Vara a adus o creştere importantă a pasagerilor care au plecat în vacanţă de pe aeroportul din Timişoara

Publicat de adinaiftime, 9 octombrie 2017, 21:00

Sezonul estival a adus la Aeroportul Internaţional Timişoara o creştere de 20% la numărul de pasageri pe cursele de vacanţă. Sezonul estival s-a închis oficial odată cu ultima cursă care a adus turiştii din Altalya pe Aeroportul din Timişoara.

De la Timişoara, au fost disponibile şase destinaţii de vacanţă (Antalya, Heraklion, Zakynthos, Santorini, Palma de Mallorca, Constanţa).

În total, 41.927 pasageri au călătorit în această vară cu zborurile de vacanţă, cu 20% mai mult faţă de anul precedent. Şi în acest an, Antalya a fost destinaţia estivală favorită, cu 20.115 pasageri, urmată de Creta – Heraklion (cu 9.284 pasageri) şi Constanţa (cu 4.738 pasageri).

În cursul acestei veri, în perioada mai-octombrie, de la Timişoara au decolat şi au aterizat 342 de aeronave spre cele şase destinaţii estivale, în creştere cu 28% faţă de anul trecut.

Conform statisticilor, cele mai aglomerate luni în care turiştii au plecat în vacanţă au fost iulie şi august, însă agenţiile de turism au organizat zboruri până la începutul lunii octombrie.

Una dintre noutăţile verii a fost transferal auto al pasagerului de la Oradea şi Arad la Aeroportul Timişoara şi retur.

Toamna aceasta aduce două noi curse operate de pe Aeropotul din Timişoara. Din 29 octombrie, va fi operată cursa zilnică spre Fankfurt-am-Main, iar din 30 octombrie, în zilele de luni şi vineri, cursa spre Tel Aviv.

Destinația zilei: Oradea 1900, la Belle Epoque!

Publicat de Andrei Cretoiu, 23 octombrie 2014, 21:55

O plimbare prin centrul istoric al Oradei ne obligă să ridicăm ochii spre ornamentaţia bogată a clădirilor de început de secol XX. Volutele liniilor curbe reiau desenul floral-vegetal inspirat din natură şi ilustrează dorinţa arhitecţilor de a depăşi standardizarea construcţiilor impusă de industrializare. Densitatea clădirilor secession vorbeşte depre un oraş european, iar Secession, Art Nouveau, Jugendstil sunt denumiri pentru aceeaşi mişcare artistică de la finele secolului al XIX-lea, care a modelat arta şi arhitectura noului secol XX.

E o atmosferă care transmite un aer de occident, în definitiv suntem la graniţa de vest a României, iar oraşul are o ţinută europeană incontestabilă, spun orădenii. În vreme ce alţi turişti preferă aerul fanat al clădirilor încă nerestaurate. Cu toţii apreciază atmosfera oraşului, ce trimite la Belle Epoque.

Această prezentare necesită JavaScript.

Întregul centru al oraşului Oradea e o filă de istorie a artei 1900, dar cel mai mare şi reprezentativ ansamblu architectural în stil secession din Transilvania, este Vulturul negru, pe care vă invit să îl vizităm astăzi, ghidaţi de istoricul Mircea Paşca, autorul volumului Oradea 1900 – Un ghid de arhitectură:

Nu ar trebui să rataţi clădirile proiectate de marii arhitecţi budapestani prezenţi în Oradea prin anumite construcţii, care reprezintă mai multe tipuri de manifestare a curentui secession din Austro-Ungaria. Ele sunt bine ilustrate la Oradea, cum e curentul lechnerian, reprezentat de arhitecţii Komor şi Jakab, cei care au proiectat Vulturul Negru, curentul Art Nouveau de factură belgiană, reprezentat de o singură clădire proiectată de arhitectul budapestan Spiegel Frigyes, autorul primei case secession la Oradea, casa Sonnenfeld de pe strada Aurel Lazăr nr.7. Toate sunt situate în zona centrală, în centrul istoric al oraşului; o densitate de clădiri concentrate de o parte şi de alta a Crişului, de o parte şi de alta a străzii pietonale Republicii, Piaţa Unirii, PiaţaFerdinand, Piaţa 1 Decembrie. (istoricul Mircea Paşca)

Această prezentare necesită JavaScript.

Construit între anii 1907-1909 pe amplasamentul vechiului han Vulturul, ansamblul arhitectonic Palatul Vulturul Negru păstrează referinţa la originea sa prin vitraliul executat în anul 1909 în atelierul orădean Neumann K. Ansamblul arhitectonic este cea mai importantă realizare a cuplului de arhitecţi Komor Marcell şi Jakab Dezső. Un pasaj acoperit cu sticlă ornamentată face legătura între trei străzi şi îmbie astăzi trecătorul cu numeroase cafenele cu mesele expuse în pasaj.

Vulturul negru se caracterizează prin liniile curbe, prin ornamentele din majolică colorată de pe faţadă, inspirate din arta populară, prin anumite elemente de basorelief prezente pe faţadă şi prin feroneria curbilinie florală, vegetală a porţilor. Sticla sablată are ornamente florale, iar elementele de interior sunt şi ele vegelale, florale sau inspirate din ata populară.

Clădirea este restaurată de curând, aproape în întregimea ei, şi s-au pus în valoare elementele decorativeexterioare, ceea ce îi dă un aspect mult deiferit de ceea ce era înainte. Nu uităm şi vitraliul cu vulturul din interiorul pasajului. Numele vine de la vechiul han Vulturul şi nu are legătură cu culoarea vulturilor. Era un han de secol XVIII, care a insirat vitraliul şi vulturul de pe faţadă, dar numele este mult mai vechi decât actuala clădire. ( istoricul Mircea Paşca)
Vulturul negru e doar prima filă a unei lecţii vii a istoriei artei, ce se poate citi la Oradea, în centrul istoric. Restaurarea clădirilor de patrimoniu, începută în ultimii ani, repune în circuitul turistic cultural un oraş central european, a cărui istorie de început de secol XX, o povestesc clăirile sale. O istorie personală spun şi fotografiile mele, care privilegiază subiectivismul reporterului şi vă invită să vă creaţi propriul album, descoperind clădirile secession din Oradea 1900.

Oana Cristea Grigorescu

Destinaţia zilei: Peştera Urşilor

Publicat de Stefania Grigore, 21 octombrie 2014, 20:00

„Cea mai frumoasă din toată ţara” îi auzi spunând pe turiştii cunoscători în ale peşterilor, la ieşirea din Peştera Urşilor.

Aceasta e şi părerea unora dintre cei mai reputaţi speologi. Cum a început povestea Peşterii Urşilor aflăm din lucrarea publicată în anul 2014, sub egida Societăţii Române de Speologie, de Iosif Viehmann şi Ovidiu Guja.

În anii 70, locuitorii din Chişcău, un sat aflat la poalele Munţilor Bihorului, duceau o viaţă obişnuită. Ei îşi împărţeau preocupările între munca câmpului, practicarea meşteşugurilor tradiţionale şi munca la întreprinderea care făcea prospecţiuni miniere şi exploata piatra în cariere. Deschiderea carierei din dealul Măgura, care domină satul şi Valea Crăiasa, reprezenta o sursă nouă de venit.

Monotonia vieţii de zi cu zi a fost întreruptă în ziua de 17 septembrie 1975. În acea zi, minerul Traian Curta, care lovea roca cu un ciocan pneumatic, dizlocă o bucată de calcar care descoperă o gaură în stâncă, în care cad ciocanul şi minerul. După o cădere pe verticala de 9 metri, minerul aprinde bricheta şi vede cu groază în jurul lui o mulţime de oase şi un craniu hidos. În final, e scos din groapă şi dus la spital, de unde e eliberat dupa trei zile cu diagnosticul “sănătos”. Traian Curta tocmai descoperise Peştera Urşilor.

Profesorul Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie “Emil Racoviţă” din Cluj a fost unul dintre primii cercetători ai peşterii de la Chişcău. După cinci ani de studii făcute aici de Institutul de Speologie, peştera e deschisă publicului în anul 1980.

“Peştera Urşilor e cea mai frumoasă peşteră a României” apreciază profesorul Iosif Viehmann, decanul de vârstă al speologilor din România, care adaugă că: „ea adăposteşte cel mai mare număr stalagmite pe metrul pătrat: 215”.

Cu o lungime de peste 1.500 de metri, peştera se compune din patru galerii principale.

Prima, cea superioară, se împarte la rândul ei în trei galerii şi poate fi vizitată de turişti.

Cea de-a doua, în care se ajunge printr-un puţ vertical de 30 de metri, e rezervată cercetărilor ştiinţifice.

Denumirea peşterii provine de la numeroasele urme şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus) găsite aici. Scheletul reconstituit al unui exemplar poate fi văzut la capătul Galeriei Emil Racoviţă. Peştera era un loc de adăpost pentru aceste animale, dispărute acum 15.000 de ani.

Galeria Oaselor e secţiunea de la intrare. Vizitatorii au posibilitatea să vadă oasele de urs aşa cum au fost găsite. Aici se află şi crăpătura prin care a pătruns în interior, fără voia lui, primul vizitator al peşterii, minerul Traian Curta.

Galeria Emil Racoviţă e cea mai mare galerie din porţiunea amenajată a peşterii, botezată după marele speolog si cercetător. Formaţiunile calcaroase spectaculoase, stalactitele, stalagmitele, coloanele cu diferite forme lasă frâu liber imaginaţiei celui care le priveşte.
Galeria Lumânarilor şi-a primit numele după numeroasele stalagmite, unele dintre ele cu forme dintre cele mai bizare. Această galerie duce spre ieşire din peşteră, creată în mod artificial, astfel încât să nu distrugă bogăţia formaţiunilor calcaroase.

Această prezentare necesită JavaScript.

Muzeul etnografic “Horea şi Aurel Flutur” din Chişcău

Această prezentare necesită JavaScript.

Ioana Bindea

Destinaţia zilei: Salina Turda

Publicat de Stefania Grigore, 20 octombrie 2014, 21:06

Salina Turda este o destinaţie unde poate fi îmbinat cu uşurinţă utilul cu plăcutul, şi anume plăcerea de a explora un loc inedit şi de a-ţi trata afecţiunile respiratorii, în acelaşi timp.

Este atestată documentar din anul 1271, dar galeriile descoperite se preconizează că au fost create în vremea romanilor, deşi nu sunt probe pentru a confirma acest lucru. Se exploateză masiv până în 1840, când mina de la Ocna Mureş devine un concurent redutabil. În 1932 Salina Turda îşi încheie activitatea de extragere, dar în timpul războiului devine un loc pentru depozitarea alimentelor şi chiar un adăpost pentru turdeni şi nu numai. Primii turişti îi trec pragul abia în anul 1992, iar investiţiile serioase încep din anul 2008. După o alocare de fonduri uriașă şi o muncă asiduă, în anul 2010 prinde contur forma finală, cea care întâmpină sute de mii de vizitatori anual.

Această prezentare necesită JavaScript.

Faptul că publicaţia britanică The Telegraph a clasat Salina Turda pe locul doi în topul celor mai spectaculoase destinaţii turistice, a atras şi mai mulţi vizitatori din toate colţurile lumii. Doamna Kondor Szita ne mărturiseşte că vine de peste graniță, iar datorită fluxului mare de oameni care vorbeşte despre minunăţiile acestei saline, a venit să o viziteze. Pe lângă priveliştea deosebită, turista este interesată şi de istoria controversată a acestei destinaţii.

După o discuţie mai amănunţită cu domnul Vasile Tot, Director general în cadrul acestui complex, aflăm că:

Salina Turda, ca obiectiv touristic, a beneficiat de un proiect amplu, pe fonduri PHARE, de 6 milioane de euro. S-a trecut la modernizarea acestui obiectiv, modernizare care să aducă un plus de farmec, un plus de extraordinar. 2010 a însemnat anul în care s-a trecut la vizitarea acestui obiectiv. Modernizarea a constat în dotarea şi mobilarea acestuia cu lifturi, dintre care unul panoramic, la mina Rudolf, roată panoramică, piste de minigolf, bowling, teren de sport, un amfiteatru amplu cu scaune încălzite, iar în mina Terezia, s-a amenajat, pe lacul existent, un ponton cu 14 bărci. Toate acestea au adus un plus de farmec, un plus de confort al turistului, au adus acea atracţie nemaipomenită pentru un loc anume, catalogat ca fiind unul dintre cele mai frumoase obiective turistice subterane amenajate din lume.

Promovarea turismului cultural este un proiect extrem de important pentru cei de la această salină, aceștia organizând periodic evenimente noi. În anul 2013 a avut loc Festivalul de Teatru intitulat “Teatru pe Drumul Sării”, eveniment ce a deschis porţile spre noi piese de teatru, spectacole de folclor, conferinţe importante şi expoziţii de pictură.

Drumul spre intrarea în mină este împânzit de fotografii în miniatură, care te poartă în timpurile de mult apuse, în care muncitorii specializați coborau în subteran, pe frânghii. Amfiteatrul construit în mina Rudolf a găzduit deja o mulţime de spectacole: Pe lângă “Iona”, am avut şi piese de teatru în amfiteatrul salinei. Evenimentele care aduc foarte mulţi turişti sunt atât cele promovate din timp dar şi cele surpriză au publicul lor.( Gianina Ciobanca, consilier marketing)

Mulţi dintre cei care vin aici o fac pentru efectele terapeutice ale minei de sare. Staţionarul numit Ghizela, o exploatare din anul 1857, oferă vizitatorilor o bază de tratament, unde sunt vindecate toate afecţiunile căilor respiratorii, cum ar fi rinita alergică, astmul bronşic, bronşite sau alergii de tot felul.

Medicii trimit la noi copii de la doi ani, doi ani şi jumătate; mai mici, nu. Vin, practic stau, se joacă, se uită la televizor, este mai comod ca şi jos, aerosolii naturali sunt la fel şi aici. (Camelia Mărincean, terapeut)

Salina Turda este cu siguranţă un loc unic în lume, fapt constatat şi de britanici, care o poziţionează pe al doilea loc în topul celor mai spectaculoase destinaţii turistice. Această statistică a convins sute de persoane să o viziteze, lucru pe care sperăm să îl faceţi şi voi, cei care nu v-aţi bucurat de minunăţia sării.

Destinaţia zilei: Parcul Naţional Piatra Craiului, minunatul spectacol al crestelor abrupte

Publicat de Stefania Grigore, 15 octombrie 2014, 20:00

Sper că nu aţi dat deoparte ghetele de munte după excursia în Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Reîmprospătaţi-vă proviziile din rucsac pentru că schimbăm decorul şi mergem în jud. Braşov. Pornim din Braşov, pe drumul national aglomerat prin Cristian, apoi Râşnov şi Zărneşti.
De la Zărneşti până la destinaţie mai avem o bucată de drum judeţean, destul de prăfuit, dar cine mai observă când eşti înconjurat, din toate părţile, de natură în stare pură. Vă e tot mai limpede că ne îndreptăm spre Plaiul Foii, pentru a admira în voie CRAIUL.
Mai nou, de doar câteva zile, zona Zărneşti –Piatra Craiului este zonă ecoturistică acreditată la nivel european, cu certificat de la Comisia Europeană pentru Turism. Ce poate însemna un astfel de titlu? Înseamnă şi gazde bune care păstrează tradiţiile locale şi preţuiesc ceea ce le oferă minunata arie naturală protejată.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Craiul are numeroase alte piscuri de peste 2000 de metri: Vf.Padina Popii, Vf. Ascuţit, Vf. Căldării Ocolite. Studiaţi îndeaproape tot ce oferă Parcul Naţional, şi în special Masivul Piatra Craiului.

Parcul Naţional Piatra Craiului este situat în Carpaţii Meridionali, fiind inclusă Creasta Pietrei Craiului şi spaţii din culoarele limitrofe Rucăr-Bran şi Rucăr-Zărneşti. Parcul acoperă porţiuni din judeţele Braşov şi Argeş, mai precis suprafeţe din Zărneşti, Moeciu, Bran, Rucăr şi Dâmbovicioara. Suprafaţa totală este de 14773 ha, din care în Braşov peste 7800 de ha. În interiorul Parcului Naţional sunt doar două sate: Măgura şi Peştera.
Masivul Piatra Craiului devine rezervaţie naturală în 1938, datorită caracterului unic al masivului şi frumuseţii peisajului.

Să ai în vecinătate Masivul Piatra Craiului, să urmăreşti mişcările plafonului de nori, să stai cu inima strânsă că vei prinde, sau nu, cele mai bune cadre, pe care să le păstrezi într-o arhivă preţioasă de fotografii. Craiul nu îţi apare niciodată la fel, fie că e la răsărit sau la apus, spune Eli Pivodă. Să faci prognoze meteo ( dacă se poate şi favorabile). Prognoza salvamontiştilor este optimistă: “dimineaţă veţi avea soare pe Crai!” Aşa a fost, dar pentru scurtă vreme. Este un element de care trebuie să ţină seama toţi cei care îşi doresc să ajungă în zonă, vremea se schimbă foarte repede. Şi musai echipament corespunzător.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ioan Pivodă are zeci de ani de experienţă pe crestele ascuţite şi foarte spectaculoase ale Masivului. Pe bună dreptate spune că nu-i la îndemâna oricui Piatra Craiului. Lecţiile simple: nu ignora niciodată muntele, trebuie să ştii să te opreşti, muntele nu se mută din loc, este firesc să îţi fie teamă. De-a lungul vremii, a salvat sute de turişti rătăciţi sau răniţi pe care i-a adus la baza muntelui. Îi dojeneşte uşor pe cei care-şi pun viaţa în pericol, îi încurajează să încerce doar atunci când sunt pe deplin pregătiţi fizic şi mental pentru o nouă ascensiune.

Masivul Piatra Craiului este împărţit în trei:
Piatra Craiului Mică, cu altitudinea maximă de 1816 de metri, despărţită de restul masivului prin Şaua Curmăturii.
Piatra Craiului Mare, cu altitudinea maximă de 2237 de metri,cuprinsă între Şaua Curmăturii şi Şua Funduri.
Pietricica, altitudine 1764 de metri, extinderea sudică a masivului, pînă în masivul Dâmbovicioarei.
Important de ştiut este că masivul Piatra Craiului nu are multe izvoare permanente de apă. Principalul curs de apă este Dâmbovicioara, cel mai mare afluent al Dâmboviţei. Aşa că, pe lângă toate cele pregătite, nu uitaţi rezervele de apă.Este şi sfatul venit de la Ioan Pivodă.

O altă atracţie, în special pentru alpinişti, sunt Prăpastiile Zărneştilor, în partea nordică a masivului, şi Cheile Dâmboviţei, Dâmbovicioarei şi ale Brusturetului, în partea sudică, cu trasee de căţărare cu diferite grade de dificultate.
Peştera de la Colţii Chiliilor, care adăpostea localnicii în sec al XV lea în timpul invaziilor turceşti, alături de Peştera Dâmbovicioarei, sunt cele mai vizitate peşteri din cadrul Parcului Naţional Piatra Craiului, potrivit paginii oficiale a Parcului.

Există şi câteva refugii pentru turişti: Diana, Şpirlea, Vf. Ascuţit, cele din Şaua Grindului sau Şaua Funduri, în formă de igluri.

Sunt mai mult de 30 trasee turistice, cu diferite grade de dificultate, vreo 20 sunt trasee turistice principale, iar câteva le sunt destinate doar alpiniştilor experimentaţi.
Vă întrebaţi cumva dacă are vreo legătură Garofiţa Pietrei Craiului cu însuşi Craiul? Bună întrebare! Are! Creşte doar în România, doar în Piatra Craiului, a fost descoperită pe la 1853 şi este un important element al siglei Parcului Naţional.

În latină, Dianthus callizonus înseamnă garofiţa cu prea frumoase brâuri. Garofiţei îi plac stâncăriile înierbate, mângâiate de soare, în zona alpină inferioară sau în partea de sus a păşunilor alpine. De-o întâlniţi, fotografiaţi-o, admiraţi-o, studiaţi-o fără a-i deranja răsfăţul şi tihna înălţimilor. Procedaţi la fel şi cu celelalte specii de flori: trăstioara, margareta, floarea de colţ, ciuboţica cucului şi porniţi mai departe. Mai aveţi multe de văzut în Piatra Craiului.

Din 1300 de specii de plante existente în Parc ,150 sunt protejate. Peste 200 de specii de fluturi, peste 100 de specii de zburătoare, dintre care acvila de munte, corbul, şoimul, uliul, cocoşul de munte. Peşterile adăpostesc numeroase specii de lilieci.

Iarna, când crestele tăioase sunt pudrate cu zăpadă , când cerul este limpede şi soarele îşi toceşte dinţii în crestele Pietrei Craiului, spectacolul este desăvârşit. Aşa am găsit Craiul într-una din iernile trecute

Această prezentare necesită JavaScript.

Important de ştiut că accesul în Parcul Naţional Piatra Craiului se face doar cu bilet de vizitare, ne informează siteul oficial al Parcului. Primele reguli de vizitare sunt simple: consultaţi harta turistică, alegeţi traseul care vi se potriveşte cel mai bine, nu vă aventuraţi, nu vă supraapreciaţi puterile! Folosiţi traseele oficiale, marcate cu semne convenţionale, nu distrugeţi nimic din ce vă iese în cale.

Vizitaţi împrejurimile, puteţi începe cu satele montane Măgura şi Peştera, alegeţi măcar o stână tradiţională şi degustaţi produsele locale.
Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie, vizitaţi Rezervaţia de urşi Libearty de la Zărneşti, situată în pădurea de pe dealul de la intrarea în Zărneşti, la 2 km de drumul national 73 A Răşnov- Zărneşti – Sibiu şi la 7 km de Poiana Mărului, pe o suprafaţă de 70 de hectare. Este prima rezervaţie naturală pentru urşii captivi din România. Tot la Zărneşti, s-a deschis şi un parc de aventură. Atracţii sunt şi la Râşnov, Cetatea care domină întreaga aşezare, iar de anul viitor, în apropierea Cetăţii, pe 2,5 hectare, se va deschide cel mai mare parc de dinozauri. Vor fi 56 de dinozauri, exemplare realizate în Germania.

Lăsăm Piatra Craiului în urmă, bicicletele Caravanei se pun în mişcare pe macadamul care avea să ne conducă spre Poiana Mărului, pe ploaie măruntă şi destul de rece.

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei!

Autor: Gabriela Pîncă
Interviu cu Ioan Pivodă: Radu Florea şi Gabriela Pîncă

Destinaţia zilei: Parcul Naţional Retezat

Publicat de Stefania Grigore, 6 octombrie 2014, 20:00

Retezat
Tărâmul fermecat, cu ochi albaştri

O LUME a lacurilor presărate printre piscuri semeţe…
a genţianelor, smirdarului şi a altor mii de plante…
a sprintenelor capre negre căţărate pe stânci…
a ursului mormaitor, ascuns prin zmeuriş…
a lupului sfios şi grijuliu cu puii lui…
a marmotelor gălăgioase şi jucauşe…

O LUME FREMĂTÂND DE VIAŢĂ

Parcul Naţional Retezat este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a II-a IUCN (parc naţional), situată în sud-vestul ţării, pe teritoriul judeţului Hunedoara.

Retezatul este cel mai complex şi mai grandios masiv montan din toate sectoarele geografice ale Carpaţilor româneşti. Originalitatea sa consta în existenţa unor spectaculoase creste alpine care depaşesc 2000 de m înalţime şi un relief sculptural, în care s-au imprimat urmele a două mari glaciaţii (Riss şi Würm), făcându-se remarcată existenţa unei puternice modelări climatice, sub forma de trepte (Platforma de eroziune alpină Borascu, Râul Şes, Gornoviţa).

Parcul Naţional Retezat s-a înfiinţat în anul 1935 la iniţiativa profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca şi Emil Racoviţă. În prezent, parcul are statut de arie naturală protejată de interes naţional şi internaţional, fiind recunoscut ca Rezervaţie a Biosferei din anul 1979. Prin constituirea Parcului Naţional Retezat se urmăreste protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic şi peisagistic.

Această prezentare necesită JavaScript.

În interiorul său există douăzeci de vârfuri de peste 2000 m şi peste 80 de lacuri glaciare, între care Lacul Bucura, care este cel mai mare lac glaciar din ţară.

Această prezentare necesită JavaScript.

Începând din anul 1999, Parcul Naţional Retezat are administraţie proprie; din luna septembrie 2004 Parcul Naţional Retezat a devenit membru al fundaţiei PAN Parks, iar din anul 2007 este protejat ca propunere de sit pentru reţeaua ecologică europeană Natura 2000, în vederea conservării habitatelor naturale şi a speciilor de plante şi animale sălbatice de interes comunitar (Retezat – sit SCI), cât şi protejării şi conservării speciilor avifaunistice.

De ce merită să fie protejat?

pentru ca este un loc unde natura a avut mai putin de suferit din cauza intervenţiei oamenilor;
pentru că aici pot fi găsite 1190 de specii de plante- peste o treime de speciile de plante din România;
pentru că aici exista 90 de specii de plante endemice, care nu mai pot fi văzute nicăieri;
pentru că multe plante rare sau aflate în pericol, înca mai pot fi admirate în Retezat;
pentru că animalele îşi găsesc casă bună în pădurile şi jnepenişurile muntelui;
pentru că există un echilibru între carnivore şi ierbivore, astfel încât în Retezat pot fi văzuti urşi, lupi şi râşi dar şi capre negre, cerbi, căprioare, mistreţi, iepuri şi multe alte vieţuitoare ;
pentru că 185 de specii de păsări trăiesc în Retezat;

De ce este Retezatul un loc special?

Fiindcă … are 80 de ochi albaştri – cele 80 de lacuri şi tăuri în care se oglindeşte albastrul cerului;
Fiindcă … cel mai întins lac glaciar din România- lacul Bucura- se găseste în mijlocul Retezatului;
Fiindcă … şi cel mai adânc lac glaciar din România- lacul Zănoaga- se găşeşte tot în Retezat;
Fiindcă … sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 de metri;
Fiindcă … este locul care te provoacă să descifrezi misterul care învaluie vârful Gugu sau să desluşeşti de unde vine “aerul” straniu al Tăului dintre Brazi;
Fiindcă … e ciudat ca în acelasi masiv să găseşti un relief tipic glaciar, cu văi, lacuri şi circuri glaciare, dar şi calcare împânzite de chei, peşteri şi avene;
Fiindcă … locul este izvorul multor legende şi poveşti fascinante despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi … dinozauri pitici.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Cele 10 porunci ale turismului de munte”

I -Să nu întreprinzi o ascensiune ce-ţi depăşeşte puterile; fixează-ti obiective realiste
II -Să pregăteşti cu de-amanunul orice excursie, fizic şi, în egală masură, intelectual
III -Sa nu uiţi în munţi că eşti o fiinţă civilizată. Bucuria şi puterea nu sunt sinonime cu mitocănia, brutalitatea şi grosolănia
IV -Să nu profanezi peisajul străbătut, dar nici să nu-l împodobeşti
V -Fii un bun camarad, nu fi prea autoritar sau îngamfat, nu-ţi abandona colegii pe munte, o sa-i ai pe conştiinţă
VI -Respecta cabana precum iţi respecţi casa proprie, fii modest. Pe munte oamenii sunt egali. Nu trasnforma cabana în carciumă sau discotecă
VII -Nu fura liniştea, singuratatea, echipamentul altora, bunurile din cabană. Nu-ţi consuma energia devastînd cu toporul arborii, jnepenişul
VIII -Nu minţi şi nu exagera, nu fi lăudăros, nu minimaliza realizările altora, nu jigni
IX -Apără onoarea echipei, asociaţiei, grupului din care faci parte
X -Nu profana munţii prin mania recordurilor, întelege-le sufletul!

Destinaţia zilei: „TRANSFĂGĂRĂŞAN SAU SPIRIT DE AVENTURĂ”

Publicat de Stefania Grigore, 25 septembrie 2014, 20:00

Sunt momente în viaţa fiecăruia cand vrei să vezi ceva ce nu ai mai văzut , când spiritul de aventură te învinge si porneşti la drum, gândind că merită să încerci. Nu sunt multe locuri care pot să răspundă dorinţei tale de autodepăşire si de a trăi emoţii nebănuite.

Transfăgărăşanul poate fi o destinaţie de acest gen ,iar noi vrem să te convingem să nu trebuie să ratezi o asemena provocare.Situat pe Drumul Naţional 7C, traversează Muntii Fagaras, leagă Transilvania de Muntenia, urcând până la altitudinea 2042m şi fiind al doilea drum din Romania ca altitudine, dupa Transalpina. Are o lungime de 92 de kilometri, 27 de viaducte si poduri si un tunel de 887 metri, fiind cel mai lung din tara.

Transfăgărăşanul începe în comuna Bascov, judetul Argeş, de langă oraşul Piteşti, în direcţia oraşului Curtea –de- Argeş, şi se termină la intersecţia cu drumul DN1 între Sibiu si Braşov, în apropierea comunei Cârţişoara, cu o lungime de 151 km. Printre obiectivele turistice se numără Lacul si Cascada Bâlea, Lacul si Barajul Vidraru, Cascada Capra, Masivul si Lacul Capra, Cetatea Poenari. La acestea se adauga Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac, deschis doar pe timpul iernii, masivele si traseele montane din jurul Transfăgărăsanului.

Dacă te hotărăşti să pleci intr-o călătorie care să-ţi pună la încercare toate simţurile este bine săte înarmezi cu răbdare , dar şi cu o atenţie distributivă pentru că ai foarte multe de văzut. Pornind dinspre Curtea –de- Argeş, drumul te poartă, mai întâi la Barajul Vidraru şi pe malul lacului cu acelaşi nume.

Această prezentare necesită JavaScript.

Barajul Vidraru

Construcția Barajului Vidraru a durat cinci ani şi jumătate. S-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1.768.000 metri cubi de rocă, din care aproximativ 1 milion de metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 metri cubi de beton, din care 400.000 metri cubi în subteran şi s-au montat 6.300 tone de echipamente electromecanice.

Lacul Vidraru a fost creat tot în 1965 pentru a produce energie electrică. Lacul Vidraru te însoţeşte în călătorie ascunzându-se printre copacii uriaşi şi te invită sa priveşti jocul pe care soarele îl face printre unde .Este foarte greu să alegi încotro să-ţi îndrepţi privirea, dar te ajută curbele în ac de păr care urcă şi tot urcă până când, ajunşi la Lacul Balea , toată această aventură te determină să faci un scurt popas.

Lacul Bâlea este un lac glaciar, format în circ glaciar. Lacul este situat la o altitudine de 2040 de metri, are o lungime de 360 de metri, o suprafaţă de 4,6 hectare şi o adîncime de aproximativ 11 metri. Langă lac se află mai multe cabane; prima cabana a fost ridicată în anul 1904. Un alt loc minunat pe care trebuie sa-l vezi este Cascada Bâlea.
Situată între varfurile Moldoveanu si Negoiu, la peste 1200 de metri altitudine, Cascada Bâlea este cea mai mare cascadă în trepte din România, ce are o cadere de 60 de metri.
Iarna, cand Transfăgărăşanul este închis, accesul la Bâlea Lac se face cu telecabina de la Cabana Bâlea Cascadă. Tot iarna, timp de trei luni, functioneaza Hotelul de Gheaţa de la Bâlea Lac, unul dintre puţinele hoteluri de gheata din Europa de Est. Primul hotel a fost realizat in anul 2006.

Această prezentare necesită JavaScript.

În fiecare an, în perioada iulie – octombrie, este deschisă circulaţia publică pe acest drum naţional între localitatea Bascov, judetul Argeşsi km 151+955 intersecţie cu drumul naţional DN1 Brasov – Sibiu, judetul Sibiu. În restul anului, pe acest drum accesul rutier este permis pe versantul sudic doar pâna cel mult la cabana Capra, iar pe cel nordic până la Bâlea-cascadă, deszâpezirea nefiind fiabila în perioada iernii.

Destinaţia zilei: TISMANA, ŢARA CASTANILOR

Publicat de Stefania Grigore, 24 septembrie 2014, 20:00

Din vârful Cioclovina ni se dezvaluie cea mai frumoasa imagine panoramică a oraşului Tismana din judeţul Gorj. Privind de acolo în zare, imaginaţia prinde aripi şi începi si te visezi alergând printre alunii turceşti care cresc numai in aceasta zonă , printre nucii şi castanii comestibili, toţi alcătuind rezervaţia Cotul cu Aluni.

Dar paşii se pot opri să admire şi Pădurea Tismana – Pocruia, un amestec de fag si castan cu vârsta de peste 130 de ani. Rezervaţia botanică Cioclovina, Cornetul Pocruii şi Izvoarele Izvarnei sunt tot atâtea locuri fermecătoare care stimulează nu numai imaginatia ci îmbogăţesc albumul cu amintiri din călătoriile de vacanţă, dacă alegeţi să veniţi în Oltenia.

Nu mai puţin de 14 peşteri întregesc frumuseţea acestui loc cu o istorie bogată, scrisă de nume importante ale neamului românesc.
În Peştera de la Mănăstirea Tismana, este închisă cu grilaj metalic, a fost ascuns tezaurul Băncii Naţionale Române în timpul celui de-al doilea război mondial. Se află langă mănăstire, pe versantul unde se află şi chilia Sfântului Nicodim, la o altitudine de 350 m.

Această prezentare necesită JavaScript.

Columnele gigant din Steiul Coziei găzduiesc şi astăzi cuiburi de şoimi, şoimii de aici fiind folosiţi în vechime ca şoimi de vânătoare. Piatra tăiată sau piatra lui Iorgovan este un străvechi megalit „clasic”, cu trei funcţii practice: indică pasul Cerna – Jiu, deci trecerea spre Retezat, direcţia nord şi delimitarea a două zone de relief distincte: zona montană şi dealurile Podişului Getic.

Megalitul este legat şi de legenda lui Iovan Iorgovan. El ar fi fost tăiat în două de paloşul acestuia, ca probă de încercare a tăriei metalului, înainte de a tăia capetele balaurului.

Columna Furniei (Mama) este cel mai valoros simulacru megalitic. După istoricul Nicolae Densuşianu, interesanta figură arhaică prelucrată primitiv în stâncă, o reprezintă pe zeiţa mamă Bendis, a geto-dacilor. La gura peşterii de aici, spre Eroni sunt câteva columne calcaroase, greu accesibile care mai ascund câteva guri strâmte de peşteri.

Cheile Sohodolului de Izvarna sunt deosebit de spectaculoase, valea fiind îngustă şi adâncă, străjuită de calcare iar Cascada Pastravariei si Cascada Mânăstirii pot fi observate mai ales in anotimpul ploios când debitul acestora creşte considerabil.

Sunt doar câteva din locurile pe care le puteti vedea intr-o călatorie la pas prin tara castanilor.
Daca ai norocul să-l intalneşti pe profesorul Nicolae Tomoniu, cu siguranţă imaginea ta despre acest loc se va imbogătâţi cu veacuri de istorie, cu chipuri de oameni, care şi-au dedicat iubirea si piceperea locurilor unde s-au născut sau care i-au adoptat.

Ai afla atunci că regele Mihai venea la Tismana, prilej de a se organiza parade ale portului popular, concursuri de frumusete si alte manifestari culturale. Ai afla că pe aceste meleaguri, pe la 1900, turismul era infloritor, localitatea fiind declarata zona climaterica, Valea Tismenii oferind liniste si aer curat.

Destinaţia zilei: „Ponoarele, locul unde pietrele nasc pietre”

Publicat de Stefania Grigore, 23 septembrie 2014, 20:41

Dacă ar fi să alegem împreună un loc pe care să-l vizităm în comuna Ponoarele din judeţul Mehedinţi , aş fi într-o mare încurcătură.

Cred ca mi-aş dori să mă multiplic şi să fiu în acelaşi timp in toate locurile minunate pe care natura le-a creat în acest loc în care Dumnezeu a biruit Diavolul şi le-a daruit oamenilor să se bucure.

Şi din fericire avem ce să vizităm aici. Venind dinspre Baia-de-Arama, îţi apar în faţă câmpurile ce par a fi cultivate cu pietre, cunoscute sub numele de câmpul de lapiezuri.

Câmpul de lapiezuri

La intrarea în comună, pe partea dreaptă, se află lapiezurile de la Brăzişori, prezentând forme masive şi rotunjite „căpăţâni de calcar ce seamănă cu nişte căpiţe”. Lapiezurile de pe Cornetul Mare au forme mai simple şi mai puţin spectaculoase.

Cele mai cunoscute şi mai interesante sunt lapiezurile din Dealul Peşterii care formează două câmpuri distincte: Câmpul Cleopatrei şi Câmpul Afroditei, numite astfel după cele două frumuseţi ale antichităţii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Podul lui Dumnezeu

Podul lui Dumnezeu sau Podul natural cum i se mai spune se află în centrul localităţii, în apropiere de primărie, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua Baia de Aramă – Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului.

El s-a format prin prăbuşirea peretelui superior al peşterii şi se impune în peisaj prin masivitate: 30 m lungime, 13 m înălţime, 22 m lăţime şi 9 m deschidere.

Această prezentare necesită JavaScript.

Este unul din cele trei poduri naturale din lume

Multe legende vorbesc despre cum s-au nascut Podul lui Dumnezeu si Lacul Zăton.
Una dintre ele spune că de mult aici locuia necuratul, chiar in peştera Ponoare. Săturându-se de răul pe care acesta îl făcea, oamenii i-au cerut lui Dumnezeu să-i scape de el. Astfel Dumnezeu a lovit cu palma tavanul pesterii şi acesta s-a prabusit peste intrare. Cu toate acestea, Necuratul a scăpat, ieşind pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre Lacul Zătonul Mare. Nervos, Aghiuţă s-a agăţat cu ghearele de vărful Dealului Peşterii, formănd şanţuri in calcar, locurile numite campiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Dracu s-ar fi urcat apoi pe Stanca Diavolului, loc de unde veghează la oamenii care intră in peşteră şi pe care uneori ii ineacă in Lacul Zătonul Mare.

Alte legende spun că podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodin să treacă spre Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, loc unde a vrut să construiască o mănăstire. Altele vorbesc despre faptul că ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmărea balaurul ce-i răpise măndruţa.

Legenda lui Nicodim chiar se potriveşte intr-o oarecare măsură. Călugărul Nicodim căuta cascada care i s-a arătat în vis, deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. S-a oprit la Ponoarele, la izbucul de unde izvorăşte acest părău, insă două familii l-au făcut să plece. I-au pus in traistă o găină tăiată şi un cuţit. Apoi l-au acuzat de furt. A trebuit să plece ruşinat de pe aceste meleaguri. A lăsat in urmă un blestem. Anume, ca apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o inghită pămăntul. Lucru care s-a şi intămplat. Asta pentru că de-a lungul ei s-au construit opt mori care au fost abandonate, iar in apă nu trăieşte nici o vietate. Apa este înghiţită la propriu de pămănt. Este înghiţită de peşteră, care o aruncă afară atunci cănd plouă îndelungat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul fantoma

Aşa s-ar fi născut lacul fantoma, cunoscut sub numele de Zatonul Mare, fenomen carstic ce prezintă particularităţi deosebite şi poate atinge dimensiuni impresionante, de aproape 2 Km şi o adâncime de 20 m în punctul maxim de la nivelul sorbului. El este mărginit de potcoava Dealului Peşterii, de Cracul Buicanilor, Cornetul Cujniţei, Dealul Băluţei şi Dosul Buseştilor pe care se văd urmele teraselor lăsate de nivelul schimbător al apelor..

Zătonul Mic se formează la nord-est de Podul lui Dumnezeu, în partea opusă Zătonului Mare, atunci când precipitaţiile sunt abundente, iar debitul pârâului care vine de sub Stei nu mai poate fi preluat de către sorb.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pădurea de liliac Ponoarele, cu o suprafaţă de 20 de ha, reprezintă o rezervaţie botanică şi are caracterul de unicat atât prin speciile floristice cât şi prin fauna specifică.

Pădurea poate fi admirată în deplinătatea frumuseţii sale, mai ales la începutul lunii mai, când devine un adevărat covor de flori de liliac şi frăsinică, un parfum îmbietor si cand are loc şi sărbătoarea liliacului, o manifestare folclorică de interes naţional, la care, în amfiteatrul natural al văii Prislopului, se întrec formaţii şi solişti de renume.

Această prezentare necesită JavaScript.

Peşterile Ponoarele si Bulba

Ca şi cum frumusetile de pe pamant nu ar fi fost suficient, călătorul împătimit poate să coboare în adancurile pesterii Ponoarele, în imediata apropiere a podului. Ea are o lungime de 734 m şi găzduieşte o colonie de lilieci protejaţi prin lege. E bine ca peştera să fie vizitată cu ghid şi echipament adecvat, ieşirea spre Zăton fiind foarte dificilă. Peştera Bulba, cunoscută şi sub numele de Peştera Mare sau Peştera de la Baia, se întinde de fapt sub teritoriul comunei Ponoarele, sub dealurile Brăzişori şi Cornet, pe o distanţă de peste 1.560 m lungime, avand galerii de o frumusete răpitoare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Curtea de Argeş

Publicat de Stefania Grigore, 22 septembrie 2014, 20:00

Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece:

Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari
Şi Manoli – zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de monastire
Şi de pomenire.

…..spune Balada Meşterului Manole, culeasă de Vasile Alecsandri , iar locul mânăstirii a fost gasit la Curtea-de Argeş, acolo unde a şi fost construit lăcaşul sfânt. Situat în partea de nord a județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeş, municipiul Curtea –de- Arges este înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș.

Locuri de vizitat

Curtea Domnească , ale cărei vestigii se află în centrul oraşului, Biserica Domnească, Biserica San Nicoară, Biserica Episcopală, Biserica Adormirea Maicii Domnului – Olari şi Biserica Sfântul Gheorghe sunt locuri pe care, dacă le veţi vizita, veti afla că istoria acestui pamânt a început la Curtea-de Argeş. În secolul al XIII-lea (1247), Curtea –de- Argeş a fost reşedinţa de scaun a voievodului Seneslau, al cărui fiu Basarab, a unit sub sceptrul său toate cnezatelor si voievodatele dintre Carpaţi si Dunăre intr-o singură ţara, Ţara Românească.

Această prezentare necesită JavaScript.

Biserica episcopală, cunoscută sub denumirea de Mănăstirea Curtea- de- Argeș, o ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1517), este caracterizată printr-un naos larg și turla înaltă deasupra naosului. Aici se găsesc mormintele regilor Carol I și Ferdinand I (împreună cu soțiile lor), iar in anul 2003 a fost repatriat si Regele Carol al doilea impreuna cu Elena Lupescu, aceasta fiind inhumata in cimitirul manastirii.

Legenda spune că Neagoe Basarab l-a angajat pe meșterul Manole să o construiască. Însă tot ceea ce clădea în timpul zilei, noaptea se dărâma. Într-o noapte, meșterul visă un înger ce îi spuse că trebuie sa își sacrifice soția Ana, pe care ar urma să o cladeasca în zidurile Mănăstirii. A doua zi când Ana a venit la Manole să îi aducă mâncare, a zidit-o, și astfel, Mănăstirea a putut să fie construita.

Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea Poienari

Un alt loc incărcat de istorie este Cetatea Poienari. Situată la 25 km de Curtea de Argeş, a fost fortificatăde Vlad Tepes in sec. XV şi se află in vârful Muntelui Cetăţuia, la o altitudine de 850 m, protejată de pante abrubte. Dacă doriti sa ajungeţi în acest„ cuib de vulturi al vitejilor de demult „, trebuie să urcaţi 1480 de trepte din beton care şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag.Cât curaj şi câta frumuseţe ni se dezvăluie de acolo de sus!

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Horezu , locul in care cântă doar Cocoşul de Hurez

Publicat de Stefania Grigore, 21 septembrie 2014, 20:00

Aflată pe drumul sării care „pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos şi continua către Slatioara şi ajungea la Cerneşti”, dar şi pe traseele de transhumanţă şi pe drumurile haiducilor, localitatea Horezu din judeţul Vâlcea devine , în timp, un loc prielnic dezvoltării unui târg, unde oamenii din zonă făceau schimburi comerciale.
Oierii vindeau lână și brânză, cumpărau cereale și produse de băcănie. Olarii vindeau produse ceramice necesare în gospodăriile rurale și-și luau hrană.

Mânăstirea Hurez

Tot aici domnitorul Constantin Brâncoveanu construieşte o mânăstire care poate fi considerată sinteza artei si maiestriei poporului român. Construcţia manastirii s-a facut in perioada 1690 -1693,iar târnosirea in 8 septembrie 1693. Manastirea Hurezi (satul Romanii de Jos) este cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Ţara Românească, monument UNESCO, cu biserica Sfinţii Impăraţi Constantin si Elena (1690-1693) cu remarcabile picturi murale (tabloul votiv) si cu mormântul gol al ctitorului. În incinta mânăstirii se afla o moară de apă, tot aici existând ateliere de prelucrare artistică a lemnului.

Muzeul Bisericesc al Manastirii Horezu cuprinde piese de artă medievală, ţesături si carţi vechi. Aceste exemplare provin din biblioteca mânăstirii inţiata de Constantin Brâncoveanu, care avea una din cele mai valoroase colectii de carte ale timpului sau. Deasupra intrării in bibliotecă scrie si astazi in greceste “Biblioteca de hrană dorită sufletească, această casă a cartilor, iubire pre inţeleapta imbelşugare, in anul 1708″, scrisă de arhimandritul Ioan.

Oltenia de sub munte

Trebuie să recunoaştem că şi locul unde este asezată localitatea contribuie la renumele său si oferă posibilitatea celor care o vizitează sa se bucure de toate frumuseţile pe care natura le ofera. Horezu este si punctul de plecare intr–o călătorie prin “Oltenia de sub Munte”, în aşa fel incât traseele turistice pe care vi le imaginaţi să vă ajute să descoperiţi locuri minumate. Printre ele se numara şi Parcul National Buila Vanturariţa.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cocoşul de Hurez

Dar simbolul hurezenilor este, fără indoială Cocoşul de Hurez , care, prin frumuseţea sa artistică, a transormat numele în renume. Într-un renume internaţional pe care ceramica din Horezu l-a căpătat şi datorită Târgului de ceramică Cocosul de Hurez.

Povestea Târgului începe în vara anului 1971, iar din 1974 (a IV-a editie), Târgul este aşezat în vatra lui firească, la Horezu, locul unde se desfăşoară – Parcul de la stejarii seculari , în prima săptămâna din luna iunie si durează trei zile.

Printre meşterii populari veniţi la târg din toată ţara se numără şi reprezentanţi de seamă ai ceramicii de Horezu: Eufrosina Vicşoreanu, Dumitru Mischiu, Costel si Ionel Popa, Bascu Mihai, Frigură Viorel si multi altii.

Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Există și două culori specifice zonei: roșul și galbenul de Horezu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Mogoșoaia, diamantul Munteniei

Publicat de Stefania Grigore, 14 septembrie 2014, 20:30

Asa incepe România noastră, a celor din Muntenia.
Cu un domn luminat, Constantin Brâncoveanu, și cu visul său de a clădi o tară crestină, independentă și frumoasă.

Misterul palatului Mogoșoaia începe cu..începuturile.
Data exactă la care au pornit lucrările de construcție ale palatului este necunoscută, singura informație rămasă peste timp fiind aceea că încă din 1681 Constantin Brâncoveanu cumpăra pământ în zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Istoria palatului pare un adevarat dans al cavalerilor, cu sperantele lor, cu dorinta de a aduce binele pe aceste meleaguri, cu imprejurarile istorice defavorabile si cu puternica Semiluna turceasca amenintand fragila tara ce se construia cu atatea framantari…
De fapt, Mogosoaia inca ne arata cum a fost urcarea spre lumina a neamului romanesc.

Domnitorul român s-a bucurat relativ puțin de bijuteria ctitorita, numai 12 ani, pentru că în 1714 Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreuna cu întreaga să familie, toată averea lor fiind confiscată de otomani iar palatul transformat în han.

Acesta este momentul în care în istoria domeniului Mogoșoaia își face apariția o altă celebra familie în istoria acestui neam, Cantacuzinii.
Domnitorul Ștefan Cantacuzino îl răscumpăra de la turci și îl încredințează marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului.

Din păcate frământările prin care trece palatul nu se încheie, domeniul Mogoșoaia urmând să fie devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, motivul invocat fiind acela că marele ban Nicolae Brâncoveanu ținuse partea rușilor în conflict.
O nouă distrugere a palatului, (a câtă oare?), a avut loc cu ocazia Revoluției din 1821 când ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Brașov și clădirea a fost ocupată de panduri.

După 1832, palatul intră în administrarea familiei Bibescu.
Vreme de opt decenii domeniul decade, Martha Bibescu fiind cea care își asumă proiectul monumental de renovare a domeniului începând cu anul 1912.

Pentru cei interesați de istoria domeniului Mogoșoaia devine clar că fiecare figură istorică ce a deținut într-o formă sau altă palatul nu s-a rezumat la a locui aici…Mogoșoaia a devenit un simbol transmisibil, simbol permanent îmbogățit ce cei ce l-au avut în posesie.

Din păcate în timpul Primului Război Mondial lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urmă bombardamentelor germane.
IŽn perioadă ocupației germane a Bucureștiului și a sudului României, prințesa Martha Bibescu a rămas în Capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria și locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în țara după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărțile pe care le-a scris.
Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însa, pâna în 1935.

Această prezentare necesită JavaScript.

De altfel, de numele Marthei Bibescu se leagă una dintre cele mai strălucitoare perioade prin care a trecut domeniul Mogoșoaia.
De la Regina Elisabeta până la scriitorul Antoine de Saint Exupery, autorul „Micului Print”, au participat la întâlnirile Marthei Bibescu și au rămas fascinați de bogăția istorică și culturală a acestui diamant al Munteniei.

După 6 martie 1945, moșia a fost naționalizată forțat de guvernul comunist, Martha Bibescu obtinând de la autorități declararea că monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deținea.
Prințesa a plecat însa definitiv din țara în septembrie 1945, lasând palatul fiicei sale Valentina și soțului ei, Dimitrie Ghika-Comanesti.
Tocmai acest motiv, al continuității istorice și culturale a moștenirii brâncovenești vreme de trei secole este un exemplu unic în zonă de Sud-Est a Europei:

In 1949, palatul a fost și el naționalizat, Valentina și Dimitrie Ghika-Comanesti fiind arestați.
Pâna în 1957, clădirea a fost devastată și devalizată, colecțiile de artă fiind furate și dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secției feudale a Muzeului Național de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.

Această prezentare necesită JavaScript.

IŽn prezent, la Palatul Mogoșoaia pe lângă Muzeul de Artă Brâncoveneasca se construiește un auditoriu în care se vor regăsi puținele bucăți de sculptură salvate din fața tavalugului demolării comuniste a Mănăstirii Văcărești:

Această prezentare necesită JavaScript.

Plimbandu-te prin palat vezi usi din spatele carora te astepti sa apara oricand o domnita zambitoare sau un boier preocupat de mersul vremurilor, cobori in tuneluri cu scari misterioase ce te indeamna sa te intrebi la ce-au servit si te simti transpus in vremuri de mult apuse care ti-au lasat tie, calatorului de peste timp, o mostenire…Romania…crestina…independenta…si mai ales frumoasa…precum Mogoșoaia…

Asculta povestea palatului Mogoșoaia:

[su_gmap width=”800″ address=”44.5277,25.9927″]

Referenți științifici:
Doina Mândru, Director Artistic al Centrului de cultură Palatele Brâncovenești
Adrian Majuru, Istoric, Director al Muzeului Municipiului București
Foto:
Anca Chițoran
Vicențiu Andrei
Voice-over:
Andrei Purcărea

Destinaţia zilei: Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa, minunile din Caraş-Severin

Publicat de Stefania Grigore, 11 septembrie 2014, 21:00

Ochiul Beiului – O beţie de culori!

Dacă ajungeţi în judeţul Caraş-Severin, în Cheile Nerei nu puteţi să rataţi Ochiul Beiului. Acesta este situat în mijlocul unei frumoase păduri virgine, printre ultimele din Europa, mai exact în Parcul Naţional Cheile Nerei -Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, un loc unde se aude doar ciripitul păsărelelor şi clipocitul apei. Cu o suprafaţă de mai puţin de 300 mp şi o adâncime de aproape 4 metri, lacul de provenienţă carstică nu îngheaţă niciodată, nici măcar iarna. Şi asta datorită izvorului care împrospătează mereu apa şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 grade pe tot parcursul anului. Aici îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare, care nu îşi mai continuă călătoria către ţările calde.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul este monument al naturii, de o frumuseţe ireală. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă păstrăvii, care înoată pe fundul stâncos al lacului. Ochiul Beiului este oglinda cerului şi a pădurii din jur, semănând cu un ochi mare. Dacă vă opriţi în loc şi în priviţi câteva clipe o să aveţi impresia că atingeţi bolta cerească. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea în timpul zilei şi în funcţie de vreme, de la albastru deschis până la verde închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta.

Tradiţia spune că lacul ascunde multe mistere, care sunt alimentate mereu de lacrimile unui bei, de unde şi numele. Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă, care avea un fiu de o frumuseţe rară, cu ochii albaştri şi expresivi, încât dacă te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Acesta obişnuia să meargă la vânătoare în pădurile seculare. Într-o zi el s-a întâlnit cu o frumoasă fată de cioban, care era cu oile la păscut şi de îndată ce privirile li s-au intersectat, s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. Se spune că atunci când tatăl beiului a aflat că fiul său iubeşte o fată de valah, a trimis un călău să o omoare. Tânărul a găsit-o pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfârşit de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul turcoaz şi cristalin precum ochii şi sufletul lui.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum ajungi?

Dacă vii dinspre Reşiţa trebuie să treci prin Oraviţa, Răcăşdia, Ciuchici şi apoi Potoc, după care încă 3 km până la Podul Beiului şi gata asfaltul. Aici se virează la stânga, pe un drum de ţară accesibil cu maşina. Odată ajunşi la pescărie, până la lacul Ochiul Bei mai aveţi aproximativ 30 de minute de mers pe jos prin pădure, iar câteva sute de metri mai sus este cascada Beuşniţa.

Destinaţia zilei: Cheile Nerei – un colţ de paradis

Publicat de Stefania Grigore, 10 septembrie 2014, 22:04 / actualizat: 11 septembrie 2014, 15:49

Sunt puţine locurile pe care dacă le vezi o dată, îţi imprimă dorinţa de a le vedea din nou. Un exemplu sunt însă cele mai lungi şi mai spectaculoase chei din România – Cheile Nerei. Un loc plin de mister, pericol şi de o frumuseţe fără egal.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cheile Nerei, arie protejată de interes național, sunt parte a Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa şi se întind pe o distanţă de aproximativ 22 km, de-a lungul râului Nera, între localităţile Sasca Montană şi Şopotu Nou. Pereţii se înalţă până la 200 de metri, apa Nerei şi a afluenţilor săi a săpat şi a format în rocă lacuri, canioane, peşteri şi cascade impresionante. O potecă turistică marcată le străbate, dar parcurgerea lor necesită traversarea râului Nera prin apă. Nu trebuie să fii alpinist cu experienţă ca să te încumeţi să străbaţi Cheile Nerei, dar trebuie să ai un minim de condiţie fizică.

Intrarea în Cheile Nerei se face pe la Şopotul Nou, iar în primul sector sunt brăzdate pe alocuri, de ogoarele localnicilor. Apoi, valea se strâmtează treptat, calcarul înlocuieşte granitul, iar pereţii stâncoşi strâng tot mai mult apele râului Nera. După aproximativ 4,5 km, aproximativ o oră jumătate de mers pe jos, se ajunge într-o poiană plină de farmec, Poiana Meliugului. Aici se află unul din reperele turiştilor care vin în chei –“Sălaşul lui Trifu”, de unde şi a doua denumire a locului –“Poiana lui Trifu”, cum îi spun localnicii. La intrarea în poiană se aude cel mai frumos şi mai puternic ecou din lume. Este cea mai mare poiană din chei, lungă de aproape 1 km, la capătul căreia se află “Moara lui Utan”, soră cu morile de apă de la Rudăria. La ieşirea din poiană, emoţiile devin din ce în ce mai profunde, deoarece trebuie traversată o punte de bârne. După jumătate de kilometru se ajunge la Lacul Dracului, ascuns de malul Nerei. Dacă nu sunteţi atenţi există riscul să treceţi de el.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lacul Dracului este un ochi de apă de o frumuseţe plină de mister, care intră într-o pâlnie de piatră şi cu boltă de stâncă deasupra. El s-a format în ziua când tavanul peşterii, între pereţii căreia este cuprins lacul, inițial subteran, s-a prăbuşit. De pe malurile înalte şi stâncoase putem privi în jos spre lac ca într-o fântână fără fund. Deşi are o adâncime de 9.3 m, sătenii spun că lacul nu are fund, pentru că apele Nerei alimentează lacul printr-o galerie înecată a peşterii. Jocul de culori şi reflectarea pădurii de deasupra în oglinda apei lacului, răsplătesc efortul făcut pentru a ajunge aici. Liane şi curpeni coboară spre apă îmbrăţişând pereţii. Ochiul de apă limpede îşi schimbă mereu culoarea, de la verde-albăstrui la bleumarin închis.

Această prezentare necesită JavaScript.

După un popas la Lacul Dracului şi după ce vă reîncărcaţi bateriile, drumeţia continuă… se revine în punctul numit “La scaune”, de unde se intră în sectorul al doilea al Cheilor Nerei – cel mai spectaculos. Pe parcursul celor 13 km veţi întâlni la tot pasul multe forme carstice de o frumuseţe unică. În scurt timp se ajunge la cel mai puternic şi mai scurt izbuc de pe chei“Izbucul Iordanului”. Apele izvorului ţâşnesc cu putere de la bazele stâncii şi se varsă la câţiva metri de Nera. Locul este minunat pentru odihnă şi pentru a potoli setea. De aici începe “Poiana Alunilor”, după care cheile devin tot mai sălbatice, iar traseul continuă pe cărarea săpată în stâncă prin truda omului. Urmează locul numit “La cârlige”, după care se ajunge la un superb loc de belvedere. După alţi 9 km de mers pe jos se observă“Cantonul Damian”, un punct de reper pentru orice turist. Se poate campa cu cortul şi rămâne peste noapte, sau drumeţia poate continua pe un drum forestier. Dacă timpul vă permite se pot vizita numeroase obiective: “Peştera Rolului” –locul unde se refugiau haiducii din Caraş-Severin din faţa poterelor turceşti şi austriece, fosta fortificaţie medievală – turnul mare a lui Alibeg, Sfinxul Nerei şi multe altele. În final, poteca duce la o punte suspendată pe cabluri, un loc unde valea se lărgeşte şi pe drum pietruit se ajunge în Sasca Română, unde “excursia” se încheie.
Acesta este doar unul din trasee, însă posibilităţile sunt multiple, la fel de inedite şi spectaculoase şi care permit şi vizitarea altor locuri.

Dacă doriţi să vă potoliţi setea de adrenalină, puteţi face rafting pe Cheile Nerei. Este un mijloc excelent de relaxare, dar şi o distracţie de neuitat, la fel ca şi tiroliana.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă vă hotărâţi să vizitaţi Cheile Nerei, trebuie să ştiţi că aveţi nevoie de un echipament adecvat: bocanci, sandale, pelerină de ploaie, lanternă, apă, mâncare şi o hartă a cheilor. Nu se fac serbări câmpeneşti, nu se poluează în niciun fel. Aşadar fără muzică, strigăte, țipete, claxoane, fluierături şi fără gunoaie aruncate la întâmplare. Încă o precizare, toţi vă vor speria că sunt vipere, însă atâta timp cât se păstrează distanţa nu există niciun pericol. Dacă o vedeţi din timp nu sunt probleme. De aceea este bine să testaţi terenul cu băţul. Trebuie să fiţi atent la picioare.

Destinaţia zilei: Nestematele pământului din „Casa binelui” de la Ocna de Fier

Publicat de Stefania Grigore, 9 septembrie 2014, 20:30

Vă invităm astăzi în “Casa binelui” de la Ocna de Fier – primul muzeu particular de minerale estetice din țară, fondat de mineralogul Constantin Gruescu”, a cărui faimă a trecut demult graniţele Banatului şi ale României. Pasionat şi autodidact, Gruescu a pus bazele muzeului în propria locuinţă din Ocna de Fier în anul 1954.

Această prezentare necesită JavaScript.

O altă atracţie este cuarţul roz de ocna de Fier, care alături de două ametiste violet şi un citrin galben întregesc paleta coloristică a „buchetului de flori de mină”. Fiecare exponat are o poveste, cum este cea a cuarţului din trei generaţii cu puteri vindecătoare. Venerabilul colecţionar spune că dacă te apropii cu mâinile la câţiva centimetri de acest cristal simţi o răcoare, apoi nişte înţepături – prin energia pozitivă pe care o emană. Dacă în acest moment îţi pui o dorinţă, ea se va îndeplini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Spre deosebire de regina Olandei, Elena Ceauşescu a făcut o criză de isterie şi a trimis înapoi bolul cu un cuarţ roz. De fapt, energia benefică a pietrei a respins caracterul malefic al Elenei Ceauşescu.

Stând lângă pietrele limpezite de timp ale celui mai mare colecţionar din România, tehnicianul minier Constantin Gruescu, vă veţi simţi mai tineri, mai curaţi, mai sănătoşi, iar după un timp, cu siguranţă vi se va face dor de cristale şi veţi reveni.

Destinaţia zilei: Gărâna, Trei Ape şi Crivaia – trei refugii stilate în inima Semenicului

Publicat de Stefania Grigore, 8 septembrie 2014, 20:55

Gărâna – un soi de paradis

Aşa este caracterizat cel mai cunoscut sat de vacanţă din Banat. Aşezat pe o munchie de deal, la 935 de metri altitudine, într-un peisaj dominat de silueta Semenicului, Gărâna, sat cunoscut odinioară sub denumirea Wolsberg, se remarcă prin arhitectura specifică satelor de munte germane.

Această prezentare necesită JavaScript.

Localizare: Satul Gărâna aparţine de comuna Brebu Nou, judeţul Caraş – Severin, la 35 km de Reşiţa. Din Reşiţa se merge pe DJ 582 ce urca spre Semenic. Trecem prin localităţile Secu (a nu se confunda cu lacul de acumulare Secu care este în alta direcţie), Cuptoare, Văliug, apoi ajungem în Pasul Prislop, de unde ne continuăm drumul spre Gărâna.
Coordonate GPS: N45 13.382 E22 05.025

Lacul Trei Ape – izvorul Timişului
La doar 5 minute de Gărâna găsim cel mai înalt lac de acumulare din masivul Semenic. Lacul, cu o suprafaţă de 45 de hectare, este format prin bararea a trei pâraie de munte (Brebu, Grădiştea şi Semenic) care se întâlnesc aici pentru a da naştere râului Timiş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe lacul Trei Ape se pot practica sporturi nautice (plimbări cu barci şi hidrobiciclete). Desigur, poţi practica şi foto turism, aproape involuntar, pentru că peisajele sunt superbe. Pădurile de brazi învăluie ca o coroană lacul şi de multe ori, albastrul cerului se confundă cu apele staţiunii. De asemenea, dacă eşti un ciclist pasionat, ai putea face un traseu cu bicicleta în zonă. Din staţiune pleci spre Brebu Nou, apoi faci dreapta, către digul lacului Trei Ape. După ce traversezi digul, vei intra pe un drum forestier, ce merge pe marginea lacului prin padure, până când lacul se termină şi drumul coteşte brusc spre dreapta începând să urce. Din acest punct vei avea parte de o urcare destul de susţinută, pe serpentine, de aproximativ o oră şi jumătate. După ce vei ajunge la un canton forestier, vei cobori uşor şi vei ajunge, în maxim jumătate de oră, la cantonul Murgila. De aici poţi ajunge la cantonul Prislop, sau poţi merge direct către Gărâna, urmărind marcajul turistic. Distanţa este de 15 kilometri, diferenţa de nivel se ridică la 100 de metri, iar durata este de 4 ore.

Localizare: Staţiunea Trei Ape se află în comuna Brebu Nou, judeţul Caraş – Severin, la 37 km de Reşiţa.
Ajungeţi la Trei Ape urmând DJ 582 pe ruta Reşiţa-Văliug-Gărâna. După ce am trecut de această localitate mai parcurgem 3,5 km până la intrarea în staţiune. Există şi o variantă mai scurtă pentru cei care vin dinspre Bucureşti: pe DN 6 Caransebeş – Slatina Timiş, apoi urmaţi DJ 582 Brebu Nou – staţiunea Trei Ape.
Coordonate GPS: 45.218226, 22.141346

Crivaia – locul ideal pentru recreere, agrement, drumeţii montane sau sporturi extreme
Dacă altitudinea de 850 de metri a staţiunii Trei Ape vi se pare prea mare, putem coborî vreo 200 de metri, la poale de Semenic şi ne oprim în staţiunea Crivaia. Ascunsă de mai bine de 200 ani în mijlocul pădurilor bogate, aşezarea este de un pitoresc spectaculos în muntoşii bănăţeni.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici vin iubitorii de natură, dar şi turiştii care iubesc viaţa de club în regim outdoor. Toată vara, pe malul lacului Gozna au mixat, pentru mii de tineri, cunoscuţi Dj din ţară, dar şi din străinătate. Totuşi, cei care vin pentru relaxare au alte opţiuni: perimetrul din jurul acestei aşezări turistice abundă în păduri, lacuri şi peşteri, parcă virgine prin frumuseţea lor naturală.

Localizare: Staţiunea Crivaia aparţine de comuna Văliug, judeţul Caraş-Severin şi se găseşte la 30 km faţă de municipiul Reşiţa; se ajunge pe DN 58 Caransebeş – Reşiţa, apoi pe DJ 582, spre staţiunea Crivaia.
Coordonate GPS: 45.199881, 22.013692

Destinația zilei: Cea mai frumoasă cale ferată istorică din Banatul de Munte: Oraviţa-Anina

Publicat de Stefania Grigore, 7 septembrie 2014, 22:03

Semmeringul bănăţean – un monument cultural unic în România
Linia ferată Oraviţa-Anina este a cincea cale ferată de pe teritoriul României, respectiv prima cale ferată montană şi cea mai frumoasă. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România, precum şi o realizare tehnică deosebită. A primit supranumele de „Semmeringul bănăţean” fiind construită doar câţiva ani după faimoasa cale ferată „Semmeringbahn” din Austria. Acestea sunt date pur istorice, care, la o primă vedere nu spun nimic despre experiența antrenantă de a călători de fapt pe acest traseu. Orice pasionat de trenuri cât şi iubitorii de excursii montane ar trebui să parcurgă acest traseu măcar o dată în viaţă.

Această prezentare necesită JavaScript.

De mai bine de un secol şi jumătate, de când a plecat primul tren de marfă, de la Oraviţa la Anina, relevând calităţile de necontestat ale inginerilor constructori din secolul al XIX-lea, o nouă generaţie, reia acum, într-o formă modern, această călătorie, nu numai cu scopul de a o readuce în actualitate ci pur şi simplu de a o retrăi la pulsul momentului.

O zi însorită de toamnă, face posibilă această călătorie căci în acest anotimp impactul vizual este cel mai de esenţă. Începem fascinanta călătorie pe calea ferată Oraviţa-Anina chiar în momentul în care păşim pe peronul primei staţii CF din România, gara Oraviţa, amenajată la 1847. De pe peronul, aflat la etajul clădirii care o găzduieşte, care prin lipsa forfotei aminteşte de atmosfera gării unui oraş de munte din anii 30, ne cumpărăm tichetele şi plecăm printre celelalte vagoane garate în triaj în căutarea garniturii special destinate călătoriei către Anina. În timp ce ne căutam locurile şi aşteptam cu răbdare, pe banchetele din lemn într-unul din cele două vagoane ataşate unei locomotive Diesel moderne, fluierul scurt al impiegatului de mişcare, ne-ai mai rămas la dispoziţie câteva clipe să admirăm zona prin geamurile mici ale vagonului, care se deschid doar pe lăţimea de-o palmă. Pe dreapta se poate admira panorama Văii Caraşului, iar pe stânga tot mai aproape Munţii Aninei, pe care îi vom înconjura refăcând virtual traseul căii ferate montane. La ora 14:50 fix, în urma unui semnal acustic scurt, garnitura se pune în mişcare. Locomotiva “STEYERDORF“ de altă dată construită în anul 1862 la Viena a fost înlocuită cu o locomotivă DIESEL pe ecartament normal, fabricată la Reşiţa în anii 60, însă care păstrează multe din vechile tehnici de conducere, în special în ceea ce priveşte viteza de deplasare şi înscrierea milimetrică în curbele extrem de strâmte de pe traseu. Trenul părăseşte gara ca pe vremea bunicilor punându-se în mişcare înspre direcţia “Steirawald“ (Pădurea Steier). Nici o altă rută feroviară din ţară nu este aşa de bogată în construcţii arhitecturale atât de impunătoare. Traseul în lungime de 34 de kilometri având o diferenţă de nivel de 340 de metri, între punctul de plecare şi destinaţia finală, străbate 14 tuneluri săpate în stâncă, în lungime totală de peste 2.084 de metri, pe o distanţă de aproximativ 21de kilometri şi 10 viaducte însumând 843 de metri. Calea ferată şerpuieşte peste 10 kilometri de ziduri de sprijin clădite manual cu precizia tehnicilor constructorilor germani, peste 21,2 kilometri de coridoare cioplite în rocă şi de aproximativ 10 kilometri însumând o seamă de viaducte şi poduri peste văi adânci de 35 de metri.

Această prezentare necesită JavaScript.

În timp ce în urmă sunt lăsate zonele de şes şi o parte dintre podurile de dimensiuni mai mici, locomotiva se încumetă „să atace” curajoasă şi unul dintre cele mai impunătoare viaducte ale traseului şi anume „Racoviţă”, construit pe un tronson de curbă la stânga, având o lungime totală de 115 metri şi o înălţime de 27 construit pe piloni de piatră cu 11 deschideri egale între ele. Înspre Est – Nord – Est se întinde în zare minunata vale a Caraşului care de-lungul versanţilor înconjoară satul Brădişorul de Jos. Exact două minute avem la dispoziţie pentru a admira zona carierei Maidan şi a peisajului selenar oferit de munţii de steril de uraniu, în timp ce garnitura se pregăteşte, după un rulaj lent de aproape 6 kilometri de la Oraviţa, spre a înmagazina energie pentru a lua cu asalt o nouă porţiune în pantă din această rută. Prin geamurile ferestrelor vagonului în care soarele îşi reflectă lumina jucăuşă se pot vedea în vale, printre frunzele arămii ale toamnei, unduirile argintii ale pârâului Lişava.

45 de minute, adică exact 8 kilometri de drum parcurşi în acelaşi ritm monoton între cariera Maidan şi ceilalţi 12 până la halta Lişava. Ajunşi aici, doi – trei călători schimbă locurile prin coborâre respectiv urcare, salutându-se cuvincios. Sunt aceeaşi în fiecare zi. Trenul se pune din nou în mişcare. Tronsonul parcurs acum este poate unul dintre cele mai periculoase şi palpitante în acelaşi timp al rutei, este cum ar spune specialiştii în domeniu cireaşa de pe tort a circuitului montan. Panta devine tot mai abruptă, iar prăpăstiile se adâncesc în lateralele căii de rulare. Pe unele porţiuni, care se-ntind uneori pe lungimi de 500 de metri, sunt clădite ziduri de sprijin, cu înălţimi variabile de până la 60 de metri, care susţin drumul de fier. După alte câteva minute de drum se poate zări printre pomii legendarei păduri de pini albi, unică în România, considerată zonă naturală protejată, se ridică în zare impunătorul viaduct al Jitinului. Considerată cea mai grandioasă realizare a liniei de cale ferată Oraviţa – Anina, prin însăşi construcţia sa masivă din stâlpi, făuriţi din blocuri de piatră, poziţionaţi în arcuri de diferite raze pe înălţimi variabile de până la 32 de metri. Având o lungime de 131 de metri în prelungirea unei serpentine relativ înguste de 114 metri, viaductul permite prin traversarea sa accesul direct în pitoreasca vale a Jitinului. Privind în zare spre Nord – Est se pot vedea înălţându-se trei vârfuri muntoase cunoscute şi sub denumirea de “Cele trei surori“.

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătoria care în secolul al XIX-lea dura în jurul a patru ore de drum a atins performanţa de a fi redusă, în prezent, la aproape două. Trenul Banatului de Munte sau “Semmeringul bănăţean“, a ajuns celebru ca fiind al doilea din Europa, în folosinţă şi în zilele de astăzi, care circulă pe o rută montană, fiind cea mai veche cale ferată utilizată zilnic de peste 150 de ani din ţara noastră. Aceste performanţe industriale au stat la baza manualelor de specialitate în domeniul construcţiilor de locomotive semnate de francezul Ch. Couché şi au scris istoria căilor ferate române pe traseu montan.
Călătoria virtuală între Oraviţa şi Anina a fost un omagiu adus memoriei inginerilor constructori germani şi italieni care, bazându-se pe principiul mocăniţei cu tracţiune animală, « părintele « aşa-zisului Semmering Bănăţean, au reuşit în decursul a doar câţiva ani performanţe inegalabile într-ale tehnicii industriale ale acelor vremuri lăsând istoriei mărturii inegalabile.

Cum ajungi?
În Oraviţa se poate ajunge, fie cu trenul urmând ruta: Reşiţa – Berzovia – Fizeş – Tirol – Surduc – Răcăşdia – Oraviţa, fie cu orice alt mijloc de transport pe DJ 581 între Reşiţa – Grădinari şi Oraviţa. Traseul vizează 53,6 kilometri şi poate fi realizat în aproape 50 de minute. De-asemenea în oraşul Anina se ajunge urmând DN 58, peste comuna Caraşova, un drum de 34 de kilometri, parcurs în maximum 35 de minute.

Destinaţia zilei: Portul Constanța De la Kustendge la Carmen Sylva

Publicat de Stefania Grigore, 4 septembrie 2014, 20:30

Cu o istorie mai veche de 2.000 de ani, Portul Constanţa se recomandă ca cel mai mare port de la Marea Neagră şi al doilea ca importanţă din Europa. A fost construit după Războiul de Independenţă din 1878, odată cu primele preocupări pentru dezvoltarea economiei, în locul micului port oriental Kustendge, denumirea turcească a Constanţei, care era sub dominaţie otomană.

Regele Carol I a fost cel care i-a convins pe politicienii vremii de valoarea proiectului şi a pus piatra de temelie a portului de astăzi.

Povestea portului merge însă mai departe şi ajunge la inima soţiei sale, Regina Elisabeta, cunoscută şi sub numele de artist Carmen Sylva.
Pentru ea, marea însemna Constanţa şi locul unde se simţea acasă.Este şi motivul pentru care Carol I i-a construit un Pavilion Regal, botezat de ziarişti Cuibul Reginei.

Clădirea aducea mai mult cu o cabină a marinarilor, decât cu o locuinţă regală. Dar, Regina era fericită să poată privi marea şi să-i salute pe marinarii care ieşeau din port.Odată cu moartea ei, s-a stins şi viaţa din „Cuibul” său, care a fost abandonat, pentru ca mai târziu să devină Muzeul Portului Constanţa. Pentru marinari, Cuibul Reginei a rămas reperul, după care se ghidează la ieşirea din radă. Astăzi, în apropierea Cuibului Reginei se află portul militar Constanţa.

 La intersecţia rutelor comerciale din Europa şi Asia

Situat pe coasta vestică a Mării Negre, Portul Constanţa nu s-a zgârcit ca întindere şi măsoară 3.900 de hectare şi cuprinde trei subdiviziuni: portul maritim, cel fluvial şi cel militar.
Să le luăm pe rând, portul maritim are o capacitate de operare anuală de 100 milioane de tone și este deservit de către 140 dane funcționale, adică locul unde acostează navele.

Portul fluvial permite accesul oricărui tip de navă fluvială, barjă sau împingător, având o capacitate de operare anuală de 10 milioane de tone. În portul militar stau ancorate, când nu se află în nicio misiune, fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand, dar şi bătrânul submarin Delfinul, sătul de atâtea promisiuni că va mai fi vreodată funcţional. Accesul în portul militar este restricţionat. Turiştii şi localnicii pot vizita fregatele numai de Zilele Portului sau cu prilejul sosirii sau plecării unei nave militare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Spectacolul vapoarelor şi al sirenelor
Marea privită de pe digul de larg

Este bine de ştiut că Portul Constanţa poate fi vizitat. Oricine poate pătrunde în incinta celor 140 de dane cu autoturismul, contra unei taxe de 18 lei. Desigur, accesul este restricţionat pe cele mai multe dintre dane, pentru că aparţin unor operatori privaţi, dar pentru ochii curioşilor tot se găsesc câteva vapoare care pot fi admirate de la chei.

Portul Constanţa nu înseamnă însă doar nave şi Ziua Marinei Române, ci este un mic univers, care freamătă continuu, cu terminale de încărcare/descărcare, terminale de pasageri, macarale uriaşe, care operează neobosit şi faruri de intrare şi aterizare, de veghe în calea marinarilor.

O incursiune pe digul de larg este o adevărată aventură, care merită trăită cel puţin o dată în viaţă. Vorbim de circa 8 kilometri de beton care înaintează în mare, pe care îi poţi parcurge cu piciorul sau cu maşina. Dacă ajungi până la capătul digului de larg poţi spune că mergi în paralel cu vapoarele, le auzi sirenele şi simţi că eşti parte a ritualului de intrare sau de ieşire din port. Valurile se aud mai puternic, pescăruşii sunt mai aproape, iar bătăile inimii se confundă cu zbuciumul mării.

Destinaţia zilei: Gura Portiţei – Locul unde Dunărea se uneşte cu marea şi cerul

Publicat de Stefania Grigore, 3 septembrie 2014, 20:30

Gura Portiţei este în primul rând un sat lipovenesc, cu căsuţe cu acoperiş de stuf, vopsite în alb şi albastru. Este locul în care apele Lacului Goloviţa şi Marea Neagră comunicau odinioară printr-o breşă naturală, care ulterior a fost închisă şi a dat naştere unui lac închis. Acum este o fâşie îngustă de nisip, alb şi fin, care desparte Marea Neagră de Delta Dunării pe o distanţă de 4 kilometri.

Pe uscat şi pe apă

Ca să ajungi la Gura Portiţei trebuie să o apuci pe Drumul European 87, care leagă Constanţa de Tulcea şi să faci dreapta în comuna Baia, spre Jurilovca. Acolo, poţi să uiţi de maşină, ca să te îmbarci pe un vaporaş sau o şalupă, care te va duce până în inima satului lipovenesc.
Invitaţie la nisip neatins, freamătul valurilor şi călătorii în lotcă

Pe plajă sunt amenajate căsuţe din lemn, pentru turiştii care vor să adoarmă cu marea în urechi şi să audă zbuciumul scoicilor zdrobite de valuri. Nu există terapie mai bună pentru rănile sufletului, spun băştinaşii, lipoveni calzi, care pornesc zilnic, înainte de răsăritul soarelui, cu lotcile pe mare în căutarea peştelui. Liniştea absolută a plajei sălbatice doar pescăruşii şi valurile o mai pot tulbura. Dacă ajungi la Gura Portiţei nu trebuie să pierzi toată ziua la plajă, poţi încerca excursii în Delta Dunării, printre nuferi şi pelicani. Pe plaja sălbatică ai putea întâlni şi niscaiva broaşte ţestoase leneşe sau porci mistreţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Legenda locului unde a fost ascunsă lâna de aur

Legenda Argonauţilor, marinari de pe corabia Argo, spune ca Iason, fiul regelui din Tesalia, a rămas fără tron. Auzind că un rege foarte bogat de la poalele Caucazului se află în stăpânirea lânii de aur, Iason şi-a propus să meargă să o fure. Dar, odată ajuns acolo, Iason se îndrăgosteşte de Medeea, fiica regelui, care îi dezvăluie secretul pentru a reuşi să ia lâna de aur. După ce a pus mâna pe lână, a fugit şi a luat-o şi pe Medeea cu el. Legenda spune că aici este unul dintre locurile unde argonauţii au ascuns lâna de aur, Cetatea Argamum, localizată de istorici în apropiere de Gura Portiţei.

Orizontul care se topeşte în mare

Gura Porţiei este şi Mare, şi Dunăre, în acelaşi timp. După răsăritul soarelui, poţi urmări lipovenii care se întorc de la pescuit în lotcile tradiţionale, în care sare peştele proaspăt, ce încearcă să scape de gospodinele care i-au pus deja gând rău, cu parfum de saramură. Gura Portiţei este ţinutul sălbatic dintre Dunăre şi mare, care îşi îmbie vizitatorii cu o gură de aer proaspăt, o baie de soare, miros de peşte prăjit cu mămăliguţă la ceaun şi cele mai frumoase apusuri de soare.

Destinaţia zilei: Murfatlar, locul care vorbeşte despre sufletul dobrogenilor

Publicat de Stefania Grigore, 2 septembrie 2014, 20:30

Ce a fost mai întâi, vinul sau localitatea

Când auzi de Murfatlar, primul lucru care îţi vine în minte este vinul ghirghiuliu, adesea pomenit în cântecele nemuritoare ale Mariei Tănase. Dar, odată stabilit că avem de-a face cu cel mai important producător de vin din România, dăm la o parte vălul care ne tulbură vederea cu gândul la gustul bun al vinului dobrogean şi ne îndreptăm atenţia spre prima atestare documentară a localității cu nume de vin.

Murfatlar este numele dat localităţii din anul 1855, nume care s-a păstrat până în 1924, când s-a schimbat în Basarabi. Denumirea de Murfatlar vine de la cuvântul tătăresc “Murvet”, care se traduce prin ”om generos”. Aşezarea dobrogeană a fost mai întâi populată de o garnizoană turcească şi apoi de către tătarii aduşi din Crimeea. Gura lumii spune că, prin 1975, însuşi dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat schimbarea denumirii în Barasabi, pentru că pronunţarea numelui vechi îi prilejuia dificultăţi.

Prin podgoriile încărcate de culoare şi gust

Oraşul Murfatlar este renumit în ţară şi peste hotare pentru apreciatele sale soiuri de vin. Un alt punct de atracţie al oraşului îl reprezintă crama şi complexul de vinificaţie SC Murfatlar România SA.

Povestea renumitei podgorii începe pe locul actualelor plantaţii ale Staţiunii de Cercetari Viticole de mai bine de un veac. Istoricii scriau că prin 1887 s-a înfiinţat pe aceste locuri o pepinieră a statului, pe o suprafaţă de aproape 5 hectare, plantată cu arbuşti şi viţă-de-vie, plante care aveau rolul de a înlătura efectele secetei. Abia după 1907 cultura viţei de vie a fost mai bine organizată prin înfiinţarea primelor loturi experimentale.

Specialiştii vremii au plantat la Murfatlar 10 hectare cu soiurile franţuzeşti Chardonnay, Clairette, Pinot gris, Pinot noir, Folle blanche si Malvoisie. În zilele noastre, aproape că nu există turist care să nu fi trecut pragul cramei de la Murfatlar şi să nu fi degustat măcar unul din soiurile parfumate de vin.

Sub dealul de cretă
Bisericuţele misterioase

Nu departe de oraş se află complexul rupestru Basarabi-Murfatlar, alcătuit din camere şi galerii, toate săpate într-un deal de cretă. Complexul este situat în apropierea carierei de extragere a cretei de la Basarabi. A fost descoperit în 1957 în urma unor lucrări de extindere a zonelor de exploatare a cretei.

Unii istorici spun că acest complex ar fi adăpostit prima biserică şi primele chilii ale unei mănăstiri de pe teritoriul României.
Monumentele rupestre de la Basarabi-Murfatlar s-au dovedit a fi o excepţie în peisajul arheologic al zonei, care poartă o incontestabilă încărcatură mistică.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinaţia zilei: Munţii Măcin, aurul tulcenilor

Publicat de Stefania Grigore, 31 august 2014, 20:30

Priviţi de pe poteca ce şerpuieşte până spre cel mai semeţ pisc al său, Vârful Ţuţuiatu, care nu măsoară decât 467 de metri altitudine, sau din mijlocul unui lan parfumat de bujori, munţii Măcin se dezvăluie celui ce îi caută precum o carte, pe care o descoperi filă cu filă. Siluete abrupte ies din nord-vestul Dobrogei de Nord şi se recomandă ca cel mai vechi pământ al ţării. Geologii spun că lanţul muntos s-ar fi format la sfârșitul Paleozoicului. Ceea ce este unic aici şi reprezintă adevarata bogăţie a tulcenilor este unicitatea florei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Printre fluturi şi flori

În Munţii Măcinului au fost identificate peste 1.700 de specii de plante, care reprezintă aproape jumătate din flora României şi aproximativ 19% din cea europeană. Munții aceştia pitici, ale căror piscuri nu depăşesc 500 de metri, ascund plante și specii reprezentative pentru unitatea Platoului Dobrogean. Pădurea de fag și carpen dobrogean este unică în România, iar o specie rară este cea a clopoțelului dobrogean. Şi, poate ca o mulţumire pentru îndrăzneala florilor care reuşesc să îmbrace în fiecare an stâncile ursuze, în acest peisaj mai degrabă de stepă decât de munte, natura le-a dăruit nu mai puţin de 900 de specii de fluturi viu coloraţi. E de ajuns să-ţi imaginezi o zi însorită de vară, într-una din văile munţilor, care nici măcar nu-s greu de străbătut.

Istorie şi legendă

Căutătorii de bogăţii spirituale au la dispoziţie o salbă de mănăstiri: Cocoș, prima biserică ortodoxă din Dobrogea şi Celic Dere, supranumită “râul de fier”. La Niculițel, pasionaţii de istorie vor descoperi cel mai vechi așezământ paleocreștin din România şi pot afla legenda ultimului haiduc Vârlan sau chiar poveștile de dragoste ţesute în Cetatea Heracleea.

La pas prin Parcul Naţional Munţii Măcinului

Parcul Naţional Munţii Măcinului poate fi trecut cu piciorul, călare sau chiar pe două roţi. 6 trasee sunt identificate şi marcate corespunzător, care pleacă din Nord şi traversează culmea principală a Măcinului. Se practică cicloturismul, dar şi turismul ecvestru, chiar şi pentru cei mai neîndemânatici în ţinerea hăţurilor. Cramcea, Dealul cu drum şi Valea Vinului sunt trasee relativ uşoare, pe care cunoscătorii le recomandă ca destinaţie de vacanţă în orice anotimp. Este singurul parc naţional din Dobrogea şi, deşi se întinde pe o suprafaţă relativ mică, adună 70% din tipurile de roci cunoscute. Amatorii de senzaţii tari vor descoperi aici “Mecca” zborului cu parapanta din Dobrogea, pe vârful Priopcea. Parcul Naţional Munţii Măcinului a intrat în reţeaua europeană Natura 2000 şi promite să fie un loc numai bun de umblat pentru românii sau străinii amatori de aer proaspăt şi odihnă activă.

Destinaţia zilei: Bârsana, filocalie în lemn şi piatră

Publicat de Stefania Grigore, 28 august 2014, 21:00

„Locuri frumoase în România sunt multe, dar Raiuri numai câteva”, afirma, îndrăgostită de Maramureş, etnologul Irina Nicolau. Dar, ca să devină Rai, locul pretinde o consacrare. Iar această consacrare, pe Valea Izei, e dăltuită în lemn şi piatră şi poartă numele Bârsana: mănăstirea Bârsana.

La 22 km sud-est de municipiul Sighetu Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana spre Strâmtura, pe partea stângă a şoselei, sus în vârful dealului, înconjurat de livezi, se înalţă mândru către cer, complexul monahal Bârsana, aparţinând Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. Vatră monahală datând de peste 600 de ani, mănăstirea de la Bârsana are o istorie greu încercată.

Scurt istoric
Documente din sec. al XIV-lea atestă două vatre monahale la Bârsana, la 8—9 km una de cealaltă: una pe Valea Slatinei, iar alta pe dealul Humâna, care astăzi se numeşte Valea Hotarului. Tradiţia spune că mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, fiind distrusă de uniaţi, odată cu alte mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.

Începuturile vieţii monahale în sihăstria de pe Valea Slatinei nu sunt foarte exacte, se pare că au avut loc în sec. al XIII-lea sau, poate, chiar la începutul sec. al XIV-lea. Cert este, însă, că aici s-au adunat călugări şi fraţi, care au ridicat mai multe chilii şi o biserică din lemn şi astfel, modesta sihastrie, devine mănăstire.
Dar, pentru că mănăstirea era izolată, ridicată departe de localitate, undeva pe un deal, iar accesul implica traversarea râului Iza (care nu dispunea atunci de o punte de trecere) şi a unei păduri de foioase, se hotărăşte mutarea Mănăstirii din Valea Slatinei, undeva în dreapta Izei, în locul care se chema în sec. al XIV-lea, Podurile Strâmtorii şi care devine ulterior cunoscut ca şi Podurile Mănăstirii.

Mutarea mănăstirii a fost hotărâtă de Balcu Vodă, ultimul mare voievod al Maramureşului. Graţie donaţiilor făcute atât de voievod cât şi de boierii din sat, aceasta a putut fi numită, pe drept cuvânt, mănăstire voievodală. Mai mult, devine vatră de spiritualitate românească, deţinând cărţi de slujbă şi învăţătură, din care învăţau preoţi, cantori şi zugravi.

În perioada 1735—1740, reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului a fost la Mănăstirea Bârsana. În 1791, însă, mănăstirea este desfiinţată iar călugării se refugiază la Mănăstirea Neamţ. Bârsănenii mută, în anul 1806, mănăstirea chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea şi azi. Odată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat şi stăreţia.

“Vis-à-vis de istoria vechii mănăstiri, părinţii de atunci au trăi vremuri nu tocmai uşoare. Li se cereau acte de credinţă, de propovăduire, de mărturisire. Dumnezeu ştie, poate pământul este încercat cu sfinte moaşte. Cred că sfinţenia locului îşi trage seva şi de acolo, din trecut”, afirmă ghidul nostru, Maica Macrina.

Un trecut care renaşte în anul 1991, când, pe locul istoricei mănăstiri, Înalt Preasfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a îngenuncheat şi s-a rugat dânc, exprimându-şi convingerea că aici se va ridica o nouă mănăstire. Odată cu piatra de temelie pusă ansamblului monahal, 30 iunie 1993, noua mănăstire primeşte hramul „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”.

Această prezentare necesită JavaScript.

12—cifra desăvârşirii

De atunci, ansamblul arhitectural s-a îmbogăţit cu 12 obiective, clădiri, de care sunt responsabile 12 măicuţe. Poate că nu întâmplător, acest 12, cifră a desăvârşirii, a ordinii în spaţiu şi timp, este cel care guvernează aşezământul monahal. Nimic nu este construit întâmplător, toate cele 12 „ţipurituri” în lemn şi piatră concentrează întreaga artă a cioplitului, în care regăsim arborele vieţii, funia răsucită şi soarele, viaţa şi desăvârşirea. Nicăieri altundeva, drumul spre nemărginire nu pare atât de simplu ca aici, în echilibrul arhitectural şi spiritual al Bârsanei şi în blândeţe a vorbei, ca şi cea rostită de maica Macrina:

“Fiecare se raportează la loc în funcţie de scopul cu care vine. Pentru grupurile de credincioşi, obiectivul principal rămâne Sfânta biserică. Grupurile de turişti străini, să zicem aşa, se axează pe ceea ce încântă ochiul, privirea, auzul. Dar ceea ce aud exprimându-se din ce în ce mai des, este ideea de linişte. E mare lucru ca această mănăstire să poată transmite această stare.”

O linişte pe care o simţi imediat cum treci de poarta maramureşană sculptată în lemn de stejar de către meşterii tradiţionali locali, pe care stă scris: “Aceasta nu e alta, fără numai Casa lui Dumnezeu, aceasta e Poarta Cerului”. (Facere 28, 17).

Un spaţiu conceput cu har de către arhitectul Dorel Cordoş şi îmbogăţit cu simţ artistic, echilibru şi rigoare, de către maica stareţă Filofteia. Un proiect care cuprinde Biserica în stil maramureşean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa artisitului, Casa duhovnicului, Arhondaricul, Praznicarul cu trapeza, Muzeul de icoane şi carte veche Gavril de Bârsana, turnul clopotniţă şi Poarta maramureşană.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă primăvara şi vara, ochii vizitatorilor sunt atraşi de imaginile picturale oferite de florilele şi aleile îngrijite de către fiecare măicuţă în parte, toamna şi iarna e linişte, pentru că măicuţele se refugiază în atelierele de lucru, unde realizează covoare tradiţionale, vopsite, conform tradiţiei maramureşene, în culori naturale obţinute din plante; sau confecţionează costume populare, cu opinci, cămeşi, zadii sau zgărdane din mărgele; ori le găseşti în atelierul de pictură, ce se doreşte a deveni o şcoală de pictură specifică Mănăstirii de la Bârsana.

Lumina…familia…

Dar, ceea ce nu vom putea curpinde niciodată în cuvinte, oricât de mult am vorbi sau scrie despre Mănăstirea Bârsana, este Lumina…cea care se vede şi se simte aici, în spaţiul sacru din vârful dealului. Sublimul, nepământesc parcă şi Permanenţa, aduse pe pământ de turlele ansamblului architectural, axis mundi între Cer şi Pământ. Şi toate astea, pentru ca omul să vadă şi să creadă!

Această prezentare necesită JavaScript.

Se spune că lângă noi, există locuri binecuvântate, locuri în care Dumnezeirea coboară pe Pământ, dând sens veşniciei şi consistenţă credinţei. Locuri în care prezentul se închină în faţa eternităţii, dând viaţă existenţei noastre. Un asemenea loc este mănăstirea Bârsana, un Rai în inima Maramureşului.

Mănăstirea Bârsana – Localizare şi căi de acces

Mănăstirea Bârsana-Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, este situată la 22 de km sud-est de municipiul Sighetu Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana, la kilometrul 17 al Drumului Judeţean 186.

Pentru cei care doresc să călătoreasca cu trenul, cea mai apropiată staţie CFR, este Sighetu Marmaţiei.

Destinaţia zilei: : Cetatea Alba Carolina

Publicat de Stefania Grigore, 27 august 2014, 20:51

Situat în Podişul Transilvaniei, pe malul râului Mureş, oraşul Alba Iulia, se ridică pe urmele aşezării dacice fortificate Apoulon – menţionată pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă de soldaţii Legiunii a XIII-a Gemina, primind numele de Apulum. Viaţa urbană s-a stins treptat după retragerea administraţiei romane sub împăratul Aurelian, în anul 271, dar apare atestat în Evul Mediu, în anul 1199, sub numele de Alba Iulia.

La Alba Iulia, Mihai Viteazul a rostit ”Pohta ce-am pohtit”, după ce a realizat unirea politică a Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti; aici, prin Declaraţia de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a proclamat Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României; tot aici, la Alba Iulia, în anul 1922, a avut loc ceremonia oficială de încoronare a Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, act ce a simbolizat unirea tuturor provinciilor istorice româneşti sub acelaşi monarh şi a consfinţit importanţa simbolică a oraşului şi anume acela, de capitală istorică.

Deci, călătorule, bine ai venit în Cetatea Alba Iulia, locul unde istoria este prezentă peste tot şi care, indiferent de anotimp, este un spaţiu ideal pentru vizite, de la un monument la altul, de la un timp istoric la altul.

Traseul celor Trei Fortificaţii – traseu unic în Europa prin gradul de conservare, conţine vestigiile a trei cetăţi, din epoci distincte: Castrul Roman, Cetatea Medievală şi Cetatea Alba Carolina – cea mai mare cetate de tip bastionar Vauban din ţară. În interiorul cetăţii se află, pe lângă cele două catedrale (ortodoxă şi romano-catolică) şi Muzeul Naţional al Unirii, Sala Unirii, statuia lui Mihai Viteazul, Celula lui Horea şi Obeliscul ridicat în memoria eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan.

Opera arhitectonică se remarcă prin exuberanţa romantică a motivelor brâncoveneşti şi rafinamentul frescelor.

Catedrala Încoronării – este dominată de cei 58 metri înălţime ai turnului. Clopotniţa a fost construită în trei ani, pentru a fi gazda unui episod crucial din istoria României şi anume încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, ale căror chipuri, dăltuite în piatră, te întâmpină când păşeşti pe poarta catedralei ortodoxe.

Privirea îţi este atrasă apoi, de Catedrala romano-catolică “Sfântul Mihail”, cea mai valoroasă creaţie de arhitectură medievală din Transilvania. Veche de un mileniu, având aceeaşi vârstă cu Notre Dame din Paris sintetizează într-o manieră unică, stilurile romantic, gotic, renascentist şi baroc.

Această prezentare necesită JavaScript.

Catedrala adăposteşte sarcofagul voievodului Iancu de Hunedoara. Interiorul te copleşeşte prin detaliile statuilor, lumina intimă a vitraliilor, coloanele gigantice, dar mai ales prin tonalităţile orgii din 1731, cu ale sale 2 209 tuburi, care te transportă înapoi în timp şi care te fac să simţi măreţia acestei clădiri.

Tot în interiorul Cetăţii se află Biblioteca Batthyaneum, unde se păstrează o parte din Codex Aureus, cunoscut şi ca Evangheliarul de la Lorsch – vechi manuscris latin scris pe foi fine de pergament cu litere de aur, realizat la porunca împăratului Carol cel Mare, precum şi prima parte a Tetraevanghelului – Evangheliile lui Matei şi Marcu, altă parte aflându-se la Vatican, iar coperţile la Londra şi Roma.

Colecţia privată a episcopului romano-catolic Batthyany Ignac (1741-1798), formată din 18.000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al- IX-lea, formează fondul – tezaur al bibliotecii.

În prezent, în bibliotecă sunt păstrate 50.000 de cărţi, 19.000 de documente, 1 230 de manuscrise şi apropape 600 de incunabule. (exemplare dintr-o carte tipărite în primii ani ai introducerii tiparului, înainte de anul 1500).
Cele mai vechi incunabile din colecţia bibliotecii sunt: Summa de casibus conscientiae, a lui Astesanus din Ast (1466), Epistulae heroides de Ovidiu (1494), Opera lui Homer, (1488, prima ediţie), Opera Graece de Aristotel, (1495 – 1498) în cinci volume şi multe alte opere literare valoroase, la care se adaugă şi cele două arhive ale Transilvaniei, a Conventului de la Cluj-Mănăştur şi a Capitlului de la Alba Iulia.

Tot aici se află şi primul observator astronomic modern din Romania (1779).

La Alba Iulia se poate ajunge pe şoseaua naţională DN1, E81, care face legătura între Satu Mare – Zalău – Cluj-Napoca – Turda – Alba Iulia – Sibiu – Râmnicu Vâlcea – Piteşti, la o distanta de 380 km de Bucureşti, 100 km de Cluj Napoca şi la 241 km de Arad.

Destinaţia zilei: Cu Mocăniţa, pe Valea Vaserului – un tărâm de poveste

Publicat de Stefania Grigore, 26 august 2014, 20:50

Sunt greu de descris nuanțele fenomenale de verde crud pe care la capătă pădurea și iarba pe ploaie la început de vară. Și lumina ciudată contribuie la definirea unui peisaj ireal de frumos.

Aburul gros al bătrânei locomotive se târăște deasupra solului și se amestecă în aburul subțire al pământului reavăn.

Nori răzleţi au uitat să se ridice și au rămas să se odihnească agățaţi de crengile copacilor. Miroase a lemn ars (cazanul e încălzit cu lemne, nu cu cărbune), a metal, a pământ și a frunze ude.

Ploaia măruntă și tenace contribuie la sentimentul de izolare, de întoarcere în timp…..
Ne urcăm în trenul cu linie îngustă, în Mocănița trasă de o locomotivă construită pe un principiu de dinainte de motoarele cu ardere internă, şi ne bucurăm de peisajul răpitor al uneia dintre cele mai sălbatice zone din România.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mocănița de pe Valea Vaserului a devenit rapid unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România. Construită în 1932, calea ferată forestieră a însemnat un uriaș pas înainte pentru exploatarea lemnului, principala sursă de venit in zonă.

Înainte de această cale ferată, lemnul ajungea la gaterele din Vișeu cu plutele, pe apă. Acum, îngusta cale ferată poate deveni din nou un motor de dezvoltare a zonei. Trebuie doar să învățăm să vindem imaginea superbelor păduri din Parcul Natural Munții Maramureșului și nu lemnul din ele.

Vagonul verde din lemn, cu lambriuri și bănci din același material, se scutură serios pe linia sinuoasă, construită chiar pe malul râului. Pe nesimțite, întinderile de margarete, clopoței și zeci de alte flori, care au venit parcă să întărească fascinația Prințului Charles pentru pajiștile cu flori sălbatice din România, au fost înlocuite de ferigi.

Brazii încep să se impună în pădurea deasă și pereții de piatră înăspresc, pe alocuri, peisajul. Pentru a vedea cerul trebuie să ridici privirea aproape vertical. Aici, cuvinte ca „sălbatic” și „neatins” capătă adevaratul sens. Singura cale de acces în munți este trenul în care ne aflăm acum.

Această prezentare necesită JavaScript.

La oprirea pentru alimentarea cu apă a mașinăriei, francezii râdeau zgomotos cu paharele de pălincă în mână. Nemții, mai retrași, studiau cu atenție locomotiva neagră, făceau poze și vorbeau încet între ei. Italienii au folosit prilejul să exploreze zona și să găsească unghiuri mai bune, pentru fotografii de la distanță, cu întregul tren, iar un olandez încerca să înveselească auditoriul cântând la acordeonul adus de acasă.

Din tren nu lipseau nici turiştii veniţi din Australia, Noua Zeelandă şi alte ţări îndepărtate. Zona a devenit cu adevărat atractivă pentru iubitorii de călătorii din toate colţurile lumii.

Această prezentare necesită JavaScript.

În stația Paltin se pot servi băuturi calde şi tot felul de scofeturi în construcțiile de lemn. Trebuie spus că stația Paltin e destul de jos, la mică distanță de poarta maramureșeană de lemn care marchează intrarea pe Valea Vaserului și care delimitează, practic, civilizația de sălbăticie.

Aventura completă numără încă 20 de kilometri de defileuri spectaculoase, tuneluri, pădure și stâncă. Din păcate însă, nu e accesibilă decât celor care închiriază o drezină care să-i ducă până la capatul liniei, ori aventurierilor care aleg să urce dimineața la ora 5 cu trenul care duce muncitorii la exploatările forestiere din munte.

Călătoria cu Mocănița pe Valea Vaserului, e o experiență care se adresează tuturor simțurilor, dar în primul rand, sufletului. Nu poate fi descrisă, trebuie traită!

Intraţi în atmosfera de pe Valea Vaserului ascultând reportajul! (click audio)

Radio România Cluj-Ovidiu Moldovan/Andrei Huţanu

Destinaţia zilei: Cimitirul Vesel din Săpânţa

Publicat de Stefania Grigore, 25 august 2014, 20:40

Muzica tradiţională, portul popular sau porţile sculptate în lemn nu sunt singurele embleme ale Maramureşului. Când spui Săpânţa, spui Cimitirul Vesel. Un loc vizitat de zeci de mii de turişti din ţară şi din străinătate.

Această prezentare necesită JavaScript.

„E plăcut, crucile sunt foarte colorate, e ceva special.”
„Abia am intrat – şi ne-am şi veselit!”
„Într-un cimitir, când intri, te gândeşti la ceva dureros, la ceva macabru, dar aici intri şi zâmbeşti. Într-adevăr merită văzut – şi citit. Nu ştiu dacă mai e ceva în lume la fel.”
„Nu e exact ca un cimitir, totul e foarte funny. E ceva diferit, ce la noi nu vedem.”
„L-am văzut a zecea mia oara. Care au mai fost aici, mai vin.”
„Locurile pentru înmormântare aici sunt foarte scumpe. Şi ţăranul zice: mai bine nu mor, decât să plătesc atâta!”

Prima cruce cu epitaf a fost creată în anul 1935 de Stan Ioan Pătraş. Meşterul a murit în anul 1977, fiind înmormântat în faţa intrării în biserică. Acum, numărul crucilor depăşeşte 800.

Câteva dintre epitafuri le sunt semnalate turiştilor în mod special. Între ele, celebru, cel al soacrei:

„Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iară-i cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna…”

Continuatorul lui Stan Ioan Pătraş e Dumitru Pop Tincu, omul care deţine astazi şi secretul aşa-numitului „albastru de Săpânţa”, culoarea predominantă în Cimitirul Vesel, şi care se îngijeşte de Casa memorială Stan Ioan Pătraş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dumitru Pop Tincu povesteşte că numele Cimitiru Vesel i se datorează unei cercetătoare din Franţa, care a realizat o teză de doctorat în anii ’50, în urma căreia a publicat mai multe articole.

„Dacii liberi, trăitori în zona Maramureşului, întâmpinau moartea cu râsul şi naşterea cu plânsul. Pentru că cei ce se vor naşte vor fi asupriţi şi batjocoriţi, iar cei ce mor vor fi liberi şi vor râde tot timpul”, explică Dumitru Pop Tincu.

El mai spune că pentru a face această meserie trebuie să fie, în acelaşi timp, sculptor, pictor şi poet. Povesteşte că află multe lucruri despre viaţa celui decedat la priveghi, unde oamenii se strâng şi vorbesc. „Gura satului nu te minte”, declară cu convingere meşterul.

Cimitirul Vesel din Săpânţa figurează, prin originalitate, în fruntea topurilor de profil. El a inspirat şi inspiră în continuare artişti şi creatori. Pentru că, aşa cum află cei care vin să îl viziteze din toate colţurile lumii, aici găsim exprimate, pe cât de simplu, pe atât de profund, sensurile si frumuseţea vieţii.

Destinația zilei: Dealul Feleacului

Publicat de Andrei Cretoiu, 24 august 2014, 20:45

Paşii ne poartă astăzi pe Dealul Feleacului, aprigul străjer al Clujului, pentru că multe sunt poveştile pe care le ascunde.

Despre Feleacu se ştie cu certitudine că a fost întemeiat la 1366, din ordinul regelui Ludovic I.

În acele timpuri, cetatea Clujului avea nevoie de aparatori ai drumului care o lega de Turda. Primii felecani s-au aşezat în pădurile care creşteau pe atunci pe deal şi, drept mulţumită pentru serviciul credincios în slujba oraşului, au fost mereu scutiţi de biruri.

Această prezentare necesită JavaScript.

Tradiţia orală o include in poveste si pe împărăteasa Maria Tereza, ne-a spus un felecan get beget, badea Alexandru Hoda. Povestea spune că pădurea deasă era ascunzişul perfect pentru o bandă de hoţi, care au avut curajul s-o atace pe însăşi împărăteasa venită în vizită în Transilvania.

Cu multă vreme înainte de Maria Tereza însă, în Feleacu oamenii trăiau în bună înţelegere cu zmeii şi balaurii, pentru că de la un balaur se trage şi numele satului.
Felec era un balaur blând, care îşi făcuse sălaş nu departe de sat. Într-o seară, la gura peşterii sale s-a auzit un clinchet de clopoţel: o căprioară venise să-i dea de ştire că oamenii i-au pus gând rău şi vor să-i fure bogăţiile. Averea lui Felec erau Ouăle de Balaur sau Ouăle de Feleac. Mai precis, trovanţii de astăzi care împodobesc curţile tuturor felecanilor şi pe care îi găsim din belşug pe Valea Căpriorii, un pic mai jos de Feleac, înspre Turda.

Comoara de netăgăduit a Feleacului rămâne însă bisericuţa albă de pe deal, construită în stil gotic, la 1488. Purtând Hramul Cuvioasei Paraschiva, micul lăcaş este ctitoria lui Ştefan cel Mare.

Lângă biserică, în curtea noii mănăstiri se ascunde şi o casuţă veche, reconstruită prin grija călugărilor, după un model de la 1870. O puteţi vizita dacă faceti popas în Feleac. Admiraţi-i tinda, târnaţul dar şi comorile din interior, adunate tot de preoţi de pe la oamenii din sat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mănăstirea din Feleac are porţile mereu deschise pentru călători, iar dacă ajungeţi acolo staţi de vorbă şi cu sătenii mai în vârstă. O să fiţi cuceriţi de limba frumoasă şi uşor arhaică pe care o vorbesc.

Doina Borgovan -Radio România Cluj

Destinaţia zilei: La Herghelia Sâmbăta de Jos două inimi bat în același ritm, om și lipițan

Publicat de Stefania Grigore, 21 august 2014, 21:00

Descălecăm astăzi la poalele Munților Făgăraș, în căutarea eleganței, a blândeții, a temperamentului vulcanic, nobleței și inteligenței Lipițanului. Sunt doar câteva din caracteristicile acestei rase, cu o istorie de peste patru secole de existenţă în Europa, din care peste 9 decenii s-au desăvârşit la noi în ţară.
Lipiţanul de la Sâmbăta de Jos poartă ca şi pecete de nobleţe simbolul hergheliei: litera F, de la Ţara Făgăraşului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Încă un show reușit, părinți și bunici mulțumiți, copii fericiți și grăbiți să vadă îndeaproape exemplarele docile, cu mers viguros, elegant, înalt, dar întins şi foarte spornic. Grajdurile sunt deschise pentru curioși, deloc puțini, deschise sunt și expozițiile de harnașamente și cele de fotografii.
Pentru șeful Hergheliei, Cosmin Drăgan, fiece întâlnire cu vizitatorii este prilej de bucurie pentru că e important ca porțile unei herghelii cu o asemenea tradiție să fie deschise.

În timpul showului, printre cai, trăsuri și momente spectaculoase, un băiețandru așeza obstacolele pentru probele de dresaj. Am aflat că îl cheamă Robert, că e într-a șaptea, s-a născut și trăiește la Herghelie, iar școala o face la Voila. Are privilegiul de a fi mereu în preajma lipițanilor și n-ar pleca pentru nimic în lume de la Herghelie.

Mai scump la vorbă, Robert ne conduce până la zona în care pasc iepele și mânjii, aflată peste apa Sâmbetei. Robert îmi înșiră repede numele cailor lui preferați .
Dincolo de apa Sâmbetei, spectacolul este înduioșător: iepele și mânjii caută umbra deasă, par indiferenți la turiștii adunați pe lângă gard. Nu îți trebuie foarte multe cunoștințe să realizezi că protecția căluților este grija cea dintâi a iepelor. Aflăm că există și aici o ierarhie: iepele veterane conduc herghelia în timpul păscutului și al drumului înapoi către grajduri.

Această prezentare necesită JavaScript.

Liniile de sânge poartă numele armăsarilor care au stat la baza actualelor efective: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola și Tulipan. Acestor nume li se adaugă foarte multe alte cifre, este o întreagă poveste înregistrată în arhivele hergheliei.

Istoria Hergheliei de la Sâmbăta de Jos începe în 1874, când au fost aduse, în scopuri militare pentru armata habsburgică, câteva exemplare de lipiţani, o rasă nepretențioasă, rezistentă, cu eleganță în mișcare și foarte energică . Primul Război Mondial a fost decisiv în mutarea cailor Hergheliei de la Sâmbăta la Babolna, în Ungaria.

Statul român reface nucleul hergheliei din trei armăsari şi 22 de iepe rămase în proprietăţi private, iar în 1920 este înființată herghelia de stat Sâmbăta de Jos. Din 2002, se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

Despre lipițanii de la Sâmbăta ar putea vorbi, mult și bine, și antrenorul Ioan Roșiuț. El știe cel mai bine cât de complicată este misiunea unui antrenor.

Lipiţanul este considerat legenda vie a Înaltei Şcoli de Echitaţie de la Viena, este cea mai veche rasă modernă de cai din Europa şi face parte din categoria cailor de sânge spaniol. Poate fi vânăt, roib, dereş, murg sau negru, dacă e să vorbim de culorile acestei rase.

Datorita eleganţei sale şi a temperamentului, Lipiţanul este principala rasã care se utilizeazã la marile şcoli de dresaj academic din lume.

Și dacă ar fi să vorbim despre costurile acestei pasiuni nobile, cu oarecare surprindere aflu că este al treilea sport ca nivel de investiţii, după yachting și Formula 1, şi ajunge, cu tot cu atelaje, cai, harnaşamente, transport la peste 100 de mii de euro.

 
Herghelia de la Sâmbăta nu stă deoparte când vine vorba de competiţii.
Acum, la Sâmbăta de Jos mai sunt peste 300 de cai lipițani, dar vârful în privința efectivelor a fost atins în 1970: 987 de capete.
Herghelia se întinde pe 524 de ha, din care 360 de ha sunt terenuri agricole pentru furajele animalelor: “cămările” sunt pline de baloți aurii de paie.
Lipițanii sunt antrenați în activităţi de agrement, în competiţii ecvestre şi în psihoterapii cu rezultate excepţionale,atât pentru copii, dar şi pentru adulţi.
Pentru cei mai curajoși sunt organizate și cursuri de echitație şi plimbări cu trăsura pe domeniul Hergheliei.

Pe lîngă poveștile pline de pasiune pentru lipițani, astăzi găsim și o poveste tristă. Aceea a Castelului „Brukenthal“, semnalizat pe indicatoarele turistice rutiere, situat chiar în curtea Hergheliei, dar ale cărui porți sunt ferecate pentru vizitatorii dornici de povești din sec. al XVIII lea.
Castelul este monument de arhitecturã din patrimoniul national, construit în perioada anilor 1750-1760 de familia contelui Samuel von Brukenthal, din dorința împărătesei Maria Tereza.

Atracțiile turistice ale zonei pot fi incluse într-un circuit turistic de câteva zile, din care să nu lipsească Mănăstirea Brâncoveanu și Izvorul Părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus, Cetatea Făgărașului, cel mai important monument al Țării Făgărașului, una din cele mai mari și mai bine conservate cetăți feudale din Europa de Est.
Ar fi și vâltoarea de la Lisa cu o instalație veche de peste o sută de ani, care prelucrează straiele de lână sau le spală fără substanțe chimice. La Drăguș trăiesc și muncesc cu pasiune soții Sofonea, Dumitru și Valeria, ale căror cojoace au depășit granițele Europei.Tot la Drăguş e și un parc de aventură, iar pe timpul iernii pârtia din aceeași localitate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Coordonate GPS: 45 80885 N, 24 81541 E.

Şi pentru că luna august e pe sfârşite, mai aveţi ocazia de a ajunge şi la spectacolele ecvestre, sâmbăta, de la ora 11, la Sâmbăta de Jos.

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!

Destinaţia zilei: Stațiunea Covasna, tărâm pentru inimi mai sănătoase

Publicat de Stefania Grigore, 19 august 2014, 20:49

Ne oprim astăzi la poalele Munților Brețcu, la 35 km de Sf. Gheorghe, la 20 de km de Târgu Secuiesc, 60 de km de Braşov și 250 de km de Bucureşti.
Pînă la Comandău sunt 20 de km. Vom ajunge și acolo, pentru câteva momente de relaxare.

Aflat în subordinea Ministerului Sănătății, spitalul are o capacitate de cazare de peste 770 de locuri în zece secții, dintre care două secții sunt pentru copii. Anual, în medie, vin 12 mii de pacienți , dar au fost și 16 mii, pacienți cărora li se aplică metoda Covasna, apreciată de către mari savanți ai lumii. Esenţa metodei: combinarea tratamentului obişnuit cu ceea ce oferă doar Covasna, ne explică directorul medical al Spitalului de Cardiologie Covasna, dr. Mihaela Suceveanu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Covasna a fost binecuvântată de Dumnezeu cu factori naturali terapeutici fără de care ar fi rămas, probabil, o simplă așezare pe harta României: e apa minerală carbogazoasă, sunt mofetele naturale, adică emanații naturale de bioxid de carbon, dar și climatul bogat in aeroioni negativi, grație pădurilor de brazi.

Mofeta este una dintre cele mai mari din lume, are o suprafață de 100 mp și poate deservi 100 de persoane în același timp. Zilnic, sunt efectuate aici 400-500 de proceduri de tratament.

Programul de reabilitare cardiovasculară este individualizat, în funcție de diagnostic, este atent monitorizat de specialiști și durează 16 pînă la 21 de zile, fiind indicată repetarea curei balneare la 6 luni. Medicii spun că apa minerală, aerul şi mofetele de la Covasna fac adevărate minuni pentru sănătate.

Nu-i de mirare că mii de oameni iau drumul către inima pădurii, în stațiunea Covasna.

În anul 1773, apele minerale de la Covasna sunt analizate chimic, iar într-un manual de geografie, apărut la Viena în 1818, Covasna este deja menționată ca stațiune balneară. În anul 1882, apa minerală provenită de la izvorul Horgasz este medaliată la Trieste.

Această prezentare necesită JavaScript.

A fost denumită așa tocmai datorită climatului blând, specific depresiunii intramontane: veri răcoroase, ierni reci, fără vânturi puternice, aer puternic ionizat negativ, cadrul natural deosebit de pitoresc. Resursele naturale curative sunt valorificate în bazele de tratament, indiferent de anotimp.

Dar apele minerale şi mofetele din Covasna sunt foarte potrivite şi pentru alte boli: dermatologice, ale aparatului digestiv şi ale glandelor endocrine, boli ginecologice, ale sistemului locomotor, boli renale si ale căilor urinare, boli neurologice, unele boli profesionale.

Pe lângă turismul balnear, în ultimii ani s-a dezvoltat turismul montan , dar și cel de weekend, ceea ce a dus și la creșterea capacității de cazare a stațiunii Covasna, în hoteluri și pensiuni: mult peste 2000 de locuri de cazare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Și dacă nu vă ține locul și vreți să explorați zona, aflați că în staţiunea Covasna poate fi vizitată o cetate dacică ridicată în urmă cu aproape 2000 de ani!

Arheologii spun că este una dintre cele mai mari din afara Munţilor Orăştiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii. Deocamdată e doar legendă.

Părți dintre zidurile cetăţii au ieşit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni, iar locul nu le-a rămas indiferent căutătorilor de comori.

Ce mai puteți vedea în zonă?

Muzeul Etnografic Haszmann Pal din Cernat prezintă cele mai frumoase piese ale artei populare: mobila secuiască, țesături, cahle.Tot aici puteți admira minunate porți secuiești și mori restaurate.

Biserica romano-catolică Ghelința cu frescele legendei Sf. Ladislau.

În interiorul cladirii au fost păstrate frescele executate la începutul secolului al XIV-lea. Biserica a fost declarată de către UNESCO parte a moștenirii culturale globale.

Valea Zânelor este locul unde, potrivit legendelor, a locuit frumoasa Ileana Cosânzeana. Și tot în Valea Zânelor, în preajma zilei de Sf.Ilie, se organizează Nedeia Mocănească, un minunat prilej de a prezenta la scenă deschisă tradițiile oierilor din zona Covasna Voinești, dar și frumusețea portului popular românesc specific.

Vila lui Ceaușescu este situată intr-o zonă izolată a Văii Zânelor, iar clădirea este destinată și astăzi protocolului de stat.Se spune că Nicolae Ceaușescu a petrecut aici o singură noapte, în luna august a anului 1986, după accidentul nuclear de la Cernobâl.

Balta Dracului a devenit un simbol al orașului: o erupție de noroi si gaze aflată în Parcul Central al stațiunii, folosită în trecut pentru tratament. Printre gratiile suprapuse, curioșii pot observa “vulcanul cel blând”, o rezervație naturală rară și interesantă.Casa Memorială Kőrösi Csoma Sándor

Cel care a fondat tibetologia s-a născut la Chiuruș, un sat care aparține de orașul Covasna. Omul de știință a străbătut pe jos două continente, a elaborat primul dicționar tibetan – englez, și a murit la poalele Munților Himalaya, fiind înmormântat în India, orașul Darjeeling.

Și de porniți prin pădurea sănătoasă de brazi în căutarea Mocăniței, veți ajunge la Comandău, la vreo 20 de km de stațiunea Covasna. Cu siguranță ați auzit și de Planul înclinat, monument unic al istoriei industriale din Europa, proiectat și realizat în anul 1892 de inginerul Emil Lux, pentru a înlesni transportul buștenilor din pădure. Ultima cursă pe acest plan înclinat a avut loc în 1999. Visul localnicilor este ca acest ansamblu pe ecartament îngust să fie redat circuitului touristic, și ca liniștea pădurilor sănătoase să fie spartă doar de șuieratul Mocăniței.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul acesta, la 125 de ani de atestare documentară, a fost inaugurată statuia tăietorului de lemne, care se dorește un simbol al micii așezări, amintind de principala preocupare a oamenilor de aici: exploatarea lemnului.

Acces către stațiunea Covasna: pe șosea, DN 11 Brașov – Bacău, puteți opri la Reci pentru a vizita Mestecănișul, o rezervație florisitcă de vreo 34 de ha, sau pe DN 10 Sf. Gheorghe –Tg.Secuiesc.

Dacă alegeți drumul de fier, alegeți “rapidul de Brețcu”, cum numesc localnicii, în glumă, trenul de la Sf. Gheorghe pe linia Brețcu – Gara Covasna, la 3 km de centrul orașului stațiune Covasna.

Pentru cei dotați cu aparate GPS, iată și coordonatele pentru stațiunea Covasna: 45.851941, 26.182809

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!

Mulţumiri Spitalului de Cardiologie Covasna şi Centrului De Informare Turistică Covasna!

Destinația zilei: Praid, în inima Ținutului Sării

Publicat de Andrei Cretoiu, 18 august 2014, 21:00

Pregătiți pentru o coborâre în adâncul Pământului, către „orizonturi”?  Vom încerca astăzi și sarea cu degetul și testăm salinitatea ștrandului de la Praid, inaugurat în această vară.

Comuna Praid este poarta de intrare în județul Harghita, pe DN 13A, dacă vă îndreptați dinspre Sovata, jud.Mureș, o altă stațiune balneoclimaterică foarte căutată pentru tratament și odihnă.  În mijlocul comunei Praid, veţi găsi o intersecție din care drumul o ia la stânga spre Gheorgheni,  pe DN 13B,  și la dreapta către Corund – Odorheiu Secuiesc – Miercurea Ciuc, continuând pe DN 13A.

Praidul este atestat din anul 1564, iar numele său vine din cuvântul maghiar „paraj” , însemnând păşune mică cu iarbă.

Această prezentare necesită JavaScript.

În 1659 se vorbește pentru prima dată de „Zona ocnelor de sare” sau „Ţinutul Sării”, ținut care include Sovata, Ilieşi, Praid, cele două Ocne, de Sus şi de Jos, Sărăţeni, Atia, Şiclod, Solocma şi Corund.

Aici se găsește unul din cele mai mari zăcăminte de sare din Europa, cu rădăcini la  2,7 km adâncime.

Sarea din zăcământul Praid cuprinde cantităţi exploatabile pe sute de ani şi constituie una din comorile de nepreţuit ale Ardealului, spun cunoscătorii.

Vom afla mai multe despre mina de sare de la Praid după ce vom lua autobuzul de la gura minei.

Iar dacă aveți timp și răbdare pentru povești „sărate”, mai jos puteți asculta pe-ndelete un reportaj despre Salina Praid.

Noroc bun,  Jó szerencsét !

Este prima inscripție pe care o veți întâlni la intrarea în mina de sare de la Praid. Este salutul tradițional al minerilor, pe care ni-l însușim măcar cât va dura călătoria noastră sub Pământ, spre „orizonturi”…

Judecând după mulțimea care așteaptă autobuzele, putem spune că a trecut perioada de criză. Iar dacă aplecăm urechea și la ce spune directorul Salinei Praid, Seprődi Zoltán, anul acesta sunt cu 10 la sută mai mulți vizitatori ca anul trecut, dar recordul a fost atins într-o zi de august 2012, însemnând  6500 de vizitatori într-o singură zi.

Acum sunt cam 5000 de vizitatori într-o zi. De departe, cel mai bun an a fost 2009, când s-au înregistrat  460 de mii de intrări.

Ce trebuie să știți este că veți călători mai bine de un kilometru cu un autobuz, că lumina artificială va lua locul luminii naturale, și că pe măsură ce te îndepărtezi de gura de intrare, mirosul de sare va fi mai consistent. Ba chiar și gustul sării se va insinua ușor.

Vă lasă autobuzul în “stație”,  dar mai aveți de coborât vreo 300 de trepte, destul de abrupte.  Uimirea este pe măsura dimensiunilor sălii care vi se deschide în fața ochilor, la 120 de metri adâncime:  ați ajuns în baza de agrement,  amenajată la „Orizontul 50”, cu o lățime de 20 de metri și o înălțime de 14 metri, foarte lungă și cu un aer puternic ionizat, eficient în tratarea afecțiunilor respiratorii.

Veți dori o haină în plus, pentru că acolo jos sunt, în mod constant, 16 grade Celsius. Umiditatea este mai scăzută iar presiunea mai mare decât la suprafață.

Această prezentare necesită JavaScript.

Indiferent că sunteți aici pentru tratament sau pentru relaxare, aveți parte de confortul unui mic orășel.

Sistem de iluminat, chiar și wireless şi televiziune, spaţii de creaţie, cafenea, cinema 3D şi o farmacie naturistă, cum altfel?!, multe  terenuri de joacă pentru copii, pline de veselie, mai nou și un parc de aventură, cu tot cu tiroliană.

Această prezentare necesită JavaScript.

Din 1993, există aici și o capelă ecumenică, unde slujesc preoți ortodocși, catolici și reformați.

Această prezentare necesită JavaScript.

Jumătate dintre cei care coboară în mină, într-o zi, sunt aici pentru tratament.

Potrivit directorului Salinei, Seprődi Zoltán, din cele împărtășite de vizitatori se poate trage concluzia că 80 la sută din cei care vin la tratament în Salina Praid nu mai au nevoie de antibiotice pe timpul iernii.

Există, însă, și contrarecomandări, regăsite chiar pe site-ul oficial al Salinei Praid: tuberculoză, bolile acute respiratorii, tensiune mare, cardiopatie ischemică, boala Basedow, boala sistemului nervos manifestată prin leşin şi ameţeli, claustrofobie, sarcină avansată, așa încât medicul va decide ce este mai bine pentru dumneavoastră.

Și după atâta tratament și distracție, veți dori să aflați mai multe despre evoluția în timp a Salinei Praid.

Muzeul deschis în 2002 prezintă unelte şi obiecte de lucru utilizate în extracţia sării de la Praid încă din secolul al XVIII-lea, dar și istoricul  exploatării sării din zăcământul Praid, istoric surprins în numeroase fotografii.

Istoria exploatării sării din Transilvania îşi are originile undeva în epoca romană.  Se spune că zăcământul de sare de la Praid păstrează mai multe taine, care ţin de geologie, istorie, minerit şi de efecte balneare curative. Prima taină este chiar geneza sării din bazinul Transilvaniei. Aliniamentul estic Corund-Praid-Sovata-Gurghiu este marcat de apariţiile „brâului de sare”, în cadrul căruia sarea de la Praid apare la surafaţă ca pălăria unei uriaşe ciuperci. Se apreciază că formarea sării din Transilvania datează de aproximativ 20-22 milioane de ani.

Această prezentare necesită JavaScript.

În anul 1762.

Atunci a început mineritul subteran propriu-zis la Praid, sub conducerea inginerului de mine austriac Johann Frendl. A fost deschisă mina Iosif  sau ocna „clopot“. Sarea extrasă, legată în piei de bivoli, a fost trasă la suprafaţă cu ajutorul crivacului, acţionat cu patru perechi de cai. Extragerea sistematică a sării a început în anul 1787, când salina din Praid a trecut în proprietatea vistieriei de la Viena.

Tehnica mineritului din salinele din Transilvania şi Maramureş a fost restructurată după Primul Război Mondial de către administraţia română de stat, iar în 1945 a fost introdusă metoda de exploatare prin împuşcare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Astăzi, sarea se extrage la cinci niveluri sub baza de agrement, adică 400 de metri adâncime. Zilnic sunt extrase câteva sute de tone de sare. Cantități importante de sare de la Praid sunt folosite și la deszăpeziri.

Vorbeam mai devreme de taine? Abia în anii 1960 a fost dezvăluit secretul curativ al Salinei Praid, în sălile „orizontului” minei Gheorghe Doja. De atunci putem vorbi despre speleo şi climatoterapia în subteran, după modelul salinei dinWieliczka, Polonia.

Din anul 1980, baza de tratament şi vizitare a fost amenajată la orizontul +402 m, la adâncimea de 120 m. Acolo începe și povestea minei de sare, care se lasă descoperită de fiecare turist dornic să-și recapete sănătatea sau, pur și simplu, să se relaxeze.

Pe traseul marcat pentru ieșire, la „Orizontul 60” găsiţi zona de vizitare numită și Panorama Belvedere „Mina Iosif”. Există o galerie a vinurilor alese sau vă puteți potoli foamea chiar în restaurantul Salinei Praid. O fi mai sărată mâncarea aici?!

O investiție a Societății Naționale a Sării de 1,5 milioane de euro, finalizată în vara 2014, un succes neașteptat – ștrandul cu apă sărată.

Această prezentare necesită JavaScript.

La suprafață vă așteaptă cel mai nou ștrand cu apă sărată din Transilvania, cu o salinitate de 220 grame/ litru, întocmai ca a Mării Moarte.

Strandul se întinde pe o suprafață de 5.200 de metri pătrați, din care luciul de apă este de 1.942 de metri pătrați.

Sunt două bazine pentru copii, pornind de la 60 de centimetri adâncime, care crește treptat pâna la 90 de centimetri și apoi până la adâncimea maximă de 1,20 metri.

Alte atracții în Ținutul Sării:

Canionul de sare, format în urma săpăturilor rămase după exploatarea sării, umplute de apa de ploaie, și transformate într-un lanț de lacuri. În valea dintre lacuri s-a format Canionul Sării, cu timpul adâncit de pârâul Corund.  Este locul preferat al plantelor de sărătură, al căror gust chiar este sărat.

Această prezentare necesită JavaScript.

O altă structură geologică este stânca de aragonit, denumită Dealul Melcilor, în vecinătatea drumului naţional spre Corund. Din 1980 este rezervație geologică și se întinde pe 1,5 ha.

În apropierea Dealului Melcilor se află și Muzeul aragonitului, unic în Europa, care prezintă istoria exploatării aragonitului în zonă. Se spune că aragonitul amplifică energia spirituală, controlează mânia și eliberează stresul acumulat.

Aproape de Praid se află și Lacul Ursu din Sovata, unic în Europa, un lac helioterm care înmagazinează căldura solară.

În zona Praid se desfășoară foarte multe evenimente, începând chiar din luna ianuarie.  Iată câteva dintre evenimentele rămase din acest an, în zona Praid:

Zilele Praidului în ultimul weekend din august, Festivalul orchestrelor de fanfară în ultima duminică din august, Tabăra de creație artistică din Salină în prima parte a lunii septembrie, Festivalul Sarmalelor la mijlocul lunii septembrie, Balul strugurilor în luna octombrie.

Coordonate GPS pentru Salina Praid: N 46.550809, E 25.120459

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei!  Călătoria noastră continuă!

Destinația zilei: Viscri, parte a Transilvaniei din inima Prințului Charles

Publicat de Andrei Cretoiu, 17 august 2014, 21:00

Bine ați ajuns în inima României!

Vă purtăm, vreme de 5 zile, pe meleaguri  binecuvântate de Dumnezeu, pe care colinele și munții, apele minerale și minele de sare, pășunile colorate și casele tradiționale, bisericile și cetățile fortificate, meșteșugurile și bucatele aromate sunt însuflețite de oameni frumoși, cu respect pentru natură, pentru zestrea spirituală și cea materială. Secole la rând, cultura și tradițiile românești, maghiare și săsești și-au pus amprenta iremediabil peste un picior de plai, pe o  gură de rai numită frumos Transilvania.

Așa ajunge fiecare turist să se îndrăgostească de aceste locuri, să gonească dornic de aventură pe drumuri recent reabilitate, dar și să închidă ochii la drumurile care îți macină cauciucurile sau pe care lași un nor de praf  în urma-ți.  Astfel, călătorul nostru ajunge să înțeleagă, printre rânduri,  că un drum lăsat de izbeliște e ceea ce-și doresc localnicii, pentru ca  aceia care și-au pus în cap și în suflet cu adevărat să viziteze locul, să o facă, indiferent de ce le stă în cale.

Așa ajungem să înțelegem cum a devenit Prințul de Wales cel mai bun ambasador al României,  al Transilvaniei într-un mod cu totul aparte, şi de ce superlativul este cel mai confortabil mod de a se exprima al Alteței Sale Regale: incredibil, prețios, moștenire remarcabilă, tradiţii de o valoare inestimabilă, țară fascinantă, și lista superlativelor poate continua, după ce am trecut în revistă interviurile  acordate de Prințul Charles, de-a lungul timpului, nu doar jurnaliștilor români, ci și celor străini. Și dacă ar fi să punem la socoteală speciile de fluturi, de flori de câmp, feluritele pajiști, pe care prințul le studiază împreună cu un celebru specialist britanic în fiece vizită în Transilvania, sau fauna adăpostită de pădurile mai mult sau mai puțin tinere, înțelegem mai ușor sensul tuturor superlativelor.  Pledează neobosit pentru păstrarea acestor comori, de care suntem încă prea puțin conștienți.

“Natura este o bijuterie în coroana României” (Prințul de Wales)

Această prezentare necesită JavaScript.

Întâia dată, Prințul de Wales a poposit în Transilvania prin 1998, mai exact la Moșna, jud. Sibiu, iar mai târziu, prin 2006, a cumpărat o gospodărie ţărănească la Viscri, construită prin 1875, după cum stă scris pe o grindă a casei.

Au urmat și alte proprietăți în Transilvania, de pildă în Valea Zălanului, din jud. Covasna, dar prințul poposește și la Micloșoara, tot în Covasna, la reședința contelui Kalnoki Tibor. Sunt așezări în care timpul se măsoară în ritmul de odinioară , așezări despre care am auzit foarte des în ultima perioadă, și mai deloc pînă mai ieri, dar care i-au făcut pe turiștii români, și pe cei străini deopotrivă, curioși să vină încoace. Poate neașteptat este faptul că turiștii se pot caza în unele din aceste proprietăți.

La Viscri, respectul pentru tradiție este o lege nescrisă, dar aplicată cu sfințenie de întreaga comunitate.

Pentru pofticioşii de poveşti: ascultați mai jos, în tihnă şi pe-ndelete, povestea micii așezări săsești, în care poposesc mii de turiști.

Alegem și noi să ne oprim o țârucă la Viscri, un sat din jud. Brașov, departe de tumultul drumului european care te duce de la Brașov la Sighișoara în mare viteză.  Pînă în sat mai rămân de străbătut vreo 7- 8 km de drum județean, asfaltat și nu prea.  Amănunt care pare să nu conteze pentru miile de turiști care ajung anual la Viscri, sat aflat pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.

Ajungem însă la Viscri pe traseul de biciclete ce leagă satele săsești din zona Târnava Mare cu Sighişoara, o rețea de trasee  dezvoltată de către Fundația ADEPT Transilvania, sub directa coordonare a lui Cornel Stanciu.

Rețeaua va avea o lungime totală de aproximativ 100 km până în luna mai 2015 și va lega 10 sate din zonă cu Sighișoara. De data aceasta, din cauza ploilor zdravene, și pentru că drumul este încă în lucru, am găsit și noroi. Destul de mult noroi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Așa că, după vreo 40 și ceva de kilometri prin pădure cu bicicleta, am coborât în sat, cum altfel decât stropiți din cap pînă în picioare, pe un drum pavat cu piatră de râu, pentru ca apoi să urcăm dealul la Cetatea Țărănească, dintre zidurile căreia se înalță impunător Turnul Bisericii Evanghelice Fortificate.

Biletul de intrare în cetate costă 4 lei, mai puțin de un euro.

Un preț simbolic, îi spun doamnei care ne întâmpină, despre care aveam să aflu că este Sara Fernolend, mama Carolinei Fernolend de la Fundația Mihai Eminescu Trust,  fundație patronată de Prințul Charles și care a sprijinit enorm așezările mici din Transilvania și le-a dat curaj și idei localnicilor să păstreze intactă moștenirea culturală și arhitecturală.

Îți dai seama imediat că doamna Sara este ghidul de care are nevoie orice turist!

Această prezentare necesită JavaScript.

Estesimpatică, veselă, neobosită, gata să răspundă la orice curiozitate. Deviza ei e foarte simplă: În orice faci, pune suflet şi dragoste!

Istoria Cetății Viscri își are originea în sec. al XII-lea, odată cu ridicarea bisericii, iar în sec.al XIII-lea biserica a fost înconjurată cu ziduri groase și bastioane impunătoare.

Biserica a fost distrusă de invazia tătară de la 1241- 1242, și a fost înlocuită de un alt edificiu abia în 1498. Acesta s-a păstrat până astăzi.

Biserica Evanghelică FortificatădinCetatea Viscri a fost menţionată pentru prima dată în documente oficiale abia în jurul anilor 1400, sub numele de Biserica Albă, ca urmare a zidurilor albe care o înconjoară. Zidurile fortificate au avut un rol de apărare împotriva otomanilor, căci între aceste ziduri se adăposteau de-a lungul timpului locuitorii, cu tot cu animale, alimente si cele de trebuință.

Biserica și vechea incintă au fost consolidate în sec. al XVI-lea. Materialele folosite la construirea Cetății sunt piatra amestecată cu cărămida parțial tencuită, lemn și acoperișuri din țiglă, acoperișuri spectaculoase care trasează adevărate arce de cerc.

De altfel, există o intensă preocupare de a renova toate casele din satele săsești cu materiale tradiționale, sub îndrumarea unor specialiști.

Urcarea în Turn se face pe proprie răspundere, sunt scări înguste, dar efortul nu este deloc mare, iar panorama îți taie respirația.  Ce trebuie să știți este că în Biserica Fortificată din Viscri se mai slujește și astăzi, și uneori sunt organizate și concerte, ne spune doamna Sara.

Pe partea stângă la intrarea în Cetate, musai să vizitați Muzeul etnografic.

Așa veți înțelege și mai bine cum erau organizate odinioară comunitățile locale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Surpriza cea mai mare a fost numărul însemnat de turiști care băteau la porțile Cetății din Viscri. Și români și străini. De altfel, pe ulițele largi din Viscri am auzit vorbindu-se multe limbi străine. Și de o fi să ajungeți pe aici, nu ezitați să întrebați de fierarul satului, și el celebru în reportajele care promovează această zonă. Sătenii simpli sunt obișnuiți cu reporterii, camerele de luat vederi, aparatele foto.

Lăsăm în urmă Cetatea și Biserica Fortificată și pornim pe ulițele largi, foarte animate ziua în amiaza mare, în căutarea unui loc de popas în care să ne potolim și foamea: îl găsim repede, alegem sarmalele, socata rece și prăjitura cu rabarbăr: cum altfel decât ca la mama acasă!

Dulceața de Viscri a fost lansată la Paris în toamna anului 2012

Și ca să vă îndulcim de-a binelea, vă mai spunem că prin 2012, la vremea culesului, a fost lansată și dulceața de Viscri, după rețeta Gerdei Gherghiceanu, de loc chiar din Viscri, celebră deja și la Londra pentru bucatele minunate, gătite cu suflet din produse locale, sută la sută naturale.

Lansarea și prima degustare a dulceții s-a întâmplat la Paris, nu este  deloc ieftină și este prezentată într-un borcan învelit în țesătură de argint, la pachet cu o linguriță de argint, așezate cu grijă într-un suport de lemn meșteșugit  tot de oamenii locului.

Celebre în Occident sunt și împletiturile din lână de la Viscri, dar și prelucrarea manuală a pâslei.

Admirăm șosetele din lână, papucii și pălăriile din pâslă, la care muncesc, cât e ziua de lungă, femeile din sat, membre ale unei asociații care alocă o parte din venituri pentru a-i ajuta pe copiii localnicilor să meargă la școală.

La școala lucrului bine făcut am fost și noi pentru o zi.

De la Viscri pleci încărcat de energie, iei calea drumului județean DJ 104 L, tot privind în urmă la Cetatea Deutschweißkirch, denumirea germană pentru Viscri, a cărei măreție pare să te conducă pînă la ieșirea din sat, către comuna Bunești, la 8 km distanță de drumul național 13, E 60, acolo unde viteza va lua, din nou, locul visării…

Accesul către Viscri, în cazul în care sunteți cu mașina, se face de pe DN 13, E 60, din localitatea Bunești. Slăbiți pedala de accelerație, pentru că drumul o cotește destul de brusc spre Viscri, pe DJ 104 L.

De la Brașov aveți de parcurs 90 de km, iar de la Sighișoara 43 de km.

Coordonate GPS Viscri : 46.0558 N – 25.0918 E

De vreme ce sunteți în zonă, nu e chip să ocoliți celelalte biserici fortificate: Saschiz, Biertan,  aflate în patrimoniul UNESCO,  dar nici pe cele de la Criț, Bunești, Meșendorf. Sunt doar câteva din cele aproximativ 150 de biserici fortificate existente și astăzi în Transilvania. Puteți urca și în Cetatea Rupea, redată de curând circuitului turistic, sau în fascinanta Cetate a Sighișoarei, aflată și ea în patrimoniul UNESCO.

Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!

Mulţumiri Fundaţiei Adept Transilvania şi Sarei Fernolend!

Destinația zilei: Cetatea Devei

Publicat de Andrei Cretoiu, 13 august 2014, 20:30

Cetatea Devei se aflăîn partea de nord a oraşului, pe malul stâng al Mureşului, cocoţată pe un deal vulcanic şi atipic. Semeţ printre unduirile câmpiei din Lunca Mureşului, dealul pare copleşit de subcarpaţii aflaţi în zare, către Haţeg şi, de acolo, mai departe spre Retezat, Parâng, Cuntu, Ţarcu …

Acum este rezervaţie naturală tot dealul, în varful căruia se află ruinele uneia dintre cele mai mari şi mai importante cetăţi medievale transilvănene –  Cetatea Devei.

Conform izvoarelor istorice existente, aflăm că cetatea exista deja la începutul secolului al XIII-lea, construită probabil, similar altor edificii din Transilvania, într-un punct strategic de apărare împotriva popoarelor migratoare (în speţă mongolii, ale căror atacuri se intensificaseră în acea perioadă).

Prima menţionare a cetăţii o avem în anul 1266, iar unii istorici  vorbesc şi despre posibilitatea ca cetatea medievală să fi fost ridicată pe ruinele unei cetăţi dacice. Rolul edificiului era atat de reşedinţă feudală, cât şi de punct de supraveghere şi apărare a Văii Mureşului.

Din anul 1385 cetatea devine reşedinţa voievozilor transilvăneni şi figura ca proprietate a trezoreriei statului. În 1444, Ladislau al V-lea donează cetatea şi 56 de sate apărţinătoare lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, prin donaţie regală, ca rasplată pentru victoriile lui împotriva turcilor şi rămâne în proprietatea familiei până în 1504.

În timpul rascoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784), cetatea a fost folosită ca loc de refugiu pentru nobilimea din zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

După Revoluţia de la 1848, din cauza unei neglijenţe, în august 1849, magazia cu pulbere ia foc, producând distrugeri mari în partea de est a cetăţii. În urma dezastrului, construcţia este părăsită şi, ulterior, în 1896, este achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii ale comitatului Hunedoara. În urma reamenajării este redată circuitului turistic. În această ultimă perioadă au loc câteva restaurări, prima prin anii ‘50 şi urmatoarea în ultimii 10 ani. Ultima dintre ele s-a înfăptuit printr-un proiect măreţ de restaurare şi refacere în întregime a cetăţii. Lucrările acestea sunt în plină desfăşurare, motiv pentru care doar o parte din cetate se poate vizita. Termenul de finalizare a lucrărilor este august 2015.

Destinația zilei: Timișoara, poartă de Vest a României

Publicat de Andrei Cretoiu, 11 august 2014, 22:05 / actualizat: 11 august 2014, 23:35

Poartă de intrare în România dinspre Vest, pe la micuţa graniţă Cenad/Kiszsombor, Timişoara a fost mereu ca un magnet şi a atras oameni din toate regiunile ţării. Timişoara incită, atrage, cucereşte:

Precum America, unde practic niciodată nu ştii de unde vine interlocutorul tău, din ce regiune se trage el, tatal sau bunicul său, şi la Timişoara găseşti tot mai greu bănăţeni get-beget.

Oraş universitar şi cu multe investiţii străine, Timişoara continuă să fie întruchiparea unei şanse noi pentru multă lume. Se spune des că numai dacă nu vrei, nu-ţi găseşti de lucru: ceva discret la început şi pe urmă…fiecare cât de sus poate.

Un oraş în care oamenii ştiu multe limbi străine, alături de engleză: avem comunităţi puternice de germani, maghiari, sârbi, croaţi, bulgari, italieni, arabi, şi alte grupuri etnice diferite. Tocmai de aceea Radio Timişoara emite în 11 limbi de circulţie regională.

În clădirea emblematică pentru Timişoara funcţionează Teatrul Naţional, dar şi Teatrele Maghiar şi German de stat şi Opera Română.
Urmele gloanţelor trase la Revoluţie se mai văd şi acum din loc în loc. Şi nici măcar aceste clădiri nu pot vorbi…

Terasele din spaţiul promenadei s-au înmulţit în ultima perioadă şi peste vară sunt asaltate de trecători.

În câteva cuvinte, aceasta este Timişoara, cuprinsă între tumultuoşii porumbei de la Operă şi liniştea smerită a catedralei cu toate tainele ei.

Această prezentare necesită JavaScript.

La mijloc de 2014 oraşul este în transformare profundă cu cele peste 100 de şantiere deschise concomitent. Practic, fiecare colţ de oraş poate şi trebuie reparat, întreţinut, modernizat. Un lucru este clar: operaţiunea a început, iar timişorenii îşi vor oraşul înapoi!

Destinația zilei: Castelul Corvinilor

Publicat de Andrei Cretoiu, 10 august 2014, 20:54

Castelul Corvinilor, cunoscut ca reşedinţă a familiei Corvin, ocupă locul unei cetăţi donate de regele Sigismund de Luxemburg lui Voicu Hunya în anul 1409, însă cel care a demarat construcţia actualului castel este fiul acestuia, Iancu sau Ioan de Hunedoara – cunoscut şi sub numele de Janos Hunyadi, voievod al Transilvaniei în perioada anilor 1441-1456 şi erou al victoriei asupra turcilor în 1456, la Belgrad.

Castelul Corvinilor a fost extins de-a lungul timpului de către urmaşii lui Iancu de Hunedoara, printre care şi fiul său, Matei Corvin. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susţinut de patru piloni masivi de piatră, plasaţi în albia pârâului Zlasti, lăsând în urmă curtea husarilor şi nişa ce adăposteşte statuia Sfântului. Ioan de Nepomuk, protectorul podurilor şi al trecererilor peste apă.

Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangulară.

De aici se ajunge cu usurinţă în închisoarea castelului, care păstrează o uşă masivă de lemn. Loggia Matia se află la ieşirea din Turnul nou de poartă, în partea stânga, fiind considerată cea mai timpurie manifestare a Renaşterii în domeniul arhitecturii. La etajul loggiei se mai păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum şi Camera de Aur.

Această prezentare necesită JavaScript.

Camera domniţelor se află plasată la primul nivel al Turnului nou de poartă, unde se ajungea foarte uşor, dar nu fără încuviinţare şi unde străjerii puteau apăra strşnic intrarea, având posibilitatea să intervină repede şi eficient. De aici, traversand Scara spirală, se intră în Sala Dietei, construită în stil gotic şi plasată la etajul Palatului Mare.

Castelul Corvinilor are un farmec aparte datorat stilurilor de construcţie diverse, a prezenţei unor inovaţii în plan militar si civil, dar şi a vietii tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Monumentul impresionează prin prezenţa sa ce domină oraşul Hunedoara, iar pentru cei atraşi de evul mediu, castelul este singular în Romania şi printre cele mai atractive din spaţiul european.

Se poate vorbi mult despre castel şi legendele sale. Cea mai spectaculoasă dintre ele este evocată şi în filmuleţul de prezentare făcut cu această ocazie:

Castelul Corvinilor poate fi vizitat zilnic, între orele 9.00 – 20.00. Taxa de acces variază între 5 şi 25 de lei.

Destinația zilei: Muzeul de locomotive şi fântâna cinetică din Reşiţa

Publicat de Andrei Cretoiu, 7 august 2014, 20:44

Muzeul de locomotive de la Reşiţa, cel mai mare din Europa

Fluierul ultimei locomotive cu abur care a poposit în Reşiţa s-a auzit în urmă cu doi ani. Atunci au fost sărbătoriţi 140 de ani de la fabricarea primei locomotive în oraşul de pe Bârzava şi 40 de ani de la inaugurarea Muzelui de locomotive. De altfel, Reşiţa se mândreşte cu cel mai mare muzeu de locomotive cu aburi, în aer liber, din Europa. Toţi cei care traversează municipiul, obligatoriu fac un popas în Triaj, acolo unde pot fi admirate 16 exemplare de toată frumuseţea.

Muzeul a luat fiinţă în 1972, la aniversarea unui secol de producţie de locomotive cu aburi la Reşiţa. Din cele 16 exemplare expuse, 14 sunt produse la Reşiţa, cea mai importantă fiind locomotiva „Resicza”, prima din cele trei locomotive cu aburi construite în spaţiul sud-est european, la Reşiţa, între anii 1872-1873. Este expusă pe un piedestal chiar la intrarea în muzeu, suferind puține modificări de-a lungul vremii. Proiectată de John Haswell, piesa are 4.48 m lungime și o greutate în serviciu de 11,5 tone. A fost recuperată în anul 1961 de la Câmpia Turzii, unde fusese garată pe o linie de manevră. Este o locomotivă tender cu două roți cuplate, care se poate înscrie în curbe cu raza de maxim 45 m, are o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h.

Un alt exponat deosebit este Locomotiva 230.516, fabricată în 1936, clasată în Tezaurul Patrimoniului Național Cultural. Locomotiva a fost comandată, de către Regele Ferdinand, societății Ernesto Breda, din Milano, cu specificația ca vagoanele sale să-i poată oferi tot confortul pe parcursul călătoriilor sale oficiale. Garnitura a fost finalizată după moartea Regelui, dar în vagoanele sale au călătorit, de-a lungul timpului, Carol al II-lea, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, dar și demnitari străini, precum Gerald Ford, Henry Kissinger, Leonid Brejnev, Erich Honecker și Todor Jivkov.

În total la Reşiţa au fost fabricate 1.491 de locomotive cu aburi, până în anul 1964, când s-a trecut la producerea de locomotive Diesel şi mai apoi electrice. Din anul 2004, Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reșița se află pe Lista Monumentelor Istorice.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cea mai frumoasă „simfonie lichidă”

Lăsăm în urmă muzeul şi ajungem la o altă atracţie a oraşului. Un obiectiv mult mai tânăr, care va împlini în această lună doar 30 de ani. Este vorba de Fântâna cinetică din centrul municipiului. De o frumuseţe şi creaţie tehnică deosebite, a devenit simbolul reşedinţei Banatului Montan, vizualizând armonia dintre frumuseţile locurilor, talentul artistic al omului din zonă şi ştiinţa de a prelucra metalele.

Inaugurată la 23 august 1984, fântâna cinetică este opera sculptorului Constantin Lucaci, cea mai frumoasă „simfonie lichidă” din cele 9 fântâni monumentale realizate de maestrul luminii în mai multe oraşe din România: Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Vaslui, Brăila, Giurgiu şi Alba lulia.

Cea din Reşiţa este compusă din două părţi, una fiind alcatuită din 6 elemente şi una dintr-un singur picior cu mai multe braţe. Noaptea este  luminată în diverse culori. E ca o horă de oţel şi apă.

Ajunşi în faţa fântânii, lăsaţi ca stropii care sar din dansul apei să vă împrospăteze faţa ca roua dimineţii. La Reşiţa, chiar dacă cerul e fără nicio umbră de nor, puteţi vedea curcubeul de două-trei ori pe zi. Este încă unui din „miracolele” fântânii lui Constantin Lucaci. Da, sub efectul ploii cinetice, curcubeul apare printre picăturile minuscule de apă străbătute de raze de soare.

Fântâna este un loc de popas şi de taifas, dar şi un loc de întâlnire a îndrăgostiţilor. Nu întâmplător, la sfârşit de săptămână, în zilele pentru nunţi, veţi vedea perechi de tineri, mire şi mireasă, care vin de la Biserica translatată, după cununia religioasă, şi se fotografiază aici, pe fundalul coroanelor de apă într-o mişcare cinetică cu semnificaţia temeiniciei căsniciei şi a tinereţii noii familii.

Aşadar, dacă paşii vă poartă prin Reşiţa, nu ezitaţi să vizitaţi două obiective turistice pe care nu le veţi uita uşor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația zilei: Băile Herculane, o staţiune plină de istorie şi mister

Publicat de Andrei Cretoiu, 6 august 2014, 20:30

Băile Herculane este una dintre cele mai vechi staţiuni balneare din lume. Eficienţa terapeutică a izvoarelor termominerale din staţiune a fost cunoscută şi utilizată de către romani încă din cele mai vechi timpuri.

Băile Herculane, cea mai veche staţiune din România

Cunoscută încă de pe vremea romanilor, care au „semnat” actul de naştere în anul 153 d.Ch., staţiunea Băile Herculane a cunoscut prima sa perioadă de înflorire în secolul al XIX-lea, în perioada Imperiului Austriac, iar Împăratul Franz Josef o numea „Perla Europei”.  În a doua jumătate a secolului trecut, staţiunea de pe Valea Cernei era „asaltată” de turiştii din vestul Europei, care găseau aici nu doar un loc de tratament, ci şi pentru odihnă şi relaxare.

Apa termală de la Herculane face minuni

Apele termale sunt cele care au dus faima staţiunii Băile Herculane în întreaga lume. Cu o vechime de 2.000 de ani, apele şi-au demonstrat efectele tămăduitoare, care le fac să fie şi astăzi foarte căutate de turiştii din ţară, dar şi din întreaga lume. Investiţiile realizate în ultimii ani în marile complexe hoteliere au dus la crearea unor baze de tratament moderne, deschise pe tot parcursul anului, unde turiştii beneficiază de servicii de tratament şi hoteliere la standarde europene.  Pe lângă afecţiunile reumatismale, în staţiunea Băile Herculane pot fi tratate şi afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni metabolice şi de nutriţie, ale aparatului digestiv, sau aparatului vizual.

Posibilităţi multiple de relaxare

Băile Herculane atrag nu doar prin „miracolul” apelor termale, ci şi prin frumuseţile naturii, care au transformat întreaga Vale a Cernei într-un adevărat „Rai al frumuseţilor naturale”. Cei care vin aici trebuie să ştie că respiră un aer ca la 3.000 m, deşi staţiunea este situată la o altitudine de doar 168 m. Traseele turistice din Munţii Domogled sau Munţii Mehedinţi, care străjuiesc staţiunea şi Valea Cernei, oferă o modalitate extraordinară de relaxare, iar privirea drumeţului este răsplătită cu peisaje de o frumuseţe ireală.

Simbolul staţiunii este Crucea Albă, situată pe cel mai înalt punct al Băilor Herculane. Odată ajunşi aici, priveliştea este superbă, oferind o panoramă de ansamblu asupra întregii zone. Impresionante sunt şi cele două peşteri: Grota cu Aburi şi Grota Haiducilor. Cheile Prisăcinei, Cheile Ţesnei şi Cascada Vânturătoarea sunt alte locuri în care turistul uită de oboseala traseului, fascinat de natură ca un adevărat răsfăţ al privirii.

Gara staţiunii Băile Herculane este considerată cea mai frumoasă. Edificiul a fost construit între anii 1878 si 1886, în stil baroc vienez. Clădirea este o reproducţie fidelă a castelului de vânătoare al împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei, situat în apropiere de Viena. Gara se află pe lista monumentelor istorice.

Această prezentare necesită JavaScript.

Principalele festivaluri şi sărbători din Băile Herculane

– “Balul izmenelor” din Pecinişca, Băile Herculane – februarie

– Festivalul “Pinul Negru de Banat”, Parcul central Băile Herculane – sfârşitul lunii mai, sau începutul lunii iunie

– Festivalul internaţional de folclor “Hercules”, Grădina de vară din Parcul Vicol – iulie

– Zilele staţiunii Băile Herculane, Parcul central Băile Herculane – 8 – 10 septembrie

– Festivalul răchiei din Banatul Montan, Băile Herculane – octombrie

– Alaiul usturoiului “Ai cu alai”, Băile Herculane – Ajunul Sf. Andrei

Cum ajungi?

Băile Herculane se află pe E70 şi se poate ajunge foarte uşor, cu autoturismul, din orice direcţie. Trenul este o altă variantă de deplasare, există inclusiv o garnitură de tren internaţional  Bucureşti – Timişoara – Budapesta. În Baile Herculane opresc toate trenurile. Din gară şi până în staţiune sunt două posibilităţi: taximetrul sau autobuzul, care circulă din jumătate în jumătate de oră.

Coordonate GPS: 44.8861 N – 22.4218 E

Destinația zilei: Clisura Dunării, cel mai frumos defileu din Europa

Publicat de Andrei Cretoiu, 5 august 2014, 20:14

Clisura Dunării, cel mai frumos defileu din Europa

Călătoria prin Banatul de Munte nu este împlinită fără a vizita pe uscat sau pe apă Clisura Dunării, cel mai spectaculos defileu al fluviului. Dacă ar fi să căutăm un al doilea atribut al Clisurii după frumuseţe, acesta ar fi diversitatea, de la cea geografică şi geologică la cea istorică, etnică, religioasă şi culturală. Poate aşa vom stârni curiozitatea turistului de a vedea călătorind la pas, pe bicicletă, ori de pe puntea vaporului de agrement, o serie de puncte de interes, a căror origini se pierd în negura timpului.

Dunărea – între munte şi mare

Născută în Munții Pădurea Neagră, Dunărea numită şi ”Amazonul Europei” străbate şase țări și patru capitale. Dunărea este al doilea ca lungime dintre fluviile Europei, după Volga. Importanţa Dunării este deosebită. Din cele mai vechi timpuri a fost o cale navală de transport legând statele riverane. Dar oricât ar fi de frumos traseul celor aproape 3.000 de km prin Europa, nimic nu se compară cu imaginea de vis făurită de natură între Baziaș – punctul de intrare în țară și lacul de acumulare de la Porțile de Fier: Clisura Dunării.

De la Cazanele Mari la Cazanele Mici

Cazanele Mari şi Mici ale Dunării se întind pe aproape 9 km şi sunt despărţite doar de Golful Dubova, loc unde Dunărea fierbe la propriu, senzaţie ce poate fi trăită doar în mijlocul fluviului. Aici, apa este forţată să treacă printre munţi. Lăţimea Dunării se îngustează până la 180-250 de metri, iar adâncimea atinge 100 de metri. Curenţii extrem de puternici din adâncuri și crevasele de pe fundul apei, dau la suprafață aparența unui adevărat cazan în clocot. Zona este declarată monument unic al naturii în Europa.

Statuia lui Decebal, opera de artă de pe Dunăre

Tumultul apelor la Cazane este vegheat cu ochi reci de piatră de regele dac Decebal. În Golful Mraconia se ridică semeață cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa, 40 de metri – Chipul lui Decebal. Alături se găseşte Tabula Traiana – mărturie a drumurilor romane construite în timpul împăraţilor Tiberius, Domiţian şi Traian.

Acestea nu sunt singurele obiective care pot fi văzute în clisura Dunării. Să nu uităm de urmele castrului roman de la Mudava, stânca Babacaia cu legendele ţesute în jurul ei, ieşind semeaţă din apă şi încurcând navigatorii neatenţi, muzeul sătesc de la Gornea, satul lacustru de la Berzasca, cetatea Tricule de la Sviniţa, cetatea Drencova, cetatea Ladislau ori cea de la Golubac de pe malul vecin. Şi călătoria poate continua în micro-delta Balta Nerei, Ostrovul din zona oraşului Moldova Nouă, râpa cu lăstuni de la Pojejena, rezervaţia botanică Valea Mare cu specii floristice mediteraneene şi submediteraneene  unice, peştera Gaura cu Muscă,  peştera Gaura Ghindiei cu fragmente de artă rupestră – din paleolitic şi neolitic, peştera Ponicova şi peştera Veterani despre care se spune că a fost sactuarul lui Zamolxe.

Clisura Dunării, unică în Europa

Sunt frumuseți pe care nu le găsești niciunde în Europa, cu oameni primitori, gata oricând să-ți spună legenda stâncii Babacaia, ori povestea țesută în timp despre Gaura cu Muscă, o peșteră care a furat în istorie, oameni și animale. Aici găsești tradiția nealterată a bunilor și străbunilor noștri. Aici poți gusta un caș făcut proaspăt la stâna din vârful muntelui sau smântâna pemilor din satele cehești, te poți răcori cu un vin sârbesc de Belobreșca, ori te poți bucura de o dulceață de smochine.

Sunt atât de multe motive de a vedea pe viu Clisura Dunării, de la Baziaş şi până la barajul de la Porţile de Fier, să vezi locul în care fluviul a trecut în adâncuri, un alt loc mirific din zonă,  insula Ada – Kaleh, o mică atlantidă a Banatului Montan, un amestec al farmecului parfumat al orientului, cu încruntarea zidurilor în formă de stea a fortăreţei, ori ultimele sate ale etnicilor cehi din România.

Niciunde în lume nu se găsesc atât de multe locuri ce merită vizitate, concentrate într-un areal de vis. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Clisura Dunării.

Cum ajungi?

Clisura Dunării este mărginită de DN 57. Aici se poate ajunge din două direcţii, fie pe ruta Reşiţa – Oraviţa – Moldova Nouă, fie din Orşova. Varianta a doua oferă la rândul ei două posibilităţi de deplasare: autoturimul sau vaporul.

Destinatia zilei: Morile de apă de la Rudăria sau locul unde timpul a stat în loc!

Publicat de Andrei Cretoiu, 4 august 2014, 20:31

Morile de apă de la Rudăria sau locul unde timpul a stat în loc!

Radio România Reşiţa ne propune astăzi să poposim în Ţara Almăjului şi să descoperim locul unde timpul a stat în loc.

Morile de la Rudăria – o minune istorică

În judeţul Caraş-Severin se află cel mai mare complex mulinologic din România, unic în Europa, sau morile de apă de la Rudăria, aşa cum le cunosc bănăţenii. Dacă în 1874 existau 51 de mori, după inundaţiile din 1910 au mai rămas doar 22, aşezate asemenea unei salbe de mărgele pe o lungime de trei kilometri.

Aici, la fel ca în urmă cu sute de ani, localnicii folosesc morile de apă să facă făină de mălai, care are un gust unic. Şi asta datorită procedurii de măcinare, care este foarte lentă. Grăunţele de porumb sunt zdrobite de pietre care se rotesc cu o turaţie mică. Zilnic se macină 100 kilograme de făină.

Morile de apă de la Rudăria se folosesc în comun, în devălmăşie şi nu există localnic, care să nu aibă rând la moară. Acesta se moşteneşte din generaţie în generaţie. La fiecare moară sunt 15-25 de rândaşi, care contribuie cu bani sau muncă la întreţinerea morilor. Un rând mare înseamnă o zi şi o noapte, iar un rând mic, doar o zi sau o noapte.  Construcţiile de adăpostire ale morilor sunt din lemn, acoperite cu şiţă, iar instalaţiile au acelaşi principiu tehnic, constructiv şi funcţional: turbina cu apă. Întreaga muncă s-a făcut numai cu dalta şi ciocanul. Morile sunt ale oamenilor, însă au fost introduse în patrimoniul naţional şi se află sub atenta supraveghere a Muzeului Astra din Sibiu.

Morile, la fel ca şi oamenii, au un nume. Ele sunt botezate fie după constructor, fie după locul unde sunt amplasate: Roşoanea, Viloanea, Trăiloanea, Mora de la tunel sau Îndărătnica dintre râuri. Pe vremuri, nu erau folosite doar pentru măcinatul făinii, ci erau considerate ca ieşitul în oraş. Aici, se discutau problemele comunităţii şi se puneau la cale căsătorii. Ele se mai numesc şi “morile iubirilor împlinite”, deoarece în trecut erau locul de întâlnire între fete şi flăcăi.

Tinereţe fără bătrâneţe

Pe lângă spectacolul fascinant al cascadelor îmbinat cu zgomotul salbei de mori, o excursie pe Valea Miracolelor oferă şi alte surprize nebănuite. Nu lipsesc legendele.

Se spune că morile de apă sunt păzite de Adam şi Eva, două stânci cu înfăţişare omenească, care se află undeva sus pe Cheile Rudăricăi, spre ieşirea din rezervaţia mulinologică. Pe vremea dacilor, erau doi tineri care se iubeau, însă părinţii lor nu se prea înţelegeau, tocmai din cauza unei mori. Ei le-au interzis tinerilor să se mai vadă, iar cei doi au fugit în munţi. Atunci, toate rudele au plecat să-i caute, însă ca să li se piardă urma, îndrăgostiţii au urcat pe stânci şi au fost loviţi de un trăsnet. Cei doi s-au transformat în stânci şi de atunci păzesc zona. Se spune că locul este total inaccesibil şi învelit de mister. Niciun alpinist nu a reuşit să urce acolo, carabinele se rup, corzile se încurcă sau din senin începe să plouă cu tunete şi fulgere.

Această prezentare necesită JavaScript.

Comuna Rudăria sau Eftimie Murgu

Localitatea Rudăria, în prezent Eftimie Murgu, după numele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, se află la poalele Munţilor Almăjului, la câţiva kilometri de Bozovici, fiind atestată documentar  în anul 1470. Vechiul nume vine de la râul Rudărica, ce traversează satul, şi care în traducere slavonă înseamnă „râul de fier”. Această denumire a fost primită cel mai probabil datorită zăcămintelor care se găsesc în munţii din împrejurimi. Mare parte din populaţie se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor.

Ada Botezan de la Radio România ne propune să trăim pentru câteva clipe sentimentul unic al “tinereţii fără bătrâneţe”:

Cum ajungi?

Există mai multe rute pe care se poate ajunge la morile de apă de la Rudăria. Dacă vii dinspre Băile Herculane sau Caransebeş, pe E70, în localitatea Cornea trebuie ţinută şoseaua spre Anina, iar după Prilipeţ, un indicator te va ghida către Eftimie Murgu.  Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe DN 58, spre Bozovici, după care se intră pe DJ571, până în Eftimie Murgu. Dacă vii dinspre Clisura Dunării, Moldova Nouă atunci trebuie să mergi către Cărbunari, apoi Dalboşeţ şi în sfârşit Eftimie Murgu.

Pentru a ajunge în locul despre care se spune că dacă  rămâi peste noapte,  dimineața te trezești  întinerit trebuie să traversezi întreaga comună. Odată ajuns la ieşire din Eftimie Murgu, sunt mai multe variante: fie mergi cu maşina, fie o iei la pas pentru a putea admira peisajele desprinse parcă din cărţile de basme. O altă variantă ar fi bicicleta, însă în zonă nu există niciun centru de închirieri, aşa că este obligatoriu să fie la purtător.

Coordonatele GPS: 44.860478N, 22,.122363S

Destinația zilei: Cascada Bigăr – „prinţesa” rătăcită de la Paralela 45

Publicat de Andrei Cretoiu, 3 august 2014, 20:15

Banatul Montan abundă în locuri frumoase, fie construite de mâna omului, fie de puterea incredibilă a naturii. Radio România Reşiţa ne propune să explorăm câteva dintre aceste zone minunate, care ne bucură ochiul şi ne fac să uităm de grijile cotidiene.

Prima oprire:Cascada Bigăr – una dintre cele mai frumoase căderi de apă ale Terrei! Potrivit site-ului The World Geography, aceasta a fost inclusă în topul celor mai spectaculoase cascade din întreaga lume, în 2013, ocupând primul loc.

Izbucul Bigăr

De o frumuseţe magică şi situat la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord – la Paralela 45, Izbucul Bigăr te poartă în lumea basmului – de la izvor şi până la revărsarea în cascadă!

În Banat, se numeşte izbuc – un izvor din care apa iese la lumină de sub stâncă. În cazul nostru, apa  izvorăşte de sub stânca impunătoare a Cârşiei Gozna, înaltă de peste 50 metri, formând un ochi de apă atât de limpede, încât se văd pe fundul lui firişoarele de nisip şi păstrăvii înotând. O parte din apa acestui izvor de o puritate rară este captată şi dirijată spre Păstrăvăria Miniş, o altă zonă care merită văzută dacă ajungi în zonă.

Peştera Bigăr

Deasupra izbucului Bigăr se află peştera cu aceeaşi denumire. Aici „sufletul” prinţesei rătăcite s-a adăpostit de teama sălbăticiunilor şi plânge în hohote, alimentându-l cu lacrimi cristaline şi cu aceeaşi intensitate,  fie vreme de secetă sau ploi. Îţi „iei inima în dinţi”, îţi sufleci pantalonii ca să traversezi apa rece ca gheaţa şi începi să te caţeri spre peşteră. Intri, dar nu ajungi să-ţi tragi sufletul căci te cuprind fiorii. Poţi să juri că în liniştea adâncurilor, printre ciripiturile înăbuşite ale păsărelelor şi susurul izvorului se aud suspinele prinţesei rătăcite.

Cascada Bigăr

Cascada Bigăr, „prinţesa” Banatului Montan, a fost înființată în anul 1982 ca şi rezervaţie naturală, iar din 2000 a fost  declarată arie protejată de interes naţional. În trecut a fost numită şi Cascada Coronini, după fostul guvernator al Banatului, din secolul al XIX-lea, Johann Baptist Coronini – Cronberg.

Înaltă de aproximativ şapte metri, cascada este  alcătuită din tuf calcaros „brodat” cu lacrimi cristaline, precum o ţesătură populară bănăţeană, cu fir fin de borangic. Este un fenomen al naturii de o frumuseţe rară. Pe conul de stâncă, învelit de un muşchi verde, apa se prelinge dantelat şi mângâiată de razele soarelui şi când nu te aştepţi, dă naştere unui curcubeu discret pe o perdea de stropi de apă. Pare a fi rochia miresei muntelui. Iarna, ţurţurii de gheaţă formează aşa-numitul Palat de Cleştar.

Ada Botezan de la Radio România Reşiţa încearcă să te convingă că locul chiar merită văzut:

Cum ajungi?

Accesul spre acest loc mirific se face cu automobilul, până în parcarea situată intenţionat la ceva distanţă, pentru a nu tulbura cumva „prinţesa”, şi amenajată special pentru vizitatori.

Sunt mai multe rute pe care poţi ajunge la cascada Bigăr. Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe drumul spre Anina pe DN 58. Vei trece prin Caraşova, iar la intersecţia cu DN57B – drumul spre Oraviţa, trebuie să mergi în stânga, spre Bozovici. Accesul este extrem de facil, cascada aflându-se la câțiva metri de șosea, la punctul numit „Paralela 45“.

Dacă vii dinspre staţiunea Băile Herculane sau Caransebeş pe E70, la indicatorul cu localitatea Plugova se continuă pe DN57B în direcţia Bozovici – Anina.

Coordonatele GPS: 45,003405N, 21,959484S.

Această prezentare necesită JavaScript.

“Călătorule, eşti în lumea mirifică a Banatului de Sud.
Nu lua cu tine decât imaginile acestei lumi
Şi nu lăsa după tine decât urmele paşilor. ”

Acesta este îndemnul nostru dacă ajungi la cascada Bigăr, mesaj scris şi pe unul dintre indicatoare. Şi asta, pentru că noi bănăţenii spunem că la „prinţesă” vii  doar cu gânduri bune, iar la plecare nu iei suveniruri.

Destinatia zilei: Drobeta, prima poartă către latinitate

Publicat de Andrei Cretoiu, 31 iulie 2014, 20:30

Dintotdeauna Dunărea a fost legatura noastră cu lumea.Ajunşi pe malul ei, cu siguranţă, vă întrebaţi câta istorie, ştiută şi neştiută, a  fost purtată pe apele învolburate.

Castrul roman de la Drobeta a fost prima cetate ridicata din piatră în Dacia romană. O scenă de pe Columna lui Traian, ce prezinta momentul inaugurarii podului (primavara anului 105), arată castrul deja construit. Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spaţiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Justinian I. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1,5 metri și înalte de 3 metri. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală a fortificației era spre sud, adică spre capătul nordic al podului.

Această prezentare necesită JavaScript.

În decursul timpul, din locuințele din jurul castrului s-a format orașul Drobeta, pe care împăratul Hadrian l-a ridicat la rang de municipiu în anul 121. 72 de ani mai târziu, în 193, Septimiu Sever i-a dat rangul de colonie. Devenise primul centru urban din regiune și al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum.

Pentru a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal, A polodor din Damasc a construit podul cunoscut sub numele de Podul lui Traian, pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în apropiere de orașul Drobeta-Turnu Severin. A fost cel mai mare pod al lumii construit în antichitate. Mareţia şi ingeniozitatea tehnică a construcţiei au uimit şi uimesc şi astăzi. A fost construit într-un timp record, în numai trei ani (103-105), în răgazul dintre cele două războaie dacice.

Deşi constructia podului a fost dificilă, măreția arhitectonică și tehnică a podului de peste Dunăre era remarcabilă și demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției și, prin aceasta, cuceririi Daciei!

Destinația zilei: Salina Ocnele Mari sau “Oraşul Subteran”!

Publicat de Andrei Cretoiu, 29 iulie 2014, 20:02 / actualizat: 30 iulie 2014, 9:33

Salina Ocnele Mari se află în localitatea Ocnele Mari, situată în judeţul Valcea, în partea central-sudica a României, în zona Subcarpaţilor Vâlcii, fiind de curând amenajată pentru turiştii care doresc sa cunoască un loc special , unde să se simta bine , dar şi să-şi îngrijească sănătatea.

Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserică, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, terenuri de fotbal, de baschet, de tenis, masă de biliard, locuri de joacă pentru copii.Găzduieşte evenimente culturale care imbogăţesc modul de petrecere a timpului in salină.
La orice pas te poţi opri pe o băncuţa sau un taburet din trunchi de copac, în aşa fel încat momentele petrecute în orasul subteran sa fie plăcute.

Zona de vizitare este amenajată la 225 de metri faţă de nivelul mării . Lungimea galeriei de acces este de 1300m. Suprafaţa amenajată pentru turişti şi în scopuri comerciale şi de relaxare e de 20 000 m2.Inaltimea camerelor este de 8m.
Intrarea in salină se face cu autobuzele, transport in comun.

Această prezentare necesită JavaScript.

Aerul din salină este foarte sanatos si indicat pentru cei cu probleme respiratorii. Aici un timp de 30min pana la 60minute poate aduce beneficii celor cu răceli uşoare, celor cu astm, celor cu emfizem pulmonar, celor cu diverse alergii, rinită cronică, bisinoza, silicoză gr I si gr II, amigdalită cronică, etc. Temperatura interioară este de 13-15 grade Celsius.

In Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN67 (strada Copacelu a municipiului Ramnicu Valcea) si strada Alexandru Ioan Cuza a orasului care se intersectează cu aceasta. Distanţa de la Salina Ocnele Mari la Ramnicu Valcea este de 12 km.

Destinația zilei: TRANSALPINA!

Publicat de Andrei Cretoiu, 28 iulie 2014, 20:30

Dacă vrei să-ţi vezi umbra proiectată în nori, alege să călătoreşti pe Transalpina şi acest lucru s-ar putea întâmpla. Drumul a fost construit de armatele romane în drumul lor spre Sarmisegetusa, luându-şi numele de la latinescul „Transalpina” (ţara de dincolo de munţi), cum era numită în vechile texte si harţi latineşti Tara Româneasca.

Drumul regelui

Drumul  este supranumit “Drumul Regelui”,  pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l-a reconstruit, în anul 1938, l-a inaugurat parcurgându-l el insuşi, împreuna cu familia regală. După ce au reabilitat-o nemţii în al II-lea razboi mondial, Transalpina a fost dată uitarii, devenind un drum greu de parcurs .Astfel si-a p[strat  neatinsă sălbăticia şi farmecul aparte pe care puţine locuri din ţara îl mai au.

Cel mai înalt drum rutier din România

Transalpina este cel mai înalt drum rutier din România şi din întregul lanţ al Munţilor Carpaţi, atingând altitudinea maxima (2145 m) in Pasul Urdele. Traverseaza Munţii Parâng de la N la S, fiind paralelă cu Valea Oltului si Valea Jiului.Până în anul 2009 nu a fost niciodata asfaltată, iar aceasta înnoire a făcut-o să revină în atenţia iubitorilor de călătorii .

Cea mai sigură şosea

Cei aproximativ 120 de km  de la  Bengeşti Ciocadia din judetul Gorj pana la Sebeş sunt kilometri câstigati pentru că tot timpul ai ceva de văzut şi de făcut.Aceasta este opinia domnului Sabin Cornoiu , şef Salvamont Gorj, care mai spune ca, în ultimmi doi ani ,deşi drumul este destul de dificil de parcurs , pe Transalpina nu s-a inregistrat niciun accident.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinatia zilei: Muzeul Trovanţilor de la Costeşti, Vâlcea

Publicat de Andrei Cretoiu, 27 iulie 2014, 20:30

Locul unde pietrele cresc

De câte ori nu v-aţi lovit in drumurile dumneavoastră de o piatră sau de câte ori nu aţi aruncat o piatra în raul pe malul caruia vă plimbaţi V-aţi întrebat însă vreodată din ce sunt alcătuite acele pietre sau dacă ele au suflet? Suflet nu ştiu daca au, dar, cu siguranţă, pietrele care cresc în judeţul Vâlcea, în apropierea drumului care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu, la 8 km distanţă faţă de Horezu, într-un sat mic numit Costeşti, au radacini si cresc.Un adevarat camp de pietre de marimi si forme diferite, care te duc cu gandul la o calatorie selenară,  pe care cu toţii ne-o dorim.

 Cum şi când s-au născut aceste forme bizare 

Specialiştii spun că acum 6 milioane de ani nişte cutremure puternice au dat naştere acestor forme sferice de nisip cimentat cunoscute sub numele de trovanţi.Nimic neobisnuit pana aici.Dar stai să dea o ploaie şi să vezi cum pietrele acelea cuminţi, la locul lor,  incep să creasca, de la 6-8 mm până la 6-10 metri, şi să se transforme in uriaşi! Ca şi cum s-ar “hrăni” cu apă! Este impresionant!

De ce cresc pietrele

Oamenii de ştiinţă cred că pietrele cresc în dimensiuni datorită conţinutului ridicat de săruri minerale diferite, care se află sub învelişul lor. Atunci când suprafaţa devine umedă, aceste substanţe chimice începe să se răspândească, aplicând presiune pe nisip şi determinând astfel ca pietrele “să crească”. Totuşi, în ciuda eforturilor lor, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să vină cu vreo explicaţie logică privind “extensiile” de care au parte pietrele, ce amintesc de rădăcini. Dacă sunt tăiate, secţiunile lor au inele colorate, la fel ca şi copacii.

Pietrele care cresc sau trovanţii

Şi una şi alta, doar că termenul de „trovant”este denumirea ştiinţifica si a apărut prima dată în 1907 in lucrarea „Tertiarul din Oltenia” a naturalistului Gheorghe Murgoci. Muzeul Trovanţilor a fost infiintat in 1996 de un colectiv al Facultăţii de Geologie şi Geofizică Bucureşti – Societatea pentru Protecţia Mediului Geologic. Din 2006, el s-a transformat in Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor şi a intrat sub tutela Asociaţiei Kogayon, care o îngrijeşte din resurse proprii, cu sprijinul voluntarilor.

Sunt multe legende legate de aceste pietre, care se comportă ca şi cum ar fi o formă necunoscută de viaţa. Unele vorbesc despre nişte pietre ciudate care, pe înserat, ascunse de ochii curioşi ai oamenilor, vorbesc, şoptesc, se mişcă… Sunt zvonuri că ar fi ouă ale unor creaturi dispărute, precum dinozaurii, sau că înşişi oamenii le-au sculptat. Se spune că ar fi încărcaţi cu energie pozitivă sau că ar creşte de fiecare dată după ploaie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Toate aceste lucruri misterioase i-au convins pe foarte mulţi, de vârste diferite, să vină în Valcea , să viziteze Muzeul în aer liber de la Costeşti , să priveasca dealul de unde se rostogolesc trovanţii  şi să simtă energia pozitivă pe care se zice că pietrele o emit.

Deztinația zilei: Spectacol de “focuri vii” în Vrancea

Publicat de Andrei Cretoiu, 24 iulie 2014, 20:30

Spectacol de “focuri vii” în Vrancea

În Vrancea, pământul nu numai că se cutremură, aşa cum s-au obişnuit localnicii, dar şi arde. O face în permanenţă, fără a fi deranjat şi nu se stinge niciodată. La Andreiaşu de Jos, localitate aflată la peste 30 de kilometri de Focşani, există o zonă cu focuri vii, marcată din 1973 ca rezervaţie geologică. Miracolul acestui fenomen e descoperit, însă, de prea puţini turişti, pentru că drumurile nu sunt la fel de viu cimentate, iar spaţiile de cazare lipsesc cu desăvârşire. Localnicii, păstrează, totuşi, acea căldură în suflet şi, nu de puţine ori, îşi pun casa la dispoziţie temerarilor care ajung să viziteze locul. Cu abnegaţie, cel mai extins câmp de „focuri vii” din ţară, atât ca întindere, cât şi ca debit de metan, îşi pune centura în joc, în fiecare an, în faţa crivăţului şi a ploilor abundente şi tot de fiecare dată iese biruitor.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de stingere

Data de atestare a acestui fenomen rămâne învăluită în mister. Ar fi putut, la fel de bine, să îl fi ars la talpă pe însuşi Burebista. Cert este că şi-au primit botezul în timpul unei erupţii vulcanice. Focurile vii sunt nişte artişti taciturni, iar pantomima lor este exprimată în felul următor: rocile sedimentare permit, cu uşurinţă, ieşirea gazelor prin crăpături, fără a trezi şi apele subterane. Ulterior, aprinderea se face de la soare. În timpul frecventelor cutremure din împrejurimi, flăcările parcă sunt suflate la 2 metri înălţime, ca într-un veritabil număr de circ. Ziua, flăcările îşi croiesc noi trasee prin roci, însă rămân disciplinate şi nu depăşesc suprafaţa delimitată. Noaptea, acestea capătă dimensiunea unor felinare care se reflectă în pădurea de brad din vecinătate. Brusc, toate drumeţiile tale şi-au trasat singure, linia de început.

Marea provocare

Un drapel românesc nici nu ar fi necesar în zonă. Pe parcursul zilei, flăcările schimbă tot soiul de ţinute, însă păstrează nuanţele de roşu, galben şi albastru.

Dacă Jocurile Olimpice ar poposi în trena României, atunci locul în care ar sălăşlui torţa ar fi cunoscut de dinainte. În fond, nici nu ar mai fie nevoie de o torţă. Rezervaţia din Vrancea împarte unicitatea europeană cu verişoara sa din Buzău, însă după grele încercări, flacăra veşnică de la Andreiaşu de Jos se pregăteşte să ţină piept ameninţătoarelor alunecări de teren. Dacă nu va răzbi, atunci aceasta ar putea rămâne doar o evocare a oamenilor din zonă, doar un studiu al unei teze de doctorat sau doar un reportaj al campaniei „EU Aleg România”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația zilei: Mănăstirea Hădâmbu – Glasul credinţei

Publicat de Andrei Cretoiu, 23 iulie 2014, 21:19 / actualizat: 23 iulie 2014, 22:49

EU aleg ROmânia, 80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional

Athosul Moldovei

Urcuşul spre sfântul lăcaş este ca o Golgotă de lut. Drumul de legatură sfâşie câmpia lăsând în urmă satele îmbrăţişate de holdele de grâu, porumb şi floarea soarelui. Prin praful drumului trec căruţe, maşini, autobuze, grupuri de oameni oftând a nevoie, în lupta cu această adevărată provocare a naturii. Sus, chiar pe Dealul Hadâmbul, ţâşneşte spre cer silueta albă strălucitoare a mănăstirii, vestitul lăcaş monahal ajuns în ultima perioada în atenţia credincioşilor pentru nemaivăzutele miracole împlinite de cele patru icoane ce plâng cu lacrimi de mir între zidurile vechi de peste 350 de ani. Acolo lumea parcă se trage dintr-un alt aluat – cufundată în trăiri simple, căptuşită cu smerenie şi pace, o lume care poate fi observată, atent, numai printr-o perdea cerească. “De la intrare până în pragul bisericii, călcăm numai pe sfinţi”, spune stareţul Nicodim Gheorghiţă.

Minunile Maicii Domnului

Aşezământul poartă povara a peste 350 de ani de istorie, ani dominaţi de încercări sinonime cu cele închinate în numele credinţei. Sfârşitul comunismului a însemnat începutul unei noi vieţi monahale la Hadâmbu. În 1990, după cei peste 30 de ani de surghiun ai bisericii, se oficiază prima Liturghie. Atunci îşi găsesc loc de cinste, în biserică, două icoane pictate de preotul Octavian Zmeu din Roman, icoane ce au fost închise într-o ladă, în altar, în toţi acei ani care au precedat redeschiderii. Ulterior, alte două icoane aveau să întregească cvartetul, însă doar una este recunoscută ca fiind făcătoare de minuni de către Patriarhie. Rostite sau păstrate în suflet, poveştile minunilor Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul au făcut înconjurul României. Sunt păstrate în mărturii, în caiete, cărţi, ba chiar şi pe forumuri. Cert este că nu alunecăm în habotnicie atunci când spunem că, de la Mănăstirea Hadâmbu, oamenii bolnavi sufleteşte pleacă acasă vindecaţi.

Pelerinii şi proba focului

22 ianuarie 2003 este o zi de referinţă pentru mănăstire – un incendiu puternic a mistuit zeci de chilii ale aşezământului. Întreaga clădire, cunoscută acum ca vechea Biserică, a fost cuprinsă de flăcări, iar zeci de cărţi şi obiecte bisericeşti s-au prefăcut în scrum. Doar Icoana Maicii Domnului a rămas intactă, fără a fi protejată în vreun fel aparte. Iar de atunci povestea s-a rostogolit la vale şi a ajuns, lesne, la urechea credincioşilor.

Apogeul se înregistrează în fiecare an, de e vreme potrivnică sau nu, în Săptămâna Mare. Atunci, pelerinii refac, simbolic, Drumul Crucii pe un traseu marcat cu 14 troiţe donate. Fiecare troiţă este ctitorită de una sau mai multe familii, fiind închinată unuia sau mai multor sfinţi din calendarul ortodox. Opririle care parcă se înfig la rădăcina dealului, până aproape de lăcaşul de cult, refac clipele de chin ale Mântuitorului Iisus Hristos, de la Pretoriu până pe Golgota. De altfel, la Mănăstirea Hadâmbu, fiecare zi poate fi tipărită pe foi de scriptură.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația zilei: Târgu Ocna

Publicat de Andrei Cretoiu, 22 iulie 2014, 19:06 / actualizat: 23 iulie 2014, 11:09

EU aleg ROmânia, 80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional

Ca sarea-n bucate

Aşa se traduce iubirea faţă de oraşul Târgu Ocna. Micul burg din judeţul Bacău, prin salina ce-i poartă numele, ar putea asigura, preţ de ani buni, necesarul de sare de unul singur. Asta în cazul în care lumea întreagă s-ar transpune în personajele din basmul lui Ispirescu, ce ajung să preţuiască, prea târziu, virtuţile aurului alb. Salzburgul României, aşa cum a fost el denumit, datorită numeroaselor biserici care străbat localitatea, a cromaticii şi a arhitecturii cu elemente de baroc târziu moldovenesc, Târgu Ocna respiră la fel de îndrăzneţ atât la suprafaţă cât şi în subteran. Şi de aici şi explicaţia pentru care oraşul a dominat, timp de trei secole, economic şi cultural întreaga zonă trotuşeană.

Oraşul din adâncuri

O vizita la Târgu Ocna vă aşază la aceeaşi masă cu realizările străbunicilor, bunicilor şi părinţilor noştri, de la 1848 la 1948, când noi, românii, reuşeam să ţinem ritmurile generale de dezvoltare asociate Europei. „Ocnele acestea sunt nesecate, cu toate că în ele lucrează, zi de zi, sute de oameni.”, remarca Dimitrie Cantemir, în cartea sa, Descriptio Moldaviae. Atitudinea e neschimbată şi în prezent. Numai că de data aceasta, oamenii lucrează şi pentru buna dispoziţie a celor care coboară în subteranul adânc de 240 de m şi lung de peste 10.000 de metri pătraţi. Până şi turismul s-a descălţat de bocanci atunci când a pătruns în salină, iar lacul cu apă sărată şi cascada veghează asupra acestui lucru. Înăuntru, singurul comerţ acceptat este trocul stresului şi al moliciunii cu cel al relaxării şi al revigorării.

Biserica „Sfânta Varvara”

Oraşul din adâncuri nu se putea simţi împlinit fără a fi vegheat de un minunat monument de purificare sufletească. Biserica „Sfânta Varvara” este cel mai mare lăcaş de cult ortodox săpat în sare din Europa. În anul 1992, minerii au preschimbat ciocanele şi târnăcopul în dălţi şi cuţite, iar realizarea lor este acum admirată de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Se întâmplă, mai ales, în fiecare an, la 4 decembrie, atunci când mii de pelerini ajung să admire arhitectura îngrijită în sare, formele atent reliefate şi răbdarea celor care le-au executat. Într-un astfel de pelerinaj, rezemat de coloanele de sare, sub lumina unui candelabru impresionant, un tânăr român, obişnuit cu toate resemnările, ajunge să evadeze din aglomeraţia care-i pune stăpânire.

Această prezentare necesită JavaScript.

Muzeul Lucia Condrea. Ouăle fermecate…cu suflet pictate

Publicat de Andrei Cretoiu, 21 iulie 2014, 20:12

Mâna trecută prin harul divin

Cea mai impozantă rezervă a esteticii nobile stă inscripţionată pe o colecţie de peste 5000 de ouă. Localitatea Moldoviţa, din judeţul Suceava se confundă, adesea, cu urmele vârfului de pensulă care apasă, necontenit, pe cele trei degete creatoare de opere de artă. De aici se construieşte portretul Luciei Condrea – unul dintre artiştii români pentru care ar trebui create ţinuturi noi, pentru că cele actuale nu permit răspândirea talentului său incomensurabil. Ouăle închistrite care prind viaţă în mâinile sale nu sunt doar un detaliu pur biografic, sunt dovada vie că mişcările sale migăloase sunt trasate pe liniile unui contur dumnezeiesc.

Omul-muzeu

Nu este un clişeu, ci o realitate prinsă în spirală: Lucia Condrea este unul dintre artiştii români care se bucură de privilegiul de a fi cunoscuţi mai bine peste hotare decât în interiorul graniţelor ţării. Arta sa rafinează, în desenul de pe ouă, simbolistica religioasă şi motivele tradiţionale de pe ii, ştergare şi basmale. Este deţinătoare a mai multor premii internaţionale şi este autoarea unor tehnici  noi de decorare a ouălor, tehnici pe care puţini sunt cei care se încumetă să le încerce. Lucrările artistei sălăşluiesc în marile muzee ale lumii, ouăle sale închistrite ajungând să fie o emblemă românească de succes. Specialiştii internaţionali au şi botezat-o – „Picasso al României”.

Locul poveştilor celor peste 5000 de ouă

La numărul imens de exponate nici că se putea rezolva altfel situaţia prezentării acestora către publicul numeros care îi trece pragul. Locuinţa sa din Moldoviţa este înconjurată de muzeul ce-i poartă numele. La început au fost câteva încăperi mici cu ocniţe gândite economic pentru a putea primi o parte dintre exponate. Apoi a urmat un efort investiţional de câţiva ani, efort care a însemnat extinderea spaţiilor de expunere a „comorilor” sale. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la un ou, vechi de aproape 120 de ani, pe care Lucia Condrea l-a primit moştenire de la bunici…. De câţiva ani, în localitatea Moldoviţa, şi-a făcut loc şi o şcoală internaţională de vară a ouălor închistrite, un loc în care talentul artistei este purtat pe braţele fiecărui profan, căci curiozitatea rămâne singura cale de acces către Muzeul „Lucia Condrea”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația zilei: Parcul Naţional Călimani

Publicat de Andrei Cretoiu, 20 iulie 2014, 19:21

EU aleg ROmânia
80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional

Parcul Naţional Călimani
Înfiinţarea parcului
Ideea de constituire a Parcul Naţional Călimani a fost lansată în anul 1975 de către Centrul de Cercetări Biologice Cluj, studiul de constituire fiind elaborat în 1976 de Inspectoratul Silvic Judeţean Suceava, în colaborare cu iniţiatorul şi la comanda Comisiei de Ocrotire a Monumentelor Naturii.
Scopul principal pentru care a fost înfiinţat Parcul Naţional Călimani este cel de conservare a biodiversităţii florei şi faunei, menţinerea cadrului geografic natural, a habitatelor naturale. De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea durabilă a zonei, astfel încât utilizarea resurselor naturale să nu contravină obiectivului de conservare stabilit prin planul de management al parcului. Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului în calitate de autoritate responsabilă cu buna administrare a reţelei naţionale de arii naturale protejate, a încredinţat administrarea Parcului Naţional Călimani, Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, respectiv Direcţiei Silvice Suceava, începând cu 22 mai 2004 – pentru o perioadă de 10 ani.

Atracţii turistice
Rezervaţia naturală 12 Apostoli
…un străvechi sanctuar de cult rostuit să adune sufletele celor vii, ale moşilor şi strămoşilor noştri la Ospăţul nemuriri…sau poate rezultatul migalei cu care natura a dăltuit, cu grijă, calcarul din inima muntelui, dăruind privirilor noastre forme ciudate precum „Moşul“, „Guşterul“, „Mucenicul“, „Mareşalul“, „Ramses“, „Godzila“, „Dragonii“, „Cezar“, „Nefertiti“ etc.

Cascadă Tihu
În amonte pe pârâul Umed, aflată la aproximativ 500 m de la confluenţa cu pârâul Tihu, cascada, cu o cădere de aproximativ 8 m, reprezintă un punct de atracţie deosebit.

Rezervaţia Iezerul Călimanului
Rezervaţia Lacul Iezer din Călimani este o arie protejată de interes naţional.
Se află în Munţii Călimani, la poalele Vârfului Răchitiş are o suprafaţă de 322 ha, şi reprezintă un lac de baraj natural (Lacul Iezerul Călimanilor) şi zona limitrofă, cu o vegetaţie de arbuşti de jneapăn (Pinus mugo) sau ienupăr (din genul Juniperus sibirica); cu specii floristice rare, printre care şi bujorul de munte (Rhododendron) cunoscut şi sub numele de smârdar, precum şi specii faunistice de mamifere, păsări, insecte, reptile şi batracieni, specifice Carpaţilor Orientali.

Negoiul Unguresc – Pietrosul
Reprezintă partea cea mai înalta şi spectaculoasă a Călimanului (Vf. Pietrosul 2100 m, Negoiu Unguresc – o creastă cu relief alpin total deosebită în comparaţie cu restul lanţului vulcanic.

Această prezentare necesită JavaScript.

Destinația zilei: Cetatea Histria

Publicat de Andrei Cretoiu, 14 iulie 2014, 20:36

EU aleg ROmania, 80 de locuri pe care TREBUIE sa le vezi!

Un proiectal retelei studiourilor Radio Romania Regional

Destinatia zilei: Histria, dincolo de istorie
O fortăreaţă arsă de soare, dar neclintită în bătaia vântului

La prima vedere, n-ai zice că o grămadă de ruine, fie ele şi dispuse într-o riguroasă ordine, ar constitui un punct de atracţie turistică. Dar, aparenţele sunt, de cele mai multe ori, înşelătoare. Aşa că te invit să treci dincolo de cioturile de perete, altădată un zid puternic de apărare, pentru a afla unde au trăit, trudit, luptat şi iubit strămoşii tăi. O piatră poate spune multe poveşti.

65 de kilometri depărtare de o lecţie palpabilă de istorie

Cetatea Histria se află la 65 de kilometri de Constanţa şi a fost descoperită acum 100 de ani. A fost fondată la jumătatea secolului al VII-lea î.Hr., “pe vremea când armata sciţilor barbari a trecut în Asia, urmărindu-i pe cimerienii care fugeau din Bosfor”, după cum apare în Pseudo-Skymnos. Dacă îţi laşi paşii şi gândurile deopotrivă să te poarte pe străzile vechii cetăţi, îţi poţi închipui că auzi paşii locuitorilor săi, în cei 1.300 de ani de locuire neîntreruptă, dar şi simţi briza lacului Sinoe, care era odinioară pământ. În Histria au fost bătute primele monede de pe actualul teritoriu al României. Numele cetății, Istria – în limba greacă, vine de la fluviul Istros, cum îi spuneau grecii Dunării.

Pompeiul românesc de lângă lacul Sinoe

O fântână sacră şi câteva amfore conservate întregi sunt dovada că acolo a fost cândva un oraş înfloritor. Ruinele coloanelor tocite de vânt şi de furtuni stau mărturie civilizaţiei de mult apuse. Un bust al Zeului Apollo şi câteva oase de delfin, cel mai probabil ofrande aduse zeităţii, după cum grăiesc istoricii, te poartă într-o lume plină de mister.

Abandonată, dar nu uitată

Histria a decăzut în perioada romano-bizantină şi a fost distrusă puţin câte puţin de popoarele barbare. Şi dacă acesta a fost sfârşitul urbei, soarta ei a fost să dăinuie în timp ca o moştenire istorică fără preţ. Din anul 2007, Histria figurează în Lista Patrimoniului European. Să calci în locurile pe care au călcat strămoşii tăi poate fi nu doar o mândrie personală, ci şi o lecţie de istorie trăită pe viu. Veniți să descoperiți cetatea Istros din Pont, întemeiată, după cum spune Eusebius din Caesarea ,,în anul 657 î.Hr., în timpul celei de-a 33-a Olimpiade”.

Această prezentare necesită JavaScript.