Destinația zilei: Timișoara, poartă de Vest a României
Foto: arhiva
Publicat de Andrei Cretoiu,
11 august 2014, 22:05 / actualizat: 11 august 2014, 23:35
Poartă de intrare în România dinspre Vest, pe la micuţa graniţă Cenad/Kiszsombor, Timişoara a fost mereu ca un magnet şi a atras oameni din toate regiunile ţării. Timişoara incită, atrage, cucereşte:
Precum America, unde practic niciodată nu ştii de unde vine interlocutorul tău, din ce regiune se trage el, tatal sau bunicul său, şi la Timişoara găseşti tot mai greu bănăţeni get-beget.
Oraş universitar şi cu multe investiţii străine, Timişoara continuă să fie întruchiparea unei şanse noi pentru multă lume. Se spune des că numai dacă nu vrei, nu-ţi găseşti de lucru: ceva discret la început şi pe urmă…fiecare cât de sus poate.
Un oraş în care oamenii ştiu multe limbi străine, alături de engleză: avem comunităţi puternice de germani, maghiari, sârbi, croaţi, bulgari, italieni, arabi, şi alte grupuri etnice diferite. Tocmai de aceea Radio Timişoara emite în 11 limbi de circulţie regională.
În clădirea emblematică pentru Timişoara funcţionează Teatrul Naţional, dar şi Teatrele Maghiar şi German de stat şi Opera Română.
Urmele gloanţelor trase la Revoluţie se mai văd şi acum din loc în loc. Şi nici măcar aceste clădiri nu pot vorbi…
Terasele din spaţiul promenadei s-au înmulţit în ultima perioadă şi peste vară sunt asaltate de trecători.
În câteva cuvinte, aceasta este Timişoara, cuprinsă între tumultuoşii porumbei de la Operă şi liniştea smerită a catedralei cu toate tainele ei.
Această prezentare necesită JavaScript.
La mijloc de 2014 oraşul este în transformare profundă cu cele peste 100 de şantiere deschise concomitent. Practic, fiecare colţ de oraş poate şi trebuie reparat, întreţinut, modernizat. Un lucru este clar: operaţiunea a început, iar timişorenii îşi vor oraşul înapoi!
Castelul Corvinilor, cunoscut ca reşedinţă a familiei Corvin, ocupă locul unei cetăţi donate de regele Sigismund de Luxemburg lui Voicu Hunya în anul 1409, însă cel care a demarat construcţia actualului castel este fiul acestuia, Iancu sau Ioan de Hunedoara – cunoscut şi sub numele de Janos Hunyadi, voievod al Transilvaniei în perioada anilor 1441-1456 şi erou al victoriei asupra turcilor în 1456, la Belgrad.
Castelul Corvinilor a fost extins de-a lungul timpului de către urmaşii lui Iancu de Hunedoara, printre care şi fiul său, Matei Corvin. Accesul în castel se face pe un pod de lemn, susţinut de patru piloni masivi de piatră, plasaţi în albia pârâului Zlasti, lăsând în urmă curtea husarilor şi nişa ce adăposteşte statuia Sfântului. Ioan de Nepomuk, protectorul podurilor şi al trecererilor peste apă.
Primul obiectiv major este Turnul nou de poartă, de formă rectangulară.
De aici se ajunge cu usurinţă în închisoarea castelului, care păstrează o uşă masivă de lemn. Loggia Matia se află la ieşirea din Turnul nou de poartă, în partea stânga, fiind considerată cea mai timpurie manifestare a Renaşterii în domeniul arhitecturii. La etajul loggiei se mai păstrează unica pictură laică în frescă din Transilvania acelei perioade, precum şi Camera de Aur.
Această prezentare necesită JavaScript.
Camera domniţelor se află plasată la primul nivel al Turnului nou de poartă, unde se ajungea foarte uşor, dar nu fără încuviinţare şi unde străjerii puteau apăra strşnic intrarea, având posibilitatea să intervină repede şi eficient. De aici, traversand Scara spirală, se intră în Sala Dietei, construită în stil gotic şi plasată la etajul Palatului Mare.
Castelul Corvinilor are un farmec aparte datorat stilurilor de construcţie diverse, a prezenţei unor inovaţii în plan militar si civil, dar şi a vietii tumultoase de curte care l-a animat vreme de peste 400 de ani. Monumentul impresionează prin prezenţa sa ce domină oraşul Hunedoara, iar pentru cei atraşi de evul mediu, castelul este singular în Romania şi printre cele mai atractive din spaţiul european.
Se poate vorbi mult despre castel şi legendele sale. Cea mai spectaculoasă dintre ele este evocată şi în filmuleţul de prezentare făcut cu această ocazie:
Castelul Corvinilor poate fi vizitat zilnic, între orele 9.00 – 20.00. Taxa de acces variază între 5 şi 25 de lei.
Muzeul de locomotive de la Reşiţa, cel mai mare din Europa
Fluierul ultimei locomotive cu abur care a poposit în Reşiţa s-a auzit în urmă cu doi ani. Atunci au fost sărbătoriţi 140 de ani de la fabricarea primei locomotive în oraşul de pe Bârzava şi 40 de ani de la inaugurarea Muzelui de locomotive. De altfel, Reşiţa se mândreşte cu cel mai mare muzeu de locomotive cu aburi, în aer liber, din Europa. Toţi cei care traversează municipiul, obligatoriu fac un popas în Triaj, acolo unde pot fi admirate 16 exemplare de toată frumuseţea.
Muzeul a luat fiinţă în 1972, la aniversarea unui secol de producţie de locomotive cu aburi la Reşiţa. Din cele 16 exemplare expuse, 14 sunt produse la Reşiţa, cea mai importantă fiind locomotiva „Resicza”, prima din cele trei locomotive cu aburi construite în spaţiul sud-est european, la Reşiţa, între anii 1872-1873. Este expusă pe un piedestal chiar la intrarea în muzeu, suferind puține modificări de-a lungul vremii. Proiectată de John Haswell, piesa are 4.48 m lungime și o greutate în serviciu de 11,5 tone. A fost recuperată în anul 1961 de la Câmpia Turzii, unde fusese garată pe o linie de manevră. Este o locomotivă tender cu două roți cuplate, care se poate înscrie în curbe cu raza de maxim 45 m, are o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h.
Un alt exponat deosebit este Locomotiva 230.516, fabricată în 1936, clasată în Tezaurul Patrimoniului Național Cultural. Locomotiva a fost comandată, de către Regele Ferdinand, societății Ernesto Breda, din Milano, cu specificația ca vagoanele sale să-i poată oferi tot confortul pe parcursul călătoriilor sale oficiale. Garnitura a fost finalizată după moartea Regelui, dar în vagoanele sale au călătorit, de-a lungul timpului, Carol al II-lea, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, dar și demnitari străini, precum Gerald Ford, Henry Kissinger, Leonid Brejnev, Erich Honecker și Todor Jivkov.
În total la Reşiţa au fost fabricate 1.491 de locomotive cu aburi, până în anul 1964, când s-a trecut la producerea de locomotive Diesel şi mai apoi electrice. Din anul 2004, Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reșița se află pe Lista Monumentelor Istorice.
Această prezentare necesită JavaScript.
Cea mai frumoasă „simfonie lichidă”
Lăsăm în urmă muzeul şi ajungem la o altă atracţie a oraşului. Un obiectiv mult mai tânăr, care va împlini în această lună doar 30 de ani. Este vorba de Fântâna cinetică din centrul municipiului. De o frumuseţe şi creaţie tehnică deosebite, a devenit simbolul reşedinţei Banatului Montan, vizualizând armonia dintre frumuseţile locurilor, talentul artistic al omului din zonă şi ştiinţa de a prelucra metalele.
Inaugurată la 23 august 1984, fântâna cinetică este opera sculptorului Constantin Lucaci, cea mai frumoasă „simfonie lichidă” din cele 9 fântâni monumentale realizate de maestrul luminii în mai multe oraşe din România: Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Vaslui, Brăila, Giurgiu şi Alba lulia.
Cea din Reşiţa este compusă din două părţi, una fiind alcatuită din 6 elemente şi una dintr-un singur picior cu mai multe braţe. Noaptea este luminată în diverse culori. E ca o horă de oţel şi apă.
Ajunşi în faţa fântânii, lăsaţi ca stropii care sar din dansul apei să vă împrospăteze faţa ca roua dimineţii. La Reşiţa, chiar dacă cerul e fără nicio umbră de nor, puteţi vedea curcubeul de două-trei ori pe zi. Este încă unui din „miracolele” fântânii lui Constantin Lucaci. Da, sub efectul ploii cinetice, curcubeul apare printre picăturile minuscule de apă străbătute de raze de soare.
Fântâna este un loc de popas şi de taifas, dar şi un loc de întâlnire a îndrăgostiţilor. Nu întâmplător, la sfârşit de săptămână, în zilele pentru nunţi, veţi vedea perechi de tineri, mire şi mireasă, care vin de la Biserica translatată, după cununia religioasă, şi se fotografiază aici, pe fundalul coroanelor de apă într-o mişcare cinetică cu semnificaţia temeiniciei căsniciei şi a tinereţii noii familii.
Aşadar, dacă paşii vă poartă prin Reşiţa, nu ezitaţi să vizitaţi două obiective turistice pe care nu le veţi uita uşor.
Băile Herculane este una dintre cele mai vechi staţiuni balneare din lume. Eficienţa terapeutică a izvoarelor termominerale din staţiune a fost cunoscută şi utilizată de către romani încă din cele mai vechi timpuri.
Băile Herculane, cea mai veche staţiune din România
Cunoscută încă de pe vremea romanilor, care au „semnat” actul de naştere în anul 153 d.Ch., staţiunea Băile Herculane a cunoscut prima sa perioadă de înflorire în secolul al XIX-lea, în perioada Imperiului Austriac, iar Împăratul Franz Josef o numea „Perla Europei”. În a doua jumătate a secolului trecut, staţiunea de pe Valea Cernei era „asaltată” de turiştii din vestul Europei, care găseau aici nu doar un loc de tratament, ci şi pentru odihnă şi relaxare.
Apa termală de la Herculane face minuni
Apele termale sunt cele care au dus faima staţiunii Băile Herculane în întreaga lume. Cu o vechime de 2.000 de ani, apele şi-au demonstrat efectele tămăduitoare, care le fac să fie şi astăzi foarte căutate de turiştii din ţară, dar şi din întreaga lume. Investiţiile realizate în ultimii ani în marile complexe hoteliere au dus la crearea unor baze de tratament moderne, deschise pe tot parcursul anului, unde turiştii beneficiază de servicii de tratament şi hoteliere la standarde europene. Pe lângă afecţiunile reumatismale, în staţiunea Băile Herculane pot fi tratate şi afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni metabolice şi de nutriţie, ale aparatului digestiv, sau aparatului vizual.
Posibilităţi multiple de relaxare
Băile Herculane atrag nu doar prin „miracolul” apelor termale, ci şi prin frumuseţile naturii, care au transformat întreaga Vale a Cernei într-un adevărat „Rai al frumuseţilor naturale”. Cei care vin aici trebuie să ştie că respiră un aer ca la 3.000 m, deşi staţiunea este situată la o altitudine de doar 168 m. Traseele turistice din Munţii Domogled sau Munţii Mehedinţi, care străjuiesc staţiunea şi Valea Cernei, oferă o modalitate extraordinară de relaxare, iar privirea drumeţului este răsplătită cu peisaje de o frumuseţe ireală.
Simbolul staţiunii este Crucea Albă, situată pe cel mai înalt punct al Băilor Herculane. Odată ajunşi aici, priveliştea este superbă, oferind o panoramă de ansamblu asupra întregii zone. Impresionante sunt şi cele două peşteri: Grota cu Aburi şi Grota Haiducilor. Cheile Prisăcinei, Cheile Ţesnei şi Cascada Vânturătoarea sunt alte locuri în care turistul uită de oboseala traseului, fascinat de natură ca un adevărat răsfăţ al privirii.
Gara staţiunii Băile Herculane este considerată cea mai frumoasă. Edificiul a fost construit între anii 1878 si 1886, în stil baroc vienez. Clădirea este o reproducţie fidelă a castelului de vânătoare al împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei, situat în apropiere de Viena. Gara se află pe lista monumentelor istorice.
Această prezentare necesită JavaScript.
Principalele festivaluri şi sărbători din Băile Herculane
– “Balul izmenelor” din Pecinişca, Băile Herculane – februarie
– Festivalul “Pinul Negru de Banat”, Parcul central Băile Herculane – sfârşitul lunii mai, sau începutul lunii iunie
– Festivalul internaţional de folclor “Hercules”, Grădina de vară din Parcul Vicol – iulie
– Zilele staţiunii Băile Herculane, Parcul central Băile Herculane – 8 – 10 septembrie
– Festivalul răchiei din Banatul Montan, Băile Herculane – octombrie
– Alaiul usturoiului “Ai cu alai”, Băile Herculane – Ajunul Sf. Andrei
Cum ajungi?
Băile Herculane se află pe E70 şi se poate ajunge foarte uşor, cu autoturismul, din orice direcţie. Trenul este o altă variantă de deplasare, există inclusiv o garnitură de tren internaţional Bucureşti – Timişoara – Budapesta. În Baile Herculane opresc toate trenurile. Din gară şi până în staţiune sunt două posibilităţi: taximetrul sau autobuzul, care circulă din jumătate în jumătate de oră.
Morile de apă de la Rudăria sau locul unde timpul a stat în loc!
Radio România Reşiţa ne propune astăzi să poposim în Ţara Almăjului şi să descoperim locul unde timpul a stat în loc.
Morile de la Rudăria – o minune istorică
În judeţul Caraş-Severin se află cel mai mare complex mulinologic din România, unic în Europa, sau morile de apă de la Rudăria, aşa cum le cunosc bănăţenii. Dacă în 1874 existau 51 de mori, după inundaţiile din 1910 au mai rămas doar 22, aşezate asemenea unei salbe de mărgele pe o lungime de trei kilometri.
Aici, la fel ca în urmă cu sute de ani, localnicii folosesc morile de apă să facă făină de mălai, care are un gust unic. Şi asta datorită procedurii de măcinare, care este foarte lentă. Grăunţele de porumb sunt zdrobite de pietre care se rotesc cu o turaţie mică. Zilnic se macină 100 kilograme de făină.
Morile de apă de la Rudăria se folosesc în comun, în devălmăşie şi nu există localnic, care să nu aibă rând la moară. Acesta se moşteneşte din generaţie în generaţie. La fiecare moară sunt 15-25 de rândaşi, care contribuie cu bani sau muncă la întreţinerea morilor. Un rând mare înseamnă o zi şi o noapte, iar un rând mic, doar o zi sau o noapte. Construcţiile de adăpostire ale morilor sunt din lemn, acoperite cu şiţă, iar instalaţiile au acelaşi principiu tehnic, constructiv şi funcţional: turbina cu apă. Întreaga muncă s-a făcut numai cu dalta şi ciocanul. Morile sunt ale oamenilor, însă au fost introduse în patrimoniul naţional şi se află sub atenta supraveghere a Muzeului Astra din Sibiu.
Morile, la fel ca şi oamenii, au un nume. Ele sunt botezate fie după constructor, fie după locul unde sunt amplasate: Roşoanea, Viloanea, Trăiloanea, Mora de la tunel sau Îndărătnica dintre râuri. Pe vremuri, nu erau folosite doar pentru măcinatul făinii, ci erau considerate ca ieşitul în oraş. Aici, se discutau problemele comunităţii şi se puneau la cale căsătorii. Ele se mai numesc şi “morile iubirilor împlinite”, deoarece în trecut erau locul de întâlnire între fete şi flăcăi.
Tinereţe fără bătrâneţe
Pe lângă spectacolul fascinant al cascadelor îmbinat cu zgomotul salbei de mori, o excursie pe Valea Miracolelor oferă şi alte surprize nebănuite. Nu lipsesc legendele.
Se spune că morile de apă sunt păzite de Adam şi Eva, două stânci cu înfăţişare omenească, care se află undeva sus pe Cheile Rudăricăi, spre ieşirea din rezervaţia mulinologică. Pe vremea dacilor, erau doi tineri care se iubeau, însă părinţii lor nu se prea înţelegeau, tocmai din cauza unei mori. Ei le-au interzis tinerilor să se mai vadă, iar cei doi au fugit în munţi. Atunci, toate rudele au plecat să-i caute, însă ca să li se piardă urma, îndrăgostiţii au urcat pe stânci şi au fost loviţi de un trăsnet. Cei doi s-au transformat în stânci şi de atunci păzesc zona. Se spune că locul este total inaccesibil şi învelit de mister. Niciun alpinist nu a reuşit să urce acolo, carabinele se rup, corzile se încurcă sau din senin începe să plouă cu tunete şi fulgere.
Această prezentare necesită JavaScript.
Comuna Rudăria sau Eftimie Murgu
Localitatea Rudăria, în prezent Eftimie Murgu, după numele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, se află la poalele Munţilor Almăjului, la câţiva kilometri de Bozovici, fiind atestată documentar în anul 1470. Vechiul nume vine de la râul Rudărica, ce traversează satul, şi care în traducere slavonă înseamnă „râul de fier”. Această denumire a fost primită cel mai probabil datorită zăcămintelor care se găsesc în munţii din împrejurimi. Mare parte din populaţie se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor.
Ada Botezan de la Radio România ne propune să trăim pentru câteva clipe sentimentul unic al “tinereţii fără bătrâneţe”:
Cum ajungi?
Există mai multe rute pe care se poate ajunge la morile de apă de la Rudăria. Dacă vii dinspre Băile Herculane sau Caransebeş, pe E70, în localitatea Cornea trebuie ţinută şoseaua spre Anina, iar după Prilipeţ, un indicator te va ghida către Eftimie Murgu. Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe DN 58, spre Bozovici, după care se intră pe DJ571, până în Eftimie Murgu. Dacă vii dinspre Clisura Dunării, Moldova Nouă atunci trebuie să mergi către Cărbunari, apoi Dalboşeţ şi în sfârşit Eftimie Murgu.
Pentru a ajunge în locul despre care se spune că dacă rămâi peste noapte, dimineața te trezești întinerit trebuie să traversezi întreaga comună. Odată ajuns la ieşire din Eftimie Murgu, sunt mai multe variante: fie mergi cu maşina, fie o iei la pas pentru a putea admira peisajele desprinse parcă din cărţile de basme. O altă variantă ar fi bicicleta, însă în zonă nu există niciun centru de închirieri, aşa că este obligatoriu să fie la purtător.
Banatul Montan abundă în locuri frumoase, fie construite de mâna omului, fie de puterea incredibilă a naturii. Radio România Reşiţa ne propune să explorăm câteva dintre aceste zone minunate, care ne bucură ochiul şi ne fac să uităm de grijile cotidiene.
Prima oprire:Cascada Bigăr – una dintre cele mai frumoase căderi de apă ale Terrei! Potrivit site-ului The World Geography, aceasta a fost inclusă în topul celor mai spectaculoase cascade din întreaga lume, în 2013, ocupând primul loc.
Izbucul Bigăr
De o frumuseţe magică şi situat la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord – la Paralela 45, Izbucul Bigăr te poartă în lumea basmului – de la izvor şi până la revărsarea în cascadă!
În Banat, se numeşte izbuc – un izvor din care apa iese la lumină de sub stâncă. În cazul nostru, apa izvorăşte de sub stânca impunătoare a Cârşiei Gozna, înaltă de peste 50 metri, formând un ochi de apă atât de limpede, încât se văd pe fundul lui firişoarele de nisip şi păstrăvii înotând. O parte din apa acestui izvor de o puritate rară este captată şi dirijată spre Păstrăvăria Miniş, o altă zonă care merită văzută dacă ajungi în zonă.
Peştera Bigăr
Deasupra izbucului Bigăr se află peştera cu aceeaşi denumire. Aici „sufletul” prinţesei rătăcite s-a adăpostit de teama sălbăticiunilor şi plânge în hohote, alimentându-l cu lacrimi cristaline şi cu aceeaşi intensitate, fie vreme de secetă sau ploi. Îţi „iei inima în dinţi”, îţi sufleci pantalonii ca să traversezi apa rece ca gheaţa şi începi să te caţeri spre peşteră. Intri, dar nu ajungi să-ţi tragi sufletul căci te cuprind fiorii. Poţi să juri că în liniştea adâncurilor, printre ciripiturile înăbuşite ale păsărelelor şi susurul izvorului se aud suspinele prinţesei rătăcite.
Cascada Bigăr
Cascada Bigăr, „prinţesa” Banatului Montan, a fost înființată în anul 1982 ca şi rezervaţie naturală, iar din 2000 a fost declarată arie protejată de interes naţional. În trecut a fost numită şi Cascada Coronini, după fostul guvernator al Banatului, din secolul al XIX-lea, Johann Baptist Coronini – Cronberg.
Înaltă de aproximativ şapte metri, cascada este alcătuită din tuf calcaros „brodat” cu lacrimi cristaline, precum o ţesătură populară bănăţeană, cu fir fin de borangic. Este un fenomen al naturii de o frumuseţe rară. Pe conul de stâncă, învelit de un muşchi verde, apa se prelinge dantelat şi mângâiată de razele soarelui şi când nu te aştepţi, dă naştere unui curcubeu discret pe o perdea de stropi de apă. Pare a fi rochia miresei muntelui. Iarna, ţurţurii de gheaţă formează aşa-numitul Palat de Cleştar.
Ada Botezan de la Radio România Reşiţa încearcă să te convingă că locul chiar merită văzut:
Cum ajungi?
Accesul spre acest loc mirific se face cu automobilul, până în parcarea situată intenţionat la ceva distanţă, pentru a nu tulbura cumva „prinţesa”, şi amenajată special pentru vizitatori.
Sunt mai multe rute pe care poţi ajunge la cascada Bigăr. Dacă punctul de pornire este Reşiţa, atunci trebuie să mergi pe drumul spre Anina pe DN 58. Vei trece prin Caraşova, iar la intersecţia cu DN57B – drumul spre Oraviţa, trebuie să mergi în stânga, spre Bozovici. Accesul este extrem de facil, cascada aflându-se la câțiva metri de șosea, la punctul numit „Paralela 45“.
Dacă vii dinspre staţiunea Băile Herculane sau Caransebeş pe E70, la indicatorul cu localitatea Plugova se continuă pe DN57B în direcţia Bozovici – Anina.
Coordonatele GPS: 45,003405N, 21,959484S.
Această prezentare necesită JavaScript.
“Călătorule, eşti în lumea mirifică a Banatului de Sud. Nu lua cu tine decât imaginile acestei lumi Şi nu lăsa după tine decât urmele paşilor.”
Acesta este îndemnul nostru dacă ajungi la cascada Bigăr, mesaj scris şi pe unul dintre indicatoare. Şi asta, pentru că noi bănăţenii spunem că la „prinţesă” vii doar cu gânduri bune, iar la plecare nu iei suveniruri.
Dintotdeauna Dunărea a fost legatura noastră cu lumea.Ajunşi pe malul ei, cu siguranţă, vă întrebaţi câta istorie, ştiută şi neştiută, a fost purtată pe apele învolburate.
Castrul roman de la Drobeta a fost prima cetate ridicata din piatră în Dacia romană. O scenă de pe Columna lui Traian, ce prezinta momentul inaugurarii podului (primavara anului 105), arată castrul deja construit. Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spaţiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Justinian I. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1,5 metri și înalte de 3 metri. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală a fortificației era spre sud, adică spre capătul nordic al podului.
Această prezentare necesită JavaScript.
În decursul timpul, din locuințele din jurul castrului s-a format orașul Drobeta, pe care împăratul Hadrian l-a ridicat la rang de municipiu în anul 121. 72 de ani mai târziu, în 193, Septimiu Sever i-a dat rangul de colonie. Devenise primul centru urban din regiune și al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum.
Pentru a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal, A polodor din Damasc a construit podul cunoscut sub numele de Podul lui Traian, pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în apropiere de orașul Drobeta-Turnu Severin. A fost cel mai mare pod al lumii construit în antichitate. Mareţia şi ingeniozitatea tehnică a construcţiei au uimit şi uimesc şi astăzi. A fost construit într-un timp record, în numai trei ani (103-105), în răgazul dintre cele două războaie dacice.
Deşi constructia podului a fost dificilă, măreția arhitectonică și tehnică a podului de peste Dunăre era remarcabilă și demonstrează importanța strategică pe care Traian a dat-o construcției și, prin aceasta, cuceririi Daciei!
Destinația zilei: Salina Ocnele Mari sau “Oraşul Subteran”!
Publicat de Andrei Cretoiu,
29 iulie 2014, 20:02 / actualizat: 30 iulie 2014, 9:33
Salina Ocnele Mari se află în localitatea Ocnele Mari, situată în judeţul Valcea, în partea central-sudica a României, în zona Subcarpaţilor Vâlcii, fiind de curând amenajată pentru turiştii care doresc sa cunoască un loc special , unde să se simta bine , dar şi să-şi îngrijească sănătatea.
Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserică, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, terenuri de fotbal, de baschet, de tenis, masă de biliard, locuri de joacă pentru copii.Găzduieşte evenimente culturale care imbogăţesc modul de petrecere a timpului in salină.
La orice pas te poţi opri pe o băncuţa sau un taburet din trunchi de copac, în aşa fel încat momentele petrecute în orasul subteran sa fie plăcute.
Zona de vizitare este amenajată la 225 de metri faţă de nivelul mării . Lungimea galeriei de acces este de 1300m. Suprafaţa amenajată pentru turişti şi în scopuri comerciale şi de relaxare e de 20 000 m2.Inaltimea camerelor este de 8m.
Intrarea in salină se face cu autobuzele, transport in comun.
Această prezentare necesită JavaScript.
Aerul din salină este foarte sanatos si indicat pentru cei cu probleme respiratorii. Aici un timp de 30min pana la 60minute poate aduce beneficii celor cu răceli uşoare, celor cu astm, celor cu emfizem pulmonar, celor cu diverse alergii, rinită cronică, bisinoza, silicoză gr I si gr II, amigdalită cronică, etc. Temperatura interioară este de 13-15 grade Celsius.
In Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN67 (strada Copacelu a municipiului Ramnicu Valcea) si strada Alexandru Ioan Cuza a orasului care se intersectează cu aceasta. Distanţa de la Salina Ocnele Mari la Ramnicu Valcea este de 12 km.
Dacă vrei să-ţi vezi umbra proiectată în nori, alege să călătoreşti pe Transalpina şi acest lucru s-ar putea întâmpla. Drumul a fost construit de armatele romane în drumul lor spre Sarmisegetusa, luându-şi numele de la latinescul „Transalpina” (ţara de dincolo de munţi), cum era numită în vechile texte si harţi latineşti Tara Româneasca.
Drumul regelui
Drumul este supranumit “Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l-a reconstruit, în anul 1938, l-a inaugurat parcurgându-l el insuşi, împreuna cu familia regală. După ce au reabilitat-o nemţii în al II-lea razboi mondial, Transalpina a fost dată uitarii, devenind un drum greu de parcurs .Astfel si-a p[strat neatinsă sălbăticia şi farmecul aparte pe care puţine locuri din ţara îl mai au.
Cel mai înalt drum rutier din România
Transalpina este cel mai înalt drum rutier din România şi din întregul lanţ al Munţilor Carpaţi, atingând altitudinea maxima (2145 m) in Pasul Urdele. Traverseaza Munţii Parâng de la N la S, fiind paralelă cu Valea Oltului si Valea Jiului.Până în anul 2009 nu a fost niciodata asfaltată, iar aceasta înnoire a făcut-o să revină în atenţia iubitorilor de călătorii .
Cea mai sigură şosea
Cei aproximativ 120 de km de la Bengeşti Ciocadia din judetul Gorj pana la Sebeş sunt kilometri câstigati pentru că tot timpul ai ceva de văzut şi de făcut.Aceasta este opinia domnului Sabin Cornoiu , şef Salvamont Gorj, care mai spune ca, în ultimmi doi ani ,deşi drumul este destul de dificil de parcurs , pe Transalpina nu s-a inregistrat niciun accident.
De câte ori nu v-aţi lovit in drumurile dumneavoastră de o piatră sau de câte ori nu aţi aruncat o piatra în raul pe malul caruia vă plimbaţi V-aţi întrebat însă vreodată din ce sunt alcătuite acele pietre sau dacă ele au suflet? Suflet nu ştiu daca au, dar, cu siguranţă, pietrele care cresc în judeţul Vâlcea, în apropierea drumului care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu, la 8 km distanţă faţă de Horezu, într-un sat mic numit Costeşti, au radacini si cresc.Un adevarat camp de pietre de marimi si forme diferite, care te duc cu gandul la o calatorie selenară, pe care cu toţii ne-o dorim.
Cum şi când s-au născut aceste forme bizare
Specialiştii spun că acum 6 milioane de ani nişte cutremure puternice au dat naştere acestor forme sferice de nisip cimentat cunoscute sub numele de trovanţi.Nimic neobisnuit pana aici.Dar stai să dea o ploaie şi să vezi cum pietrele acelea cuminţi, la locul lor, incep să creasca, de la 6-8 mm până la 6-10 metri, şi să se transforme in uriaşi! Ca şi cum s-ar “hrăni” cu apă! Este impresionant!
De ce cresc pietrele
Oamenii de ştiinţă cred că pietrele cresc în dimensiuni datorită conţinutului ridicat de săruri minerale diferite, care se află sub învelişul lor. Atunci când suprafaţa devine umedă, aceste substanţe chimice începe să se răspândească, aplicând presiune pe nisip şi determinând astfel ca pietrele “să crească”. Totuşi, în ciuda eforturilor lor, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să vină cu vreo explicaţie logică privind “extensiile” de care au parte pietrele, ce amintesc de rădăcini. Dacă sunt tăiate, secţiunile lor au inele colorate, la fel ca şi copacii.
Pietrele care cresc sau trovanţii
Şi una şi alta, doar că termenul de „trovant”este denumirea ştiinţifica si a apărut prima dată în 1907 in lucrarea „Tertiarul din Oltenia” a naturalistului Gheorghe Murgoci. Muzeul Trovanţilor a fost infiintat in 1996 de un colectiv al Facultăţii de Geologie şi Geofizică Bucureşti – Societatea pentru Protecţia Mediului Geologic. Din 2006, el s-a transformat in Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor şi a intrat sub tutela Asociaţiei Kogayon, care o îngrijeşte din resurse proprii, cu sprijinul voluntarilor.
Sunt multe legende legate de aceste pietre, care se comportă ca şi cum ar fi o formă necunoscută de viaţa. Unele vorbesc despre nişte pietre ciudate care, pe înserat, ascunse de ochii curioşi ai oamenilor, vorbesc, şoptesc, se mişcă… Sunt zvonuri că ar fi ouă ale unor creaturi dispărute, precum dinozaurii, sau că înşişi oamenii le-au sculptat. Se spune că ar fi încărcaţi cu energie pozitivă sau că ar creşte de fiecare dată după ploaie.
Această prezentare necesită JavaScript.
Toate aceste lucruri misterioase i-au convins pe foarte mulţi, de vârste diferite, să vină în Valcea , să viziteze Muzeul în aer liber de la Costeşti , să priveasca dealul de unde se rostogolesc trovanţii şi să simtă energia pozitivă pe care se zice că pietrele o emit.
În Vrancea, pământul nu numai că se cutremură, aşa cum s-au obişnuit localnicii, dar şi arde. O face în permanenţă, fără a fi deranjat şi nu se stinge niciodată. La Andreiaşu de Jos, localitate aflată la peste 30 de kilometri de Focşani, există o zonă cu focuri vii, marcată din 1973 ca rezervaţie geologică. Miracolul acestui fenomen e descoperit, însă, de prea puţini turişti, pentru că drumurile nu sunt la fel de viu cimentate, iar spaţiile de cazare lipsesc cu desăvârşire. Localnicii, păstrează, totuşi, acea căldură în suflet şi, nu de puţine ori, îşi pun casa la dispoziţie temerarilor care ajung să viziteze locul. Cu abnegaţie, cel mai extins câmp de „focuri vii” din ţară, atât ca întindere, cât şi ca debit de metan, îşi pune centura în joc, în fiecare an, în faţa crivăţului şi a ploilor abundente şi tot de fiecare dată iese biruitor.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de stingere
Data de atestare a acestui fenomen rămâne învăluită în mister. Ar fi putut, la fel de bine, să îl fi ars la talpă pe însuşi Burebista. Cert este că şi-au primit botezul în timpul unei erupţii vulcanice. Focurile vii sunt nişte artişti taciturni, iar pantomima lor este exprimată în felul următor: rocile sedimentare permit, cu uşurinţă, ieşirea gazelor prin crăpături, fără a trezi şi apele subterane. Ulterior, aprinderea se face de la soare. În timpul frecventelor cutremure din împrejurimi, flăcările parcă sunt suflate la 2 metri înălţime, ca într-un veritabil număr de circ. Ziua, flăcările îşi croiesc noi trasee prin roci, însă rămân disciplinate şi nu depăşesc suprafaţa delimitată. Noaptea, acestea capătă dimensiunea unor felinare care se reflectă în pădurea de brad din vecinătate. Brusc, toate drumeţiile tale şi-au trasat singure, linia de început.
Marea provocare
Un drapel românesc nici nu ar fi necesar în zonă. Pe parcursul zilei, flăcările schimbă tot soiul de ţinute, însă păstrează nuanţele de roşu, galben şi albastru.
Dacă Jocurile Olimpice ar poposi în trena României, atunci locul în care ar sălăşlui torţa ar fi cunoscut de dinainte. În fond, nici nu ar mai fie nevoie de o torţă. Rezervaţia din Vrancea împarte unicitatea europeană cu verişoara sa din Buzău, însă după grele încercări, flacăra veşnică de la Andreiaşu de Jos se pregăteşte să ţină piept ameninţătoarelor alunecări de teren. Dacă nu va răzbi, atunci aceasta ar putea rămâne doar o evocare a oamenilor din zonă, doar un studiu al unei teze de doctorat sau doar un reportaj al campaniei „EU Aleg România”.
Destinația zilei: Mănăstirea Hădâmbu – Glasul credinţei
Publicat de Andrei Cretoiu,
23 iulie 2014, 21:19 / actualizat: 23 iulie 2014, 22:49
EU aleg ROmânia, 80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional
Athosul Moldovei
Urcuşul spre sfântul lăcaş este ca o Golgotă de lut. Drumul de legatură sfâşie câmpia lăsând în urmă satele îmbrăţişate de holdele de grâu, porumb şi floarea soarelui. Prin praful drumului trec căruţe, maşini, autobuze, grupuri de oameni oftând a nevoie, în lupta cu această adevărată provocare a naturii. Sus, chiar pe Dealul Hadâmbul, ţâşneşte spre cer silueta albă strălucitoare a mănăstirii, vestitul lăcaş monahal ajuns în ultima perioada în atenţia credincioşilor pentru nemaivăzutele miracole împlinite de cele patru icoane ce plâng cu lacrimi de mir între zidurile vechi de peste 350 de ani. Acolo lumea parcă se trage dintr-un alt aluat – cufundată în trăiri simple, căptuşită cu smerenie şi pace, o lume care poate fi observată, atent, numai printr-o perdea cerească. “De la intrare până în pragul bisericii, călcăm numai pe sfinţi”, spune stareţul Nicodim Gheorghiţă.
Minunile Maicii Domnului
Aşezământul poartă povara a peste 350 de ani de istorie, ani dominaţi de încercări sinonime cu cele închinate în numele credinţei. Sfârşitul comunismului a însemnat începutul unei noi vieţi monahale la Hadâmbu. În 1990, după cei peste 30 de ani de surghiun ai bisericii, se oficiază prima Liturghie. Atunci îşi găsesc loc de cinste, în biserică, două icoane pictate de preotul Octavian Zmeu din Roman, icoane ce au fost închise într-o ladă, în altar, în toţi acei ani care au precedat redeschiderii. Ulterior, alte două icoane aveau să întregească cvartetul, însă doar una este recunoscută ca fiind făcătoare de minuni de către Patriarhie. Rostite sau păstrate în suflet, poveştile minunilor Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul au făcut înconjurul României. Sunt păstrate în mărturii, în caiete, cărţi, ba chiar şi pe forumuri. Cert este că nu alunecăm în habotnicie atunci când spunem că, de la Mănăstirea Hadâmbu, oamenii bolnavi sufleteşte pleacă acasă vindecaţi.
Pelerinii şi proba focului
22 ianuarie 2003 este o zi de referinţă pentru mănăstire – un incendiu puternic a mistuit zeci de chilii ale aşezământului. Întreaga clădire, cunoscută acum ca vechea Biserică, a fost cuprinsă de flăcări, iar zeci de cărţi şi obiecte bisericeşti s-au prefăcut în scrum. Doar Icoana Maicii Domnului a rămas intactă, fără a fi protejată în vreun fel aparte. Iar de atunci povestea s-a rostogolit la vale şi a ajuns, lesne, la urechea credincioşilor.
Apogeul se înregistrează în fiecare an, de e vreme potrivnică sau nu, în Săptămâna Mare. Atunci, pelerinii refac, simbolic, Drumul Crucii pe un traseu marcat cu 14 troiţe donate. Fiecare troiţă este ctitorită de una sau mai multe familii, fiind închinată unuia sau mai multor sfinţi din calendarul ortodox. Opririle care parcă se înfig la rădăcina dealului, până aproape de lăcaşul de cult, refac clipele de chin ale Mântuitorului Iisus Hristos, de la Pretoriu până pe Golgota. De altfel, la Mănăstirea Hadâmbu, fiecare zi poate fi tipărită pe foi de scriptură.
Cea mai impozantă rezervă a esteticii nobile stă inscripţionată pe o colecţie de peste 5000 de ouă. Localitatea Moldoviţa, din judeţul Suceava se confundă, adesea, cu urmele vârfului de pensulă care apasă, necontenit, pe cele trei degete creatoare de opere de artă. De aici se construieşte portretul Luciei Condrea – unul dintre artiştii români pentru care ar trebui create ţinuturi noi, pentru că cele actuale nu permit răspândirea talentului său incomensurabil. Ouăle închistrite care prind viaţă în mâinile sale nu sunt doar un detaliu pur biografic, sunt dovada vie că mişcările sale migăloase sunt trasate pe liniile unui contur dumnezeiesc.
Omul-muzeu
Nu este un clişeu, ci o realitate prinsă în spirală: Lucia Condrea este unul dintre artiştii români care se bucură de privilegiul de a fi cunoscuţi mai bine peste hotare decât în interiorul graniţelor ţării. Arta sa rafinează, în desenul de pe ouă, simbolistica religioasă şi motivele tradiţionale de pe ii, ştergare şi basmale. Este deţinătoare a mai multor premii internaţionale şi este autoarea unor tehnici noi de decorare a ouălor, tehnici pe care puţini sunt cei care se încumetă să le încerce. Lucrările artistei sălăşluiesc în marile muzee ale lumii, ouăle sale închistrite ajungând să fie o emblemă românească de succes. Specialiştii internaţionali au şi botezat-o – „Picasso al României”.
Locul poveştilor celor peste 5000 de ouă
La numărul imens de exponate nici că se putea rezolva altfel situaţia prezentării acestora către publicul numeros care îi trece pragul. Locuinţa sa din Moldoviţa este înconjurată de muzeul ce-i poartă numele. La început au fost câteva încăperi mici cu ocniţe gândite economic pentru a putea primi o parte dintre exponate. Apoi a urmat un efort investiţional de câţiva ani, efort care a însemnat extinderea spaţiilor de expunere a „comorilor” sale. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la un ou, vechi de aproape 120 de ani, pe care Lucia Condrea l-a primit moştenire de la bunici…. De câţiva ani, în localitatea Moldoviţa, şi-a făcut loc şi o şcoală internaţională de vară a ouălor închistrite, un loc în care talentul artistei este purtat pe braţele fiecărui profan, căci curiozitatea rămâne singura cale de acces către Muzeul „Lucia Condrea”.
EU aleg ROmânia
80 de locuri pe care TREBUIE să le vezi!
Un proiect al rețelei studiourilor Radio România Regional
Parcul Naţional Călimani Înfiinţarea parcului
Ideea de constituire a Parcul Naţional Călimani a fost lansată în anul 1975 de către Centrul de Cercetări Biologice Cluj, studiul de constituire fiind elaborat în 1976 de Inspectoratul Silvic Judeţean Suceava, în colaborare cu iniţiatorul şi la comanda Comisiei de Ocrotire a Monumentelor Naturii.
Scopul principal pentru care a fost înfiinţat Parcul Naţional Călimani este cel de conservare a biodiversităţii florei şi faunei, menţinerea cadrului geografic natural, a habitatelor naturale. De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea durabilă a zonei, astfel încât utilizarea resurselor naturale să nu contravină obiectivului de conservare stabilit prin planul de management al parcului. Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului în calitate de autoritate responsabilă cu buna administrare a reţelei naţionale de arii naturale protejate, a încredinţat administrarea Parcului Naţional Călimani, Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, respectiv Direcţiei Silvice Suceava, începând cu 22 mai 2004 – pentru o perioadă de 10 ani.
Atracţii turistice
Rezervaţia naturală 12 Apostoli
…un străvechi sanctuar de cult rostuit să adune sufletele celor vii, ale moşilor şi strămoşilor noştri la Ospăţul nemuriri…sau poate rezultatul migalei cu care natura a dăltuit, cu grijă, calcarul din inima muntelui, dăruind privirilor noastre forme ciudate precum „Moşul“, „Guşterul“, „Mucenicul“, „Mareşalul“, „Ramses“, „Godzila“, „Dragonii“, „Cezar“, „Nefertiti“ etc.
Cascadă Tihu
În amonte pe pârâul Umed, aflată la aproximativ 500 m de la confluenţa cu pârâul Tihu, cascada, cu o cădere de aproximativ 8 m, reprezintă un punct de atracţie deosebit.
Rezervaţia Iezerul Călimanului
Rezervaţia Lacul Iezer din Călimani este o arie protejată de interes naţional.
Se află în Munţii Călimani, la poalele Vârfului Răchitiş are o suprafaţă de 322 ha, şi reprezintă un lac de baraj natural (Lacul Iezerul Călimanilor) şi zona limitrofă, cu o vegetaţie de arbuşti de jneapăn (Pinus mugo) sau ienupăr (din genul Juniperus sibirica); cu specii floristice rare, printre care şi bujorul de munte (Rhododendron) cunoscut şi sub numele de smârdar, precum şi specii faunistice de mamifere, păsări, insecte, reptile şi batracieni, specifice Carpaţilor Orientali.
Negoiul Unguresc – Pietrosul
Reprezintă partea cea mai înalta şi spectaculoasă a Călimanului (Vf. Pietrosul 2100 m, Negoiu Unguresc – o creastă cu relief alpin total deosebită în comparaţie cu restul lanţului vulcanic.
EU aleg ROmania, 80 de locuri pe care TREBUIE sa le vezi!
Un proiect al retelei studiourilor Radio Romania Regional
Techirghiolul de legendă
Povestea paşei Techir
Se spune că pe meleagurile acestea trăia de mult un paşă bătrân, pe nume Techir. După ce turcii au început să se retragă pe tărâmurile lor, cel mai de preţ lucru pe care îl mai avea acest paşă era un măgăruş. Cum sănătatea i se deteriora de la o zi la alta, într-o zi, Techir i-a cerut unui hoge să-i citească din Coran. „Mântuirea se află numai în iubire; să te încrezi celui care te iubeşte şi să te laşi în voia şi dragostea lui, căci numai aşa te vindeci de toate durerile”, i-a spus hogea. Cum fiinţă mai dragă pe lume nu avea, bătrânul a slobozit măgăruşul, care a rupt-o la fugă, cu tot cu căruţa în care era şi paşa, şi nu s-a oprit decât în mijlocul unui lac cu nămol. Murdari de pământul negru şi moale al lacului, au ieşit şi s-au uscat la soare, iar, ca prin minune, durerile bătrânului au dispărut. De atunci, vestea noroiului vindecător s-a răspândit în lume, iar în zilele noastre nămolul de Techirghiol este o carte de vizită pentru turismul balnear.
Atraşi de frumuseţea simplităţii.
Turiştii care ajung la Techirghiol nu caută luxul şi nici confortul, ci curele de sănătate. Căsuțe vechi, cu aer tihnit, ce te poartă în perioada dintre cele două războaie încadrează străzile şerpuite ale oraşului. Casa unde trăgea Constantin Tănase sau imobilul lui Mircea Eliade răspândesc şi astăzi parfumul vremurilor de altădată.
Când istoria se întâlneşte cu noul.
Comunitatea musulmană din Techirghiol este recunoscută drept una dintre cele mai longevive din Dobrogea. Şi, nu-i greu de bănuit, că atunci când treci pe lângă o curte mirosul suberekului proaspăt scos din tigaie sau parfumul delicioaselor baclavale servite lângă o cafea turcească fierbinte îţi gâdilă simţurile.
Plaja, lacul şi nămolul
Dincolo de orice, lucrurile care îi fac pe oameni să aleagă Techirghiol sunt lacul sărat, plaja cu nisip fin şi nămolul sapropelic. În bazele de tratament moderne, mulţi au uitat de dureri, precum bătrânul paşă Techir şi al său măgăruş. O baie în cel mai mare lac salin din România, care te menţine la suprafaţă fără să mişti un deget, este ca o gură de sănătate, după o zi încărcată de muncă. La distanţă de o oră şi jumătate de Capitală, dacă vii pe Autostrada Soarelui, vei găsi şi un loc excelent pentru windsurfing şi yachting. Dar, nu-ţi spun să vii la Techirghiol ca să faci baie în lac sau să te ungi cu nămol, ci ca să vezi că se poate ca Modernul să nu afecteze Trecutul, ci să se armonizeze cu el.
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
Precum America, unde practic niciodată nu ştii de unde vine interlocutorul tău, din ce regiune se trage el, tatal sau bunicul său, şi la Timişoara găseşti tot mai greu bănăţeni get-beget.
