Paşii ne poartă astăzi pe Dealul Feleacului, aprigul străjer al Clujului, pentru că multe sunt poveştile pe care le ascunde.
Despre Feleacu se ştie cu certitudine că a fost întemeiat la 1366, din ordinul regelui Ludovic I.
În acele timpuri, cetatea Clujului avea nevoie de aparatori ai drumului care o lega de Turda. Primii felecani s-au aşezat în pădurile care creşteau pe atunci pe deal şi, drept mulţumită pentru serviciul credincios în slujba oraşului, au fost mereu scutiţi de biruri.
Această prezentare necesită JavaScript.
Tradiţia orală o include in poveste si pe împărăteasa Maria Tereza, ne-a spus un felecan get beget, badea Alexandru Hoda. Povestea spune că pădurea deasă era ascunzişul perfect pentru o bandă de hoţi, care au avut curajul s-o atace pe însăşi împărăteasa venită în vizită în Transilvania.
Cu multă vreme înainte de Maria Tereza însă, în Feleacu oamenii trăiau în bună înţelegere cu zmeii şi balaurii, pentru că de la un balaur se trage şi numele satului.
Felec era un balaur blând, care îşi făcuse sălaş nu departe de sat. Într-o seară, la gura peşterii sale s-a auzit un clinchet de clopoţel: o căprioară venise să-i dea de ştire că oamenii i-au pus gând rău şi vor să-i fure bogăţiile. Averea lui Felec erau Ouăle de Balaur sau Ouăle de Feleac. Mai precis, trovanţii de astăzi care împodobesc curţile tuturor felecanilor şi pe care îi găsim din belşug pe Valea Căpriorii, un pic mai jos de Feleac, înspre Turda.
Comoara de netăgăduit a Feleacului rămâne însă bisericuţa albă de pe deal, construită în stil gotic, la 1488. Purtând Hramul Cuvioasei Paraschiva, micul lăcaş este ctitoria lui Ştefan cel Mare.
Lângă biserică, în curtea noii mănăstiri se ascunde şi o casuţă veche, reconstruită prin grija călugărilor, după un model de la 1870. O puteţi vizita dacă faceti popas în Feleac. Admiraţi-i tinda, târnaţul dar şi comorile din interior, adunate tot de preoţi de pe la oamenii din sat.
Această prezentare necesită JavaScript.
Mănăstirea din Feleac are porţile mereu deschise pentru călători, iar dacă ajungeţi acolo staţi de vorbă şi cu sătenii mai în vârstă. O să fiţi cuceriţi de limba frumoasă şi uşor arhaică pe care o vorbesc.
Cine nu a auzit de Cetatea Medievală Sighișoara, despre care se spune că e singura locuită din Europa, cine nu a auzit de misterele care învăluie străduțele înguste, de Casa lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, cu tot cu legendele acestei case? Cine nu a auzit măcar o dată bătaia bătrânului ceas din celebrul Turn cu ceas, înalt de 64 de metri, principala poartă de intrare în Cetate? Actualul mecanism al ceasului a fost executat în Elveția și instalat la 1 aprilie 1906.
Biserica Evanghelică din Deal și Școala din apropierea ei se lasă descoperite, dacă învingi sedentarismul și urci cele 176 de trepte acoperite. Sunt câte 6 trepte și un loc pentru odihnă, iarăși 6 trepte și un loc pentru odihnă…la fel și cu zilele lucrătoare dintr-o săptămână. Ați auzit sigur și de turnurile breslelor, unele păstrate și funcționale și astăzi. Erau la început 14 turnuri și 5 bastioane. Acum sunt 9 turnuri și 3 bastioane. Probabil vă este cunoscut și coridorul doamnelor bătrâne, dar ați auzit și de Biserica Mănăstirii, Casa cu Cerb sau Casa Venețiană.
Această prezentare necesită JavaScript.
Există în Cetate clădiri încărcate de istorie, în care se deapănă povești, pentru că orice lucru fără de poveste este neterminat.
Este crezul meșterului popular Mark Tudose, The Spoonman, pe care-l întâlnești în Cetatea Sighișoarei, în timp ce cauți cel mai potrivit obiect care să îți amintească de vacanța petrecută rătăcind pe străduțele înguste. Ai pretenția ca acel obiect să aibă și o poveste.
Această prezentare necesită JavaScript.
Ai ajuns exact unde trebuia: în galeria lui Mark Tudose, de unde au plecat în lume mii de povești. Chiar și prințul Charles are, printre multele amintiri din România, linguri cu povești meșterite din inimă de Mark Tudose.
Și de unde atâtea povești și atâta răbdare, că doar Mark întâlnește zilnic sute de turiști curioși dar și fermecați de legendele locului?
Mark lucrează în „fildeș de Bărăgan”, așa numește bunicul său lemnul de tei. De la el a moștenit și poveștile, cu tot cu talentul de a scobi, cu blândețe, lemnul.
Mark este bucureștean, iar într-o dimineață a lui 2005 ajungea în gara Sighișoara, pregătit să înceapă povestea vieții lui de meșter popular. Se întreba oare cine Dumnezeu o să-i cumpere lingurile?! Și-a cumpărat o casă țărănească ce bate suta de ani la Țopa, un sat de lîngă vechiul burg, unde vrea să deschidă o „fabrică de linguri”.
Mark Tudose are și alte idei îndrăznețe: vrea să dea startul unei tabere de „smarți” la Țopa, undesăîi invite pecei care staupreamult cu nasulîncalculatoare.
Și nu doar la „smarți” s-a gandit Mark Tudose, ci și la ceicare au curiozitateașirăbdarea de a confecționasinguriunobiect de artizanat din lut, lemnsau alt material. Dacăpînășidirectori de companii s-au așezatrăbdători la masa de lucru a lui Mark Tudose…
În cele două galerii din Cetatea Medievală Sighișoara expun foarte mulți meșteri populari autentici, reprezentând toate regiunile României: ceramiști, pictori iconari, fotografi sau designeri: Nicolae Diaconu cu ceramică figurativă, Ionela Mihuleac cu ceramica de Cucuteni, Oana Pop cu icoanele tradiționale, Cornel Sitar, Eugen Pătru, Doina Fleșariu, Marius Stroe, Ana Ponta şi alţii. Înconjurat de atâtea minunății, ieșite din mâinile și sufletele acestor artiști, te simți ba în Maramureș, ba prin Moldova sau oriunde în Transilvania.
Această prezentare necesită JavaScript.
Cetatea Sighișoara l-a primit cu porțile deschise pe Mark. Ceasul din turn îi măsoară, cu precizie, fiecare lingură în care s-au strecurat câteva povești: despre noroc, despre bine și rău, despre înțelepciune, despre dragoste.
Nu ar fi putut găsi un loc mai bun ca Sighișoara pentru meșteșugul său, iar la nevoie devine și ghid pentru turiștii care-i trec pragul. Le recomandă să rătăcească și să descopere singuri, la pas, fiecare colțișor al Cetății.
A deschis două galerii, prima galerie este distinsă cu certificatul de excelență din partea TripAdvisor pe 2014, o comunitate puternică a iubitorilor de călătorii din lumea largă. Și nu este singura apariție a lui Mark Tudose în publicații internaționale.
Poveștile lui Mark sunt departe de a fi fost cioplite în delicatele și dantelatele linguri din „fildeș de Bărăgan”.
Că timpul trece repede îți dai seama după jocul, la ore fixe, al figurinelor din lemn de tei aflate în Turnul cu Ceas, și după numărul mare de turiști curioși să redescopere tradiția românească autentică în atelierul lui Mark.
Reacțiile turiștilor sunt pe măsura exponatelor, mai cu seamă dacă turiștii au trecut Oceanul pentru a vizita Cetatea Medievală locuită.
Iată ce spunea o turistă din Canada despre galeria meșterilor populari din Cetatea Sigişoarei:
“Am intrat în galerie pentru că aici nu sunt doar suveniruri, este artă. Este o diferență! Pentru mine, suvenirurile nu sunt lucrate manual, dar acestea sunt lucrate de mână. Mă atrag pentru că simt că sunt autentice, mă fac să simt cultura, sunt minunate. Este extraordinar să mă aflu aici! Am călătorit de departe să vedem locuri unice, suntem de două ore la Sighișoara și am ajuns în cel mai bun loc, cu siguranță!”
Poveștile lui Mark își au corespondent și în alte limbi, doar nu credeați că pleacă turistul european, asiatic, african sau american cu o simplă lingură dantelată, fără poveste?
La sfârșitul unei zile de muncă, printre micile instrumente de metal care dau viață lemnului de tei, moale și ascultător, Mark zâmbește povestindu-le turiștilor întârziați. Nu lasă defel oboseala să-i domine zâmbetul. E simplu:
Are cea mai frumoasă meserie din lume!
Pe Mark Tudose, sau The Spoonman, îl găsiți în Cetatea Medievală a Sighișoarei, indiferent de anotimp.
Piațetele și străduțele înguste vor ascunde aceleași mistere, cei veniți să le descopere vor fi mereu alții. Și de-or vrea să-l caute pe Dracula, să-l caute, noi suntem datori să le arătăm și altă față a României .
Am putea începe chiar de la meșterii populari adevărați, ale căror povești sunt la adăpost între zidurile groase din Cetate.
Toboșarul Cetății ne dă de veste că ziua a ajuns la asfințit, iar de mâine este, din nou, sărbătoare în Cetate: începe Festivalul Intercultural Sighişoara Proetnica, ediţia a XII a!
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulțumiri lui Mark Tudose!
Accesând linkul de mai jos, îl puteţi vedea pe Mark Tudose aducând la lumină lingurile cu poveşti! Mulţumiri Consiliului Judeţean Mureş pentru acest film!
Ne oprim astăzi la poalele Munților Brețcu, la 35 km de Sf. Gheorghe, la 20 de km de Târgu Secuiesc, 60 de km de Braşov și 250 de km de Bucureşti.
Pînă la Comandău sunt 20 de km. Vom ajunge și acolo, pentru câteva momente de relaxare.
Dacă v-am făcut curioşi, ascultaţi, mai jos, povestea staţiunii celor 1000 de izvoare de sănătate.
Stațiunea Covasna, atestată documentar în 1548, se află la o altitudine de 550-600 m, iar Spitalul de Cardiologie, singurul spital din România profilat pe recuperarea bolnavilor cu afecțiuni cardiovasculare, se află la 638 m deasupra nivelului mării, într-o pădure deasă de pini.
Spitalul se bucură de aprecieri și în afara granițelor țării, în Europa ca și în lume. Aici se ajunge doar cu recomandarea expresă a medicilor specialiști.
Aflat în subordinea Ministerului Sănătății, spitalul are o capacitate de cazare de peste 770 de locuri în zece secții, dintre care două secții sunt pentru copii. Anual, în medie, vin 12 mii de pacienți , dar au fost și 16 mii, pacienți cărora li se aplică metoda Covasna, apreciată de către mari savanți ai lumii. Esenţa metodei: combinarea tratamentului obişnuit cu ceea ce oferă doar Covasna, ne explică directorul medical al Spitalului de Cardiologie Covasna, dr. Mihaela Suceveanu.
Această prezentare necesită JavaScript.
Covasna a fost binecuvântată de Dumnezeu cu factori naturali terapeutici fără de care ar fi rămas, probabil, o simplă așezare pe harta României: e apa minerală carbogazoasă, sunt mofetele naturale, adică emanații naturale de bioxid de carbon, dar și climatul bogat in aeroioni negativi, grație pădurilor de brazi.
Mofeta este una dintre cele mai mari din lume, are o suprafață de 100 mp și poate deservi 100 de persoane în același timp. Zilnic, sunt efectuate aici 400-500 de proceduri de tratament.
Programul de reabilitare cardiovasculară este individualizat, în funcție de diagnostic, este atent monitorizat de specialiști și durează 16 pînă la 21 de zile, fiind indicată repetarea curei balneare la 6 luni. Medicii spun că apa minerală, aerul şi mofetele de la Covasna fac adevărate minuni pentru sănătate.
Nu-i de mirare că mii de oameni iau drumul către inima pădurii, în stațiunea Covasna.
În anul 1773, apele minerale de la Covasna sunt analizate chimic, iar într-un manual de geografie, apărut la Viena în 1818, Covasna este deja menționată ca stațiune balneară. În anul 1882, apa minerală provenită de la izvorul Horgasz este medaliată la Trieste.
Această prezentare necesită JavaScript.
Covasna – Stațiunea celor 1000 de izvoare de sănătate
A fost denumită așa tocmai datorită climatului blând, specific depresiunii intramontane: veri răcoroase, ierni reci, fără vânturi puternice, aer puternic ionizat negativ, cadrul natural deosebit de pitoresc. Resursele naturale curative sunt valorificate în bazele de tratament, indiferent de anotimp.
Dar apele minerale şi mofetele din Covasna sunt foarte potrivite şi pentru alte boli: dermatologice, ale aparatului digestiv şi ale glandelor endocrine, boli ginecologice, ale sistemului locomotor, boli renale si ale căilor urinare, boli neurologice, unele boli profesionale.
Pe lângă turismul balnear, în ultimii ani s-a dezvoltat turismul montan , dar și cel de weekend, ceea ce a dus și la creșterea capacității de cazare a stațiunii Covasna, în hoteluri și pensiuni: mult peste 2000 de locuri de cazare.
Această prezentare necesită JavaScript.
Și dacă nu vă ține locul și vreți să explorați zona, aflați că în staţiunea Covasna poate fi vizitată o cetate dacică ridicată în urmă cu aproape 2000 de ani!
Arheologii spun că este una dintre cele mai mari din afara Munţilor Orăştiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii. Deocamdată e doar legendă.
Părți dintre zidurile cetăţii au ieşit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni, iar locul nu le-a rămas indiferent căutătorilor de comori.
Ce mai puteți vedea în zonă?
Muzeul Etnografic Haszmann Pal din Cernat prezintă cele mai frumoase piese ale artei populare: mobila secuiască, țesături, cahle.Tot aici puteți admira minunate porți secuiești și mori restaurate.
Biserica romano-catolică Ghelința cu frescele legendei Sf. Ladislau.
În interiorul cladirii au fost păstrate frescele executate la începutul secolului al XIV-lea. Biserica a fost declarată de către UNESCO parte a moștenirii culturale globale.
Valea Zânelor este locul unde, potrivit legendelor, a locuit frumoasa Ileana Cosânzeana. Și tot în Valea Zânelor, în preajma zilei de Sf.Ilie, se organizează Nedeia Mocănească, un minunat prilej de a prezenta la scenă deschisă tradițiile oierilor din zona Covasna Voinești, dar și frumusețea portului popular românesc specific.
Vila lui Ceaușescu este situată intr-o zonă izolată a Văii Zânelor, iar clădirea este destinată și astăzi protocolului de stat.Se spune că Nicolae Ceaușescu a petrecut aici o singură noapte, în luna august a anului 1986, după accidentul nuclear de la Cernobâl. Balta Dracului a devenit un simbol al orașului: o erupție de noroi si gaze aflată în Parcul Central al stațiunii, folosită în trecut pentru tratament. Printre gratiile suprapuse, curioșii pot observa “vulcanul cel blând”, o rezervație naturală rară și interesantă.Casa Memorială Kőrösi Csoma Sándor
Cel care a fondat tibetologia s-a născut la Chiuruș, un sat care aparține de orașul Covasna. Omul de știință a străbătut pe jos două continente, a elaborat primul dicționar tibetan – englez, și a murit la poalele Munților Himalaya, fiind înmormântat în India, orașul Darjeeling.
Și de porniți prin pădurea sănătoasă de brazi în căutarea Mocăniței, veți ajunge la Comandău, la vreo 20 de km de stațiunea Covasna. Cu siguranță ați auzit și de Planul înclinat, monument unic al istoriei industriale din Europa, proiectat și realizat în anul 1892 de inginerul Emil Lux, pentru a înlesni transportul buștenilor din pădure. Ultima cursă pe acest plan înclinat a avut loc în 1999. Visul localnicilor este ca acest ansamblu pe ecartament îngust să fie redat circuitului touristic, și ca liniștea pădurilor sănătoase să fie spartă doar de șuieratul Mocăniței.
Această prezentare necesită JavaScript.
Anul acesta, la 125 de ani de atestare documentară, a fost inaugurată statuia tăietorului de lemne, care se dorește un simbol al micii așezări, amintind de principala preocupare a oamenilor de aici: exploatarea lemnului.
Acces către stațiunea Covasna: pe șosea, DN 11 Brașov – Bacău, puteți opri la Reci pentru a vizita Mestecănișul, o rezervație florisitcă de vreo 34 de ha, sau pe DN 10 Sf. Gheorghe –Tg.Secuiesc.
Dacă alegeți drumul de fier, alegeți “rapidul de Brețcu”, cum numesc localnicii, în glumă, trenul de la Sf. Gheorghe pe linia Brețcu – Gara Covasna, la 3 km de centrul orașului stațiune Covasna.
Pentru cei dotați cu aparate GPS, iată și coordonatele pentru stațiunea Covasna: 45.851941, 26.182809
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulţumiri Spitalului de Cardiologie Covasna şi Centrului De Informare Turistică Covasna!
Pregătiți pentru o coborâre în adâncul Pământului, către „orizonturi”? Vom încerca astăzi și sarea cu degetul și testăm salinitatea ștrandului de la Praid, inaugurat în această vară.
Comuna Praid este poarta de intrare în județul Harghita, pe DN 13A, dacă vă îndreptați dinspre Sovata, jud.Mureș, o altă stațiune balneoclimaterică foarte căutată pentru tratament și odihnă. În mijlocul comunei Praid, veţi găsi o intersecție din care drumul o ia la stânga spre Gheorgheni, pe DN 13B, și la dreapta către Corund – Odorheiu Secuiesc – Miercurea Ciuc, continuând pe DN 13A.
Praidul este atestat din anul 1564, iar numele său vine din cuvântul maghiar „paraj” , însemnând păşune mică cu iarbă.
Această prezentare necesită JavaScript.
În 1659 se vorbește pentru prima dată de „Zona ocnelor de sare” sau „Ţinutul Sării”, ținut care include Sovata, Ilieşi, Praid, cele două Ocne, de Sus şi de Jos, Sărăţeni, Atia, Şiclod, Solocma şi Corund.
Aici se găsește unul din cele mai mari zăcăminte de sare din Europa, cu rădăcini la 2,7 km adâncime.
Sarea din zăcământul Praid cuprinde cantităţi exploatabile pe sute de ani şi constituie una din comorile de nepreţuit ale Ardealului, spun cunoscătorii.
Vom afla mai multe despre mina de sare de la Praid după ce vom lua autobuzul de la gura minei.
Iar dacă aveți timp și răbdare pentru povești „sărate”, mai jos puteți asculta pe-ndelete un reportaj despre Salina Praid.
Noroc bun, Jó szerencsét !
Este prima inscripție pe care o veți întâlni la intrarea în mina de sare de la Praid. Este salutul tradițional al minerilor, pe care ni-l însușim măcar cât va dura călătoria noastră sub Pământ, spre „orizonturi”…
Judecând după mulțimea care așteaptă autobuzele, putem spune că a trecut perioada de criză. Iar dacă aplecăm urechea și la ce spune directorul Salinei Praid, Seprődi Zoltán, anul acesta sunt cu 10 la sută mai mulți vizitatori ca anul trecut, dar recordul a fost atins într-o zi de august 2012, însemnând 6500 de vizitatori într-o singură zi.
Acum sunt cam 5000 de vizitatori într-o zi. De departe, cel mai bun an a fost 2009, când s-au înregistrat 460 de mii de intrări.
Ce trebuie să știți este că veți călători mai bine de un kilometru cu un autobuz, că lumina artificială va lua locul luminii naturale, și că pe măsură ce te îndepărtezi de gura de intrare, mirosul de sare va fi mai consistent. Ba chiar și gustul sării se va insinua ușor.
Vă lasă autobuzul în “stație”, dar mai aveți de coborât vreo 300 de trepte, destul de abrupte. Uimirea este pe măsura dimensiunilor sălii care vi se deschide în fața ochilor, la 120 de metri adâncime: ați ajuns în baza de agrement, amenajată la „Orizontul 50”, cu o lățime de 20 de metri și o înălțime de 14 metri, foarte lungă și cu un aer puternic ionizat, eficient în tratarea afecțiunilor respiratorii.
Veți dori o haină în plus, pentru că acolo jos sunt, în mod constant, 16 grade Celsius. Umiditatea este mai scăzută iar presiunea mai mare decât la suprafață.
Această prezentare necesită JavaScript.
Indiferent că sunteți aici pentru tratament sau pentru relaxare, aveți parte de confortul unui mic orășel.
Sistem de iluminat, chiar și wireless şi televiziune, spaţii de creaţie, cafenea, cinema 3D şi o farmacie naturistă, cum altfel?!, multe terenuri de joacă pentru copii, pline de veselie, mai nou și un parc de aventură, cu tot cu tiroliană.
Această prezentare necesită JavaScript.
Din 1993, există aici și o capelă ecumenică, unde slujesc preoți ortodocși, catolici și reformați.
Această prezentare necesită JavaScript.
Jumătate dintre cei care coboară în mină, într-o zi, sunt aici pentru tratament.
Potrivit directorului Salinei, Seprődi Zoltán, din cele împărtășite de vizitatori se poate trage concluzia că 80 la sută din cei care vin la tratament în Salina Praid nu mai au nevoie de antibiotice pe timpul iernii.
Există, însă, și contrarecomandări, regăsite chiar pe site-ul oficial al Salinei Praid: tuberculoză, bolile acute respiratorii, tensiune mare, cardiopatie ischemică, boala Basedow, boala sistemului nervos manifestată prin leşin şi ameţeli, claustrofobie, sarcină avansată, așa încât medicul va decide ce este mai bine pentru dumneavoastră.
Și după atâta tratament și distracție, veți dori să aflați mai multe despre evoluția în timp a Salinei Praid.
Muzeul deschis în 2002 prezintă unelte şi obiecte de lucru utilizate în extracţia sării de la Praid încă din secolul al XVIII-lea, dar și istoricul exploatării sării din zăcământul Praid, istoric surprins în numeroase fotografii.
Istoria exploatării sării din Transilvania îşi are originile undeva în epoca romană. Se spune că zăcământul de sare de la Praid păstrează mai multe taine, care ţin de geologie, istorie, minerit şi de efecte balneare curative. Prima taină este chiar geneza sării din bazinul Transilvaniei. Aliniamentul estic Corund-Praid-Sovata-Gurghiu este marcat de apariţiile „brâului de sare”, în cadrul căruia sarea de la Praid apare la surafaţă ca pălăria unei uriaşe ciuperci. Se apreciază că formarea sării din Transilvania datează de aproximativ 20-22 milioane de ani.
Această prezentare necesită JavaScript.
În anul 1762.
Atunci a început mineritul subteran propriu-zis la Praid, sub conducerea inginerului de mine austriac Johann Frendl. A fost deschisă mina Iosif sau ocna „clopot“. Sarea extrasă, legată în piei de bivoli, a fost trasă la suprafaţă cu ajutorul crivacului, acţionat cu patru perechi de cai. Extragerea sistematică a sării a început în anul 1787, când salina din Praid a trecut în proprietatea vistieriei de la Viena.
Tehnica mineritului din salinele din Transilvania şi Maramureş a fost restructurată după Primul Război Mondial de către administraţia română de stat, iar în 1945 a fost introdusă metoda de exploatare prin împuşcare.
Această prezentare necesită JavaScript.
Astăzi, sarea se extrage la cinci niveluri sub baza de agrement, adică 400 de metri adâncime. Zilnic sunt extrase câteva sute de tone de sare. Cantități importante de sare de la Praid sunt folosite și la deszăpeziri.
Vorbeam mai devreme de taine? Abia în anii 1960 a fost dezvăluit secretul curativ al Salinei Praid, în sălile „orizontului” minei Gheorghe Doja. De atunci putem vorbi despre speleo şi climatoterapia în subteran, după modelul salinei dinWieliczka, Polonia.
Din anul 1980, baza de tratament şi vizitare a fost amenajată la orizontul +402 m, la adâncimea de 120 m. Acolo începe și povestea minei de sare, care se lasă descoperită de fiecare turist dornic să-și recapete sănătatea sau, pur și simplu, să se relaxeze.
Pe traseul marcat pentru ieșire, la „Orizontul 60” găsiţi zona de vizitare numită și Panorama Belvedere „Mina Iosif”. Există o galerie a vinurilor alese sau vă puteți potoli foamea chiar în restaurantul Salinei Praid. O fi mai sărată mâncarea aici?!
O investiție a Societății Naționale a Sării de 1,5 milioane de euro, finalizată în vara 2014, un succes neașteptat – ștrandul cu apă sărată.
Această prezentare necesită JavaScript.
La suprafață vă așteaptă cel mai nou ștrand cu apă sărată din Transilvania, cu o salinitate de 220 grame/ litru, întocmai ca a Mării Moarte.
Strandul se întinde pe o suprafață de 5.200 de metri pătrați, din care luciul de apă este de 1.942 de metri pătrați.
Sunt două bazine pentru copii, pornind de la 60 de centimetri adâncime, care crește treptat pâna la 90 de centimetri și apoi până la adâncimea maximă de 1,20 metri.
Alte atracții în Ținutul Sării:
Canionul de sare, format în urma săpăturilor rămase după exploatarea sării, umplute de apa de ploaie, și transformate într-un lanț de lacuri. În valea dintre lacuri s-a format Canionul Sării, cu timpul adâncit de pârâul Corund. Este locul preferat al plantelor de sărătură, al căror gust chiar este sărat.
Această prezentare necesită JavaScript.
O altă structură geologică este stânca de aragonit, denumită Dealul Melcilor, în vecinătatea drumului naţional spre Corund. Din 1980 este rezervație geologică și se întinde pe 1,5 ha.
În apropierea Dealului Melcilor se află și Muzeul aragonitului, unic în Europa, care prezintă istoria exploatării aragonitului în zonă. Se spune că aragonitul amplifică energia spirituală, controlează mânia și eliberează stresul acumulat.
Aproape de Praid se află și Lacul Ursu din Sovata, unic în Europa, un lac helioterm care înmagazinează căldura solară.
În zona Praid se desfășoară foarte multe evenimente, începând chiar din luna ianuarie. Iată câteva dintre evenimentele rămase din acest an, în zona Praid:
Zilele Praidului în ultimul weekend din august, Festivalul orchestrelor de fanfară în ultima duminică din august, Tabăra de creație artistică din Salină în prima parte a lunii septembrie, Festivalul Sarmalelor la mijlocul lunii septembrie, Balul strugurilor în luna octombrie.
Coordonate GPS pentru Salina Praid: N 46.550809, E 25.120459
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Vă purtăm, vreme de 5 zile, pe meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, pe care colinele și munții, apele minerale și minele de sare, pășunile colorate și casele tradiționale, bisericile și cetățile fortificate, meșteșugurile și bucatele aromate sunt însuflețite de oameni frumoși, cu respect pentru natură, pentru zestrea spirituală și cea materială. Secole la rând, cultura și tradițiile românești, maghiare și săsești și-au pus amprenta iremediabil peste un picior de plai, pe o gură de rai numită frumos Transilvania.
Așa ajunge fiecare turist să se îndrăgostească de aceste locuri, să gonească dornic de aventură pe drumuri recent reabilitate, dar și să închidă ochii la drumurile care îți macină cauciucurile sau pe care lași un nor de praf în urma-ți. Astfel, călătorul nostru ajunge să înțeleagă, printre rânduri, că un drum lăsat de izbeliște e ceea ce-și doresc localnicii, pentru ca aceia care și-au pus în cap și în suflet cu adevărat să viziteze locul, să o facă, indiferent de ce le stă în cale.
Așa ajungem să înțelegem cum a devenit Prințul de Wales cel mai bun ambasador al României, al Transilvaniei într-un mod cu totul aparte, şi de ce superlativul este cel mai confortabil mod de a se exprima al Alteței Sale Regale: incredibil, prețios, moștenire remarcabilă, tradiţii de o valoare inestimabilă, țară fascinantă, și lista superlativelor poate continua, după ce am trecut în revistă interviurile acordate de Prințul Charles, de-a lungul timpului, nu doar jurnaliștilor români, ci și celor străini. Și dacă ar fi să punem la socoteală speciile de fluturi, de flori de câmp, feluritele pajiști, pe care prințul le studiază împreună cu un celebru specialist britanic în fiece vizită în Transilvania, sau fauna adăpostită de pădurile mai mult sau mai puțin tinere, înțelegem mai ușor sensul tuturor superlativelor. Pledează neobosit pentru păstrarea acestor comori, de care suntem încă prea puțin conștienți.
“Natura este o bijuterie în coroana României” (Prințul de Wales)
Această prezentare necesită JavaScript.
Întâia dată, Prințul de Wales a poposit în Transilvania prin 1998, mai exact la Moșna, jud. Sibiu, iar mai târziu, prin 2006, a cumpărat o gospodărie ţărănească la Viscri, construită prin 1875, după cum stă scris pe o grindă a casei.
Au urmat și alte proprietăți în Transilvania, de pildă în Valea Zălanului, din jud. Covasna, dar prințul poposește și la Micloșoara, tot în Covasna, la reședința contelui Kalnoki Tibor. Sunt așezări în care timpul se măsoară în ritmul de odinioară , așezări despre care am auzit foarte des în ultima perioadă, și mai deloc pînă mai ieri, dar care i-au făcut pe turiștii români, și pe cei străini deopotrivă, curioși să vină încoace. Poate neașteptat este faptul că turiștii se pot caza în unele din aceste proprietăți.
La Viscri, respectul pentru tradiție este o lege nescrisă, dar aplicată cu sfințenie de întreaga comunitate.
Pentru pofticioşii de poveşti: ascultați mai jos, în tihnă şi pe-ndelete, povestea micii așezări săsești, în care poposesc mii de turiști.
Alegem și noi să ne oprim o țârucă la Viscri, un sat din jud. Brașov, departe de tumultul drumului european care te duce de la Brașov la Sighișoara în mare viteză. Pînă în sat mai rămân de străbătut vreo 7- 8 km de drum județean, asfaltat și nu prea. Amănunt care pare să nu conteze pentru miile de turiști care ajung anual la Viscri, sat aflat pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.
Ajungem însă la Viscri pe traseul de biciclete ce leagă satele săsești din zona Târnava Mare cu Sighişoara, o rețea de trasee dezvoltată de către Fundația ADEPT Transilvania, sub directa coordonare a lui Cornel Stanciu.
Rețeaua va avea o lungime totală de aproximativ 100 km până în luna mai 2015 și va lega 10 sate din zonă cu Sighișoara. De data aceasta, din cauza ploilor zdravene, și pentru că drumul este încă în lucru, am găsit și noroi. Destul de mult noroi.
Această prezentare necesită JavaScript.
Așa că, după vreo 40 și ceva de kilometri prin pădure cu bicicleta, am coborât în sat, cum altfel decât stropiți din cap pînă în picioare, pe un drum pavat cu piatră de râu, pentru ca apoi să urcăm dealul la Cetatea Țărănească, dintre zidurile căreia se înalță impunător Turnul Bisericii Evanghelice Fortificate.
Biletul de intrare în cetate costă 4 lei, mai puțin de un euro.
Un preț simbolic, îi spun doamnei care ne întâmpină, despre care aveam să aflu că este Sara Fernolend, mama Carolinei Fernolend de la Fundația Mihai Eminescu Trust, fundație patronată de Prințul Charles și care a sprijinit enorm așezările mici din Transilvania și le-a dat curaj și idei localnicilor să păstreze intactă moștenirea culturală și arhitecturală.
Îți dai seama imediat că doamna Sara este ghidul de care are nevoie orice turist!
Această prezentare necesită JavaScript.
Estesimpatică, veselă, neobosită, gata să răspundă la orice curiozitate. Deviza ei e foarte simplă: În orice faci, pune suflet şi dragoste!
Istoria Cetății Viscri își are originea în sec. al XII-lea, odată cu ridicarea bisericii, iar în sec.al XIII-lea biserica a fost înconjurată cu ziduri groase și bastioane impunătoare.
Biserica a fost distrusă de invazia tătară de la 1241- 1242, și a fost înlocuită de un alt edificiu abia în 1498. Acesta s-a păstrat până astăzi.
Biserica Evanghelică FortificatădinCetatea Viscri a fost menţionată pentru prima dată în documente oficiale abia în jurul anilor 1400, sub numele de Biserica Albă, ca urmare a zidurilor albe care o înconjoară. Zidurile fortificate au avut un rol de apărare împotriva otomanilor, căci între aceste ziduri se adăposteau de-a lungul timpului locuitorii, cu tot cu animale, alimente si cele de trebuință.
Biserica și vechea incintă au fost consolidate în sec. al XVI-lea. Materialele folosite la construirea Cetății sunt piatra amestecată cu cărămida parțial tencuită, lemn și acoperișuri din țiglă, acoperișuri spectaculoase care trasează adevărate arce de cerc.
De altfel, există o intensă preocupare de a renova toate casele din satele săsești cu materiale tradiționale, sub îndrumarea unor specialiști.
Urcarea în Turn se face pe proprie răspundere, sunt scări înguste, dar efortul nu este deloc mare, iar panorama îți taie respirația. Ce trebuie să știți este că în Biserica Fortificată din Viscri se mai slujește și astăzi, și uneori sunt organizate și concerte, ne spune doamna Sara.
Pe partea stângă la intrarea în Cetate, musai să vizitați Muzeul etnografic.
Așa veți înțelege și mai bine cum erau organizate odinioară comunitățile locale.
Această prezentare necesită JavaScript.
Surpriza cea mai mare a fost numărul însemnat de turiști care băteau la porțile Cetății din Viscri. Și români și străini. De altfel, pe ulițele largi din Viscri am auzit vorbindu-se multe limbi străine. Și de o fi să ajungeți pe aici, nu ezitați să întrebați de fierarul satului, și el celebru în reportajele care promovează această zonă. Sătenii simpli sunt obișnuiți cu reporterii, camerele de luat vederi, aparatele foto.
Lăsăm în urmă Cetatea și Biserica Fortificată și pornim pe ulițele largi, foarte animate ziua în amiaza mare, în căutarea unui loc de popas în care să ne potolim și foamea: îl găsim repede, alegem sarmalele, socata rece și prăjitura cu rabarbăr: cum altfel decât ca la mama acasă!
Dulceața de Viscri a fost lansată la Paris în toamna anului 2012
Și ca să vă îndulcim de-a binelea, vă mai spunem că prin 2012, la vremea culesului, a fost lansată și dulceața de Viscri, după rețeta Gerdei Gherghiceanu, de loc chiar din Viscri, celebră deja și la Londra pentru bucatele minunate, gătite cu suflet din produse locale, sută la sută naturale.
Lansarea și prima degustare a dulceții s-a întâmplat la Paris, nu este deloc ieftină și este prezentată într-un borcan învelit în țesătură de argint, la pachet cu o linguriță de argint, așezate cu grijă într-un suport de lemn meșteșugit tot de oamenii locului.
Celebre în Occident sunt și împletiturile din lână de la Viscri, dar și prelucrarea manuală a pâslei.
Admirăm șosetele din lână, papucii și pălăriile din pâslă, la care muncesc, cât e ziua de lungă, femeile din sat, membre ale unei asociații care alocă o parte din venituri pentru a-i ajuta pe copiii localnicilor să meargă la școală.
La școala lucrului bine făcut am fost și noi pentru o zi.
De la Viscri pleci încărcat de energie, iei calea drumului județean DJ 104 L, tot privind în urmă la Cetatea Deutschweißkirch, denumirea germană pentru Viscri, a cărei măreție pare să te conducă pînă la ieșirea din sat, către comuna Bunești, la 8 km distanță de drumul național 13, E 60, acolo unde viteza va lua, din nou, locul visării…
Accesul către Viscri, în cazul în care sunteți cu mașina, se face de pe DN 13, E 60, din localitatea Bunești. Slăbiți pedala de accelerație, pentru că drumul o cotește destul de brusc spre Viscri, pe DJ 104 L.
De la Brașov aveți de parcurs 90 de km, iar de la Sighișoara 43 de km.
Coordonate GPS Viscri : 46.0558 N – 25.0918 E
De vreme ce sunteți în zonă, nu e chip să ocoliți celelalte biserici fortificate: Saschiz, Biertan, aflate în patrimoniul UNESCO, dar nici pe cele de la Criț, Bunești, Meșendorf. Sunt doar câteva din cele aproximativ 150 de biserici fortificate existente și astăzi în Transilvania. Puteți urca și în Cetatea Rupea, redată de curând circuitului turistic, sau în fascinanta Cetate a Sighișoarei, aflată și ea în patrimoniul UNESCO.
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulţumiri Fundaţiei Adept Transilvania şi Sarei Fernolend!
Cetatea Devei se aflăîn partea de nord a oraşului, pe malul stâng al Mureşului, cocoţată pe un deal vulcanic şi atipic. Semeţ printre unduirile câmpiei din Lunca Mureşului, dealul pare copleşit de subcarpaţii aflaţi în zare, către Haţeg şi, de acolo, mai departe spre Retezat, Parâng, Cuntu, Ţarcu …
Acum este rezervaţie naturală tot dealul, în varful căruia se află ruinele uneia dintre cele mai mari şi mai importante cetăţi medievale transilvănene – Cetatea Devei.
Conform izvoarelor istorice existente, aflăm că cetatea exista deja la începutul secolului al XIII-lea, construită probabil, similar altor edificii din Transilvania, într-un punct strategic de apărare împotriva popoarelor migratoare (în speţă mongolii, ale căror atacuri se intensificaseră în acea perioadă).
Prima menţionare a cetăţii o avem în anul 1266, iar unii istorici vorbesc şi despre posibilitatea ca cetatea medievală să fi fost ridicată pe ruinele unei cetăţi dacice. Rolul edificiului era atat de reşedinţă feudală, cât şi de punct de supraveghere şi apărare a Văii Mureşului.
Din anul 1385 cetatea devine reşedinţa voievozilor transilvăneni şi figura ca proprietate a trezoreriei statului. În 1444, Ladislau al V-lea donează cetatea şi 56 de sate apărţinătoare lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, prin donaţie regală, ca rasplată pentru victoriile lui împotriva turcilor şi rămâne în proprietatea familiei până în 1504.
În timpul rascoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784), cetatea a fost folosită ca loc de refugiu pentru nobilimea din zonă.
Această prezentare necesită JavaScript.
După Revoluţia de la 1848, din cauza unei neglijenţe, în august 1849, magazia cu pulbere ia foc, producând distrugeri mari în partea de est a cetăţii. În urma dezastrului, construcţia este părăsită şi, ulterior, în 1896, este achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii ale comitatului Hunedoara. În urma reamenajării este redată circuitului turistic. În această ultimă perioadă au loc câteva restaurări, prima prin anii ‘50 şi urmatoarea în ultimii 10 ani. Ultima dintre ele s-a înfăptuit printr-un proiect măreţ de restaurare şi refacere în întregime a cetăţii. Lucrările acestea sunt în plină desfăşurare, motiv pentru care doar o parte din cetate se poate vizita. Termenul de finalizare a lucrărilor este august 2015.
Sarmizegetusa se află situată în partea de vest a Ţării Haţegului, la aproximativ 8 km de “Porţile de Fier ale Transilvaniei”, de unde se face trecerea în Banat (în latină, locul se numea Tapae).
În antichitate romanii au construit aici capitala provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Zidurile oraşului aveau o lungime de 500 x 600 m şi închideau în interior o suprafaţă de aproximativ 33 ha. Pe o suprafaţă de 60-80 ha, în afara zidurilor de incintă ale oraşului, romanii au construit numeroase monumente publice şi case particulare.
Pe lângă această zonă locuită propriu-zis, oraşul mai dispunea de un territorium, unde cei care îşi puteau permite se retrăgeau pe timp de vară, existau villa rustica, ferme romane, cum sunt cele de la Hobiţa sau de la Sântămărie Orlea, ori existau aşezări de rang inferior, cum sunt Aquae (Călan Băi) sau Germisara (Geoagiu Băi), unde se făceau băi termale încă din antichitate. Dar acest territorium se extinde înspre est până în Munţii Apuseni. Ampelum (Zlatna) s-a rupt şi s-a dezvoltat din teritoriul Sarmizegetusei, iar înspre vest Dierna (Orşova) s-a divizat din teritoriul capitalei. Traian a fondat un singur oraş în provincie şi acela a fost Colonia Dacica. Următorii împăraţi au pus bazele altor 10 sau 11 comunităţi urbane, dintre care Sarmizegetusa a devenit mamă pentru alte patru oraşe.
O linie de pătrundere a slavilor dinspre Banat este atestată prin numele localităţilor Teregova, Voislova, Bucova, Grădişte (satul se va numi din nou Sarmizegetusa doar din epoca contemporană).
În 1315 satul este atestat documentar satul sub numele Britonia, iar apoi aceste atestări se înmulţesc. În evul mediu şi în epocile ulterioare împrejurimile Sarmizegetusei şi nu numai, au beneficiat de un bogat material de construcţie oferit de ruinele romane. Numeroase biserici din Ţara Haţegului conţin piese romane, cum ar fi Densuş, Ostrov, Peşteana, Hăţăgel, Tuştea, Sântămărie Orlea, etc., dar şi muzeele din ţară, din Lugoj, Deva, Cluj, Bucureşti, sau chiar cele de la Budapesta şi Viena.
Această prezentare necesită JavaScript.
Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munţii Orăştiei la o altitudine de 1.200 m, Sarmizegetusa Romană era amplasată pe un teren aproape şes, în bazinul Haţegului, la cota 531 m.
Alegerea amplasamentului pentru întemeirea oraşului s-a făcut în baza avantajelor strategice şi economice, cu Munţii Retezat la sud şi Munţii Poiana Ruscă la nord, care constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Teritoriul metropolei se întindea de la Tibiscum la Micia, până la intrarea Jiului în defileu, un teritoriu propice în care capitala s-a putut dezvolta în linişte, fiind apărată de castrele Tibiscum, Voislova, Micia şi Bumbeşti.
Prin Ulpia Traiana trecea drumul imperial care venea de la Dunăre şi făcea legătura cu extremul nord al provinciei, la Porolissum (Moigrad).
Deoarece romanii voiau sa evite o nouă luptă foarte dificilă la Tapae în următoarea lor incursiune împotriva dacilor, au amplasat la sfârşitul campaniei din 101-102 d.C., la distanţa de 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei, în Câmpia Haţegului, o garnizoană romană. Pe acest amplasament al taberei militare romane se va construi, după obţinerea victoriei din anul 106 d.C., un mare oraş, capitala unei noi provincii a Imperiului Roman. Ulpia Traiana a fost întemeiată de guvernatorul Daciei Romane, Decimus Terentius Scaurianus şi avea o formă obişnuită în acea vreme la romani: un patrulater cu laturile rotunjite.
Taxe de intrare: adulţi 10 lei, elevi, studenţi şi pensionari: 2 lei
Ghid (min. 15 pers): 50 lei/grup
Fotografiere: 15 lei
Filmare: 35 lei
Destinația zilei: Timișoara, poartă de Vest a României
Foto: arhiva
Publicat de Andrei Cretoiu,
11 august 2014, 22:05 / actualizat: 11 august 2014, 23:35
Poartă de intrare în România dinspre Vest, pe la micuţa graniţă Cenad/Kiszsombor, Timişoara a fost mereu ca un magnet şi a atras oameni din toate regiunile ţării. Timişoara incită, atrage, cucereşte:
Precum America, unde practic niciodată nu ştii de unde vine interlocutorul tău, din ce regiune se trage el, tatal sau bunicul său, şi la Timişoara găseşti tot mai greu bănăţeni get-beget.
Oraş universitar şi cu multe investiţii străine, Timişoara continuă să fie întruchiparea unei şanse noi pentru multă lume. Se spune des că numai dacă nu vrei, nu-ţi găseşti de lucru: ceva discret la început şi pe urmă…fiecare cât de sus poate.
Un oraş în care oamenii ştiu multe limbi străine, alături de engleză: avem comunităţi puternice de germani, maghiari, sârbi, croaţi, bulgari, italieni, arabi, şi alte grupuri etnice diferite. Tocmai de aceea Radio Timişoara emite în 11 limbi de circulţie regională.
În clădirea emblematică pentru Timişoara funcţionează Teatrul Naţional, dar şi Teatrele Maghiar şi German de stat şi Opera Română.
Urmele gloanţelor trase la Revoluţie se mai văd şi acum din loc în loc. Şi nici măcar aceste clădiri nu pot vorbi…
Terasele din spaţiul promenadei s-au înmulţit în ultima perioadă şi peste vară sunt asaltate de trecători.
În câteva cuvinte, aceasta este Timişoara, cuprinsă între tumultuoşii porumbei de la Operă şi liniştea smerită a catedralei cu toate tainele ei.
Această prezentare necesită JavaScript.
La mijloc de 2014 oraşul este în transformare profundă cu cele peste 100 de şantiere deschise concomitent. Practic, fiecare colţ de oraş poate şi trebuie reparat, întreţinut, modernizat. Un lucru este clar: operaţiunea a început, iar timişorenii îşi vor oraşul înapoi!
Castelul Corvinilor, cunoscut ca reşedinţă a familiei Corvin, ocupă locul unei cetăţi donate de regele Sigismund de Luxemburg lui Voicu Hunya în anul 1409, însă cel care a demarat construcţia actualului castel este fiul acestuia, Iancu sau Ioan de Hunedoara – cunoscut şi sub numele de Janos Hunyadi, voievod al Transilvaniei în perioada anilor 1441-1456 şi erou al victoriei asupra turcilor în 1456, la Belgrad.
Castelul Corvinilor a fost extins de-a lungul timpului de către urmaşii lui Iancu de Hunedoara, printre care şi fiul său, Matei Corvin. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susţinut de patru piloni masivi de piatră, plasaţi în albia pârâului Zlasti, lăsând în urmă curtea husarilor şi nişa ce adăposteşte statuia Sfântului. Ioan de Nepomuk, protectorul podurilor şi al trecererilor peste apă.
Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangulară.
De aici se ajunge cu usurinţă în închisoarea castelului, care păstrează o uşă masivă de lemn. Loggia Matia se află la ieşirea din Turnul nou de poartă, în partea stânga, fiind considerată cea mai timpurie manifestare a Renaşterii în domeniul arhitecturii. La etajul loggiei se mai păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum şi Camera de Aur.
Această prezentare necesită JavaScript.
Camera domniţelor se află plasată la primul nivel al Turnului nou de poartă, unde se ajungea foarte uşor, dar nu fără încuviinţare şi unde străjerii puteau apăra strşnic intrarea, având posibilitatea să intervină repede şi eficient. De aici, traversand Scara spirală, se intră în Sala Dietei, construită în stil gotic şi plasată la etajul Palatului Mare.
Castelul Corvinilor are un farmec aparte datorat stilurilor de construcţie diverse, a prezenţei unor inovaţii în plan militar si civil, dar şi a vietii tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Monumentul impresionează prin prezenţa sa ce domină oraşul Hunedoara, iar pentru cei atraşi de evul mediu, castelul este singular în Romania şi printre cele mai atractive din spaţiul european.
Se poate vorbi mult despre castel şi legendele sale. Cea mai spectaculoasă dintre ele este evocată şi în filmuleţul de prezentare făcut cu această ocazie:
Castelul Corvinilor poate fi vizitat zilnic, între orele 9.00 – 20.00. Taxa de acces variază între 5 şi 25 de lei.
Muzeul de locomotive de la Reşiţa, cel mai mare din Europa
Fluierul ultimei locomotive cu abur care a poposit în Reşiţa s-a auzit în urmă cu doi ani. Atunci au fost sărbătoriţi 140 de ani de la fabricarea primei locomotive în oraşul de pe Bârzava şi 40 de ani de la inaugurarea Muzelui de locomotive. De altfel, Reşiţa se mândreşte cu cel mai mare muzeu de locomotive cu aburi, în aer liber, din Europa. Toţi cei care traversează municipiul, obligatoriu fac un popas în Triaj, acolo unde pot fi admirate 16 exemplare de toată frumuseţea.
Muzeul a luat fiinţă în 1972, la aniversarea unui secol de producţie de locomotive cu aburi la Reşiţa. Din cele 16 exemplare expuse, 14 sunt produse la Reşiţa, cea mai importantă fiind locomotiva „Resicza”, prima din cele trei locomotive cu aburi construite în spaţiul sud-est european, la Reşiţa, între anii 1872-1873. Este expusă pe un piedestal chiar la intrarea în muzeu, suferind puține modificări de-a lungul vremii. Proiectată de John Haswell, piesa are 4.48 m lungime și o greutate în serviciu de 11,5 tone. A fost recuperată în anul 1961 de la Câmpia Turzii, unde fusese garată pe o linie de manevră. Este o locomotivă tender cu două roți cuplate, care se poate înscrie în curbe cu raza de maxim 45 m, are o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h.
Un alt exponat deosebit este Locomotiva 230.516, fabricată în 1936, clasată în Tezaurul Patrimoniului Național Cultural. Locomotiva a fost comandată, de către Regele Ferdinand, societății Ernesto Breda, din Milano, cu specificația ca vagoanele sale să-i poată oferi tot confortul pe parcursul călătoriilor sale oficiale. Garnitura a fost finalizată după moartea Regelui, dar în vagoanele sale au călătorit, de-a lungul timpului, Carol al II-lea, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, dar și demnitari străini, precum Gerald Ford, Henry Kissinger, Leonid Brejnev, Erich Honecker și Todor Jivkov.
În total la Reşiţa au fost fabricate 1.491 de locomotive cu aburi, până în anul 1964, când s-a trecut la producerea de locomotive Diesel şi mai apoi electrice. Din anul 2004, Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reșița se află pe Lista Monumentelor Istorice.
Această prezentare necesită JavaScript.
Cea mai frumoasă „simfonie lichidă”
Lăsăm în urmă muzeul şi ajungem la o altă atracţie a oraşului. Un obiectiv mult mai tânăr, care va împlini în această lună doar 30 de ani. Este vorba de Fântâna cinetică din centrul municipiului. De o frumuseţe şi creaţie tehnică deosebite, a devenit simbolul reşedinţei Banatului Montan, vizualizând armonia dintre frumuseţile locurilor, talentul artistic al omului din zonă şi ştiinţa de a prelucra metalele.
Inaugurată la 23 august 1984, fântâna cinetică este opera sculptorului Constantin Lucaci, cea mai frumoasă „simfonie lichidă” din cele 9 fântâni monumentale realizate de maestrul luminii în mai multe oraşe din România: Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Vaslui, Brăila, Giurgiu şi Alba lulia.
Cea din Reşiţa este compusă din două părţi, una fiind alcatuită din 6 elemente şi una dintr-un singur picior cu mai multe braţe. Noaptea este luminată în diverse culori. E ca o horă de oţel şi apă.
Ajunşi în faţa fântânii, lăsaţi ca stropii care sar din dansul apei să vă împrospăteze faţa ca roua dimineţii. La Reşiţa, chiar dacă cerul e fără nicio umbră de nor, puteţi vedea curcubeul de două-trei ori pe zi. Este încă unui din „miracolele” fântânii lui Constantin Lucaci. Da, sub efectul ploii cinetice, curcubeul apare printre picăturile minuscule de apă străbătute de raze de soare.
Fântâna este un loc de popas şi de taifas, dar şi un loc de întâlnire a îndrăgostiţilor. Nu întâmplător, la sfârşit de săptămână, în zilele pentru nunţi, veţi vedea perechi de tineri, mire şi mireasă, care vin de la Biserica translatată, după cununia religioasă, şi se fotografiază aici, pe fundalul coroanelor de apă într-o mişcare cinetică cu semnificaţia temeiniciei căsniciei şi a tinereţii noii familii.
Aşadar, dacă paşii vă poartă prin Reşiţa, nu ezitaţi să vizitaţi două obiective turistice pe care nu le veţi uita uşor.
Băile Herculane este una dintre cele mai vechi staţiuni balneare din lume. Eficienţa terapeutică a izvoarelor termominerale din staţiune a fost cunoscută şi utilizată de către romani încă din cele mai vechi timpuri.
Băile Herculane, cea mai veche staţiune din România
Cunoscută încă de pe vremea romanilor, care au „semnat” actul de naştere în anul 153 d.Ch., staţiunea Băile Herculane a cunoscut prima sa perioadă de înflorire în secolul al XIX-lea, în perioada Imperiului Austriac, iar Împăratul Franz Josef o numea „Perla Europei”. În a doua jumătate a secolului trecut, staţiunea de pe Valea Cernei era „asaltată” de turiştii din vestul Europei, care găseau aici nu doar un loc de tratament, ci şi pentru odihnă şi relaxare.
Apa termală de la Herculane face minuni
Apele termale sunt cele care au dus faima staţiunii Băile Herculane în întreaga lume. Cu o vechime de 2.000 de ani, apele şi-au demonstrat efectele tămăduitoare, care le fac să fie şi astăzi foarte căutate de turiştii din ţară, dar şi din întreaga lume. Investiţiile realizate în ultimii ani în marile complexe hoteliere au dus la crearea unor baze de tratament moderne, deschise pe tot parcursul anului, unde turiştii beneficiază de servicii de tratament şi hoteliere la standarde europene. Pe lângă afecţiunile reumatismale, în staţiunea Băile Herculane pot fi tratate şi afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni metabolice şi de nutriţie, ale aparatului digestiv, sau aparatului vizual.
Posibilităţi multiple de relaxare
Băile Herculane atrag nu doar prin „miracolul” apelor termale, ci şi prin frumuseţile naturii, care au transformat întreaga Vale a Cernei într-un adevărat „Rai al frumuseţilor naturale”. Cei care vin aici trebuie să ştie că respiră un aer ca la 3.000 m, deşi staţiunea este situată la o altitudine de doar 168 m. Traseele turistice din Munţii Domogled sau Munţii Mehedinţi, care străjuiesc staţiunea şi Valea Cernei, oferă o modalitate extraordinară de relaxare, iar privirea drumeţului este răsplătită cu peisaje de o frumuseţe ireală.
Simbolul staţiunii este Crucea Albă, situată pe cel mai înalt punct al Băilor Herculane. Odată ajunşi aici, priveliştea este superbă, oferind o panoramă de ansamblu asupra întregii zone. Impresionante sunt şi cele două peşteri: Grota cu Aburi şi Grota Haiducilor. Cheile Prisăcinei, Cheile Ţesnei şi Cascada Vânturătoarea sunt alte locuri în care turistul uită de oboseala traseului, fascinat de natură ca un adevărat răsfăţ al privirii.
Gara staţiunii Băile Herculane este considerată cea mai frumoasă. Edificiul a fost construit între anii 1878 si 1886, în stil baroc vienez. Clădirea este o reproducţie fidelă a castelului de vânătoare al împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei, situat în apropiere de Viena. Gara se află pe lista monumentelor istorice.
Această prezentare necesită JavaScript.
Principalele festivaluri şi sărbători din Băile Herculane
– “Balul izmenelor” din Pecinişca, Băile Herculane – februarie
– Festivalul “Pinul Negru de Banat”, Parcul central Băile Herculane – sfârşitul lunii mai, sau începutul lunii iunie
– Festivalul internaţional de folclor “Hercules”, Grădina de vară din Parcul Vicol – iulie
– Zilele staţiunii Băile Herculane, Parcul central Băile Herculane – 8 – 10 septembrie
– Festivalul răchiei din Banatul Montan, Băile Herculane – octombrie
– Alaiul usturoiului “Ai cu alai”, Băile Herculane – Ajunul Sf. Andrei
Cum ajungi?
Băile Herculane se află pe E70 şi se poate ajunge foarte uşor, cu autoturismul, din orice direcţie. Trenul este o altă variantă de deplasare, există inclusiv o garnitură de tren internaţional Bucureşti – Timişoara – Budapesta. În Baile Herculane opresc toate trenurile. Din gară şi până în staţiune sunt două posibilităţi: taximetrul sau autobuzul, care circulă din jumătate în jumătate de oră.
Clisura Dunării, cel mai frumos defileu din Europa
Călătoria prin Banatul de Munte nu este împlinită fără a vizita pe uscat sau pe apă Clisura Dunării, cel mai spectaculos defileu al fluviului. Dacă ar fi să căutăm un al doilea atribut al Clisurii după frumuseţe, acesta ar fi diversitatea, de la cea geografică şi geologică la cea istorică, etnică, religioasă şi culturală. Poate aşa vom stârni curiozitatea turistului de a vedea călătorind la pas, pe bicicletă, ori de pe puntea vaporului de agrement, o serie de puncte de interes, a căror origini se pierd în negura timpului.
Dunărea – între munte şi mare
Născută în Munții Pădurea Neagră, Dunărea numită şi ”Amazonul Europei” străbate şase țări și patru capitale. Dunărea este al doilea ca lungime dintre fluviile Europei, după Volga. Importanţa Dunării este deosebită. Din cele mai vechi timpuri a fost o cale navală de transport legând statele riverane. Dar oricât ar fi de frumos traseul celor aproape 3.000 de km prin Europa, nimic nu se compară cu imaginea de vis făurită de natură între Baziaș – punctul de intrare în țară și lacul de acumulare de la Porțile de Fier: Clisura Dunării.
De la Cazanele Mari la Cazanele Mici
Cazanele Mari şi Mici ale Dunării se întind pe aproape 9 km şi sunt despărţite doar de Golful Dubova, loc unde Dunărea fierbe la propriu, senzaţie ce poate fi trăită doar în mijlocul fluviului. Aici, apa este forţată să treacă printre munţi. Lăţimea Dunării se îngustează până la 180-250 de metri, iar adâncimea atinge 100 de metri. Curenţii extrem de puternici din adâncuri și crevasele de pe fundul apei, dau la suprafață aparența unui adevărat cazan în clocot. Zona este declarată monument unic al naturii în Europa.
Statuia lui Decebal, opera de artă de pe Dunăre
Tumultul apelor la Cazane este vegheat cu ochi reci de piatră de regele dac Decebal. În Golful Mraconia se ridică semeață cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa, 40 de metri – Chipul lui Decebal. Alături se găseşte Tabula Traiana – mărturie a drumurilor romane construite în timpul împăraţilor Tiberius, Domiţian şi Traian.
Acestea nu sunt singurele obiective care pot fi văzute în clisura Dunării. Să nu uităm de urmele castrului roman de la Mudava, stânca Babacaia cu legendele ţesute în jurul ei, ieşind semeaţă din apă şi încurcând navigatorii neatenţi, muzeul sătesc de la Gornea, satul lacustru de la Berzasca, cetatea Tricule de la Sviniţa, cetatea Drencova, cetatea Ladislau ori cea de la Golubac de pe malul vecin. Şi călătoria poate continua în micro-delta Balta Nerei, Ostrovul din zona oraşului Moldova Nouă, râpa cu lăstuni de la Pojejena, rezervaţia botanică Valea Mare cu specii floristice mediteraneene şi submediteraneene unice, peştera Gaura cu Muscă, peştera Gaura Ghindiei cu fragmente de artă rupestră – din paleolitic şi neolitic, peştera Ponicova şi peştera Veterani despre care se spune că a fost sactuarul lui Zamolxe.
Clisura Dunării, unică în Europa
Sunt frumuseți pe care nu le găsești niciunde în Europa, cu oameni primitori, gata oricând să-ți spună legenda stâncii Babacaia, ori povestea țesută în timp despre Gaura cu Muscă, o peșteră care a furat în istorie, oameni și animale. Aici găsești tradiția nealterată a bunilor și străbunilor noștri. Aici poți gusta un caș făcut proaspăt la stâna din vârful muntelui sau smântâna pemilor din satele cehești, te poți răcori cu un vin sârbesc de Belobreșca, ori te poți bucura de o dulceață de smochine.
Sunt atât de multe motive de a vedea pe viu Clisura Dunării, de la Baziaş şi până la barajul de la Porţile de Fier, să vezi locul în care fluviul a trecut în adâncuri, un alt loc mirific din zonă, insula Ada – Kaleh, o mică atlantidă a Banatului Montan, un amestec al farmecului parfumat al orientului, cu încruntarea zidurilor în formă de stea a fortăreţei, ori ultimele sate ale etnicilor cehi din România.
Niciunde în lume nu se găsesc atât de multe locuri ce merită vizitate, concentrate într-un areal de vis. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Clisura Dunării.
Cum ajungi?
Clisura Dunării este mărginită de DN 57. Aici se poate ajunge din două direcţii, fie pe ruta Reşiţa – Oraviţa – Moldova Nouă, fie din Orşova. Varianta a doua oferă la rândul ei două posibilităţi de deplasare: autoturimul sau vaporul.
Morile de apă de la Rudăria sau locul unde timpul a stat în loc!
Radio România Reşiţa ne propune astăzi să poposim în Ţara Almăjului şi să descoperim locul unde timpul a stat în loc.
Morile de la Rudăria – o minune istorică
În judeţul Caraş-Severin se află cel mai mare complex mulinologic din România, unic în Europa, sau morile de apă de la Rudăria, aşa cum le cunosc bănăţenii. Dacă în 1874 existau 51 de mori, după inundaţiile din 1910 au mai rămas doar 22, aşezate asemenea unei salbe de mărgele pe o lungime de trei kilometri.
Aici, la fel ca în urmă cu sute de ani, localnicii folosesc morile de apă să facă făină de mălai, care are un gust unic. Şi asta datorită procedurii de măcinare, care este foarte lentă. Grăunţele de porumb sunt zdrobite de pietre care se rotesc cu o turaţie mică. Zilnic se macină 100 kilograme de făină.
Morile de apă de la Rudăria se folosesc în comun, în devălmăşie şi nu există localnic, care să nu aibă rând la moară. Acesta se moşteneşte din generaţie în generaţie. La fiecare moară sunt 15-25 de rândaşi, care contribuie cu bani sau muncă la întreţinerea morilor. Un rând mare înseamnă o zi şi o noapte, iar un rând mic, doar o zi sau o noapte. Construcţiile de adăpostire ale morilor sunt din lemn, acoperite cu şiţă, iar instalaţiile au acelaşi principiu tehnic, constructiv şi funcţional: turbina cu apă. Întreaga muncă s-a făcut numai cu dalta şi ciocanul. Morile sunt ale oamenilor, însă au fost introduse în patrimoniul naţional şi se află sub atenta supraveghere a Muzeului Astra din Sibiu.
Morile, la fel ca şi oamenii, au un nume. Ele sunt botezate fie după constructor, fie după locul unde sunt amplasate: Roşoanea, Viloanea, Trăiloanea, Mora de la tunel sau Îndărătnica dintre râuri. Pe vremuri, nu erau folosite doar pentru măcinatul făinii, ci erau considerate ca ieşitul în oraş. Aici, se discutau problemele comunităţii şi se puneau la cale căsătorii. Ele se mai numesc şi “morile iubirilor împlinite”, deoarece în trecut erau locul de întâlnire între fete şi flăcăi.
Tinereţe fără bătrâneţe
Pe lângă spectacolul fascinant al cascadelor îmbinat cu zgomotul salbei de mori, o excursie pe Valea Miracolelor oferă şi alte surprize nebănuite. Nu lipsesc legendele.
Se spune că morile de apă sunt păzite de Adam şi Eva, două stânci cu înfăţişare omenească, care se află undeva sus pe Cheile Rudăricăi, spre ieşirea din rezervaţia mulinologică. Pe vremea dacilor, erau doi tineri care se iubeau, însă părinţii lor nu se prea înţelegeau, tocmai din cauza unei mori. Ei le-au interzis tinerilor să se mai vadă, iar cei doi au fugit în munţi. Atunci, toate rudele au plecat să-i caute, însă ca să li se piardă urma, îndrăgostiţii au urcat pe stânci şi au fost loviţi de un trăsnet. Cei doi s-au transformat în stânci şi de atunci păzesc zona. Se spune că locul este total inaccesibil şi învelit de mister. Niciun alpinist nu a reuşit să urce acolo, carabinele se rup, corzile se încurcă sau din senin începe să plouă cu tunete şi fulgere.
Această prezentare necesită JavaScript.
Comuna Rudăria sau Eftimie Murgu
Localitatea Rudăria, în prezent Eftimie Murgu, după numele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, se află la poalele Munţilor Almăjului, la câţiva kilometri de Bozovici, fiind atestată documentar în anul 1470. Vechiul nume vine de la râul Rudărica, ce traversează satul, şi care în traducere slavonă înseamnă „râul de fier”. Această denumire a fost primită cel mai probabil datorită zăcămintelor care se găsesc în munţii din împrejurimi. Mare parte din populaţie se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor.
Ada Botezan de la Radio România ne propune să trăim pentru câteva clipe sentimentul unic al “tinereţii fără bătrâneţe”:
Cum ajungi?
Există mai multe rute pe care se poate ajunge la morile de apă de la Rudăria. Dacă vii dinspre Băile Herculane sau Caransebeş, pe E70, în localitatea Cornea trebuie ţinută şoseaua spre Anina, iar după Prilipeţ, un indicator te va ghida către Eftimie Murgu. Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe DN 58, spre Bozovici, după care se intră pe DJ571, până în Eftimie Murgu. Dacă vii dinspre Clisura Dunării, Moldova Nouă atunci trebuie să mergi către Cărbunari, apoi Dalboşeţ şi în sfârşit Eftimie Murgu.
Pentru a ajunge în locul despre care se spune că dacă rămâi peste noapte, dimineața te trezești întinerit trebuie să traversezi întreaga comună. Odată ajuns la ieşire din Eftimie Murgu, sunt mai multe variante: fie mergi cu maşina, fie o iei la pas pentru a putea admira peisajele desprinse parcă din cărţile de basme. O altă variantă ar fi bicicleta, însă în zonă nu există niciun centru de închirieri, aşa că este obligatoriu să fie la purtător.
Banatul Montan abundă în locuri frumoase, fie construite de mâna omului, fie de puterea incredibilă a naturii. Radio România Reşiţa ne propune să explorăm câteva dintre aceste zone minunate, care ne bucură ochiul şi ne fac să uităm de grijile cotidiene.
Prima oprire:Cascada Bigăr – una dintre cele mai frumoase căderi de apă ale Terrei! Potrivit site-ului The World Geography, aceasta a fost inclusă în topul celor mai spectaculoase cascade din întreaga lume, în 2013, ocupând primul loc.
Izbucul Bigăr
De o frumuseţe magică şi situat la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord – la Paralela 45, Izbucul Bigăr te poartă în lumea basmului – de la izvor şi până la revărsarea în cascadă!
În Banat, se numeşte izbuc – un izvor din care apa iese la lumină de sub stâncă. În cazul nostru, apa izvorăşte de sub stânca impunătoare a Cârşiei Gozna, înaltă de peste 50 metri, formând un ochi de apă atât de limpede, încât se văd pe fundul lui firişoarele de nisip şi păstrăvii înotând. O parte din apa acestui izvor de o puritate rară este captată şi dirijată spre Păstrăvăria Miniş, o altă zonă care merită văzută dacă ajungi în zonă.
Peştera Bigăr
Deasupra izbucului Bigăr se află peştera cu aceeaşi denumire. Aici „sufletul” prinţesei rătăcite s-a adăpostit de teama sălbăticiunilor şi plânge în hohote, alimentându-l cu lacrimi cristaline şi cu aceeaşi intensitate, fie vreme de secetă sau ploi. Îţi „iei inima în dinţi”, îţi sufleci pantalonii ca să traversezi apa rece ca gheaţa şi începi să te caţeri spre peşteră. Intri, dar nu ajungi să-ţi tragi sufletul căci te cuprind fiorii. Poţi să juri că în liniştea adâncurilor, printre ciripiturile înăbuşite ale păsărelelor şi susurul izvorului se aud suspinele prinţesei rătăcite.
Cascada Bigăr
Cascada Bigăr, „prinţesa” Banatului Montan, a fost înființată în anul 1982 ca şi rezervaţie naturală, iar din 2000 a fost declarată arie protejată de interes naţional. În trecut a fost numită şi Cascada Coronini, după fostul guvernator al Banatului, din secolul al XIX-lea, Johann Baptist Coronini – Cronberg.
Înaltă de aproximativ şapte metri, cascada este alcătuită din tuf calcaros „brodat” cu lacrimi cristaline, precum o ţesătură populară bănăţeană, cu fir fin de borangic. Este un fenomen al naturii de o frumuseţe rară. Pe conul de stâncă, învelit de un muşchi verde, apa se prelinge dantelat şi mângâiată de razele soarelui şi când nu te aştepţi, dă naştere unui curcubeu discret pe o perdea de stropi de apă. Pare a fi rochia miresei muntelui. Iarna, ţurţurii de gheaţă formează aşa-numitul Palat de Cleştar.
Ada Botezan de la Radio România Reşiţa încearcă să te convingă că locul chiar merită văzut:
Cum ajungi?
Accesul spre acest loc mirific se face cu automobilul, până în parcarea situată intenţionat la ceva distanţă, pentru a nu tulbura cumva „prinţesa”, şi amenajată special pentru vizitatori.
Sunt mai multe rute pe care poţi ajunge la cascada Bigăr. Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe drumul spre Anina pe DN 58. Vei trece prin Caraşova, iar la intersecţia cu DN57B – drumul spre Oraviţa, trebuie să mergi în stânga, spre Bozovici. Accesul este extrem de facil, cascada aflându-se la câțiva metri de șosea, la punctul numit „Paralela 45“.
Dacă vii dinspre staţiunea Băile Herculane sau Caransebeş pe E70, la indicatorul cu localitatea Plugova se continuă pe DN57B în direcţia Bozovici – Anina.
Coordonatele GPS: 45,003405N, 21,959484S.
Această prezentare necesită JavaScript.
“Călătorule, eşti în lumea mirifică a Banatului de Sud. Nu lua cu tine decât imaginile acestei lumi Şi nu lăsa după tine decât urmele paşilor.”
Acesta este îndemnul nostru dacă ajungi la cascada Bigăr, mesaj scris şi pe unul dintre indicatoare. Şi asta, pentru că noi bănăţenii spunem că la „prinţesă” vii doar cu gânduri bune, iar la plecare nu iei suveniruri.
Dintotdeauna Dunărea a fost legatura noastră cu lumea.Ajunşi pe malul ei, cu siguranţă, vă întrebaţi câta istorie, ştiută şi neştiută, a fost purtată pe apele învolburate.
Castrul roman de la Drobeta a fost prima cetate ridicata din piatră în Dacia romană. O scenă de pe Columna lui Traian, ce prezinta momentul inaugurarii podului (primavara anului 105), arată castrul deja construit. Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spaţiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Justinian I. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1,5 metri și înalte de 3 metri. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală a fortificației era spre sud, adică spre capătul nordic al podului.
Această prezentare necesită JavaScript.
În decursul timpul, din locuințele din jurul castrului s-a format orașul Drobeta, pe care împăratul Hadrian l-a ridicat la rang de municipiu în anul 121. 72 de ani mai târziu, în 193, Septimiu Sever i-a dat rangul de colonie. Devenise primul centru urban din regiune și al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum.
Pentru a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal, A polodor din Damasc a construit podul cunoscut sub numele de Podul lui Traian, pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în apropiere de orașul Drobeta-Turnu Severin. A fost cel mai mare pod al lumii construit în antichitate. Mareţia şi ingeniozitatea tehnică a construcţiei au uimit şi uimesc şi astăzi. A fost construit într-un timp record, în numai trei ani (103-105), în răgazul dintre cele două războaie dacice.
Deşi constructia podului a fost dificilă, măreția arhitectonică și tehnică a podului de peste Dunăre era remarcabilă și demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției și, prin aceasta, cuceririi Daciei!
Destinația zilei: Salina Ocnele Mari sau “Oraşul Subteran”!
Publicat de Andrei Cretoiu,
29 iulie 2014, 20:02 / actualizat: 30 iulie 2014, 9:33
Salina Ocnele Mari se află în localitatea Ocnele Mari, situată în judeţul Valcea, în partea central-sudica a României, în zona Subcarpaţilor Vâlcii, fiind de curând amenajată pentru turiştii care doresc sa cunoască un loc special , unde să se simta bine , dar şi să-şi îngrijească sănătatea.
Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserică, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, terenuri de fotbal, de baschet, de tenis, masă de biliard, locuri de joacă pentru copii.Găzduieşte evenimente culturale care imbogăţesc modul de petrecere a timpului in salină.
La orice pas te poţi opri pe o băncuţa sau un taburet din trunchi de copac, în aşa fel încat momentele petrecute în orasul subteran sa fie plăcute.
Zona de vizitare este amenajată la 225 de metri faţă de nivelul mării . Lungimea galeriei de acces este de 1300m. Suprafaţa amenajată pentru turişti şi în scopuri comerciale şi de relaxare e de 20 000 m2.Inaltimea camerelor este de 8m.
Intrarea in salină se face cu autobuzele, transport in comun.
Această prezentare necesită JavaScript.
Aerul din salină este foarte sanatos si indicat pentru cei cu probleme respiratorii. Aici un timp de 30min pana la 60minute poate aduce beneficii celor cu răceli uşoare, celor cu astm, celor cu emfizem pulmonar, celor cu diverse alergii, rinită cronică, bisinoza, silicoză gr I si gr II, amigdalită cronică, etc. Temperatura interioară este de 13-15 grade Celsius.
In Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN67 (strada Copacelu a municipiului Ramnicu Valcea) si strada Alexandru Ioan Cuza a orasului care se intersectează cu aceasta. Distanţa de la Salina Ocnele Mari la Ramnicu Valcea este de 12 km.
Dacă vrei să-ţi vezi umbra proiectată în nori, alege să călătoreşti pe Transalpina şi acest lucru s-ar putea întâmpla. Drumul a fost construit de armatele romane în drumul lor spre Sarmisegetusa, luându-şi numele de la latinescul „Transalpina” (ţara de dincolo de munţi), cum era numită în vechile texte si harţi latineşti Tara Româneasca.
Drumul regelui
Drumul este supranumit “Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l-a reconstruit, în anul 1938, l-a inaugurat parcurgându-l el insuşi, împreuna cu familia regală. După ce au reabilitat-o nemţii în al II-lea razboi mondial, Transalpina a fost dată uitarii, devenind un drum greu de parcurs .Astfel si-a p[strat neatinsă sălbăticia şi farmecul aparte pe care puţine locuri din ţara îl mai au.
Cel mai înalt drum rutier din România
Transalpina este cel mai înalt drum rutier din România şi din întregul lanţ al Munţilor Carpaţi, atingând altitudinea maxima (2145 m) in Pasul Urdele. Traverseaza Munţii Parâng de la N la S, fiind paralelă cu Valea Oltului si Valea Jiului.Până în anul 2009 nu a fost niciodata asfaltată, iar aceasta înnoire a făcut-o să revină în atenţia iubitorilor de călătorii .
Cea mai sigură şosea
Cei aproximativ 120 de km de la Bengeşti Ciocadia din judetul Gorj pana la Sebeş sunt kilometri câstigati pentru că tot timpul ai ceva de văzut şi de făcut.Aceasta este opinia domnului Sabin Cornoiu , şef Salvamont Gorj, care mai spune ca, în ultimmi doi ani ,deşi drumul este destul de dificil de parcurs , pe Transalpina nu s-a inregistrat niciun accident.
De câte ori nu v-aţi lovit in drumurile dumneavoastră de o piatră sau de câte ori nu aţi aruncat o piatra în raul pe malul caruia vă plimbaţi V-aţi întrebat însă vreodată din ce sunt alcătuite acele pietre sau dacă ele au suflet? Suflet nu ştiu daca au, dar, cu siguranţă, pietrele care cresc în judeţul Vâlcea, în apropierea drumului care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu, la 8 km distanţă faţă de Horezu, într-un sat mic numit Costeşti, au radacini si cresc.Un adevarat camp de pietre de marimi si forme diferite, care te duc cu gandul la o calatorie selenară, pe care cu toţii ne-o dorim.
Cum şi când s-au născut aceste forme bizare
Specialiştii spun că acum 6 milioane de ani nişte cutremure puternice au dat naştere acestor forme sferice de nisip cimentat cunoscute sub numele de trovanţi.Nimic neobisnuit pana aici.Dar stai să dea o ploaie şi să vezi cum pietrele acelea cuminţi, la locul lor, incep să creasca, de la 6-8 mm până la 6-10 metri, şi să se transforme in uriaşi! Ca şi cum s-ar “hrăni” cu apă! Este impresionant!
De ce cresc pietrele
Oamenii de ştiinţă cred că pietrele cresc în dimensiuni datorită conţinutului ridicat de săruri minerale diferite, care se află sub învelişul lor. Atunci când suprafaţa devine umedă, aceste substanţe chimice începe să se răspândească, aplicând presiune pe nisip şi determinând astfel ca pietrele “să crească”. Totuşi, în ciuda eforturilor lor, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să vină cu vreo explicaţie logică privind “extensiile” de care au parte pietrele, ce amintesc de rădăcini. Dacă sunt tăiate, secţiunile lor au inele colorate, la fel ca şi copacii.
Pietrele care cresc sau trovanţii
Şi una şi alta, doar că termenul de „trovant”este denumirea ştiinţifica si a apărut prima dată în 1907 in lucrarea „Tertiarul din Oltenia” a naturalistului Gheorghe Murgoci. Muzeul Trovanţilor a fost infiintat in 1996 de un colectiv al Facultăţii de Geologie şi Geofizică Bucureşti – Societatea pentru Protecţia Mediului Geologic. Din 2006, el s-a transformat in Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor şi a intrat sub tutela Asociaţiei Kogayon, care o îngrijeşte din resurse proprii, cu sprijinul voluntarilor.
Sunt multe legende legate de aceste pietre, care se comportă ca şi cum ar fi o formă necunoscută de viaţa. Unele vorbesc despre nişte pietre ciudate care, pe înserat, ascunse de ochii curioşi ai oamenilor, vorbesc, şoptesc, se mişcă… Sunt zvonuri că ar fi ouă ale unor creaturi dispărute, precum dinozaurii, sau că înşişi oamenii le-au sculptat. Se spune că ar fi încărcaţi cu energie pozitivă sau că ar creşte de fiecare dată după ploaie.
Această prezentare necesită JavaScript.
Toate aceste lucruri misterioase i-au convins pe foarte mulţi, de vârste diferite, să vină în Valcea , să viziteze Muzeul în aer liber de la Costeşti , să priveasca dealul de unde se rostogolesc trovanţii şi să simtă energia pozitivă pe care se zice că pietrele o emit.
În Vrancea, pământul nu numai că se cutremură, aşa cum s-au obişnuit localnicii, dar şi arde. O face în permanenţă, fără a fi deranjat şi nu se stinge niciodată. La Andreiaşu de Jos, localitate aflată la peste 30 de kilometri de Focşani, există o zonă cu focuri vii, marcată din 1973 ca rezervaţie geologică. Miracolul acestui fenomen e descoperit, însă, de prea puţini turişti, pentru că drumurile nu sunt la fel de viu cimentate, iar spaţiile de cazare lipsesc cu desăvârşire. Localnicii, păstrează, totuşi, acea căldură în suflet şi, nu de puţine ori, îşi pun casa la dispoziţie temerarilor care ajung să viziteze locul. Cu abnegaţie, cel mai extins câmp de „focuri vii” din ţară, atât ca întindere, cât şi ca debit de metan, îşi pune centura în joc, în fiecare an, în faţa crivăţului şi a ploilor abundente şi tot de fiecare dată iese biruitor.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de stingere
Data de atestare a acestui fenomen rămâne învăluită în mister. Ar fi putut, la fel de bine, să îl fi ars la talpă pe însuşi Burebista. Cert este că şi-au primit botezul în timpul unei erupţii vulcanice. Focurile vii sunt nişte artişti taciturni, iar pantomima lor este exprimată în felul următor: rocile sedimentare permit, cu uşurinţă, ieşirea gazelor prin crăpături, fără a trezi şi apele subterane. Ulterior, aprinderea se face de la soare. În timpul frecventelor cutremure din împrejurimi, flăcările parcă sunt suflate la 2 metri înălţime, ca într-un veritabil număr de circ. Ziua, flăcările îşi croiesc noi trasee prin roci, însă rămân disciplinate şi nu depăşesc suprafaţa delimitată. Noaptea, acestea capătă dimensiunea unor felinare care se reflectă în pădurea de brad din vecinătate. Brusc, toate drumeţiile tale şi-au trasat singure, linia de început.
Marea provocare
Un drapel românesc nici nu ar fi necesar în zonă. Pe parcursul zilei, flăcările schimbă tot soiul de ţinute, însă păstrează nuanţele de roşu, galben şi albastru.
Dacă Jocurile Olimpice ar poposi în trena României, atunci locul în care ar sălăşlui torţa ar fi cunoscut de dinainte. În fond, nici nu ar mai fie nevoie de o torţă. Rezervaţia din Vrancea împarte unicitatea europeană cu verişoara sa din Buzău, însă după grele încercări, flacăra veşnică de la Andreiaşu de Jos se pregăteşte să ţină piept ameninţătoarelor alunecări de teren. Dacă nu va răzbi, atunci aceasta ar putea rămâne doar o evocare a oamenilor din zonă, doar un studiu al unei teze de doctorat sau doar un reportaj al campaniei „EU Aleg România”.
Destinația zilei: Mănăstirea Hădâmbu – Glasul credinţei
Publicat de Andrei Cretoiu,
23 iulie 2014, 21:19 / actualizat: 23 iulie 2014, 22:49
EU aleg ROmânia, 80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional
Athosul Moldovei
Urcuşul spre sfântul lăcaş este ca o Golgotă de lut. Drumul de legatură sfâşie câmpia lăsând în urmă satele îmbrăţişate de holdele de grâu, porumb şi floarea soarelui. Prin praful drumului trec căruţe, maşini, autobuze, grupuri de oameni oftând a nevoie, în lupta cu această adevărată provocare a naturii. Sus, chiar pe Dealul Hadâmbul, ţâşneşte spre cer silueta albă strălucitoare a mănăstirii, vestitul lăcaş monahal ajuns în ultima perioada în atenţia credincioşilor pentru nemaivăzutele miracole împlinite de cele patru icoane ce plâng cu lacrimi de mir între zidurile vechi de peste 350 de ani. Acolo lumea parcă se trage dintr-un alt aluat – cufundată în trăiri simple, căptuşită cu smerenie şi pace, o lume care poate fi observată, atent, numai printr-o perdea cerească. “De la intrare până în pragul bisericii, călcăm numai pe sfinţi”, spune stareţul Nicodim Gheorghiţă.
Minunile Maicii Domnului
Aşezământul poartă povara a peste 350 de ani de istorie, ani dominaţi de încercări sinonime cu cele închinate în numele credinţei. Sfârşitul comunismului a însemnat începutul unei noi vieţi monahale la Hadâmbu. În 1990, după cei peste 30 de ani de surghiun ai bisericii, se oficiază prima Liturghie. Atunci îşi găsesc loc de cinste, în biserică, două icoane pictate de preotul Octavian Zmeu din Roman, icoane ce au fost închise într-o ladă, în altar, în toţi acei ani care au precedat redeschiderii. Ulterior, alte două icoane aveau să întregească cvartetul, însă doar una este recunoscută ca fiind făcătoare de minuni de către Patriarhie. Rostite sau păstrate în suflet, poveştile minunilor Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul au făcut înconjurul României. Sunt păstrate în mărturii, în caiete, cărţi, ba chiar şi pe forumuri. Cert este că nu alunecăm în habotnicie atunci când spunem că, de la Mănăstirea Hadâmbu, oamenii bolnavi sufleteşte pleacă acasă vindecaţi.
Pelerinii şi proba focului
22 ianuarie 2003 este o zi de referinţă pentru mănăstire – un incendiu puternic a mistuit zeci de chilii ale aşezământului. Întreaga clădire, cunoscută acum ca vechea Biserică, a fost cuprinsă de flăcări, iar zeci de cărţi şi obiecte bisericeşti s-au prefăcut în scrum. Doar Icoana Maicii Domnului a rămas intactă, fără a fi protejată în vreun fel aparte. Iar de atunci povestea s-a rostogolit la vale şi a ajuns, lesne, la urechea credincioşilor.
Apogeul se înregistrează în fiecare an, de e vreme potrivnică sau nu, în Săptămâna Mare. Atunci, pelerinii refac, simbolic, Drumul Crucii pe un traseu marcat cu 14 troiţe donate. Fiecare troiţă este ctitorită de una sau mai multe familii, fiind închinată unuia sau mai multor sfinţi din calendarul ortodox. Opririle care parcă se înfig la rădăcina dealului, până aproape de lăcaşul de cult, refac clipele de chin ale Mântuitorului Iisus Hristos, de la Pretoriu până pe Golgota. De altfel, la Mănăstirea Hadâmbu, fiecare zi poate fi tipărită pe foi de scriptură.
Cea mai impozantă rezervă a esteticii nobile stă inscripţionată pe o colecţie de peste 5000 de ouă. Localitatea Moldoviţa, din judeţul Suceava se confundă, adesea, cu urmele vârfului de pensulă care apasă, necontenit, pe cele trei degete creatoare de opere de artă. De aici se construieşte portretul Luciei Condrea – unul dintre artiştii români pentru care ar trebui create ţinuturi noi, pentru că cele actuale nu permit răspândirea talentului său incomensurabil. Ouăle închistrite care prind viaţă în mâinile sale nu sunt doar un detaliu pur biografic, sunt dovada vie că mişcările sale migăloase sunt trasate pe liniile unui contur dumnezeiesc.
Omul-muzeu
Nu este un clişeu, ci o realitate prinsă în spirală: Lucia Condrea este unul dintre artiştii români care se bucură de privilegiul de a fi cunoscuţi mai bine peste hotare decât în interiorul graniţelor ţării. Arta sa rafinează, în desenul de pe ouă, simbolistica religioasă şi motivele tradiţionale de pe ii, ştergare şi basmale. Este deţinătoare a mai multor premii internaţionale şi este autoarea unor tehnici noi de decorare a ouălor, tehnici pe care puţini sunt cei care se încumetă să le încerce. Lucrările artistei sălăşluiesc în marile muzee ale lumii, ouăle sale închistrite ajungând să fie o emblemă românească de succes. Specialiştii internaţionali au şi botezat-o – „Picasso al României”.
Locul poveştilor celor peste 5000 de ouă
La numărul imens de exponate nici că se putea rezolva altfel situaţia prezentării acestora către publicul numeros care îi trece pragul. Locuinţa sa din Moldoviţa este înconjurată de muzeul ce-i poartă numele. La început au fost câteva încăperi mici cu ocniţe gândite economic pentru a putea primi o parte dintre exponate. Apoi a urmat un efort investiţional de câţiva ani, efort care a însemnat extinderea spaţiilor de expunere a „comorilor” sale. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la un ou, vechi de aproape 120 de ani, pe care Lucia Condrea l-a primit moştenire de la bunici…. De câţiva ani, în localitatea Moldoviţa, şi-a făcut loc şi o şcoală internaţională de vară a ouălor închistrite, un loc în care talentul artistei este purtat pe braţele fiecărui profan, căci curiozitatea rămâne singura cale de acces către Muzeul „Lucia Condrea”.
EU aleg ROmânia
80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional
Parcul Naţional Călimani Înfiinţarea parcului
Ideea de constituire a Parcul Naţional Călimani a fost lansată în anul 1975 de către Centrul de Cercetări Biologice Cluj, studiul de constituire fiind elaborat în 1976 de Inspectoratul Silvic Judeţean Suceava, în colaborare cu iniţiatorul şi la comanda Comisiei de Ocrotire a Monumentelor Naturii.
Scopul principal pentru care a fost înfiinţat Parcul Naţional Călimani este cel de conservare a biodiversităţii florei şi faunei, menţinerea cadrului geografic natural, a habitatelor naturale. De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea durabilă a zonei, astfel încât utilizarea resurselor naturale să nu contravină obiectivului de conservare stabilit prin planul de management al parcului. Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului în calitate de autoritate responsabilă cu buna administrare a reţelei naţionale de arii naturale protejate, a încredinţat administrarea Parcului Naţional Călimani, Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, respectiv Direcţiei Silvice Suceava, începând cu 22 mai 2004 – pentru o perioadă de 10 ani.
Atracţii turistice
Rezervaţia naturală 12 Apostoli
…un străvechi sanctuar de cult rostuit să adune sufletele celor vii, ale moşilor şi strămoşilor noştri la Ospăţul nemuriri…sau poate rezultatul migalei cu care natura a dăltuit, cu grijă, calcarul din inima muntelui, dăruind privirilor noastre forme ciudate precum „Moşul“, „Guşterul“, „Mucenicul“, „Mareşalul“, „Ramses“, „Godzila“, „Dragonii“, „Cezar“, „Nefertiti“ etc.
Cascadă Tihu
În amonte pe pârâul Umed, aflată la aproximativ 500 m de la confluenţa cu pârâul Tihu, cascada, cu o cădere de aproximativ 8 m, reprezintă un punct de atracţie deosebit.
Rezervaţia Iezerul Călimanului
Rezervaţia Lacul Iezer din Călimani este o arie protejată de interes naţional.
Se află în Munţii Călimani, la poalele Vârfului Răchitiş are o suprafaţă de 322 ha, şi reprezintă un lac de baraj natural (Lacul Iezerul Călimanilor) şi zona limitrofă, cu o vegetaţie de arbuşti de jneapăn (Pinus mugo) sau ienupăr (din genul Juniperus sibirica); cu specii floristice rare, printre care şi bujorul de munte (Rhododendron) cunoscut şi sub numele de smârdar, precum şi specii faunistice de mamifere, păsări, insecte, reptile şi batracieni, specifice Carpaţilor Orientali.
Negoiul Unguresc – Pietrosul
Reprezintă partea cea mai înalta şi spectaculoasă a Călimanului (Vf. Pietrosul 2100 m, Negoiu Unguresc – o creastă cu relief alpin total deosebită în comparaţie cu restul lanţului vulcanic.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
