şi cea mai frumoasă. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România, precum şi o realizare tehnică deosebită. A primit supranumele de „Semmeringul bănăţean” fiind construită doar câţiva ani după faimoasa cale ferată „Semmeringbahn” din Austria. Acestea sunt date pur istorice, care, la o primă vedere nu spun nimic despre experiența antrenantă de a călători de fapt pe acest traseu. Orice pasionat de trenuri cât şi iubitorii de excursii montane ar trebui să parcurgă acest traseu măcar o dată în viaţă.

Această prezentare necesită JavaScript.

De mai bine de un secol şi jumătate, de când a plecat primul tren de marfă, de la Oraviţa la Anina, relevând calităţile de necontestat ale inginerilor constructori din secolul al XIX-lea, o nouă generaţie, reia acum, într-o formă modern, această călătorie, nu numai cu scopul de a o readuce în actualitate ci pur şi simplu de a o retrăi la pulsul momentului.

O zi însorită de toamnă, face posibilă această călătorie căci în acest anotimp impactul vizual este cel mai de esenţă. Începem fascinanta călătorie pe calea ferată Oraviţa-Anina chiar în momentul în care păşim pe peronul primei staţii CF din România, gara Oraviţa, amenajată la 1847. De pe peronul, aflat la etajul clădirii care o găzduieşte, care prin lipsa forfotei aminteşte de atmosfera gării unui oraş de munte din anii 30, ne cumpărăm tichetele şi plecăm printre celelalte vagoane garate în triaj în căutarea garniturii special destinate călătoriei către Anina. În timp ce ne căutam locurile şi aşteptam cu răbdare, pe banchetele din lemn într-unul din cele două vagoane ataşate unei locomotive Diesel moderne, fluierul scurt al impiegatului de mişcare, ne-ai mai rămas la dispoziţie câteva clipe să admirăm zona prin geamurile mici ale vagonului, care se deschid doar pe lăţimea de-o palmă. Pe dreapta se poate admira panorama Văii Caraşului, iar pe stânga tot mai aproape Munţii Aninei, pe care îi vom înconjura refăcând virtual traseul căii ferate montane. La ora 14:50 fix, în urma unui semnal acustic scurt, garnitura se pune în mişcare. Locomotiva “STEYERDORF“ de altă dată construită în anul 1862 la Viena a fost înlocuită cu o locomotivă DIESEL pe ecartament normal, fabricată la Reşiţa în anii 60, însă care păstrează multe din vechile tehnici de conducere, în special în ceea ce priveşte viteza de deplasare şi înscrierea milimetrică în curbele extrem de strâmte de pe traseu. Trenul părăseşte gara ca pe vremea bunicilor punându-se în mişcare înspre direcţia “Steirawald“ (Pădurea Steier). Nici o altă rută feroviară din ţară nu este aşa de bogată în construcţii arhitecturale atât de impunătoare. Traseul în lungime de 34 de kilometri având o diferenţă de nivel de 340 de metri, între punctul de plecare şi destinaţia finală, străbate 14 tuneluri săpate în stâncă, în lungime totală de peste 2.084 de metri, pe o distanţă de aproximativ 21de kilometri şi 10 viaducte însumând 843 de metri. Calea ferată şerpuieşte peste 10 kilometri de ziduri de sprijin clădite manual cu precizia tehnicilor constructorilor germani, peste 21,2 kilometri de coridoare cioplite în rocă şi de aproximativ 10 kilometri însumând o seamă de viaducte şi poduri peste văi adânci de 35 de metri.

Această prezentare necesită JavaScript.

În timp ce în urmă sunt lăsate zonele de şes şi o parte dintre podurile de dimensiuni mai mici, locomotiva se încumetă „să atace” curajoasă şi unul dintre cele mai impunătoare viaducte ale traseului şi anume „Racoviţă”, construit pe un tronson de curbă la stânga, având o lungime totală de 115 metri şi o înălţime de 27 construit pe piloni de piatră cu 11 deschideri egale între ele. Înspre Est – Nord – Est se întinde în zare minunata vale a Caraşului care de-lungul versanţilor înconjoară satul Brădişorul de Jos. Exact două minute avem la dispoziţie pentru a admira zona carierei Maidan şi a peisajului selenar oferit de munţii de steril de uraniu, în timp ce garnitura se pregăteşte, după un rulaj lent de aproape 6 kilometri de la Oraviţa, spre a înmagazina energie pentru a lua cu asalt o nouă porţiune în pantă din această rută. Prin geamurile ferestrelor vagonului în care soarele îşi reflectă lumina jucăuşă se pot vedea în vale, printre frunzele arămii ale toamnei, unduirile argintii ale pârâului Lişava.

45 de minute, adică exact 8 kilometri de drum parcurşi în acelaşi ritm monoton între cariera Maidan şi ceilalţi 12 până la halta Lişava. Ajunşi aici, doi – trei călători schimbă locurile prin coborâre respectiv urcare, salutându-se cuvincios. Sunt aceeaşi în fiecare zi. Trenul se pune din nou în mişcare. Tronsonul parcurs acum este poate unul dintre cele mai periculoase şi palpitante în acelaşi timp al rutei, este cum ar spune specialiştii în domeniu cireaşa de pe tort a circuitului montan. Panta devine tot mai abruptă, iar prăpăstiile se adâncesc în lateralele căii de rulare. Pe unele porţiuni, care se-ntind uneori pe lungimi de 500 de metri, sunt clădite ziduri de sprijin, cu înălţimi variabile de până la 60 de metri, care susţin drumul de fier. După alte câteva minute de drum se poate zări printre pomii legendarei păduri de pini albi, unică în România, considerată zonă naturală protejată, se ridică în zare impunătorul viaduct al Jitinului. Considerată cea mai grandioasă realizare a liniei de cale ferată Oraviţa – Anina, prin însăşi construcţia sa masivă din stâlpi, făuriţi din blocuri de piatră, poziţionaţi în arcuri de diferite raze pe înălţimi variabile de până la 32 de metri. Având o lungime de 131 de metri în prelungirea unei serpentine relativ înguste de 114 metri, viaductul permite prin traversarea sa accesul direct în pitoreasca vale a Jitinului. Privind în zare spre Nord – Est se pot vedea înălţându-se trei vârfuri muntoase cunoscute şi sub denumirea de “Cele trei surori“.

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătoria care în secolul al XIX-lea dura în jurul a patru ore de drum a atins performanţa de a fi redusă, în prezent, la aproape două. Trenul Banatului de Munte sau “Semmeringul bănăţean“, a ajuns celebru ca fiind al doilea din Europa, în folosinţă şi în zilele de astăzi, care circulă pe o rută montană, fiind cea mai veche cale ferată utilizată zilnic de peste 150 de ani din ţara noastră. Aceste performanţe industriale au stat la baza manualelor de specialitate în domeniul construcţiilor de locomotive semnate de francezul Ch. Couché şi au scris istoria căilor ferate române pe traseu montan.
Călătoria virtuală între Oraviţa şi Anina a fost un omagiu adus memoriei inginerilor constructori germani şi italieni care, bazându-se pe principiul mocăniţei cu tracţiune animală, « părintele « aşa-zisului Semmering Bănăţean, au reuşit în decursul a doar câţiva ani performanţe inegalabile într-ale tehnicii industriale ale acelor vremuri lăsând istoriei mărturii inegalabile.

Cum ajungi?
În Oraviţa se poate ajunge, fie cu trenul urmând ruta: Reşiţa – Berzovia – Fizeş – Tirol – Surduc – Răcăşdia – Oraviţa, fie cu orice alt mijloc de transport pe DJ 581 între Reşiţa – Grădinari şi Oraviţa. Traseul vizează 53,6 kilometri şi poate fi realizat în aproape 50 de minute. De-asemenea în oraşul Anina se ajunge urmând DN 58, peste comuna Caraşova, un drum de 34 de kilometri, parcurs în maximum 35 de minute.

Destinaţia zilei: Portul Constanța De la Kustendge la Carmen Sylva

Publicat de Stefania Grigore, 4 septembrie 2014, 20:30

Cu o istorie mai veche de 2.000 de ani, Portul Constanţa se recomandă ca cel mai mare port de la Marea Neagră şi al doilea ca importanţă din Europa. A fost construit după Războiul de Independenţă din 1878, odată cu primele preocupări pentru dezvoltarea economiei, în locul micului port oriental Kustendge, denumirea turcească a Constanţei, care era sub dominaţie otomană.

Regele Carol I a fost cel care i-a convins pe politicienii vremii de valoarea proiectului şi a pus piatra de temelie a portului de astăzi.

Povestea portului merge însă mai departe şi ajunge la inima soţiei sale, Regina Elisabeta, cunoscută şi sub numele de artist Carmen Sylva.
Pentru ea, marea însemna Constanţa şi locul unde se simţea acasă.Este şi motivul pentru care Carol I i-a construit un Pavilion Regal, botezat de ziarişti Cuibul Reginei.

Clădirea aducea mai mult cu o cabină a marinarilor, decât cu o locuinţă regală. Dar, Regina era fericită să poată privi marea şi să-i salute pe marinarii care ieşeau din port.Odată cu moartea ei, s-a stins şi viaţa din „Cuibul” său, care a fost abandonat, pentru ca mai târziu să devină Muzeul Portului Constanţa. Pentru marinari, Cuibul Reginei a rămas reperul, după care se ghidează la ieşirea din radă. Astăzi, în apropierea Cuibului Reginei se află portul militar Constanţa.

 La intersecţia rutelor comerciale din Europa şi Asia

Situat pe coasta vestică a Mării Negre, Portul Constanţa nu s-a zgârcit ca întindere şi măsoară 3.900 de hectare şi cuprinde trei subdiviziuni: portul maritim, cel fluvial şi cel militar.
Să le luăm pe rând, portul maritim are o capacitate de operare anuală de 100 milioane de tone și este deservit de către 140 dane funcționale, adică locul unde acostează navele.

Portul fluvial permite accesul oricărui tip de navă fluvială, barjă sau împingător, având o capacitate de operare anuală de 10 milioane de tone. În portul militar stau ancorate, când nu se află în nicio misiune, fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand, dar şi bătrânul submarin Delfinul, sătul de atâtea promisiuni că va mai fi vreodată funcţional. Accesul în portul militar este restricţionat. Turiştii şi localnicii pot vizita fregatele numai de Zilele Portului sau cu prilejul sosirii sau plecării unei nave militare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Spectacolul vapoarelor şi al sirenelor
Marea privită de pe digul de larg

Este bine de ştiut că Portul Constanţa poate fi vizitat. Oricine poate pătrunde în incinta celor 140 de dane cu autoturismul, contra unei taxe de 18 lei. Desigur, accesul este restricţionat pe cele mai multe dintre dane, pentru că aparţin unor operatori privaţi, dar pentru ochii curioşilor tot se găsesc câteva vapoare care pot fi admirate de la chei.

Portul Constanţa nu înseamnă însă doar nave şi Ziua Marinei Române, ci este un mic univers, care freamătă continuu, cu terminale de încărcare/descărcare, terminale de pasageri, macarale uriaşe, care operează neobosit şi faruri de intrare şi aterizare, de veghe în calea marinarilor.

O incursiune pe digul de larg este o adevărată aventură, care merită trăită cel puţin o dată în viaţă. Vorbim de circa 8 kilometri de beton care înaintează în mare, pe care îi poţi parcurge cu piciorul sau cu maşina. Dacă ajungi până la capătul digului de larg poţi spune că mergi în paralel cu vapoarele, le auzi sirenele şi simţi că eşti parte a ritualului de intrare sau de ieşire din port. Valurile se aud mai puternic, pescăruşii sunt mai aproape, iar bătăile inimii se confundă cu zbuciumul mării.

Destinaţia zilei: Gura Portiţei – Locul unde Dunărea se uneşte cu marea şi cerul

Publicat de Stefania Grigore, 3 septembrie 2014, 20:30

Gura Portiţei este în primul rând un sat lipovenesc, cu căsuţe cu acoperiş de stuf, vopsite în alb şi albastru. Este locul în care apele Lacului Goloviţa şi Marea Neagră comunicau odinioară printr-o breşă naturală, care ulterior a fost închisă şi a dat naştere unui lac închis. Acum este o fâşie îngustă de nisip, alb şi fin, care desparte Marea Neagră de Delta Dunării pe o distanţă de 4 kilometri.

Pe uscat şi pe apă

Ca să ajungi la Gura Portiţei trebuie să o apuci pe Drumul European 87, care leagă Constanţa de Tulcea şi să faci dreapta în comuna Baia, spre Jurilovca. Acolo, poţi să uiţi de maşină, ca să te îmbarci pe un vaporaş sau o şalupă, care te va duce până în inima satului lipovenesc.
Invitaţie la nisip neatins, freamătul valurilor şi călătorii în lotcă

Pe plajă sunt amenajate căsuţe din lemn, pentru turiştii care vor să adoarmă cu marea în urechi şi să audă zbuciumul scoicilor zdrobite de valuri. Nu există terapie mai bună pentru rănile sufletului, spun băştinaşii, lipoveni calzi, care pornesc zilnic, înainte de răsăritul soarelui, cu lotcile pe mare în căutarea peştelui. Liniştea absolută a plajei sălbatice doar pescăruşii şi valurile o mai pot tulbura. Dacă ajungi la Gura Portiţei nu trebuie să pierzi toată ziua la plajă, poţi încerca excursii în Delta Dunării, printre nuferi şi pelicani. Pe plaja sălbatică ai putea întâlni şi niscaiva broaşte ţestoase leneşe sau porci mistreţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Legenda locului unde a fost ascunsă lâna de aur

Legenda Argonauţilor, marinari de pe corabia Argo, spune ca Iason, fiul regelui din Tesalia, a rămas fără tron. Auzind că un rege foarte bogat de la poalele Caucazului se află în stăpânirea lânii de aur, Iason şi-a propus să meargă să o fure. Dar, odată ajuns acolo, Iason se îndrăgosteşte de Medeea, fiica regelui, care îi dezvăluie secretul pentru a reuşi să ia lâna de aur. După ce a pus mâna pe lână, a fugit şi a luat-o şi pe Medeea cu el. Legenda spune că aici este unul dintre locurile unde argonauţii au ascuns lâna de aur, Cetatea Argamum, localizată de istorici în apropiere de Gura Portiţei.

Orizontul care se topeşte în mare

Gura Porţiei este şi Mare, şi Dunăre, în acelaşi timp. După răsăritul soarelui, poţi urmări lipovenii care se întorc de la pescuit în lotcile tradiţionale, în care sare peştele proaspăt, ce încearcă să scape de gospodinele care i-au pus deja gând rău, cu parfum de saramură. Gura Portiţei este ţinutul sălbatic dintre Dunăre şi mare, care îşi îmbie vizitatorii cu o gură de aer proaspăt, o baie de soare, miros de peşte prăjit cu mămăliguţă la ceaun şi cele mai frumoase apusuri de soare.

Destinaţia zilei: Murfatlar, locul care vorbeşte despre sufletul dobrogenilor

Publicat de Stefania Grigore, 2 septembrie 2014, 20:30

Ce a fost mai întâi, vinul sau localitatea

Când auzi de Murfatlar, primul lucru care îţi vine în minte este vinul ghirghiuliu, adesea pomenit în cântecele nemuritoare ale Mariei Tănase. Dar, odată stabilit că avem de-a face cu cel mai important producător de vin din România, dăm la o parte vălul care ne tulbură vederea cu gândul la gustul bun al vinului dobrogean şi ne îndreptăm atenţia spre prima atestare documentară a localității cu nume de vin.

Murfatlar este numele dat localităţii din anul 1855, nume care s-a păstrat până în 1924, când s-a schimbat în Basarabi. Denumirea de Murfatlar vine de la cuvântul tătăresc “Murvet”, care se traduce prin ”om generos”. Aşezarea dobrogeană a fost mai întâi populată de o garnizoană turcească şi apoi de către tătarii aduşi din Crimeea. Gura lumii spune că, prin 1975, însuşi dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat schimbarea denumirii în Barasabi, pentru că pronunţarea numelui vechi îi prilejuia dificultăţi.

Prin podgoriile încărcate de culoare şi gust

Oraşul Murfatlar este renumit în ţară şi peste hotare pentru apreciatele sale soiuri de vin. Un alt punct de atracţie al oraşului îl reprezintă crama şi complexul de vinificaţie SC Murfatlar România SA.

Povestea renumitei podgorii începe pe locul actualelor plantaţii ale Staţiunii de Cercetari Viticole de mai bine de un veac. Istoricii scriau că prin 1887 s-a înfiinţat pe aceste locuri o pepinieră a statului, pe o suprafaţă de aproape 5 hectare, plantată cu arbuşti şi viţă-de-vie, plante care aveau rolul de a înlătura efectele secetei. Abia după 1907 cultura viţei de vie a fost mai bine organizată prin înfiinţarea primelor loturi experimentale.

Specialiştii vremii au plantat la Murfatlar 10 hectare cu soiurile franţuzeşti Chardonnay, Clairette, Pinot gris, Pinot noir, Folle blanche si Malvoisie. În zilele noastre, aproape că nu există turist care să nu fi trecut pragul cramei de la Murfatlar şi să nu fi degustat măcar unul din soiurile parfumate de vin.

Sub dealul de cretă
Bisericuţele misterioase

Nu departe de oraş se află complexul rupestru Basarabi-Murfatlar, alcătuit din camere şi galerii, toate săpate într-un deal de cretă. Complexul este situat în apropierea carierei de extragere a cretei de la Basarabi. A fost descoperit în 1957 în urma unor lucrări de extindere a zonelor de exploatare a cretei.

Unii istorici spun că acest complex ar fi adăpostit prima biserică şi primele chilii ale unei mănăstiri de pe teritoriul României.
Monumentele rupestre de la Basarabi-Murfatlar s-au dovedit a fi o excepţie în peisajul arheologic al zonei, care poartă o incontestabilă încărcatură mistică.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Adamclisi, locul celei mai aprige bătălii între daci şi romani

Publicat de Stefania Grigore, 1 septembrie 2014, 20:30

La Adamclisi îşi au originea primele conflicte dintre daci şi romani, atunci când imperiul roman, în expansiunea sa, s-a apropiat prea mult de graniţa naturală a Daciei, fluviul Dunărea. Marea bătălie din 101 – 102 d.H. a fost purtată aici. Dar, dincolo de istorie şi încărcătura emoţională a locului, îţi reţine atenţia Monumentul triumfal sau Tropaeum Traiani. În fapt, un monument imens, circular, cu o înălţime de 20 de metri şi o lăţime de 30 de metri, decorat de jur împrejur cu 54 de basoreliefuri, ce reprezintă scene de luptă. Monumentul triumfal făcea parte dintr-un ansamblu mai mare care cuprindea şi un altar funerar, pe ai cărui pereţi se aflau înscrise numele celor aproape 3.800 de soldaţi romani căzuţi în lupta de la Adamclisi. Cetatea mai cuprinde un mausoleu format din trei ziduri concentrice, în care, spun istoricii, ar fi fost înmormântat comandantul care a decis victoria în anul 102.

Biserica lui Adam

Numele “Adamclisi” este forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se traduce prin “Casa lui Adam”, pe care turcii au interpretat-o însă ca fiind “Biserica Omului”. Cetatea romană a fost întemeiată de Traian pe locul unei vechi așezări geto-dacice. Platoul este înconjurat pe toate celelalte laturi de pante abrupte, care reprezintă de fapt o protecție naturală. Cei care vor să afle mai mult despre istoria acestor locuri pot vizita Muzeul Adamclisi, construit prin anii 70, nu departe de cetate. În interiorul lui, un peretele de sticlă deschide privirii o poartă imensă asupra oraşului antic.

Această prezentare necesită JavaScript.

Istorie palpabilă

Cine nu a ajuns niciodată la Adamclisi a ratat o lecţie de istorie adevărată, palbabilă, pentru că aici nu e nimeni care să îţi îngrădească accesul, să te întoarcă din drum sau să-ţi spună să nu atingi vreo piatră. De-a lungul timpului, istoricii s-au străduit să descopere şi să conserve vestigiile, care pentru noi sunt astăzi dovezi de netăgăduit ale existenţei dacilor şi romanilor. Adamclisi este inclusă în circuitul turistic, dar prea puţin aleasă ca popas al vacanţelor. Căutătorilor de istorie, dincolo de filele cărţilor, le recomand ca atunci când ajung în Dobrogea să se oprească şi să afle originea acestor locuri. Adamclisi se află la aproximativ 62 de km de Constanţa, pe drumul naţional care duce la Murfatlar, dar se poate ajunge şi cu bacul pe la Ostrov, deşi ocolirea adaugă un ceas călătoriei prin dealurile din sudul Dobrogei. Şi, dacă te opreşti puţin din mers şi asculţi cu atenţie, pe pantele abrupte din jurul cetăţii încă poţi auzi vuietul luptelor dintre daci şi romani.

Destinaţia zilei: Munţii Măcin, aurul tulcenilor

Publicat de Stefania Grigore, 31 august 2014, 20:30

Priviţi de pe poteca ce şerpuieşte până spre cel mai semeţ pisc al său, Vârful Ţuţuiatu, care nu măsoară decât 467 de metri altitudine, sau din mijlocul unui lan parfumat de bujori, munţii Măcin se dezvăluie celui ce îi caută precum o carte, pe care o descoperi filă cu filă. Siluete abrupte ies din nord-vestul Dobrogei de Nord şi se recomandă ca cel mai vechi pământ al ţării. Geologii spun că lanţul muntos s-ar fi format la sfârșitul Paleozoicului. Ceea ce este unic aici şi reprezintă adevarata bogăţie a tulcenilor este unicitatea florei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Printre fluturi şi flori

În Munţii Măcinului au fost identificate peste 1.700 de specii de plante, care reprezintă aproape jumătate din flora României şi aproximativ 19% din cea europeană. Munții aceştia pitici, ale căror piscuri nu depăşesc 500 de metri, ascund plante și specii reprezentative pentru unitatea Platoului Dobrogean. Pădurea de fag și carpen dobrogean este unică în România, iar o specie rară este cea a clopoțelului dobrogean. Şi, poate ca o mulţumire pentru îndrăzneala florilor care reuşesc să îmbrace în fiecare an stâncile ursuze, în acest peisaj mai degrabă de stepă decât de munte, natura le-a dăruit nu mai puţin de 900 de specii de fluturi viu coloraţi. E de ajuns să-ţi imaginezi o zi însorită de vară, într-una din văile munţilor, care nici măcar nu-s greu de străbătut.

Istorie şi legendă

Căutătorii de bogăţii spirituale au la dispoziţie o salbă de mănăstiri: Cocoș, prima biserică ortodoxă din Dobrogea şi Celic Dere, supranumită “râul de fier”. La Niculițel, pasionaţii de istorie vor descoperi cel mai vechi așezământ paleocreștin din România şi pot afla legenda ultimului haiduc Vârlan sau chiar poveștile de dragoste ţesute în Cetatea Heracleea.

La pas prin Parcul Naţional Munţii Măcinului

Parcul Naţional Munţii Măcinului poate fi trecut cu piciorul, călare sau chiar pe două roţi. 6 trasee sunt identificate şi marcate corespunzător, care pleacă din Nord şi traversează culmea principală a Măcinului. Se practică cicloturismul, dar şi turismul ecvestru, chiar şi pentru cei mai neîndemânatici în ţinerea hăţurilor. Cramcea, Dealul cu drum şi Valea Vinului sunt trasee relativ uşoare, pe care cunoscătorii le recomandă ca destinaţie de vacanţă în orice anotimp. Este singurul parc naţional din Dobrogea şi, deşi se întinde pe o suprafaţă relativ mică, adună 70% din tipurile de roci cunoscute. Amatorii de senzaţii tari vor descoperi aici “Mecca” zborului cu parapanta din Dobrogea, pe vârful Priopcea. Parcul Naţional Munţii Măcinului a intrat în reţeaua europeană Natura 2000 şi promite să fie un loc numai bun de umblat pentru românii sau străinii amatori de aer proaspăt şi odihnă activă.

Destinaţia zilei: Bârsana, filocalie în lemn şi piatră

Publicat de Stefania Grigore, 28 august 2014, 21:00

„Locuri frumoase în România sunt multe, dar Raiuri numai câteva”, afirma, îndrăgostită de Maramureş, etnologul Irina Nicolau. Dar, ca să devină Rai, locul pretinde o consacrare. Iar această consacrare, pe Valea Izei, e dăltuită în lemn şi piatră şi poartă numele Bârsana: mănăstirea Bârsana.

La 22 km sud-est de municipiul Sighetu Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana spre Strâmtura, pe partea stângă a şoselei, sus în vârful dealului, înconjurat de livezi, se înalţă mândru către cer, complexul monahal Bârsana, aparţinând Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. Vatră monahală datând de peste 600 de ani, mănăstirea de la Bârsana are o istorie greu încercată.

Scurt istoric
Documente din sec. al XIV-lea atestă două vatre monahale la Bârsana, la 8—9 km una de cealaltă: una pe Valea Slatinei, iar alta pe dealul Humâna, care astăzi se numeşte Valea Hotarului. Tradiţia spune că mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, fiind distrusă de uniaţi, odată cu alte mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.

Începuturile vieţii monahale în sihăstria de pe Valea Slatinei nu sunt foarte exacte, se pare că au avut loc în sec. al XIII-lea sau, poate, chiar la începutul sec. al XIV-lea. Cert este, însă, că aici s-au adunat călugări şi fraţi, care au ridicat mai multe chilii şi o biserică din lemn şi astfel, modesta sihastrie, devine mănăstire.
Dar, pentru că mănăstirea era izolată, ridicată departe de localitate, undeva pe un deal, iar accesul implica traversarea râului Iza (care nu dispunea atunci de o punte de trecere) şi a unei păduri de foioase, se hotărăşte mutarea Mănăstirii din Valea Slatinei, undeva în dreapta Izei, în locul care se chema în sec. al XIV-lea, Podurile Strâmtorii şi care devine ulterior cunoscut ca şi Podurile Mănăstirii.

Mutarea mănăstirii a fost hotărâtă de Balcu Vodă, ultimul mare voievod al Maramureşului. Graţie donaţiilor făcute atât de voievod cât şi de boierii din sat, aceasta a putut fi numită, pe drept cuvânt, mănăstire voievodală. Mai mult, devine vatră de spiritualitate românească, deţinând cărţi de slujbă şi învăţătură, din care învăţau preoţi, cantori şi zugravi.

În perioada 1735—1740, reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului a fost la Mănăstirea Bârsana. În 1791, însă, mănăstirea este desfiinţată iar călugării se refugiază la Mănăstirea Neamţ. Bârsănenii mută, în anul 1806, mănăstirea chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea şi azi. Odată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat şi stăreţia.

“Vis-à-vis de istoria vechii mănăstiri, părinţii de atunci au trăi vremuri nu tocmai uşoare. Li se cereau acte de credinţă, de propovăduire, de mărturisire. Dumnezeu ştie, poate pământul este încercat cu sfinte moaşte. Cred că sfinţenia locului îşi trage seva şi de acolo, din trecut”, afirmă ghidul nostru, Maica Macrina.

Un trecut care renaşte în anul 1991, când, pe locul istoricei mănăstiri, Înalt Preasfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a îngenuncheat şi s-a rugat dânc, exprimându-şi convingerea că aici se va ridica o nouă mănăstire. Odată cu piatra de temelie pusă ansamblului monahal, 30 iunie 1993, noua mănăstire primeşte hramul „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”.

Această prezentare necesită JavaScript.

12—cifra desăvârşirii

De atunci, ansamblul arhitectural s-a îmbogăţit cu 12 obiective, clădiri, de care sunt responsabile 12 măicuţe. Poate că nu întâmplător, acest 12, cifră a desăvârşirii, a ordinii în spaţiu şi timp, este cel care guvernează aşezământul monahal. Nimic nu este construit întâmplător, toate cele 12 „ţipurituri” în lemn şi piatră concentrează întreaga artă a cioplitului, în care regăsim arborele vieţii, funia răsucită şi soarele, viaţa şi desăvârşirea. Nicăieri altundeva, drumul spre nemărginire nu pare atât de simplu ca aici, în echilibrul arhitectural şi spiritual al Bârsanei şi în blândeţe a vorbei, ca şi cea rostită de maica Macrina:

“Fiecare se raportează la loc în funcţie de scopul cu care vine. Pentru grupurile de credincioşi, obiectivul principal rămâne Sfânta biserică. Grupurile de turişti străini, să zicem aşa, se axează pe ceea ce încântă ochiul, privirea, auzul. Dar ceea ce aud exprimându-se din ce în ce mai des, este ideea de linişte. E mare lucru ca această mănăstire să poată transmite această stare.”

O linişte pe care o simţi imediat cum treci de poarta maramureşană sculptată în lemn de stejar de către meşterii tradiţionali locali, pe care stă scris: “Aceasta nu e alta, fără numai Casa lui Dumnezeu, aceasta e Poarta Cerului”. (Facere 28, 17).

Un spaţiu conceput cu har de către arhitectul Dorel Cordoş şi îmbogăţit cu simţ artistic, echilibru şi rigoare, de către maica stareţă Filofteia. Un proiect care cuprinde Biserica în stil maramureşean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa artisitului, Casa duhovnicului, Arhondaricul, Praznicarul cu trapeza, Muzeul de icoane şi carte veche Gavril de Bârsana, turnul clopotniţă şi Poarta maramureşană.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă primăvara şi vara, ochii vizitatorilor sunt atraşi de imaginile picturale oferite de florilele şi aleile îngrijite de către fiecare măicuţă în parte, toamna şi iarna e linişte, pentru că măicuţele se refugiază în atelierele de lucru, unde realizează covoare tradiţionale, vopsite, conform tradiţiei maramureşene, în culori naturale obţinute din plante; sau confecţionează costume populare, cu opinci, cămeşi, zadii sau zgărdane din mărgele; ori le găseşti în atelierul de pictură, ce se doreşte a deveni o şcoală de pictură specifică Mănăstirii de la Bârsana.

Lumina…familia…

Dar, ceea ce nu vom putea curpinde niciodată în cuvinte, oricât de mult am vorbi sau scrie despre Mănăstirea Bârsana, este Lumina…cea care se vede şi se simte aici, în spaţiul sacru din vârful dealului. Sublimul, nepământesc parcă şi Permanenţa, aduse pe pământ de turlele ansamblului architectural, axis mundi între Cer şi Pământ. Şi toate astea, pentru ca omul să vadă şi să creadă!

Această prezentare necesită JavaScript.

Se spune că lângă noi, există locuri binecuvântate, locuri în care Dumnezeirea coboară pe Pământ, dând sens veşniciei şi consistenţă credinţei. Locuri în care prezentul se închină în faţa eternităţii, dând viaţă existenţei noastre. Un asemenea loc este mănăstirea Bârsana, un Rai în inima Maramureşului.

Mănăstirea Bârsana – Localizare şi căi de acces

Mănăstirea Bârsana-Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, este situată la 22 de km sud-est de municipiul Sighetu Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana, la kilometrul 17 al Drumului Judeţean 186.

Pentru cei care doresc să călătoreasca cu trenul, cea mai apropiată staţie CFR, este Sighetu Marmaţiei.

Destinaţia zilei: : Cetatea Alba Carolina

Publicat de Stefania Grigore, 27 august 2014, 20:51

Situat în Podişul Transilvaniei, pe malul râului Mureş, oraşul Alba Iulia, se ridică pe urmele aşezării dacice fortificate Apoulon – menţionată pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă de soldaţii Legiunii a XIII-a Gemina, primind numele de Apulum. Viaţa urbană s-a stins treptat după retragerea administraţiei romane sub împăratul Aurelian, în anul 271, dar apare atestat în Evul Mediu, în anul 1199, sub numele de Alba Iulia.

La Alba Iulia, Mihai Viteazul a rostit ”Pohta ce-am pohtit”, după ce a realizat unirea politică a Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti; aici, prin Declaraţia de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a proclamat Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României; tot aici, la Alba Iulia, în anul 1922, a avut loc ceremonia oficială de încoronare a Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, act ce a simbolizat unirea tuturor provinciilor istorice româneşti sub acelaşi monarh şi a consfinţit importanţa simbolică a oraşului şi anume acela, de capitală istorică.

Deci, călătorule, bine ai venit în Cetatea Alba Iulia, locul unde istoria este prezentă peste tot şi care, indiferent de anotimp, este un spaţiu ideal pentru vizite, de la un monument la altul, de la un timp istoric la altul.

Traseul celor Trei Fortificaţii – traseu unic în Europa prin gradul de conservare, conţine vestigiile a trei cetăţi, din epoci distincte: Castrul Roman, Cetatea Medievală şi Cetatea Alba Carolina – cea mai mare cetate de tip bastionar Vauban din ţară. În interiorul cetăţii se află, pe lângă cele două catedrale (ortodoxă şi romano-catolică) şi Muzeul Naţional al Unirii, Sala Unirii, statuia lui Mihai Viteazul, Celula lui Horea şi Obeliscul ridicat în memoria eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan.

Opera arhitectonică se remarcă prin exuberanţa romantică a motivelor brâncoveneşti şi rafinamentul frescelor.

Catedrala Încoronării – este dominată de cei 58 metri înălţime ai turnului. Clopotniţa a fost construită în trei ani, pentru a fi gazda unui episod crucial din istoria României şi anume încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, ale căror chipuri, dăltuite în piatră, te întâmpină când păşeşti pe poarta catedralei ortodoxe.

Privirea îţi este atrasă apoi, de Catedrala romano-catolică “Sfântul Mihail”, cea mai valoroasă creaţie de arhitectură medievală din Transilvania. Veche de un mileniu, având aceeaşi vârstă cu Notre Dame din Paris sintetizează într-o manieră unică, stilurile romantic, gotic, renascentist şi baroc.

Această prezentare necesită JavaScript.

Catedrala adăposteşte sarcofagul voievodului Iancu de Hunedoara. Interiorul te copleşeşte prin detaliile statuilor, lumina intimă a vitraliilor, coloanele gigantice, dar mai ales prin tonalităţile orgii din 1731, cu ale sale 2 209 tuburi, care te transportă înapoi în timp şi care te fac să simţi măreţia acestei clădiri.

Tot în interiorul Cetăţii se află Biblioteca Batthyaneum, unde se păstrează o parte din Codex Aureus, cunoscut şi ca Evangheliarul de la Lorsch – vechi manuscris latin scris pe foi fine de pergament cu litere de aur, realizat la porunca împăratului Carol cel Mare, precum şi prima parte a Tetraevanghelului – Evangheliile lui Matei şi Marcu, altă parte aflându-se la Vatican, iar coperţile la Londra şi Roma.

Colecţia privată a episcopului romano-catolic Batthyany Ignac (1741-1798), formată din 18.000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al- IX-lea, formează fondul – tezaur al bibliotecii.

În prezent, în bibliotecă sunt păstrate 50.000 de cărţi, 19.000 de documente, 1 230 de manuscrise şi apropape 600 de incunabule. (exemplare dintr-o carte tipărite în primii ani ai introducerii tiparului, înainte de anul 1500).
Cele mai vechi incunabile din colecţia bibliotecii sunt: Summa de casibus conscientiae, a lui Astesanus din Ast (1466), Epistulae heroides de Ovidiu (1494), Opera lui Homer, (1488, prima ediţie), Opera Graece de Aristotel, (1495 – 1498) în cinci volume şi multe alte opere literare valoroase, la care se adaugă şi cele două arhive ale Transilvaniei, a Conventului de la Cluj-Mănăştur şi a Capitlului de la Alba Iulia.

Tot aici se află şi primul observator astronomic modern din Romania (1779).

La Alba Iulia se poate ajunge pe şoseaua naţională DN1, E81, care face legătura între Satu Mare – Zalău – Cluj-Napoca – Turda – Alba Iulia – Sibiu – Râmnicu Vâlcea – Piteşti, la o distanta de 380 km de Bucureşti, 100 km de Cluj Napoca şi la 241 km de Arad.

Destinaţia zilei: Cu Mocăniţa, pe Valea Vaserului – un tărâm de poveste

Publicat de Stefania Grigore, 26 august 2014, 20:50

Sunt greu de descris nuanțele fenomenale de verde crud pe care la capătă pădurea și iarba pe ploaie la început de vară. Și lumina ciudată contribuie la definirea unui peisaj ireal de frumos.

Aburul gros al bătrânei locomotive se târăște deasupra solului și se amestecă în aburul subțire al pământului reavăn.

Nori răzleţi au uitat să se ridice și au rămas să se odihnească agățaţi de crengile copacilor. Miroase a lemn ars (cazanul e încălzit cu lemne, nu cu cărbune), a metal, a pământ și a frunze ude.

Ploaia măruntă și tenace contribuie la sentimentul de izolare, de întoarcere în timp…..
Ne urcăm în trenul cu linie îngustă, în Mocănița trasă de o locomotivă construită pe un principiu de dinainte de motoarele cu ardere internă, şi ne bucurăm de peisajul răpitor al uneia dintre cele mai sălbatice zone din România.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mocănița de pe Valea Vaserului a devenit rapid unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România. Construită în 1932, calea ferată forestieră a însemnat un uriaș pas înainte pentru exploatarea lemnului, principala sursă de venit in zonă.

Înainte de această cale ferată, lemnul ajungea la gaterele din Vișeu cu plutele, pe apă. Acum, îngusta cale ferată poate deveni din nou un motor de dezvoltare a zonei. Trebuie doar să învățăm să vindem imaginea superbelor păduri din Parcul Natural Munții Maramureșului și nu lemnul din ele.

Vagonul verde din lemn, cu lambriuri și bănci din același material, se scutură serios pe linia sinuoasă, construită chiar pe malul râului. Pe nesimțite, întinderile de margarete, clopoței și zeci de alte flori, care au venit parcă să întărească fascinația Prințului Charles pentru pajiștile cu flori sălbatice din România, au fost înlocuite de ferigi.

Brazii încep să se impună în pădurea deasă și pereții de piatră înăspresc, pe alocuri, peisajul. Pentru a vedea cerul trebuie să ridici privirea aproape vertical. Aici, cuvinte ca „sălbatic” și „neatins” capătă adevaratul sens. Singura cale de acces în munți este trenul în care ne aflăm acum.

Această prezentare necesită JavaScript.

La oprirea pentru alimentarea cu apă a mașinăriei, francezii râdeau zgomotos cu paharele de pălincă în mână. Nemții, mai retrași, studiau cu atenție locomotiva neagră, făceau poze și vorbeau încet între ei. Italienii au folosit prilejul să exploreze zona și să găsească unghiuri mai bune, pentru fotografii de la distanță, cu întregul tren, iar un olandez încerca să înveselească auditoriul cântând la acordeonul adus de acasă.

Din tren nu lipseau nici turiştii veniţi din Australia, Noua Zeelandă şi alte ţări îndepărtate. Zona a devenit cu adevărat atractivă pentru iubitorii de călătorii din toate colţurile lumii.

Această prezentare necesită JavaScript.

În stația Paltin se pot servi băuturi calde şi tot felul de scofeturi în construcțiile de lemn. Trebuie spus că stația Paltin e destul de jos, la mică distanță de poarta maramureșeană de lemn care marchează intrarea pe Valea Vaserului și care delimitează, practic, civilizația de sălbăticie.

Aventura completă numără încă 20 de kilometri de defileuri spectaculoase, tuneluri, pădure și stâncă. Din păcate însă, nu e accesibilă decât celor care închiriază o drezină care să-i ducă până la capatul liniei, ori aventurierilor care aleg să urce dimineața la ora 5 cu trenul care duce muncitorii la exploatările forestiere din munte.

Călătoria cu Mocănița pe Valea Vaserului, e o experiență care se adresează tuturor simțurilor, dar în primul rand, sufletului. Nu poate fi descrisă, trebuie traită!

Intraţi în atmosfera de pe Valea Vaserului ascultând reportajul! (click audio)

Radio România Cluj-Ovidiu Moldovan/Andrei Huţanu

Destinaţia zilei: Cimitirul Vesel din Săpânţa

Publicat de Stefania Grigore, 25 august 2014, 20:40

Muzica tradiţională, portul popular sau porţile sculptate în lemn nu sunt singurele embleme ale Maramureşului. Când spui Săpânţa, spui Cimitirul Vesel. Un loc vizitat de zeci de mii de turişti din ţară şi din străinătate.

Această prezentare necesită JavaScript.

„E plăcut, crucile sunt foarte colorate, e ceva special.”
„Abia am intrat – şi ne-am şi veselit!”
„Într-un cimitir, când intri, te gândeşti la ceva dureros, la ceva macabru, dar aici intri şi zâmbeşti. Într-adevăr merită văzut – şi citit. Nu ştiu dacă mai e ceva în lume la fel.”
„Nu e exact ca un cimitir, totul e foarte funny. E ceva diferit, ce la noi nu vedem.”
„L-am văzut a zecea mia oara. Care au mai fost aici, mai vin.”
„Locurile pentru înmormântare aici sunt foarte scumpe. Şi ţăranul zice: mai bine nu mor, decât să plătesc atâta!”

Prima cruce cu epitaf a fost creată în anul 1935 de Stan Ioan Pătraş. Meşterul a murit în anul 1977, fiind înmormântat în faţa intrării în biserică. Acum, numărul crucilor depăşeşte 800.

Câteva dintre epitafuri le sunt semnalate turiştilor în mod special. Între ele, celebru, cel al soacrei:

„Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iară-i cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna…”

Continuatorul lui Stan Ioan Pătraş e Dumitru Pop Tincu, omul care deţine astazi şi secretul aşa-numitului „albastru de Săpânţa”, culoarea predominantă în Cimitirul Vesel, şi care se îngijeşte de Casa memorială Stan Ioan Pătraş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dumitru Pop Tincu povesteşte că numele Cimitiru Vesel i se datorează unei cercetătoare din Franţa, care a realizat o teză de doctorat în anii ’50, în urma căreia a publicat mai multe articole.

„Dacii liberi, trăitori în zona Maramureşului, întâmpinau moartea cu râsul şi naşterea cu plânsul. Pentru că cei ce se vor naşte vor fi asupriţi şi batjocoriţi, iar cei ce mor vor fi liberi şi vor râde tot timpul”, explică Dumitru Pop Tincu.

El mai spune că pentru a face această meserie trebuie să fie, în acelaşi timp, sculptor, pictor şi poet. Povesteşte că află multe lucruri despre viaţa celui decedat la priveghi, unde oamenii se strâng şi vorbesc. „Gura satului nu te minte”, declară cu convingere meşterul.

Cimitirul Vesel din Săpânţa figurează, prin originalitate, în fruntea topurilor de profil. El a inspirat şi inspiră în continuare artişti şi creatori. Pentru că, aşa cum află cei care vin să îl viziteze din toate colţurile lumii, aici găsim exprimate, pe cât de simplu, pe atât de profund, sensurile si frumuseţea vieţii.