Sâmedru și sărindarul de obște

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 octombrie 2020, 16:17 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:06

Sâmedru și sărindarul de obște

Marea sărbătoare religioasă şi populară, Sfântul Dumitru marchează deschiderea unui străvechi sezon pastoral de 6 luni. Este momentul când prin practici rituale se face liantul între Lumea cu Dor şi Lumea fără Dor. Moşii de Sâmedru ocupă un loc prioritar în complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor.

(varianta radiofonică a rubricii)

În Oltenia, de Sâmedru, în zona Calafatului, la Desa se derulează o secvenţă importantă a unui obicei tradiţional cu amplu scenariu ritual, ceremonial numit Sărindarul de obşte.

Cercetările de teren realizate de reputatul folclorist Al. I. Amzulescu au evidenţiat trisecvenţialitatea acestui obicei.

Un prim moment „purtarea sărindarului” are loc în lunile februarie-martie când familiile fiecărei uliţe se leagă într-o ceată pentru a prăznui sărindarul lor de obşte.

Al doilea moment, „slobozirea apelor” se desfăşoară în prima săptămână a lui septembrie.

În ambele momente bărbaţii nu participă. Al treilea însă, ce se petrece de Sfântul Dumitru, denumit „ spargerea sărindarului de obşte reuneşte pe toţi membrii comunităţii.

Ineditul şi frumuseţea obiceiului l-au determinat pe marele folclorist Al. I. Amzulescu să realizeze un film în anul 1968, film circumscris în seria de circulaţie internaţională Enciclopaedia Cinematographica. Acesta a fost produs de Institutul de Film ştiinţific din Göttingen, Germania.

Spargerea sărindarului de obşte are câteva detalii semnificative: este un ospăţ bogat făcut de cetele de sărindar, la care participă toţi sătenii, timp de două zile. Este prilej de cântec şi joc, în preajma fântânii (simbolul apei), la care nu lipsesc pomii vieţii împodobiţi cu ghirlande şi dulciuri.

Elementul care trimite cu gândul la cinstirea moşilor îl constituia apariţia măştilor închipuind bătrânii bărboşi. Apar astfel simbolic viii şi morţii, o „întâlnire” a generaţiilor.

Se configurează astfel o vie mitologie a cultului strămoşilor şi credinţa în unitatea obştii. Este o perindare a generaţiilor, legate prin sărindarul de obşte, care trimite la ideea de perenitate.

Spargerea sărindarului se încheie cu un foc mare, peste care sar tinerii, focul ştiut drept Focul lui Sâmedru.

Este un prilej de petrecere şi de revigorare a legăturilor cu ceata de vârstă, de implicare în viaţa comunităţii a tinerilor familii  şi de amintire a celor plecaţi în Lumea fără dor.

 Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Moşii de Sâmedru

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 octombrie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:06

Marea sărbătoare, a Sfântului Dumitru, trebuie întâmpinată cu un gând şi pentru cei plecaţi prea devreme în Lumea Fără Dor. Moşii de Sâmedru sunt în sâmbăta dinaintea sărbătorii.

(varianta radiofonică a rubricii)

Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, „Moşilor” le revine un loc prioritar.

Obiectele de recuzită folosite în cadrul ceremonialului acestui obicei sunt variate, de la o zonă etnografică la alta. Peste tot însă sunt pregătite pentru această zi „oalele de moşi”, modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată.

Moşii de Sâmedru sunt ştiuţi şi sub denumirea de Moşii de toamnă. Se dă de pomană grâu fiert pregătit cu unt (untură), cu lapte sau brânză. În Banat se fierbea scrob cu făină de grâu sau grâu. Mâncarea aceasta se numeşte chiar Moşi şi se dă de pomană. Când se împart moşii, e bine să se spună:

Voi moşi, strămoşi,

Să-mi fiţi voioşi

Să-mi daţi spor în casă,

Cu mult pe masă,

Cu mult ajutor

În câmpul cu flori.

Ziua de Moşi de Sâmedru e zi fără griji, că nu se fac farmece.

Dincolo de semnificaţia magică a gestului „datul de pomană”, „moşii” înseamnă şi într-ajutorarea celor nevoiaşi prin practicarea carităţii în numele celor dispăruţi.

Se spune: nu numai când ai şi dai e bine primit, mai ales când ai puţin şi dai, e facere de bine şi mulţumire. Că fericire de unul singur nu s-a pomenit.

Foto: doxologia.ro

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sfânta Paraschiva, sfârşitul Verii lui Mioi

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 octombrie 2020, 10:05 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:07

Mare sărbătoare este ziua de 14 octombrie, mare şi de ţinut minte, pentru că în viaţă nu uiţi mai ales începutul şi sfârşitul. Sărbătoarea se mai numeşte şi Vinerea Mare.

(varianta radiofonică a rubricii)

În orice zi din săptămână ar fi, ziua se numeşte astfel şi e una din cele douăsprezece vineri de peste an ţinute cu post şi nelucru. Zilele au numele lor, pe care trebuie să le respectăm spunându-le numele. Când se numeşte altfel o zi, acea zi este mai importantă decât celelalte şi nu trebuie uitată. Vinerea Mare e ţinută cu nelucru pentru a feri membrii familiei de primejdie de boală, de trăsnet şi grindină, de boli de ochi. De boli urâte, pentru că se credea că Paraschiva a fost o fată tare urâtă, ca Sfânta Vineri, dar datorită smereniei şi dăruirii sufletului ei către Dumnezeu, trupul ei după moarte nu a putrezit şi era plin de mireasmă, când a fost dezgropat de către locuitorii din Epivat pentru a pune alături un marinar înecat.

Nu frumuseţea chipului dăinuieşte în timp, ci frumuseţea sufletului, a cugetului curat, a gândului bun pentru semeni. De Vinerea Mare încep ciobanii „a pleca la vale”. Şi tot în această zi se slobod oile la berbeci pentru prăsire. După calendarul ciobanilor, de vor face astfel, vor avea miei frumoşi cu două săptămâni înainte de Paşti. Şi tot pentru a avea miei frumoşi nu folosesc obiecte de tăiat în această zi, să nu iasă miei tărcaţi. Nici în viaţă nu-i bine să fie cineva tărcat, e însemnat şi orice semn lăsat de Dumnezeu nu-i lăsat la voia întâmplării, ci numai la voia Domnului. Te fereşti, pentru că-i însemnat.

Şi cum tot începutul are şi un sfârşit, vara pastorală se sfârşeşte de Sfânta Paraschiva. Şi vara lui Mioi se sfârşeşte şi vremea se burzuluieşte. Ţăranii îşi cumpără haine groase de iarnă de la târguri şi iarmaroace, că nu se ştie niciodată cât va fi iarna de grea. Ba se ştie, dacă priveşti oaia în dimineaţa de Vinerea Mare, de e belălaie (singură) iarna va fi uşoară, de stă grămadă cu altele, iarna va fi grea. Cum o fi, numai să fie şi s-o trăim bine, se zicea demult, nu doar de-acum!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: doxologia.ro

Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 septembrie 2020, 09:37 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:09

Calendarul popular este împărţit în două, respectându-se cele două echinoxuri, de toamnă şi de primăvară. Un anotimp e vara şi ţine de la Alexii, 17 martie până la ziua Crucii, 14 septembrie. Al doilea este iarna, care începe de Ziua Crucii şi se sfârşeşte la Alexii. Sărbătoarea din 14 septembrie este cunoscută sub denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci sau Crucea Mare. E ziua când se încheie postul de la Cruce la Cruce.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se cuvine să nu se muncească nimic, oamenii să meargă la biserică, să ducă poame şi colivă pentru sufletele celor răposaţi, buchete de flori şi frunze cu care să se înconjoare Sfânta Cruce. Astea sunt bune de leac.

În această zi pot fi culese ultimele plante de leac, deoarece după această zi, ele vor fi socotite „necurate”. Florile sfinţite la biserică să fie puse la uscat şi folosite mai apoi pentru lecuirea durerilor de cap.

Ziua Crucii e ziua mărturisirilor. Nu este îngăduită minciuna, se pot afla marile adevăruri împovărătoare într-un alt timp. De Ziua Crucii vorbesc florile, mărturisindu-şi părerea de rău că se usucă.

Este şi Ziua Şarpelui, ziua când intră în pământ. Şi mai ales e zi de post, chiar negru.Dacă după Ziua Crucii va tuna, toamna va fi lungă. În Oltenia este Cârstovul viilor, începe culesul viilor şi bătutul nucilor. Este ziua când se efectuează practici apotropaice şi fertilizatoare.

Dacă veţi vedea vreodată un om bolnav de spaimă, pune-ţi-l să-şi amintească în ce zi a căzut Ziua Crucii. De-şi va aminti, se va lecui!

Cum busuiocul este recunoscut pentru virtuţile sale apotropaice tinerii să nu uite de el de Ziua Crucii: fetele să-şi spele părul cu apa în care au pus busuioc, spre a avea un păr frumos (unde sunt cosiţele de altă dată?), iar băieţii să uite busuiocul în buzunarul hainei spre a-l juca la horă şi a fi feriţi astfel de vorbe rele.

Busuiocul este invocat deseori pentru legarea dragostei, dar şi blestemat:

Busuioace nu te-ai coace,

Nici sămânţă n-ai mai face,

Că din sămâncioara ta

A ieşit dragostea

…cea mai grea boală, de care nimeni nu vrea să se lecuiască!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sântă Măria Mică

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 8 septembrie 2020, 07:50 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:09

Sântă Măria cea Mică sau Naşterea Maicii Domnului sunt denominările acestei sărbători populare, la fel de mare ca şi Adormirea Maicii Domnului, Sântă Măria Mare. În unele comunităţi este sărbătorită cu mai mult fast, pentru că mijlocul lui august e socotit de tristeţe, fiind momentul morţii Născătoarei de Dumnezeu şi în semn de pioşenie mulţi creştini nu petrec cu lăutari.

(varianta radiofonică a rubricii)

De Sântă Măria Mică însă sunt multe motive de bucurie: este ziua de naştere a  Născătoarei  de  Dumnezeu, fără de care  n-am  fi  ştiut  ce-nseamnă suferinţa în demnitate şi lacrimi de credinţă şi durere. Este ziua-hotar între vară şi toamnă, când versurile populare sunt un real îndemn.

A trecut Sântă-Măria

Să lepădăm pălăria!

Este ziua când încep să plece păsările călătoare, rândunelele dau primul semn al călătoririi, cum tot ele dau semn de primăvară şi statornicie la streaşina casei.

Sântă Măria Mică aminteşte femeilor că încă sunt plante de leac bune de cules, iar bărbaţilor că pot continua semănăturile de toamnă la grâu, ovăz sau secară. Sărbătoarea e ţinută mai ales de femeile care-şi doresc un prunc. Aşa cum Ioachim şi Ana au primit în dar un prunc, pe Maica Domnului, aşa se pot îndeplini dorinţele celor ce vor în casa lor un odor. Spun bătrânele că e bine ca femeile să meargă în această zi la biserică şi să se roage spre a dobândi un prunc. Darul cel mai de preţ pentru o femeie este chiar pruncul, „răcoarea sufletului ei”, alinarea de-o clipă şi pentru o viaţă.

În Oltenia ziua de 8 septembrie este ţinută şi pentru cei ce au pus de sărindar de obşte. La Desa în judeţul Dolj, de nu se mai ştie de când, de Sfânta Măria Mică se sloboade sărindarul. Iar la Hunia –Maglavit se face Pomana de Voie sau Sărindarul Mare. Precedat de purtatul sărindarului în Paresimi şi încheiat cu spargerea sărindarului la Sfântul Dumitru, slobozirea sărindarului e moment de bucurie pentru toate generaţiile, dar mai ales pentru copii, pentru că ei slobod sărindarul. Şi iată cum şi în acest obicei la 8 septembrie apare imaginea copilului, cum celebrarea naşterii Maicii Domnului e sărbătoarea cea cunoscută şi cum ruga pentru a avea un copil poate fi împlinită.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Antena Satelor

Sfântul Simion Stâlpnicul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 septembrie 2020, 13:09 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:10

În Oltenia se spune că bărbatul este stâlpul casei, iar femeia cheia casei. Când casa nu are sprijin, se poate duce de râpă, dacă femeia nu preia sarcinile bărbatului. De-i văduvă, toţi o vor lăuda că „ţine casa”, de are bărbatul călător în pierzanie, toată lumea o va căina.

(varianta radiofonică a rubricii)

Şi în credinţa populară pământul este susţinut de către Simion Stâlpnicul, bărbatul. El este cel ce ţine în mâinile sale cerul şi pământul pentru a nu se prăbuşi.

Legendele  hagiografice  îl  înfăţişează pe Sfântul Simion trăitor într-un stâlp, adică o construcţie înaltă ca un turn şi stând într-un picior, tot un simbol al stâlpului.

Simbolistica stâlpului este multiplă: este element de legătură între cer şi pământ, este susţinător al cerului pentru a nu se prăvăli peste oameni, este puterea de a sta drept (vertical) prin sacrificiu, aşa cum Sfântul Simion a stat ani mulţi în stâlp şi a murit cu ochii-n soare, firesc, neavând nimic altceva deasupra capului. În lumea cu dor stâlpul poate fi înţeles ca element de concreteţe şi ca o metaforă. În lumea fără dor stâlpul „de la cap” este semn al trecerii „punţii”, e doar concreteţe. Ideea însă este comună. E semn înalt, e un axis mundi necesar, indispensabil perioadelor de trecere.

Stabilitatea este „o caznă”, un demers, un proces greu de împlinit.

De aceea ziua de 1 septembrie, a Sfântului Simion Stâlpnicul este respectată, pentru a avea oamenii stabilitate pe picioare (concret, „să nu le-nţepenească picioarele”), pentru a preîntâmpina cutremurele (care destabilizează echilibrul fizic şi emoţional).

Ziua se ţine: „ca să nu se dărâme casele de pe temelie”, cu dublu sens, cel cu trimitere la concret şi cel cu trimitere la stabilitatea afectivă a climatului familial.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: cjgorj.ro

Tradiții românești de o parte și de alta a Prutului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 27 august 2020, 21:57

Identitatea culturală a românilor  de pretutindeni este evidențiată expresiv în tradiții, datini și obiceiuri, prin reiterarea ritualurilor specifice sărbătorilor din calendarul popular și  ceremonialurilor existențiale  (naștere, nuntă, moarte). În comunitățile românești din jurul României tradițiile sunt păstrate și transmise în familie, acest microunivers care tezaurizează elementele de patrimoniu imaterial. Despre păstrarea acestor elemente de viață imaterială, care dau nota identității culturale, dialogăm cu domnul Petru Movilă, reprezentant OSCE al Parlamentului României, membru în Comisia pentru sănătate și familie din Camera Deputaților. Aspecte inedite din ceremonialul nunții așa cum s-a păstrat la românii de peste Prut și cum se desfășoară și în satele din Moldova, gastronomia tradițională românească și ospitalitatea proverbială a românilor vor fi teme din dialogul purtat cu Domnia Sa. Ca argumente muzicale vă oferim spre audiție cântece interpretate de reprezentantele a două generații, Sofia Vicoveanca și Andra Matei.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

”Ceas de taină” cu Prof. univ. dr. Mircea Duțu despre criza pandemică

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 august 2020, 06:27

Invitatul emisiunii este Prof. univ. dr. Mircea Duțu,
– Președinte al Universității Ecologice București
– Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
– Președinte al Fundației Dreptul la Natură
– Președinte al Asociației Române de Drept al Mediului
– Director – fondator al Revistei Române de Drept al Mediului
– Membru al Comitetului de coordonare al rețelei de drept al mediului AUPELF-UREF
– Avocat în Baroul București

Prof. univ. dr. Mircea Duțu este directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Președintele Universității Ecologice din București.

Născut la 01 decembrie 1957 în comuna Dănciulești, județul Gorj, a absolvit cursurile Facultății de Drept a Universității din București în 1981, ca șef de promoție pe țară, și a obținut titlul de doctor în drept al aceleiași Universități în 1992. Cursuri de specializare în dreptul mediului la universități și centre de cercetări din Franța, Spania și Germania.

Este  autor a peste 60 de cărți, publicate la edituri din țară din străinătate, mai bine de 300 de studii apărute în reviste de specialitate româneşti și străine, numeroase articole și alte producții cultural-științifice. I-a fost decernat titlul de Doctor honoris causa a 6 universități din România și străinătate. Este Laureat al premiului „Nicolae Titulescu” al Academiei Române, al altor premii acordate de instituții academice și asociații profesionale interne și internaționale. Director al revistei „Pandectele Române” și redactor-șef al prestigioasei „Studii și Cercetări Juridice”, Prof. univ. dr. Mircea Duțu este și membru a numeroase structuri profesionale și științifice naționale și internaționale. De formație enciclopedică, s-a afirmat în mai multe domenii ale dreptului și culturii juridice în general.

Este considerat fondatorul dreptului mediului și dreptului urbanismului în România; are contribuții inovante în dreptul constituțional, civil și penal; sunt remarcabile contribuțiile fondatoare în istoria proceselor juridice ale creștinismului, instituțiilor judiciare românești, unificării legislative, în istoria culturii juridice și științei dreptului în România.

Emisiunea-portret ”Ceas de taină” oferă detalii din activitatea prestigioasă a Prof. univ. dr. Mircea Duțu, cu axare pe teme de actualitate:

• provocările cercetării juridice românești, astăzi,
• sub spectrul crizei sanitare care afectează întreaga societate, cum sunt percepute efectele sale în planul dreptului,
• cum se simte criza pandemică de către ecologiști,
• cum percepe omul, profesorul și juristul Mircea Duțu criza generală pe care o trăim.

Momentele muzicale de reflexivitate vor fi susținute de Ducu Bertzi, Mirabela Dauer și Marian Nistor.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: arhiva personală Mircea Duțu

Schimbarea la Faţă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 august 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:10

O mare sărbătoare în calendarul popular şi în cel ortodox este Probejenia, în Oltenia sub denumirea de Obrojenia. E zi de hotar între vară şi toamnă şi ca orice moment de hotar implică echilibrul gând-punte între azi şi mâine, între Aici şi Dincolo.

(varianta radiofonică a rubricii)

Grija pentru această zi? Să nu te superi şi să nu fii supărat, pentru că aşa va fi tot anul!  Este ultima zi când se culeg plantele de leac: avrămeasa, împărăteasa, muşeţelul, leuşteanul şi usturoiul de sămulastră. Buchet de culori, mirosuri şi tării vindecătoare, reunite pentru a păstra trupul curat. Şi sufletul trebuie îngrijit. Florile de tigvă puse în apă neîncepută sunt leac peste an.  În ziua de Obrejenie fructele sfinţite sunt strugurii. Primele boabe sunt gustate după un ritual. Se spune: „boabă nouă în gură veche” şi se face chiar colivă din struguri. Se dă de pomană. Sunt Moşii Schimbării la Faţă. Tot drept colivă în această zi se dau fagurii de miere. Azi se probejeneşte frunza codrului. Se spune „azi plâng copacii”, pentru că lăstarii încetează să mai crească. Frunza nu mai e în puterea ei. Apele se răcesc, jivinele pământului coboară în pământ. În această zi este dezlegare la struguri şi este şi dezlegare la peşte. În orice zi ar fi Schimbarea la Faţă (chiar şi miercuri sau vineri), se mănâncă peşte. Pe firul Jiului pescarii ştiu că dacă vor da de pomană o bucată de peşte, tot anul vor avea noroc la peşte.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Ziarul Lumina

Probejeniile

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 august 2020, 06:56 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:11

Există credinţa că aceluia care păzeşte postul Sfintei Mării i se va împlini orice dorinţă. Şi nu ar trebui uitat: degeaba ţii postul, dacă eşti supărat pe ceva sau pe cineva.

(varianta radiofonică)

Şase august este ziua împăcării cu toate şi cu toţi. Este Schimbarea la Faţă (cum o numeşte biserica ortodoxă), sau numită în popor Probejeni în Moldova, Obrejenia, în Muntenia şi Oltenia.

Câteva înţelesuri ale verbului a probejeni:

– în această zi frunza codrului începe să se probejenească (să se îngălbenească);
– mai ales copiii în această zi să se ferească să nu fie proboziţi (ocărâţi);

– oamenii să nu se probezească între ei (să nu se duşmănească).

Ziua de Schimbare la Faţă este chiar ziua împăcării, altfel vor rămâne duşmani tot anul. De Probejenii  se mănâncă struguri. Duşi la biserică, citiţi, ei sunt socotiţi „anafură”. În Oltenia este credinţa că în această zi e bine să pui deoparte o crenguţă cu şapte prune şi câteva alune. Sunt bune de leac peste an. Culegerea alunelor se făcea pe vremuri într-un anume mod: doar de către femei, acestea făceau trei mătănii. Numai aşa alunele căpătau virtuţi vindecătoare. De Obrejenie se culeg avrămeasa, împărăteasa. E bine ca fetele şi femeile să nu-şi spele părul în această zi, altfel cosiţa lor nu va mai creşte, cum nici iarba nu va mai creşte din această zi. În Postul Sfintei Mării, de Schimbarea la Faţă este dezlegare la untdelemn şi peşte. Este ziua când jivinele intră în pământ, berzele încep să se călătorească. Mai este credinţa că dacă oamenii se feresc de durere de cap în ziua de Schimbare la Faţă, nu o să-i doară capul tot anul.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sfântul Ilie

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 iulie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:36

Sfântul Ilie este sfântul tunetelor şi al fulgerelor. El dă ploile cele mai mari şi grindina în dorinţa de a omorî toţi dracii de pe pământ. Îi aleargă până îi găseşte şi în scorbura copacilor sau în spatele tufelor sau pitulaţi în câini sau pisici. El este stăpânul cerului. Trei zile se ţine sărbătoarea Sf. Ilie. Numai el nu ştie când e. O legendă spune cum Sfântul Ilie îl tot întreabă pe Dumnezeu când e ziua lui şi află numai după ce aceasta a trecut. Dacă ar fi ştiut, ar fi petrecut cu mare zarvă şi pământul s-ar fi putut prăpădi.

(varianta radiofonică a rubricii)

Sfântul Ilie este de temut, pentru că are şapte tunuri: „de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boală, de moarte şi de bătălie, cu ele orânduieşte el”.[1]

Sfântul Ilie umblă în cer cu carul, pentru că Dumnezeu, văzând câtă putere are, i-a tăiat mâna dreaptă şi piciorul drept. Când îi aleargă pe draci, ca să-i prăpădească se urcă în carul lui, care e lucru sfânt, nu se vede. „Oamenii ştiu însă când trece Sfântul Ilie cu carul în cer, pentru că se face un nor mare, iar cuiele de pe talpa roţii găuresc bolta cerească, lăsând să curgă ploaia”[2]. „Uruitul carului e bolboroseala cerului”, iar fulgerele sunt scânteile care  se fac de la copitele de argint ale cailor albi ai Sfântului Ilie.

Se crede că atunci când tună, Sfântul Ilie a trăsnit un drac.[3]

De Sfântul Ilie tună şi fulgeră, iar după Sfântul Ilie vin ploile, semn de supărare a Sfântului că n-a ştiut când i-a fost ziua.

În această mare sărbătoare nu se lucrează, fiind rău de trăsnet şi grindină.

O povestire din satul Cănicea, comuna Izverna spusă de Elena Popescu de 79 de ani şi publicată de Cornel Boteanu[4] aminteşte de păţania preotului care a pus oamenii să lucreze în zilele de Circovii de Vară sau Circovii Sfântului Ilie. Păcatul a fost îndoit cu fapte şi cu vorba, pentru că la sfârşitul zilei în care tot satul a adunat fânul preotul a zis: „Doamne, acu poate să ploaie, că te-am păcălit”. Şi Dumnezeu a dat o ploaie şi i-a trăsnit toate clăile. De atunci oamenii ţin sărbătoare în cele trei zile dinaintea Sfântul Ilie (16-18 iulie), pentru că Sfântul, stăpânitor al cerului cu ploi şi tunete pedepseşte nu doar pentru nerespectarea zilei sale, ci şi a celor de până la el.

De Sântilie se fac nedei la munte. Ciobanii din Polovragi ştiu de nedeia de Sântilie de peste 200 de ani. Se făcea în Muntele Nedeii. De la începutul secolului XX petrecerea a fost organizată la Polovragi şi se ştie de ea ca bâlci la Polovragi. Nedeia era bucuria tinerilor. La Novaci ciobanii în vârstă aveau grijă să-i înlocuiască la stână pe cei tineri, pentru ca aceştia să poată coborî la bâlci, să se întâlnească cu mândruţele.

Se făceau şi se mai fac „nedeile munţilor”, chiar în inima munţilor, acolo unde sunt şi stânele. Novăcenii ştiu de Poiana Muierii, dincolo de Lotru, la graniţa cu judeţul Alba. În Poiana Sibiului sau la Rânca, ciobanii se reuneau pentru a petrece. Dis-de-dimineaţă se îndreptau spre locul nedeii, cu băutură purtată în ploşti şi cu mâncare în săcoteele specifice zonei. Se jucau învârtite în doi, în patru sau în şase.

La Nedeile păstoreşti de la Vaideeni, la miazăzi de Munţii Căpăţânii, participa cine voia, dar numai după ce se înfigea o prăjină de brad în locul unde urma să fie petrecerea. În vârful prăjinii se punea o pânză albă, semn că oricine binevoieşte, la nedeie se primeşte.

Vârfurile Ursu, Roman, Nedei din Munţii Căpăţânii erau locurile de atracţie pentru ciobanii tineri şi bătrâni, pentru cine se-ncumeta să ia pieptiş muntele spre a-i atinge vârful aureolat de albastrul cerului, semn al spiritului descătuşat.

Nedeile au fost şi au rămas prilejul cel mai bun pentru tineri spre a se cunoaşte şi mai apoi a se căsători.

Pe vremuri nu-ncepea petrecerea până când preotul nu făcea sfeştania în mijlocul turmelor şi din această zi se făcea numai o mulgere pe zi, nu două ca până atunci, semn al împuţinării laptelui.

Nedeile în sat sau în munte sunt de neuitat, iar pentru tineri o atracţie extraordinară. Se şi spune: Crapă să se ducă la nedeie, măcar o jumătate de ceas.

Târgul-nedeie sau nedeia în munte, Sântiliile, sunt repere certe într-un calendar pastoral, cu o atestare documentară veche, anul 1373[5].

Petrecerea şi restricţiile de muncă sunt de respectat în această zi dedicată divinităţii solare şi meteorologice, sfântul Ilie singurul sfânt cu trup şi suflet. „Dacă e bine de Sf. Ilie, e bine tot anul”.[6]

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: https://basilica.ro/predica-la-sarbatoarea-sf-proroc-ilie-tesviteanul/

[1] Tudor Pamfile, op. cit., 1997, p. 129.

[2]  Gorovei Artur, op. cit., p. 148.

[3] I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 393.

[4] Cornel Boteanu, Legende din Plaiul Cloşani, Drobeta Tr. Severin, Centrul Cultural Mehedinţi, 2004.

[5] Ion Conea, Vechile târguri-nedei de pe culmile Carpaţilor în „Buletinul Ştiinţific”, Secţia de Ştiinţe geologice şi geografice, în tom II, 1957, nr. 1-2, p. 108.

[6] Traian Gherman, Pronosticuri, „Comoara satelor”, an. I, nr. 7-8, 1923.

Circovii de vară

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 iulie 2020, 13:19 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43

Miezul lucrurilor e cel mai bun, se spune, dar tot el e cel ce poate ascunde răul (viermele care roade dinlăuntru).

(varianta radiofonică a rubricii)

Miezul verii este la Circovii de vară, la mijloc de iulie timp de două sau trei zile. Se numesc Cercurile Mărinii, pentru că metafora cercului, cel ce îngrădeşte, strunga motivează bolile trupului sau ale minţii.

Dacă nu este respectată sărbătoarea circovilor de vară se pot dezlănţui fenomene meteorologice aducătoare de stricăciuni: fulgere, tunete, trăsnete.

Caracterul pugnitiv al sărbătorii e consemnat într-o poveste:

„Un popă, făcându-se mai breaz ca noi şi ca să ne facă şi pe noi să muncim în aceste sfinte sărbători ţinute de moşi–strămoşi cu multă sfinţenie, s-a dus în aceste zile de sărbătoare să strângă nişte fân cosit de curând. Noi, nu, că sunt Circovii şi-l loveşte ceva, de rămânem fără el; el, nu, că are să-i ciricăie el! Şi nici una, nici alta, se duce şi se apucă de strâns fânul. Ce se întâmplă? Un trăsnet cade din cer senin, aprinde fânul şi ne omoară

pe bietul popă! Aşa vor păţi toţi cari nu ascultă de noi, ăştia, bătrânii, şi, de n-ai bătrâni la casă, trebuie să-l cumperi (s.n.), zice un proverb bătrânesc!”.[1]

Cel ce nu respectă Circovii cu nelucru se spune că „se dă drumul necuratului de unde e legat, iar omul are vedenii, halucinaţii etc., se scoală pocit la faţă”.[2]

În Circovii Mărinii nu e bine nici să te piepteni, „e rău de pocituri, lovituri, luat din iele”.[3] Decât pocit, mai bine cu părul vâlvoi. E bine de cei ce au două fire. Aranjează părul cu cărare.

Circovii de vară anunţă mijlocul verii pastorale, e jumătate timp între Sângiorz şi Sâmedru.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/c%C3%A2mp-capite-peisaj-natura-paie-2665609/

[1] Th. D. Speranţia, op. cit., I, f. 269.

[2] Th. D. Speranţia, op. cit., V, f. 264.

[3] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 109.

Panteliile

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 iulie 2020, 11:28 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43

În Panteonul românesc Sfântul Proroc Ilie este considerat drept zeul Focului şi al Soarelui. 20 iulie, ziua celebrării sale este şi miezul verii pastorale. Sărbătoarea se ţine în primul rând pentru că este rău de foc, de pârjol.

(varianta radiofonică a rubricii)

De aceea bătrânii ştiau că sărbătoarea nu-i doar în ziua Sfântului, care trece prin cer cu carul de foc şi plesneşte din bici iscând tunete şi fulgere. Cu şapte zile înainte se anunţă venirea Sfântului Proroc Ilie şi şapte zile după aceea tot de frica focului nu se făceau decât anumite treburi în gospodărie. Cumpănă la cele 14 zile câte îi sunt dedicate focului, Sfântul Ilie este mijloc de Pantelii. Panteliile erau surorile sale celebrate între 13 şi 27 iulie.

Până la marea sărbătoare fiecare zi aminteşte de foc: pe 13 iulie încep Panteliile şi orice început trebuie respectat, 14 iulie este ziua lui Chiric Şchiopul, zi aducătoare de foc în numele divinităţii populare, la 15 iulie este Ciurica, zi în care oamenii nu trebuie să se certe, ca să nu fie gâlceavă tot anul în casă, dar femeile au dreptul să-şi pedepsească  bărbaţii, nu prea mult, doar ca un alint, că sunt tare simţitori şi tot cu ei rămân în casă. Să-i certe când le merg în urmă cu câţiva paşi, să spună ce au de spus doar „în barbă” sau ca o îngânare şi să nu ridice privirea din pământ, pentru că într-acolo alungă supărarea. Aşa ar dori ei, bărbaţii, dar lumea s-a mai schimbat. Vorba însă a rămas: Astâmpără-te că vine Ciurica!,  adică supărarea, cearta.

16,17,18 iulie sunt trei zile ale circovilor de vară care, împreună cu circovii de iarnă (16-18 ianuarie) împart anul în două anotimpuri, vară şi iarnă. Sunt zile respectate cu nelucru pentru a nu fi luat din circov şi mai ales să nu izbucnească incendiile. La mijlocul lor, la 17 iulie sunt păliile, zi în care pot fi pedepsiţi cu foc cei ce au greşit în faţa divinităţii şi care trăiesc în case acoperite cu paie.

Tot cu foc se-ntâmpină şi Moşii de Sântilie, 19 iulie, când se fac copturi şi se dau de pomană împreună cu o lumânare aprinsă, tot ca semn al focului.

Vine Sântilie şi restabileşte ordinea, trăsnind şi fulgerând pe locurile unde răutăţile nu mai au loc de câte sunt. Focul este însă o prezenţă sfântă. Este chiar soarele adus pe pământ în mijlocul oamenilor. Este o metaforă a vieţii, este un semn al divinităţii.

Alte trei zile după Sfântul Ilie sunt Pârliile, surori (21, 22, 23 iulie). Panteliile (incluzând Pârliile) reunesc familia lui Sântilie. Alaiul divinităţilor feminine, surori cu zeul Soarelui din Panteonul popular românesc sunt urmate de alte zile de sărbătoare, care au ca punct final ziua de 27 iulie, Pintilie Călătorul, zi în care, se crede, începe toamna anunţată de păsările călătoare, mai ales de berze care se cârduiesc. Din 13 în 27 iulie ne amintim de foc şi de marea familie a Sfântul Ilie.

De ce sunt atât de multe zile dedicate focului? Pentru că-i foc după foc şi rău după rău şi-apoi:

Focul când se-ncinge

Anevoie se stinge.

Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: https://pxhere.com/ro/photo/1328700

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 iunie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:43

La 29 iunie se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Este Sân Petru de vară, cel ce orânduieşte căldura şi ploile şi cel ce are grijă să sfarme, să mărunţească piatra. De se-aude în această perioadă tunând şi „uruind”, se spune că Sfântul Petru sfarmă piatra să nu dea grindina.

(varianta radiofonică a rubricii)

Sfântul Petru este „chelarul curţii dumnezeieşti, fiind mai mare peste grânare, din care trebuie să împartă animalelor”.[1] El este de-a dreapta Domnului şi participă la judecarea oamenilor. Uneori judecă singur, pe cei beţivi. Este de-ajuns doar Sfântul Petru la judecată spune o bătrână din Gorj, că destul a avut noroc beţivul pe pământ (norocul beţivului este ştiut), aşa că n-o să aibă şi norocul de a se înfăţişa în faţa Domnului. Ajunge Sfântul Petru care, se crede că e respectat, îndrăgit dar şi de temut, pentru că are ceva şi din sfânt, şi din om. Legendele despre el amintesc că a avut şi îndeletniciri lumeşti: a băut la cârciumă, a avut o drăguţă pescăriţă.

Dumnezeu l-a ales pentru a-i sta de-a dreapta. De ce tocmai pe el? Poate pentru că umblă printre oameni, cum şi Diavolul are întrupări omeneşti, de nici nu ştii când este printre ei. Omul este un punct de echilibru între lumi. El poate coborî în Infern, dar se poate ridica şi la cer. Fapta şi tovărăşia îi determină drumul cel fără de-ntoarcere.

Când se-nfurie Sfântul Petru, ca oamenii, de’!, plesneşte din bici. Din sfârcul biciului sar scântei care, căzând pe pământ, se prefac în licurici. Licuricii arată calea rătăciţilor prin pădure. De licurici se teme şi cucul, cel care începe să cânte la Blagoveştenie şi tace la Sînpetru, când i se leagă limba, i se îneacă clonţul în orz. Se preface în uliu până la Bunavestire. Se ştie din poveşti că un singur naş a avut cucul şi acela a fost Sîn Petru.

La sărbătoarea Sfântului Petru se taie un pui de găină şi omul, lepădându-l, zice: să fie pentru pagubă![2]  De pagubă să nu-i fie, dar să-l lepede, gata tăiat în ograda cui i-e drag!

Sîn Petru de vară nu se poate uita, pentru că oamenii scrutează cu privirea întunericul pentru a vedea licuricii şi răsăritul constelaţiei „Găinuşa”.E timpul când şi cucul tace.

Trei zile se ţine sărbătoarea, începând cu data de 29 iunie.

 Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: https://basilica.ro/a-inceput-postul-sfintilor-apostoli-petru-si-pavel-3/

[1] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 80.

[2] I. Muşlea, O. Bârlea, op. cit., p. 308.

Doamna florilor, Drăgaica

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 iunie 2020, 09:41 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:44

Drăgaica este divinitatea agrară, protectoare a lanurilor de grâu şi a femeilor măritate. Momentul derulării secvenţei rituale cu un rol de propiţiere este în toiul secerişului, de aceea se fac şi cununi din spice.

(varianta radiofonică a rubricii)

Drăgaica este numită şi Doamna florilor şi sărbătoarea care-i poartă numele se respectă pentru a avea parte de dragoste şi a se putea bucura de frumuseţea şi puterile miraculoase, vindecătoare ale florilor.

Jocul Drăgaicei se face doar de către fete, unele îmbrăcate în haine bărbăteşti şi cea mai „aleasă” în mireasă.

Jocul drăgaicelor are efecte benefice asupra naturii şi asupra celor ce îşi doresc să li se ursească de căsătorie. Prin jocul lor pot să aducă miros şi rouă plantelor de leac, alungă grindinile şi furtunile. Şi zice: azi joacă şi soarele când răsare.

Drăgaicele din judeţul Teleorman, comuna Izvoarele joacă şi azi în grup de şapte sau nouă, având ca elemente distinctive căciuliţe de copii prinse de cingătoare, steagul împodobit cu basmale (simbol al feminităţii), usturoi (cu valenţe apotropaice), spice de grâu (pentru invocarea divinităţii agrare) şi ierburi (specifice sărbătorii de Sânziene).

Se dansa exclusiv de fete, ele împlinind ceremonialul nupţial al zeiţei agrare.În răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Drăgaica era menţionată ca o zi „respectată pentru seceriş”, se dansa şi se spuneau versuri cu caracter ironic:

Sări, Drăgaică, să sărim,

Că ştii iarna ce păţim,

Că râşnim până murim (Recitativ reperabil şi azi în zona Zimnicea).

Textele au rezonanţă ludică:

Mi-au venit drăgaicele,

Să reteze spicele,

Mi-a venit vara bogată.

Fetele se încing cu floarea numită drăgaică, având puteri de protecţie contra forţelor malefice. Femeile fac ţeste pe care zic că le pun în capul Dracului, abia apoi vor munci la câmp şi în curte. Este şi expresia: joacă drăgaica spre ciuda drăcească.

Sunt obiceiuri şi acte magice specifice ritualului de renovare a timpului. Scalda rituală, aflarea ursitei prin culegerea plantelor, alcătuirea coroniţei şi aruncarea ei pe casă sunt repere într-un complex ritual al unei sărbători feminine derulată la solstiţiul de vară, ritual polifuncţional. Acum, se spune, apar licuricii care luminează calea rătăciţilor, iar ca să nu rătăceşti în sărăcie, trei zile (preziua, ziua şi postziua de Sânziene) să pui trei boabe de piper printre bani. Vor aduce spor în casă. Este şi gândul ţăranului la solstiţiul de vară, când începe secerişul, culesul poamelor, a recoltelor îndeajuns îngrijite.

 Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: https://www.historia.ro/tag/dragaica

Ploile lui Sân Petru

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 iunie 2020, 10:46 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:45

Ploaia-i bună, dar numai dacă-i mică şi la vreme potrivită. De asta răspunde Dumnezeu. Dacă plouă, de zici că-i potop, atunci vremea trebuie „întoarsă”.

(varianta radiofonică a rubricii)

Bătrânele ştiu un ritual complex care vizează omorârea simbolică a zeului ploii şi de chemare a soarelui dătător de căldură şi bucurie.

Fete şi femei tinere (de unde credinţa că-i necesară puterea, vigoarea şi deloc sau prea puţine păcate, pentru ca lutul galben şi umed de lângă fântână fac două păpuşi cu chip de om: pe una o îmbracă în haine bărbăteşti, pe cealaltă în haine femeieşti.

Bărbatul întruchipat va avea haine albe, simbol al biruinţei, iar femeia-păpuşă va fi îmbrăcată în haine negre, semnificând maleficul, nenorocul. El este Tatăl Soarelui. Ea este Mama ploii (de unde şi vorba spusă unei femei urâte şi rele: „e ca muma ploii!”).

Tatăl Soarelui este pus pe capul troiţei celei mai apropiate de locul ritualului. Mama ploii este îngropată, cu tot alaiul şi obiceiul: e bocită, i se fac pomeni pe nume şi ca să-i plece sufletul în Cea lume, i se dă o găină neagră peste mormânt. Astfel nu va mai avea cale de-ntors. Îngropată, Muma Ploii nu va mai da potop, iar Tatăl Soarelui va birui, cum Soarele biruie Întunericul, alungă negurile, luminează viaţa şi sufletul.[1]

Rele sunt Ploile de Rusalii şi ale lui Sân-Petru. Li se spune ploi cu bulbuci. Este ploaie cu mană şi n-aduce decât stricăciuni.

Preotul Teodor Bălăşel a consemnat credinţe şi datini din Oltenia legate de oprirea potopului de apă: „când ploile nu mai încetează sau când se pornesc cu furie ameninţând a îneca pământul, se bat clopotele bisericii, se înfig sape şi securi în pământ, se aprinde lumânarea de la Domnul. Hristos (din noaptea de Paşti – n.n.) sau de la Botez, se fac mătănii, se aruncă cu sticla pisată în foc […][2].

De unde vin ploile mari?

Din cer, dar nu de la Dumnezeu, ci de la solomonari şi din partea în care a stropit preotul cu mătăuzul muiat în aghiasmă prima dată… de acolo vin ploile de peste an.[3] De unde, de neunde, ploaia cu bulbuci nu-i bună, neam!

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto:Pixabay

[1] Apud Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, 1944, p. 323.

[2] Teodor Bălăşel, în revista Albina, an V, nr. 3.

[3] Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1901, p. 116.

 Moşii de Vară, Moşii de Rusalii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 5 iunie 2020, 10:47 / actualizat: 3 iulie 2023, 13:53

Sunt Moşii cei Mari, Moşii de Rusalii, Moşii de Sâmburi. Parcă la nici o sărbătoare a morţilor de peste an cei ce fac pomenile nu sunt atât de generoşi şi de grijulii.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se crede că la Joimari sufletele celor morţi vin printre noi. În Oltenia sunt aşteptate punându-se vase cu apă şi scaune în jurul mormintelor şi se fac focuri pentru a le încălzi picioarele.

La Rusalii se fac pomenile pentru a îmbuna spiritele şi a le determina să plece în lumea lor.

La Moşii de vară se dau de pomană vase noi cu mâncare, colaci cu lapte, ceapă verde şi usturoi verde. Vasele se dau cu apă de la fântână, pentru apă se lasă pe „gura” fântânii un bănuţ, ca să fie plătită. Toartele vaselor, ulcioarelor se împodobesc cu flori de câmp şi flori de tei. De cozile cănilor se legau cozi de cireşe. Tot în această zi se dau de pomană opaiţe de lut… Ca să aibă lumină. Se crede că dacă sufletul celor morţi nu vor găsi pomană dată pe numele lor îşi vor umple gura cu ţărână!

De Ziua Moşilor de vară în memoria tinerilor care au murit în ajunul căsătoriei, părinţii, rudele dăruiesc tinerilor de aceeaşi vârstă cu cei dispăruţi colaci unşi cu  miere, lumânări şi buchete de flori albe.

Pentru cei ce nu s-au spovedit înainte de moarte, se dau de pomană iconiţe şi cărţi de rugăciuni. Dar din dar se face rai şi din pomană trăiesc deopotrivă cei de aici şi de dincolo. De fapt aceste ofrande sunt o  punte între viaţa pământească şi cea veşnică.

Pentru comemorarea rudelor şi prietenilor care au decedat în urma unor accidente năprasnice, credincioşii împart vase cu fructe şi dulciuri săracilor care au în familie copii şi bătrâni.

La marele praznic al Moşilor de vară, împreună cu vasele de lut umplute cu cireşe sau căpşuni, în Muntenia, se împart covrigi, colaci, cozonaci, colărezi.

La acest praznic se mai dau de pomană felii de păsat, puse pe frunze de nuc sau de tei, alături de ulcele umplute cu vin sfinţit. De cozile ulcelelor se leagă bucheţele de trandafiri albi şi flori de tei.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: muzeuetnocta.ro

Ispasul în Oltenia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 28 mai 2020, 09:05 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:03

Două sărbători sunt separate doar de câteva  zile: Ispasul şi Rusaliile. Ispasul sau Înălţarea este sărbătoarea dedicată celor ce s-au înălţat la cer. Rusaliile se ţin pentru însănătoşirea bolnavilor altfel fără leac. Şi totuşi, în Oltenia cele două sărbători se regăsesc într-un obicei practicat la începutul secolului  al XIX-lea: Frăsinetul, un obicei pentru a readuce starea de sănătate a celor foarte bolnavi.

(varianta radiofonică a rubricii)

Frăsinetul îmbină Ispasul şi Rusaliile. Bolnavii erau pregătiţi din ajunul Ispasului, îmbăiaţi şi îmbrăcaţi în haine noi. La chindie căruţele cu familiile celor ce puneau de frăsinet se-ndreptau spre plaiurile cu frăsinet, plantă ce aducea norocul şi sănătatea. Acolo se alegea locul pentru punerea mesei ursitorilor. Se crede că ele, cele trei s-au supărat pe om, care de supărarea lor s-a-mbolnăvit. Acum, de Ispas era momentul  împăcării cu ele, cu ursitorile. Se aşeza masa cu o turtă mare de pâine, vase noi, pahare noi, sau, vin, rachiu, apă, lumânări şi tămâie. Faţă de ofrandele puse pe masa de ursitori a copilului abia născut, se constată existenţa lumânărilor şi a tămâiei ce amintesc de starea de boală, starea de tranziţie între viaţă şi moarte. Vrăjitoarea (căci, în lipsa moaşei vrăjitoarea e necesară pentru a invoca ursitorile), îngenunchia lângă bolnav şi începea un recitativ, având o mână pe fruntea bolnavului şi o alta pe prăseaua cuţitului înfipt la rădăcina frăsinelului.

Descântecul spus amintea de cinteză şi de dobriţă, prima reprezenta răul, a doua ursita binelui:

Cinteză, dobriţă,

                                    Sus s-a-nălţat,

                                    Pe munţi s-a lăsat,

                                    Unde au picat

                                    Piatra au crăpat

                                    Aşa crape ochii cui te-a fermecat.

Se foloseşte cuvântul Înălţat ce aminteşte de Ispas cel ce a văzut pe Iisus înălţându-se la cer.

Urma invocarea frăsinetului:

Frăsinet – albineţ

                                    Frăsinet de mult preţ

                                    Sari în casă,

                        Sari pe masă,

                        Sari în cupa ce-a aleasă,

                        Fă pe cutare sănătoasă.

sau:

Sari în paharul frumos,

                        Fă-l pe cutare sănătos.

Urma veghea de noapte, timp magic în care floarea frăsinelului avea menirea de a indica viitorul bolnavului, însănătoşirea sau moartea iminentă. Vrăjitoare avea dublă menire: de a invoca ursitorile şi de a le interpreta semnele. După care se petrecea, de era semn de bine, sau se pleca spre casă resemnaţi pentru destinul ce nu putuse fi întors.

Obiceiul Frăsinet în Oltenia aminteşte că masa de ursitori se aşază la venirea pe lume a pruncului, moment pregătitor întru preexistenţă şi existenţă şi în momentul de boală, doar la Înălţare, de Ispas, moment-cumpănă. Elementul inedit este aşezarea ofrandelor pe pământ, nu pe masa-obiect ritual, ca o închinare făcută pământului pentru a-i cere rămânerea în această lume.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

Săptămâna lui Ispas

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 mai 2020, 09:38 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04

Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.

Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.

Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.

Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.

De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.

În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

Sfântul Mare Împărat Constantin şi simbolul  crucii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 mai 2020, 21:35 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04

Împăratul Constantin este celebrat de biserica creştină la 21 mai ca exemplu de viaţă vrednică de urmat, datorindu-i-se libertatea Bisericii Creştine şi instaurarea ei drept instituţie spirituală pe acest pământ.

(varianta radiofonică a rubricii)

Simbolul crucii este cel ce l-a condus zi şi noapte pe Constantin pentru a învinge în lupta sa împotriva tiraniei din Roma. Când se spune în popor, să crezi zi şi noapte se-nţelege, la o primă decodare, că trebuie să crezi mereu.

Constantin a avut tăria şi puterea de a izbândi pentru că a văzut ziua şi noaptea  semnul crucii, semn al credinţei care biruie.

Episcopul Eusebiu, duhovnicul lui Constantin a povestit cum Constantin, înainte de a porni la luptă împotriva lui Maxenţiu, cel care teroriza Roma, a văzut strălucind pe cer în plină zi o cruce luminoasă.

Înaintea apariţiei, Constantin ridicase rugă spre Dumnezeu să-l ajute. Răspuns a fost semnul crucii. Pe cruce erau scrise cuvintele „prin acest semn vei învinge”. Crucea, în plină zi este credinţă, este semn dumnezeiesc.

Noaptea, Constantin a avut o viziune: însuşi Domnul Iisus i-a spus că dacă va avea în luptă steagul cu semnul crucii, şi pe scuturile soldaţilor acelaşi însemn al crucii, va câştiga lupta. Şi s-a adeverit. Constantin va elibera pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu în anul 312 d. Hr.

A crede zi şi noapte în semnul crucii e dovadă de credinţă răsplătită prin apărarea de rău şi izbândirea binelui şi a dreptăţii.

Şi în terminologia divinaţiei se-ntâlnesc expresii care folosesc cuvântul cruce: a-şi face cruce înseamnă a se închina, ca gest desemnat pentru a feri de rău. Iar când supărarea se acutizează, formula verbală de genul ucigă-l crucea este o imprecaţie majoră pentru a scăpa de Necuratul.

Cruce-ajută şi fereşte, şi mai ales lasă spiritul ne-mpovărat de frica de neprevăzut şi malefic.

Cruce-ajută, Doamne-Ajută!

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: ro.wikipedia.ro

Constandinul puilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 mai 2020, 21:22 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:04

La 21 mai se sărbătoreşte Sfântul Constantin, cel ce a construit Cetatea Bizanţului şi care a reunit pe toţi episcopii Imperiului într-o adunare numită sinod, la Niceea în anul 325 d. Hr. Se sărbătoreşte împreună cu Sfânta Elena, Împărăteasa Elena, mama sa. Este o mare sărbătoare, în care sunt celebrate smerenia, ca atitudine creştinească şi libertatea Bisericii Creştine.

(varianta radiofonică a rubricii)

Acestea sunt reperele esenţiale ale sărbătorii religioase. Ziua este însă şi o sărbătoare populară, cunoscută sub numele de Constandinu Puilor.

Este momentul în care păsările pădurii îşi învaţă puii să zboare. Firescul lumii este de regăsit şi în succesiunea gesturilor… păsăreşti. Tineretul păsăret se reuneşte prin grai, grai ce şi-l capătă de Vlasie. Se plac şi se-mperechează, după legea firii, la Dragobete. Îşi construiesc cuibul împreună, întotdeauna împreună. Din „ciugulelile” lor ies puii, iar puii trebuie învăţaţi să zboare. Nu oricând, ci de Constandinul puilor. Pentru că odată şi odată puii trebuie să-nveţe să zboare în lume.

Când nu-i mai vezi prin cuib zici cu mult regret: A zburat puiul cu aţa. Adică şi dacă-l priponeşti, dacă vrei să-l legi de casă el tot îşi ia zborul în lume, că aşa e legea firii. Iar dacă trece vremea vreunui lucru sau fapt tot expresia: A plecat puiul cu aţa – aminteşte că timpul fuge, nu stă-n loc, nici dacă dai şapte sărindare.

Constandinu puilor e ultima zi când se mai seamănă porumbul, ovăzul şi meiul.

Semnul făcut cu călcâiul în pământul doritor de sămânţă se acoperă de trecerea timpului. Nu se lucrează, să nu dea iama păsările cerului în holde şi struguri.

Că se spune, „după păsările cerului tu să te duci să le vezi în mijlocul codrului sau al holdelor şi nu să vină ele să-ţi ciugulească din boabe şi struguri”.

Îţi ciugulesc doar din palmă – asta de drag sau de linguşeală, că uneori nu mai poţi să le deosebeşti.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în cadrul structurii centrale a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: agroland.ro

De Arminden

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 aprilie 2020, 11:47 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:05

Ziua de 1 mai este zi de sărbătoare deplină în Florarul aşteptat.

Etimologia cuvântului aminteşte de proorocul Ieremia, Ermin-den, adică ziua lui Ieremia. Este şi sărbătoare populară cu semnificaţie apotropaică şi fertilizatoare.

(varianta radiofonică a rubricii)

Arminden este şi un zeu al vegetaţiei celebrat în această zi. Elementul esenţial, substrat ritual este ramura verde sub forma prăjinii. Maialul este confecţionat din brad curăţat de ramuri până spre vârf şi încrustat cu motive romboidale.

În partea de sud a ţării, ca semnificaţie agrară, în vârf se leagă spice de grâu.

În Gorj de Armindeni la poarta casei se pun ramuri de gorun şi leuştean.

Folcloristul Florea Marian preciza semnificaţia agrară a armindenului: se lăsă dinaintea casei până pica singur sau până la măcinarea primului bob de grâu nou. Din maial se făcea foc şi se cocea pâine, din care mâncau toţi membrii familiei pentru a fi sănătoşi şi norocoşi.

De Armindeni ramura verde şi pelinul sunt reperele esenţiale Nu orice pelin însă, ci acela care a fost descântat la Sfântul Gheorghe, împreună cu leuşteanul şi bozul.

În zona Olteniei pelinul nu lipseşte din ritualul descântecelor de deochi de pocitură. Textul descântecului este o dovadă:

Păsărică albă

Cu aripa dalbă,

Din piatră ai crescut,

Cu norii te-ai bătut,

Trei izvoare din tine au iscat:

Unul de lapte,

Unul de vin,

Şi altul de pelin.

Cel ce a băut laptele s-a săturat.

Cel ce a băut vinul s-a-mbătat.

Iar cel ce a băut pelinul a crăpat.

Aşa să piară pocitura.

Urâtura.

Într-un ritual reperabil şi azi în Oltenia descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită era însoţită de o altă femeie care juca rolul pelinului:

– Bună seara, Pelin Mare

Domn Mare!

– Mulţumim Dumitale!

Şezi!

– N-am să şed!

Şi-am venit să scot

Patruzeci şi patru de draci ai tăi!

Ziua de Armindeni este zi de mare sărbătoare în calendarul popular. Se fac petreceri la iarbă verde, se bea vin pelinat şi se mănâncă miel. Toate reprezintă semnificaţii ale primăverii, ale înnoirii timpului.

Vinul se bea cu bucurie, ca să fie oamenii veseli toată vara (când se munceşte), să fie sănătoşi (roşii în obraz ca vinul de Armindeni) şi să fie feriţi de rele.

Se mai crede că de Armindeni se bea mărţişorul, ţinut de la 1 martie la gât. Orice despărţire se-nsoţeşte cu bucurie.

Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 Foto: Monica Vlădaia

Duminica Tomii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:05

Paştele, marea sărbătoare a creştinităţii este un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii. Este de fapt reducţia simbolică anului, 12 zile, cât 12 luni, fiecare zi o sărbătoare. Duminica Tomii este ziua în care Iisus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, cel ce s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă.

Cei ce au fost în noaptea de Paşte să împartă pentru morţi, în Duminica Tomii se duc din nou la biserică tot cu coşuri ca să „sloboadă” Paştele. Apoi se aşază masa în curtea bisericii şi sunt chemaţi toţi trecătorii.

La Roşia de Amaradia în Gorj e o zi mare: se arată zestrea fetelor. Se pun pe culme covoarele, velinţele spre a se arăta măiestria şi bogăţia tinerelor. Se merge în peţit. Pe vremuri, se mergea. Chiar dacă ştia fata doar din auzite, băiatul mergea cu părinţii în peţit. Ce o fi să fie, în frunte ţi-e scris şi în Duminica Tomii promis. Din această zi se poartă în sân busuioc, ca să aducă noroc şi căsătorie. De unde şi zicala: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.

Din Duminica Tomii este dezlegare la dragoste şi la nunţi în ploaia de flori a primăverii.

O mare sărbătoare, cu flori de primăvară, se organizează în spaţiul Olteniei la Ponoarele în Mehedinţi: sărbătoarea liliacului. Este o sărbătoare atestată la 1877, pentru că de aici din Ponoarele erau originari mulţi purtători de steaguri  şi întorşi acasă se reuneau în pădurea liliacului pentru a povesti.

Este o sărbătoare care a rivalizat ca amplitudine şi atractivitate cu Tînjeaua din Ardeal sau Hora de la Prislop. 30-40000 de vizitatori se-ndreaptă spre Cornetul cu liliac din Valea Prislopului. Vestigiile naturale sunt minuni aureolate de legende ale locului. Podul lui Dumnezeu sau Pragul este unic în toată arhitectura naturală a Europei, Câmpurile de la Piezuri te duc la Peştera cu secretele munţilor.

Lacul castic Zaton întins pe şapte hectare poate fi cu apă sau sec, având imagine selenară, iar Stânca Dracului de la Piezuri, o stâncă scrijelată, spune legenda de unghiile diavolului este vestită în Europa. Am regăsit urmele Diavolului şi o legendă asemănătoare în Piazza dei Miracoli la Pisa. Dar frumuseţile de la Ponoare par să întreacă miracolele italiene, pentru că miracolele de la Ponoarele sunt create de natură, spun localnici, de Dumnezeu.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 Izvorul Tămăduirii

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 24 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:06

Săptămâna Luminată se caracterizează prin acte de purificare, menite să readucă echilibrul şi armonia. Este săptămâna în care fiecare zi este marcată de o sărbătoare susţinută de interdicţii de lucru şi generatoare de speranţă şi bucurie.

(varianta audio a rubricii)

Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele. Preoţii ies cu icoanele la câmp. La Amărăştii de Jos (în judeţul Dolj) apa cu puteri tămăduitoare se păstrează cu fir de busuioc la icoană. La Roşia de Amaradia mamele ştiu că în dimineaţa  de Izvorul Tămăduirii trebuie să meargă la fântâna şi să ia apă. Va fi bună ca leac de soare sec (dureri de cap).

La Izverna în Mehedinţi există chiar un izvor de apă plată. E ca „iasma”, spun localnicii, îşi păstrează proprietăţile mai mult de un an. Vineri dimineaţa se adună femeile care au apă de dat pentru morţi şi slobod apa. Ritualul impresionează: se pregăteşte o troacă de dovleac, o cruce de ceară, fuior, ouă roşii, flori, un colac mare, o ulcică şi pânză albă. Toate se pun în troacă, se măsoară 40 de vedre trecute prin pânză. Este interzis să se treacă peste apă sau peste punte cât timp se fac aceste pregătiri. Se face slujbă şi apoi troaca este dată pe apă. Cât merge, atâta apă are mortul de băut.

Ce interdicţii sunt pentru această zi de sărbătoare? Ziua de Izvorul Tămăduirii se respectă cu sfinţenie prin nelucru: nu se ţese, e rău de piatră, nu se deapănă, socotindu-se că aşa cum se învârte vârtelniţa, aşa se învârt vânturile aducătoare de futuni, nu se coase, să nu cadă grindina. Se crede că în această zi apele sunt sfinţite. Şi cine se spală cu ele se vindecă. Se aşteaptă Duminica Tomii sau Paştele Mic, zi în care se dă dezlegare la nunţi şi la dragoste. Şi nu întâmplător. După chin şi smerenie vine şi speranţa într-un timp al împlinirii, al dragostei împlinite prin căsătorie.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Colacul de Sfântul Gheorghe

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 23 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:06

Dintre obiceiurile specifice sărbătorii de Sân-Gioz mulsul oilor şi colacul de Sf. Gheorghe sunt reper pentru viaţa pastorală, sărbătoarea fiind considerată „a ciobanilor”.

(varianta audio a rubricii)

În judeţul Mehedinţi, la Izverna obiceiul se desfăşoară la casă şi la sălaş. Până în răsăritul soarelui femeile deretică prin casă şi scot pe gard toată pânza albă, apoi împletesc colacul. Pun pe margini muguri de salcie şi în interior un ban de argint. Cu mâncare cu cobiliţa pe umăr merg la sălaş (la conac), unde sunt vitele. La fiecare poartă şi la ţarcul unde sunt clăile cu fâneţe se pun sălcii (ramuri împodobite, amintind de brăduţul de nuntă). Se mulg oile şi pentru prima dată se măsoară laptele. Apoi, membrii familiei se aşază pe prag (loc cu semnificaţii multiple, de separare a universului familial de „lumea întinată”) şi pun mâna dreaptă pe colac. Trag câte o bucată. Cel ce va găsi în  bucăţica de colac banul va fi norocos şi sănătos. Colacul trebuie mâncat, nici-o firimitură să nu se piardă, ca să nu se risipească norocul. La sfârşit se tămâie locul şi membrii familiei se întorc acasă.

Mulsul oilor se face şi azi în zona de munte a Olteniei, respectându-se obiceiul în speranţa că astfel nu va fi luată mana vacilor.

Se mulge oaia peste colac, apoi peste o coroniţă din salcie şi busuioc legată cu arnici roşu. Se atinge şi ugerul vacii cu muguri de salcie sau ramuri verzi (proor) pentru a alunga duhurile rele. Sunt femei care ştiu cum se ia mana. În Mehedinţi, femeia pleacă la câmp în miez de noapte, nescoţând nici o vorbă, altfel vraja s-ar risipi. În locul cu verdeaţă multă, unde vin vitele la păscut, îşi leagă de piciorul stâng un secui şi umblă prin iarbă pentru a culege roua în secui.

Gestul este însoţit de cuvinte:

Plecai dimineaţa

Pe rouă, pe ceaţă,

Pe rouă nepăscută

Cu roua-n picioare,

Cu ceaţa-n spinare,

Cu secuiul legat

La piciorul al stâng.

Tur

Pur

La mine

La Opriţa

Ture

Pure

Că-l strânsei cu secuiul,

Îl strânsei

Şi laptele-i adunai.

Nu luai roua pe secui,

Ci luai laptele (cutării).

La ea apătos

Şi zeros,

Dar la mine untos.

La mine lapte gros

Şi la ea uscat.

A lua mana vacii este un gest ritual care nu-i aprobat de comunitate, pentru că nu-i bine a dori (şi a provoca) răul cuiva. De aceea secuiul e legat de piciorul stâng (de unde şi vorba): a călcat cu stângul, adică rău, necuviincios). Femeile ştiu însă să şi prevină luatul manei. De aceea merg cu vitele la păscut şi le lasă până târziu, le păzesc, iar în dimineaţa de Sfântul Gheorghe le ating cu proorul (ramurile verzi) peste uger. Proorul este sfinţit în biserică şi are puterea de a anula forţa malefică a vrajei de luat mana.

Riturile apotropaice şi cele magice tip mana sunt cunoscute şi în Timocul sârbesc şi bulgăresc.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 Săptămâna Luminată

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 20 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:06

Săptămâna luminată, prima după Paşti este săptămâna bucuriei întru Învierea Domnului, fiecare zi fiind o sărbătoare şi culminând cu duminica, Duminica Tomii.

(varianta radiofonică a rubricii)

Se crede că toată săptămâna, cerul este deschis. Se crede că-i deschis chiar până la Ispas. Cine moare e chiar fericit, merge „drept în Rai”, iar cine moare în ziua de luni după Paşti, zi numită şi Lunea Albă „se duce-n Rai nejudecat”.

Primele trei zile sunt zile de petreceri. Se face ghilişul, se merge la horă, cu goranţii, lăutarii care au fost tocmiţi dinainte şi plătiţi acum în bucate specifice sărbătorilor pascale. Se joacă hora de Paşti, se „urzică” tinerii şi se dau în scârciob şi se prind surate. Însurăţitul şi înfirtăţitul se fac în orice zi a săptămânii până la Izvorul Tămăduirii, vineri.

Marţi este Marţea Dracului sau Oloagele, una din Marţile oprite. Sunt trei, şapte sau nouă marţi după Paşti, când funcţionează interdicţii de muncă pentru a feri sămănăturile de furtuni şi brume şi pentru a invoca sănătatea turmelor şi înmulţirea lor. Bătrânii spun că o respectă pentru că „au pomenit-o ca ruptă din Înviere”.

Este ziua când se merge la biserică şi se fac pomeni pentru morţi.

Se crede că Marţea Albă e zi luminată (a treia de Paşti) şi cel ce va lucra va orbi.

Miercuri după Paşti se ţine pentru boli de picioare, „de dânsele”.

Joia verde sau Joia rea sau Joia Necurată este ziua de joi din Săptămâna Luminată. În Oltenia se ţine şi sărbătoarea dealului, se fac sfeştanii la vie, se sacrifică câte-un berbecel şi se aşteaptă ziua de vineri, Izvorul Tămăduirii. Atunci se slobod apele. Busuiocul, cu funcţie de apărare, trecut prin apa curgătoare se păstrează apoi la icoană. Înainte de răsăritul soarelui se ia apă neîncepută de la fântână spre a se spăla toţi membrii familiei, să le ia „soare-n sac”.

Sâmbătă, Sâmbăta Tomii deschide şirul sâmbetelor interzise, după Paşti, trei, şapte sau nouă. Se dau de pomană pască, ouă roşii şi o lumânare.

Iar duminică este Duminica Tomii. Cei care au împărţit în noaptea de Paşti pentru morţi merg la biserică tot cu coşurile pline de mâncare, ca să sloboade Paştele. Multe biserici din Oltenia au curţile cu masa-ntinsă în această zi, la care sunt chemaţi trecătorii.

Săptămâna Luminată – o săptămână a bucuriei şi împlinirii trăită alături de cei dragi la masa de sărbătoare, moment ce nu se uită tot anul.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 Duminica Paştelor – Învierea Domnului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 19 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:07

Cristos a înviat!

Adevărat a-nviat!

Acestea sunt formulele de întâmpinare (bineţe) ale bunilor creştini, spuse din Noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului.

(varianta radiofonică a rubricii)

În dimineaţa zilei de Duminica Paştelor, se face spălatul ritual cu apa în care s-au pus un ou roşu şi un ban de argint. Se invocă sănătatea şi norocul: cel ce s-a spălat sa fie roşu ca oul de Paşte şi bogat peste an!

Spălatul ritual se face pentru a se curăţa:

De toate făcăturile,

 De toate aruncăturile,

  De minciuni şi de urâciuni.

Cine va pune şi o crenguţă de busuioc, va putea spera ca tot anul să fie cinstit, ca busuiocul!

Al doilea gest al dimineţii este ciocnitul oului roşu, numai ou roşu: de va fi alb, zic bătrânele din Mehedinţi va avea bube tot anul, iar oul împistrit, încondeiat e păcat să-l ciocneşti. „Îţi râzi de trudă, de migală, chiar e păcat”.

Cum ciocnim ouăle? În prima zi, cap cu cap, în a doua zi, cap cu dos, în următoarele dos cu dos… Găocile nu-i bine să le arunci în prima zi, îţi arunci norocul!, dar de a doua zi e obligatoriu, pentru că, dacă sunt păstrate, se zice că se ascunde dracul în ele! Şi-apoi să-l ţii pe necuratul în casă! Ducă-se pe pustii! Se dau pe apă, ca să ajungă la Blajini, să fie anunţaţi astfel că a venit Paştele şi peste o săptămână va fi şi Paştele lor, al Blajinilor.

În Oltenia se dau de pomană în prima zi de Paşte ouă roşii, nu la capul mormântului, ci în curtea bisericii.

Ou roşu să fie păstrat în casă, păzeşte de farmece. Dacă până la Ispas face viermi e semn de noroc, dacă seacă e rost de noroc sec!

Este o legendă: diavolul tot întreba de ce se  „scriu” ouăle şi de ce sunt colinde? Când ouă nu se vor mai încondeia şi colindele nu se vor cânta, atunci el va împărăţi.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sâmbăta Paştelor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 18 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:07

Noapte-cumpănă între ani întristare şi bucurie, între restrişte şi speranţa reînvierii, sâmbăta Paştelui reuneşte practici şi ritualuri precreştine şi creştine care conferă atribut de noapte magică. Lumina este elementul esenţial al trecerii dintre noaptea Morţii spre Noaptea Mântuirii, iar aprinderea lumânărilor la ceasul-cumpănă, lumină luată de la lumânarea preotului care a slujit înseamnă trimiterea semnului de izbăvire dinspre Lumea Întunericului spre Lumea credincioşilor.

(varianta radiofonică a rubricii)

În acel moment marcat prin sunetul clopotelor, prin cântarea specifică „Hristos a-nviat din morţi” şi prin luminile care risipesc tristeţea răstignirii pe cruce se dau lumânări aprinse în numele celor ce au murit fără lumânare. Sunt gesturi rituale care împacă lumile. Lumânarea aprinsă în Noaptea Învierii se aduce acasă, se stinge pe pragul de sus al uşii de la intrare şi se păstrează în casă pentru a fi folosită în momentele de furtună (tunete sau fulgere puternice) sau în cele de spaimă nejustificată.

Femeile duc la morminte coşuri cu alimente rituale din care nu lipsesc ouăle roşii şi cozonacul (în unele zone şi pasca). Ouăle roşii sunt simbolul sângelui Domnului iar forma cozonacului este similară cu cea a sicriului. Se evocă astfel elementele de rit funerar transformate însă după miezul nopţii în alimente specifice mesei de sărbătoare.

Oul este considerat simbol creştin al patimilor lui Iisus. Este însă şi un obiect învestit cu afecţiune, de aceea este dat în dar, iar ciocnitul ouălor este tot gest de afecţiune şi „pe luat”, pentru că bucuria şi sărbătoarea se-mplinesc în comuniune, nu în singurătate.

Oul este şi simbolul universului, simbol străvechi al credinţelor, despre fecunditate. Arhivele etnografice din prima jumătate a secolului XX atestă concepţia milenară a ţăranului român: „pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul; iar vârful este cerul; el stă pe ape”.

La bucurie excesivă sunt îngăduite şi credinţe cu atribut de singularitate: „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când”.[1]

Noaptea Învierii este prag între Săptămâna Patimilor şi Săptămâna Luminată, într-un drum imaginar către izbânda luminii.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Sursa foto: Teodor Dădălău

[1] Niculiţă-Voronca, op. cit., I, p. 247.

 Săptămâna Mare. Săptămâna Patimilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 13 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:08

Este numită „a Patimilor”, pentru că fiecare zi reprezintă un episod din viaţa Mântuitorului în drumul spre moarte, coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii. Este simbolul izbăvirii lumii acesteia de păcatul originar. Este convingerea că se demonstrează astfel esenţa lui divină şi mai ales că viaţa de dincolo de viaţă, cea spirituală este viaţa adevărată.

(varianta radiofonică a rubricii)

Întreaga săptămână este în fapt o sinteză între valorile precreştine şi cele creştine ale începutului de an cultic.

Suntem în fapt în anul mic de 12 zile, reprezentând cele 12 luni, prefaţat de Duminica Floriilor şi postfaţat de Duminica Tomii.

Întreaga săptămână neagră (prima din acest an mic) este marcată de degradarea timpului. Este momentul venirii spiritelor morţilor şi lumea de aici se pregăteşte pentru apariţia lor prin practici de pomenire. Nu există sentimentul de teamă. În Joia neagră se face foc pentru ca şi morţii să-şi încălzească picioarele, şi în jurul focului se pun scaune, ca să se aşeze, să nu „bântuie”, şi ulcioare cu apă şi mâncare, ca ofrande pentru îmbunarea lor.

Apogeul va fi în Duminica Paştelui[1], zi de victorie a vieţii asupra morţii. Atunci timpul şi spaţiul se purifică, se deschide cerul şi sunt ascultate dorinţele oamenilor, până şi animalele vorbesc. Chiar şi pământul îşi dezvăluie comorile.

Urmează Săptămâna Luminată, prima după Paşte, este cea de bucurie, marcată de sărbători (trei zile ale Paştelor), miercurea înfrăţirii, joia verde, vineri – izvorul tămăduirii, duminică – Duminica Tomii. Chiar şi luni, după duminica Tomii e sărbătoare: Paştele Blajinilor, anunţaţi prin aruncarea pe apă a cojilor de ouă că va fi  sărbătoarea lor.

Ziua de marţi din Săptămâna Patimilor se numeşte marţea Seacă. Se ţine ca să nu sece grânele şi laptele vacilor. Cine n-o ţine, dureri de cap va avea.

Şi mai ales e rău de sărăcie… de şi mai mare sărăcie. Se spune că acela care moare în săptămâna Patimilor se duce direct în iad, că raiul e închis. Nu-i vremea nici de murit!

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Cf. DEX sunt valabile ambele variante: Paşti (s.n.), Paşte (s.m.).

 Duminica Floriilor

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:08

Ultima duminică din Postul Paştelui a fost numită „ziua florilor”, practicile de propiţiere fiind reper pentru această sărbătoare. În Dacia romană zeiţa Flora era celebrată prin mari sărbători de primăvară.

(varianta radiofonică a rubricii)

Simbolul acestei sărbători prepascale este ramura de salcie, salcia fiind cea care a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă râul spre a ajunge la Poarta lui Pilat, unde era răstignit Iisus.

„Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.[1]

Salcia este investită astfel cu mai multe valori.

Este obiect cu funcţie de prevenire a bolilor: dureri de spate (de aceea se încing oamenii cu ea peste mijloc), dureri de urechi (cu mâţişorii de salcie se ating copiii peste urechi pentru a nu-i durea peste an). Are valoare apotropaică: previne grindinile şi furtunile de peste vară.

În această zi este bine ca oamenii să nu se spele pe cap, pentru a nu le albi părul, „cum sunt pomii înfloriţi”. Când se scutură florile pomilor să se spună: „Câte flori, atâtea mere Dumnezeu ne dă avere”.

Vacile sunt îmbiate să mănânce ramuri de salcie pentru a fi lăptoase şi a avea viţei „florii”.

Cum va fi vremea la Florii, aşa va fi la Paşte. Este sărbătoare şi bine e ca masa să stea toată ziua întinsă (cu bucate pe ea). Se invocă astfel belşugul casei.

Şi în Duminica Floriilor ca în sâmbăta lui Lazăr tinerele fete petrec. „Se strâng la o casă, îşi pun inelele sau cerceii într-o căldare cu apă şi inelul care este scos de trei ori, acea fată rămâne goghie (surata cea mare). A doua zi de Paşti fiecare fată se duce cu colaci la goghie şi ea le pune masa, făcută cu contribuţia tuturor fetelor”.[2]

Este Duminica floriilor sărbătoare care anunţă marea sărbătoare a creştinătăţii şi trebuie întâmpinată cu flori şi bucurie, aşa cum şi Iisus a intrat pentru ultima oară în Ierusalim, întâmpinat cu crengi de palmier. Simbolul rămâne salcia, ca plantă magică şi înflorirea ca act de propiţiere, fără de care destinul (plantei şi, simbolic, al omului) nu s-ar împlini.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]A. Fochi, op. cit., p. 130.

[2] A. Fochi, op. cit., p. 133.

Sâmbăta lui Lazăr

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 11 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:09

Sărbători prepascale, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor reprezintă două momente dedicate zeului vegetaţiei, având în centrul atenţiei tinere fete.

(varianta radiofonică a rubricii)

Cu numele de Lazăr sunt cunoscute trei personaje: Lazăr cel sărac, bolnav de lepră, uitat de toţi, inclusiv de fratele său bolnav şi al cărui suflet, după moarte, merge-n Rai; Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, înviat de Iisus şi care în viaţa de după înviere (30 de ani) nu va povesti nimănui ce a văzut în Lumea Cealaltă; Lazăr (Lăzărel), cel mort de dorul plăcintelor.

Fiind sâmbătă o săptămână înainte de Paşti sunt şi Moşii de Florii, când alimentul-ofrandă specific este plăcinta.

În această zi se derulează un ceremonial complex, numit Lăzărel structurat după modelul colindelor dedicat lui Lazăr. Obiceiul este practicat numai de fetele mici. Ele colindă împodobite cu flori, una se îmbracă în mireasă, Lăzărica, merg din casă în casă cântând un cântec în care se povesteşte drama lui Lazăr: acesta plecase de acasă cu oile, se urcase într-un copac din care a căzut şi a murit, surorile lui l-au căutat şi i-au găsit trupul neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scaldat în lapte dulce, l-au îmbrăcat în foi de nuc şi l-au înmormântat. De atunci se crede că este bocetul la români.

În alte variante ale colindului scenariul se termină cu învierea lui Lazăr, asemeni lui Lazăr din Bretania (Vitania) înviat de Iisus, şi prefacerea lui în flori. Este o întruchipare folclorică a eroului vegetaţional.

Ovidiu Bârlea a comentat ineditul ritual complex de la moartea violentă la prosperitatea vegetaţiei (prin aruncarea scaldei rituale) la învierea şi transformarea în flori. Culminaţia scenariului rezidă în hora colindătoarelor şi în bucuria lor marcând o sărbătoare a primăverii, anunţând marea sărbătoare, Învierea Domnului.

Lăzărica (mireasa) din grupul de colindătoare poartă voalul numai la intrarea în casa unde colindă. La ieşire va pune voalul peste un coş, în care gazdele la rându-le au pus ouă şi plăcinte.

În sâmbăta lui Lazăr, sau Sâmbăta Floriilor, fiind şi Moşii de Florii bine e că se dea se pomană în special plăcinte. Fiind o sărbătoare a florilor cu obiceiuri practicate de fete, în această zi se spune că este bine ca fetele să pună cămaşa şi oglinda sub un păr altoit, ca să răsară soarele peste ele. Oglinda şi cămaşa deveneau astfel obiecte folosite în practicile specifice farmecelor de dragoste.

În noaptea dinaintea Duminicii Floriilor bătrânii nu uitau pe vremuri să spună: Dumnezeu adevărat, binele la timp la cap!

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

 Bun şi nebun

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 1 aprilie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:09

Azi e zi întâi april       

Eu glumesc ca un copil.

Sunt cuvintele pe care ar trebui să le spunem în dimineaţa dintâi a lui Prier, ca să fie zi cu spor, viaţa să pară frumoasă şi tinereţea mai lungă.

(varianta radiofonică a rubricii)

Glumele copiilor sunt nevinovate. Nu te poţi supăra pe ei, cum nu te poţi supăra pe prea multele sfaturi ale bătrânilor, toate sunt nevinovate şi ţin de rostul vârstei. Dar orice glumă făcută intenţionat trebuie rectificată spunând: E 1 Aprilie.

Ziua se numeşte şi Ziua Nebunilor, pentru că păcălelile sunt nişte nevinovate nebunii. Expresiile: A glumi ca un copil şi Omul bun e nebun fac trimitere la bunătate şi credulitate. Se spune: „copilul cum se naşte, ca să fie bun, să-l lovească mama c-o bucăţică de pâine peste gură”. De unde şi convingerea: „E bun ca pâinea”.

Aprilie e ziua nevinovatelor păcăleli primite şi iertate prin bunătatea oamenilor.

Luna lui Prier e capricioasă, ca şi babele şi moşii lui Marţ.

April şi prieşte

Şi pârleşte.

Vremea poate păcăli pe agricultor. Dacă zilele sunt friguroase şi fără ploi bune pentru sămănături, aprilie va anunţa sărăcia. Ţăranii numeau luna: Traistă-n băţ.

Să nu ne păcălească şi urzicile să se nuntească.

 Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Mioara Velicu – vocea care transmite armonie în orice timp

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 30 martie 2020, 13:28

Cunoscuta și apreciata interpretă de muzică populară Mioara Velicu este prezența tonică menită să infuzeze bucurie în orice timp. Invitată la emisiunea Galeria interpreților de muzică populară la Radio România Regional, Mioara Velicu a  depănat amintiri, care au adus în prim plan imaginea satului de altădată, conservator al tradițiilor populare care, în timp, au susținut respectul pentru familie și comunitate, pentru decența în relațiile familiale. O descriere a modului în care claca de pe vremuri reunea membrii comunității și se constituia în locul unde tinerii se cunoșteau mai bine, iar vârstnicii erau cei ce jalonau comportamnetul comunitar, va fi însoțită de Mioara Velicu prin cântece care induc starea de armonie. Și nu vor fi uitate nici momentele pragurilor existențiale, când melodiile Mioarei Velicu fac de neuitat aceste clipe trecătoare.

Mioara Velicu a rămas recunoscătoare radioului public românesc, locul care a consacrat-o și care a avut un rol esențial în definirea carierei sale muzicale.

O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin,  realizator în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Blagoveşnicul

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 26 martie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:09

„A doua zi de Blagoveştenie nu se lucrează, că sunt părinţii Blagoveştenilor şi e rău de lingoare”.[1] Este a treia zi din ciclul sărbătorii Buna-Vestire ţinută îndeosebi pentru protejarea sănătăţii oamenilor şi animalelor şi pentru a nu fi ceartă în familie. „Nu se sfădeşte nimeni cu nimeni, nici chiar copii în casă nu se ocărăsc, nici nu se bat în acea zi, căci cine s-ar sfădi sau s-ar bate, peste tot anul se sfădeşte sau se bate”. Este şi Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, cel ce a adus Vestea cea mare Maicii Domnului: va avea un fiu şi „Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

(varianta radiofonică a rubricii)

Blagoveşnicul se respecta cu nelucru pentru că Sfântul Gavriil, se crede, e cel ce ia sufletele oamenilor şi încălcarea interdicţiei ar aduce moarte. Este ziua când se cinsteşte Maica Domnului făcătoare de minuni. În cele trei zile cât este sărbătoarea Bunei Vestiri nu se macină făină, nici mălai, se crede că nici peştii nu o mănâncă, iar presărată pe lângă un pom acesta nu ar mai rodi. Nu se macină, se spune, ca să nu se macine viaţa, pentru că aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil a adus vestea unei vieţi fără prihană şi veşnică, încălcarea interdicţiei de a lucra ar putea atrage contrariul, moartea sau nerodirea (care e tot un fel de moarte, faci umbră pământului de pomană). Se pot însă activa resorturile nebănuite ale rodirii prin transferul energiei datorat puterii cuvântului. În judeţul Argeş este viabilă practica de a înconjura pomul, se tămâie (spre alungarea maleficului), se fac zgomote (pentru îndepărtarea insectelor dăunătoare sau a rozătoarelor) şi se spune: „Dacă nu rodeşti, te tai!”. De teama singurătăţii, pomul va rodi. În fapt „rodirea”, continuarea vieţii prin rod (sau naşterea pruncului) semnifică anularea singurătăţii. Un om singur este înstrăinat, „cu suflet pustiit”, iar pomul fără rod e sortit pieirii. Faci umbră pământului de pomană este reflexul singurătăţii şi al inutilităţii. În comuna Runcu, judeţul Gorj de Blagoveştenie se făcea praznic. Umbla preotul cu steagul pe deal şi se făcea nedeie. Fetele mergeau la gârlă şi acolo făceau horă, o horă a lor, numai a tinerelor întru întâmpinarea Bunei-Vestiri. Când începea cucul să cânte toată lumea se bucura şi nu uitau să spună:

Mulţi ani buni cu sănătate

Şi noroc să am la toate.

Să fiu orişicând voios,

Fericit şi bucuros.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1995, p. 21.

Blagoveşteniile. Ziua cucului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 25 martie 2020, 12:39 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:10

Bătrânii noştri cred că de existenţa cucului este legată însăşi viaţa şi chiar sporul de muncă al oamenilor.  Cucul, prin cântatul său la date fixe, marchează succesiunea a două fenomene astronomice, echinoxul de primăvară şi solstiţiul de vară. Iar bunavestire, este o poveste.  Fiind de genul masculin, el, cucul, a aflat ceea ce ştia tot satul: că soaţa îl înşală. Aşa că o părăseşte (scena  nu e cinematografică iată, ci ancestrală) şi îi spune să-l caute, să-l strige, între Blagoveştenie şi Sânziene. Începe ea, Sava să strige la echinoxul de primăvară şi îi tace guriţa la solstiţiul de vară. Cucul este pretext de melancolie în cântecele de dor şi jale simbolizând nefericirea, despărţirea, singurătatea.

(varianta radiofonică a rubricii)

Să fii iubit şi să mai ai şi bani, asta da noroc! Norocul este invocat de Blagoveştenie astfel:

• La auzul primului cântat al cocoşului bine  e s-avem un ban în buzunar,  se va-nmulţi!
• Femeile pe vremuri căutau potcoave de cai morţi (nu-i o figură de stil, e un adevăr), sau un bănuţ de argint, pe care le puneau în pragul uşii, în credinţa că astfel vor avea o viaţă lungă şi belşug în casă.
• Grijă şi pentru suflet, tot contra singurătăţii, pe vremuri pe pragul uşii se puneau pâine şi sare, hrană pentru îngeri.

Este ziua când se dezleagă limba păsărilor şi bine e când auzi primul cântat al cucului să-ţi pui o întrebare, în gând, în funcţie de vârstă:

Tinerii zic:

Cucule, Voinicule,

Câţi ani îmi vei da

Până mă voi însura?

        Bătrânii, ca bătrânii, mai prevăzători cu anii, zic:

Cucule, Puicucule,

Câţi ani îmi vei dărui

Până ce eu voi muri?

Numărând glasurile, se află câţi ani sunt… de bine! Să nu se uite nici avertismentul bătrânilor, pentru a alunga singurătatea: cine se însoţeşte la tinereţe cu pupăza, ajunge la  bătrâneţe cuc! Cucul prevesteşte şi norocul. Noroc ai dacă eşti sănătos, fericit şi cu bani în buzunar. Veselie, acesta-i cuvântul definitoriu pentru Bunavestire.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Georgel Nucă – promotor al cântecelor vechi, continuator al culturii tradiționale vâlcene

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 februarie 2020, 13:32 / actualizat: 12 februarie 2020, 14:39

Galeria interpreților de muzică populară găzduiește nume-reper pentru folclorul muzical românesc și nume ale tinerilor interpreți care s-au remarcat prin promovarea unui repertoriu reprezentativ pentru zona din care provin și prin valoarea interpretării amprentată de un stil recognoscibil. Georgel Nucă este tânărul care a fost pasionat de culegerea cântecelor vechi din zona Vâlcii, le-a repus în circulație și le-a interpretat în contexte competiționale, remarcându-se prin calitățile interpretative și prezența scenică. A devenit astfel o prezență publică în mediul televizual și la manifestările folclorice de amploare moderate cu impact emoțional, ceea ce i-a adus o notorietate crescută. Prin transfer de notorietate, și cântecele intepretate de el au avut impact la public și au bucurat astfel mai multe generații de iubitori de cântec popular autentic.

Vă oferim spre audiție o ediție a emisiunii Galeria interpreților de muzică populară românească avându-l ca invitat pe Georgel Nucă. Emisiunea a fost transmisă și la Radiodifuzunea ungară, MTVA, emisiunile în limba română, dorința noastră fiind de a bucura pe românii din jurul României cu valori ale culturii tradiționale românești, cântece de ieri și de azi, datini și obiceiuri populare, confesiuni ale purtătorilor de folclor.

O emisiune Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Regia tehnică: Florin Bordeiașu

Haralambie de ciumă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 10 februarie 2020, 05:00 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:10

La 10 februarie se prăznuieşte Sf. Mucenic Haralambie. Se crede că el este apărător împotriva bolilor şi patron al animalelor domestice. Cele două atribute ale Sfântului Haralambie sunt motivate chiar de timpul când este rânduit a se prăznui de către Biserica Ortodoxă: în februarie, ultima lună a iernii, când se spune că vremea e capricioasă, când viscole, când cald şi când bolile pot să se răspândească, dacă nu e suficient de ger ca să fie stârpite sau nu se respectă ziua, dacă ne gândim la credinţa populară.

(varianta radiofonică a rubricii)

Cum ar trebui respectată sărbătoarea? Nu cu nelucru, cum am fi tentaţi să credem, fiind sărbătoare, ci prin post, dacă se poate negru. Zice Sfântul Haralambie (consemnat într-o legendă): „Nu doresc alta nimic,fără numai atâta, că cel ce va ţine ziua mea şi va posti-o, adică nu va mânca nimic în decursul ei, de acela să nu se apropie nici o boală! Şi Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa”.

La Sfântul Haralambie, coliva este alimentul ritual reper. Prin Oltenia se ştie că e bine ca în această zi să se ducă la biserică mere, colivă şi colaci, să fie date pentru sufletele celor morţi. Coliva se foloseşte şi la ungerea pomilor fructiferi, colivă sfinţită, astfel pomii vor fi roditori peste măsură. Cum coliva se face din grâu, şi boabele de grâu sunt cinstite în această zi. Se duc la biserică, se sfinţesc şi se dau apoi la păsări şi la animale. Vor fi astfel ferite de boli.

Prin judeţul Mehedinţi se crede şi azi că Haralambie este pus de Dumnezeu mai mare peste vite. Lui i se datorează sporul turmei şi ferirea de boli. Când vorbim de colivă ne-amintim şi de apa sfinţită.

Azi oltenii plătesc preotului  să le sfinţească apa, bună contra bolilor. E aghiazma mică.

Fiind sărbătoare, e bine să se dea de pomană colăcei şi turte dulci cu miere. Se duc colaci la biserică şi sfinţiţi se dau la săraci pentru a-l îmbuna pe Sfântul Haralambie să nu dea drumul ciumei printre oameni.  Sărbătoarea se ţine şi pentru a scoate pe diavolul din om.[1] Sfântul Haralambie e sfântul care ia sufletul omului. Cui lucrează în această zi îi iese greu sufletul şi se tot roagă:

Treci zi, treci noapte

Apropie-te moarte.

Dar mai bine: Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Th. D. Speranţia, op. cit., col. II, f. 209.

Martinii de iarnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 februarie 2020, 09:19 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:11

Începutul lunii februarie (1-3 februarie) stă sub semnul sărbătorilor numite Martinii de iarnă. Numărul trei, câţi sunt ei, nu e întâmplător, când e vorba de credinţă, iar ţinerea lor la patruzeci de zile după Crăciun, iar nu e pură întâmplare. Primul Martin se serbează în Ajunul Întâmpinării Domnului, de Sfântul Trifon, al doilea de Stretenie, adică la Întâmpinarea Domnului şi al treilea după, în ziua de Simion bătrânul, „cel care a întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

(varianta radiofonică a rubricii)

Cum sărbătoarea celor trei zile se suprapune şi peste sfârşitul Filipilor de iarnă, este de netăgăduit că gândul nostru trebuie să fie contra jivinelor care aduc stricăciuni la casa omului.

Lazăr Şăineanu în „Încercări asupra semasiologiei limbii române (Bucureşti, 1887, p. 176) ne decodează numele ursului: „Martie e numele popular al ursului, numit şi Gavrilă sau Vasilică”. Dar, B. P. Hasdeu aduce un element în plus: „ursului poporul îi zice Martin, ursoaicei – Ancuţa”.[1]

În ziua de Stretenie ursul îşi părăseşte bârlogul. De găseşte cald afară, îşi strică bârlogul, semn că n-are să mai fie mult frig, dacă nu e cald, ursul nu-şi părăseşte bârlogul, pentru că ştie că are să fie frig de acum înainte.

Cum vara şi iarna s-au luat la trântă din Ziua de Stretenie, sigur Moş Martin ştie bine cum va fi vremea şi mai ales cum va fi mierea, că dacă la stretenie a picurat din streaşină, mierea se va înăcri, dacă a fost frumos, atunci stupilor le va merge bine. Cum vorba dulce mult aduce, până şi vremea poate fi îmblânzită.

În poveştile româneşti este de regăsit şi imaginea ursului şi a ursarilor, cei care umblă cu ursul, îl pun să joace şi-i cântă:

Joacă bine,

Mă Martine,

Că-ţi dau pâne

Cu măsline

Şi inele

Şi mărgele,

Să te-mpodobeşti cu ele.

  Până şi ursul poate fi dresat, ni se spune, şi joacă de se cutremură pământul.

Ar fi şi vorba: Plimbă ursul! spusă cuiva care uită să oprească şirul minciunilor.

Mai puţin este ştiută expresia: A dat de mierea ursului – spusă despre un tânăr care a început a umbla după femei.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]  B. P. Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Dicţionarul limbii istorice a românilor, tom II, Bucureşti, Editura Socec, 1887, p. 1149.

Stretenia, Întâmpinarea Domnului, Ziua ursului

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 3 februarie 2020, 08:57 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:11

Vremea anotimpului aminteşte de sărbătoarea înscrisă în calendar, Stretenia sau Ziua Ursului, iar imaginea nebridei din piele urs s-a revitalizat parcă dintr-o memorie ancestrală. Zalmoxis este cel ce o purta pe umăr, ceea ce i-a făcut pe mulţi cercetători să asocieze numele zeului chtonian Zalmoxis cu acela al ursului, şi să facă trimitere la practicile unui ritual în care se întrebuinţa pielea de urs, considerat animal totemic.

(varianta radiofonică a rubricii)

De ce ne-am amintit însă de nebrida? De frig! Bătrânii noştri credeau că dacă de ziua ursului va fi gheaţă, stretenia o va sparge, dacă nu, o va face. Dacă picură din streaşină, nu le merge bine peste an albinelor. Cu vremea de acum şi trântorilor le va fi bine! Dacă este senin, cald şi uscat vara va fi mănoasă. Dacă  va fi lună plină, la vară va fi timp bun, iar anul bogat. Paremiologia românească este bogată în vorbe de duh despre urs socotit un animal naiv şi sincer. Cele două calităţi i-au convins pe astrologi să-l includă pe cer în constelaţia Ursul Mare şi Ursul Mic, care devin apoi Ursa Mare şi Ursa Mică, denumite acum Carul Mare şi Carul Mic. La astromancie ne gândim şi când vedem o stea căzătoare. Semnificaţia acesteia a fost şi a rămas puternică: în univers se anunţă astfel o moarte ce va fi să fie. Starea vremii din ziua Ursului anticipează dacă anul va fi bogat (dacă e senin), dacă miere va fi din belşug (streaşina să fie o dantelărie de gheaţă). Abia Sfântul Haralambie, la 10 februarie, incită curiozitatea legată de credinţele populare. Dacă atunci va ploua, va mai ploua încă 40 de zile.

Sunt şi alte credinţe legate de ziua de Stretenie: „De Stretenie se păzeşte apa ca şi de Ovidenie; apoi o desparte în trei: dai la vite, te speli şi strângi un pahar, că-i bună de deochi şi de toate, să ai în casă peste an”. „De stretenie nu se cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu se dau la înmulţit”. Întâmpinarea Domnului este zi respectată mai ales de femei, este ziua când Maica Domnului, la patruzeci de zile de la Naşterea pruncului a intrat în biserică „să se curăţească după naştere şi să pună înaintea Domnului pre pruncul său”[1]. Conform tradiţiei populare Maica Domnului a fost întâmpinată de Simeon  Stâlpnicul  „care s-a prefăcut în cenuşă la vederea Domnului.” În ziua de Stretenie se spune că sunt ceasuri rele, că nu e bine să se lucreze, ca să nu cadă-n boale”. Nu se folosesc foarfecele, e rău de pagubă şi-n casă şi între păsări şi animale. Este „Stretenia gheţii – cine lucrează îngheaţă”.[2] Ziua de Stretenie e şi sărbătoarea boilor (zi când nu se dă fânul cu furca, se dă cu braţul, în credinţa că astfel animalele nu se vor împunge şi răni). Este şi Paştele viţeilor, pentru că, se spune, sunt lăsaţi să sugă pe săturate, spre a fi feriţi de boli şi spre a creşte „stelaţi în frunte” (însemnaţi de noroc). Ziua de stretenie e considerată şi sărbătoarea babelor, se strâng „ciopor” şi sporovăiesc câte-n lună şi stele, că sporovăitul nu-i cu cheltuială.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1]  Vieţile Sfinţilor, VI, p. 36.

[2] Speranţia, op. cit., I, f. 436.

Trisfetitele

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 29 ianuarie 2020, 11:45 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:12

Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur)

Aşteptăm Trisfetitele, zi de sărbătoare mare: şi în calendarul popular este consemnată ca sărbătoare ţinută de femei şi luată ca „zi” însemnată de la soacră. Asta, ca să nu se zică: „soacra nu-i dă răgaz nurorii nici o zi”.  Îi dă una în an şi aceea când afară e iarna-n toi, de şi pisica e-ntoarsă cu spatele la uşă, simte alintata că vine viscolul!

(varianta radiofonică a rubricii)

În ziua de Trisfetite bine e să dăm de pomană o lumânare, ca să avem viaţa luminată. Sărbătoare e şi pentru bărbaţi. Se spune că s-ar ţine pentru iertarea păcatelor, de parcă o zi ar fi de-ajuns! În judeţul Mehedinţi, în comuna Iloviţa este un obicei numit „balul izmenelor”, o paradă a costumelor populare. Taraful cu suflători este cel ce animă sărbătoarea. Se face un concurs pentru a se alege cea mai frumoasă pereche, nu doar pentru chip frumos, ci şi pentru cum jucau de frumos. Balul izmenelor mehedinţene s-o face, nu s-o mai face, dar sărbătoarea trebuie ţinută de fete. Vor să-şi vadă ursitul în somn? Atunci, în această zi de Sfinţii Trei Ierarhi să mănânce doar pâine şi sare şi de foame o să li s-arate! Se spune că nu e bine să numeşti în acea zi sărbătoarea. Se mai spune: „cine lucrează în această zi i se strâmbă minţile”. Trisfetitele schimbă vremea, pe dos: de-o găsesc bună o fac rea, de-i rea o fac… Dumnezeu ştie cum!

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

Lucia Juncu, un artist plastic al reflecțiilor profunde

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 28 ianuarie 2020, 13:15 / actualizat: 28 ianuarie 2020, 14:18

Absolventă a Institutului de Arte din Chișinău, Facultatea de Arte Plastice (1989-1995) și a cursurilor private de compoziție, desen și pictură la Institutul de Arte din Talin, Lucia Juncu este  un artist cunoscut, debutul său fiind consemnat în 1980 la Expoziția Unională a Școlii de Arte Plastice din Moscova, URSS.

Participarea la expoziții naționale (amintim câteva: Expoziția anuală de Artă Contemporană de la Chișinău, Centrul Expozițional Constantin Brâncuși din Chișinău, Centrul Krasnaia Pesnia în cadrul ediției a noua a Festivalului de Film de la Moscova) îi va conferi statutul de artist plastic consacrat.

S-a evidențiat și ca restaurator al bisericilor Sfântul Dumitru și Stavropoleos din București și ”Înălțarea Domnului” din comuna Dobrești, Argeș. Sensibilitatea artistului plastic se va reflecta în producerea emoției estetice și în crearea unui univers emoțional, în care Lucia Juncu pendulează între expresia fizionomiilor candide și fața fără chip a personajelor din peisajele expuse recent  la Galeria Artelor de la Cercul Militar Național din București în ianuarie 2020.

Personalitate artistică manifestată în pictură, acuarelă și ca restaurator de pictură murală bisericească, Lucia Juncu își prezintă creațiile cu o modestie susținută de delicatețea unei emoții artistice catalizatoare de impresii generatoare de reflecții profunde.

Și nu întâmplător, sentimentul de românism pe care îl resimte cu acuitate, a determinat-o să expună în București, în perioada în care se aniversa Ziua Culturii Naționale, un popas prin arta veritabilă în universul de creație românesc validat de timp.

Vă oferim spre audiție o emisiune radiofonică realizată în studioul Societății Române de Radiodifuziune în genar 2020 și difuzată la Radiodifuziunea ungară, MTVA, emisiunile în limba română. Regia tehnică: Florin Bordeiașu.

Un Ceas de taină cu Lucia Juncu.

A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Copiii și sărbătoarea populară Antanasiile

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 16 ianuarie 2020, 08:39 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:12

În calendarul ortodox regăsim pe cuviosul Antonie cel Mare, cel ce se crede că are puterea de a stăpâni animalele sălbatice şi de a-i feri pe oameni de ele.

(varianta radiofonică a rubricii)

Credinţa populară îi atribuie lui Antonie cel Mare puterea de a rupe vrăjile, „un apărător împotriva lupilor”. Şi nu întâmplător Antonie cel Mare este celebrat după Circovii de Iarnă când, se spune, lupii se adună în haită şi primesc prada de la Sân Petru de Iarnă. Viaţa e făcută din lumină şi întuneric, bine şi rău. Aşa că, după o sărbătoare ţinută pentru ca lupii să nu prade ograda, se aşază în calendar o alta, care îi fereşte de orice întreprindere a lor.

Sărbătoarea populară Antanasiile este respectată în special de femeile care au copii, pentru a-i feri de boli venite de nu se ştie de unde: „baiul cel rău” (epilepsie), ameţeli, ciumă. Nici bolile copilăriei nu sunt uitate: gâlcile-motofâlcile sau „soarele sec” (insolaţia).

Cine ţine sărbătoarea cu gândul, va avea gânduri bune, visele rele nu-l vor bântui, iar coşmaruri nu va avea.

Bătrânele spun: „cine nu ţine Sfântul Anton înnebuneşte” sau „îl doare mijlocul la vară la seceră”. Ce n-ar trebui făcut în această zi? Doar muncile care se fac cu unelte înţepătoare, ca şi dinţii lupilor: cusut, ţesut, tors. În rest, viaţa se desfăşoară în grijile şi muncile ei.

Antanasiile din 17 ianuarie ne amintesc că în casă avem darul cel mai de preţ, copilul şi pe el trebuie să-l ferim de bolile primei perioade de viaţă, gâlci, soare sec, şi de bolile cele fără de leac. Doar de-o boală nu se vaită omul: dragostea.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Teodor Dădălău

Academicianul Mihai Cimpoi despre Anul Internațional Eminescu

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 15 ianuarie 2020, 15:16 / actualizat: 15 ianuarie 2020, 16:24

Ca un gest de restitutio cultural, vă oferim spre audiție interviul pe care l-am realizat în urmă cu deceniu cu domnul academician Mihai Cimpoi din Republica Moldova, prin care am dorit readucerea în prim plan a climatului cultural universal care i-a conferit Poetului Nepereche titlul de ”Poetul anului 2000”. UNESCO declarase anul 1989 ”Anul Internațional Eminescu” în urma demersurilor făcute de marile spirite românești din Basarabia. O voce remarcabilă în acest demers a fost cea a criticului și istoricului literar Mihai Cimpoi. Detalii despre acest moment excepțional în cultura română și în cultura universală vor fi dezvăluite de domnul acad. Mihai Cimpoi.

Interviu de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni, în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Au început câşlegii de iarnă

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 14 ianuarie 2020, 08:59 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:12

Perioada cuprinsă între Sfântul Ion şi Lăsatul Secului de Paşti este cunoscută sub numele de Câşlegii de iarnă. Este momentul reinstaurării ordinii într-o viaţă marcată până acum de mese îmbelşugate, ospeţe şi petreceri dionisiace, acte menite să marcheze începutul anului tânăr. Nu întâmplător sfinţii de început de an sunt tineri şi nu întâmplător tinerii sunt cei ce aşteaptă câşlegii de iarnă. Este vremea şezătorilor, a întâlnirilor celor ce doresc să-şi împlinească viaţa prin căsătorie.

(varianta radiofonică a rubricii)

În cele 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează fetele, învăţate tot de bătrâne, au făcut practici rituale de aflare a ursitului. Mare este nerăbdarea lor de a şti dacă se căsătoresc în „ăst an” şi mai ales cum arată viitorul soţ! Aşa că nu e de mirare că practicile vor continua şi după încheierea sărbătorilor de iarnă.

De Sfântul Ion prin Moldova fetele ştiu un descântec pe care-l spun când se spală pe faţă cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc şi peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:

… eu cu mine te-oi lua,

În apa lui Iordan te-oi spăla,

Cu cămeşă de dragoste

Te-oi îmbrăca,

Cu brâu de dragoste

Te-oi încinge,

Coroană de aur

În cap ţi-oi pune,

Mândru mi te voi clăti,

Mândru te voi limpezi,

Ca argintul strecurat,

Ca maica ce te-a dat,

Ca soarele când răsare

Ca busuiocul cu floare…

Sunt aşteptate şezătorile, întâlnirile tinerilor, pe vremuri asistaţi de bătrâni. În acest cadru se stabilesc viitoarele familii, după ce-şi mărturisesc dragostea şi-şi dovedesc fidelitatea.

Între băieţi şi fete soarta aşază cumpăna dreaptă a judecăţii: băieţii, se spune, sunt mai „judecaţi”, cântăresc bine calităţile fetelor şi, implicit zestrea lor… chiar şi numai de frumuseţe. Asta până vine săptămâna oarbă! Fetele sunt mai nerăbdătoare. De unde vine nerăbdarea? Poate de la gândul că dacă sunt alese mai degrabă este semn că au calităţi evidente, sau poate de la gândul să nu rămână fete bătrâne şi „piatră-n casă” părinţilor.

Cu siguranţă nerăbdarea lor vine de la fire: sunt mai iuţi… aşa şi trebuie, doar ele rânduiesc casa. Îngrijesc apoi de toată familia şi mai ales duc grijile nemărturisite ale vieţii care tot pune cumpănă la mersul firesc al destinului. Altfel nici nu se poate. Că Dumnezeu a lăsat şi noapte şi zi, şi bucurie şi-ntristare, dar sentimentul ultim este de satisfacţie că nu ai făcut umbră pământului de pomană.

Câşlegii de iarnă au început!

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Dan Păsărin

Datini și credințe în Ajunul Bobotezei

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 4 ianuarie 2020, 13:03 / actualizat: 3 iulie 2023, 19:13

Ajunul Bobotezei este ziua care reuneşte simbolurile  Ajunului. Ziua care precede o mare sărbătoare este ziua pregătirilor, a mesei îmbelşugate semnificând sporul casei pentru perioada următoare. Bine este în această zi să nu lipsească grâul fiert şi îndulcit, înnobilat cu nucă, precum şi vinul şi colacii.

(varianta radiofonică a rubricii)

Sunt de fapt alimente rituale care amintesc de cele două lumi, pentru că n-ar trebui să uităm că toate sărbătorile de iarnă, de la Crăciun şi până la Bobotează sunt dedicate deopotrivă celor din Lumea aceasta, cu Dor, dar şi celor din Lumea fără Dor, înapoi ne-ntorcătoare.Cum n-au lipsit colacii de Ajun de Crăciun, daţi pe nume spre a fi primiţi, aşa n-ar trebui să lipsească şi din Ajunul Bobotezei, însoţiţi însă de vin. Iată elementul care aminteşte că se pregăteşte o sărbătoare cu petrecere. Şi aşa se reunesc la masa de sărbători spiritele celor ce nu mai sunt pe astă lume cu familia care nu uită de întregirea ei la zi de sărbătoare. Aşa arată masa de Ajun de Bobotează: cu bucate, cu colaci, cu vin. Când însă se dau de pomană, se însoţesc cu apă şi sare. Cu apă, pentru că Boboteaza este sărbătoarea sfinţirii apelor şi trebuie trimis un semn şi spre ei. Cu sare, pentru că nu uităm nici o clipă că spiritele celor morţi sunt invocate ca o prezenţă simbolică, dar, care vin dintr-o lume unde va fi fiind ea, şi neştiind ce pot aduce cu sine, bine e să le întâmpinăm cu sare pentru alungarea răului şi păstrarea binelui. Ajunul este o sărbătoare ţinută cu post, curăţenie trupească şi mai ales sufletească. Se spune: „cei ce ţin post se vor bucura de sănătate şi împlinire întregul an”. Postul are semnificaţie deosebită pentru fiecare categorie: „fetele ajunează ca să le dea Dumnezeu bărbaţi buni şi cuminţi”1 (e o dorinţă!), femeile pentru ferirea gospodăriei de răutăţi şi pierderi, bătrânii, pentru iertarea păcatelor. Se aştepta venirea preotului cu Boboteaza pentru a sfinţi casa şi ograda.

Nimeni nu se înfruptă din masa de Ajun până la venirea preotului. Ajunul pregăteşte, sărbătoarea împlineşte.

Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

Foto: Monica Vlădaia

1 Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 340.

Spiridon făcătorul de minuni

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 12 decembrie 2019, 05:00

Ziua de 12 decembrie este ziua unui sfânt care face minuni. Iar minunea este un fapt de care te miri, fie că-i de bine, fie că-i de rău. „Mare minune!” se miră bătrânele când nefăcutul

se-mplineşte.

(varianta radiofonică a rubricii)

Spiridon este protectorul cizmarilor, ciubotarilor pentru că se crede că el a făcut minunea, unealta cu care lucrează cizmarii. Oamenii îl serbează ca să-i ferească de minuni.[1] Ca să fii în rândul lumii, nu-i nevoie de o minune, ci doar de bună cuviinţă şi credinţă.

Sfântul Spiridon îi ajută pe cei buni împlinindu-le gândul, făcându-le o minune. Şi îi pedepseşte pe cei ce nu l-au respectat schimbând lucrurile bune în rele.

În această zi se duce colac la biserică şi se face aghiazmă mică. Cu aghiazmă ca prin minune se „curăţă” locul de urâciuni. Este sărbătoarea cizmarilor şi chiar şi cântecele amintesc de Sfântul Spiridon:

Taică, Sfinte Spiridoane,

 Fă-ţi pomană şi cu noi:

  Rupe ghete la cucoane,

 La boieri şi la ciocoi[2].

  Şi astăzi se petrece, iar cizmarii glumesc, pentru că aşa trebuie ţinută ziua: cu voie bună. Pătroiracu, cizmar din Radoş, striga:

Hei papuc, papuc, papuc

  Eu te-am făcut , eu te rup!

Cuvintele sunt spuse de Lică Lihoarcă de 95 de ani din Radoş. Bătrânii se petrec, cuvintele „cu miez” rămân! Că doar:

Cine a păţit multe,

 Ştie multe.

 Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Th. Speranţia, op. cit., VII, p. 298.

[2]Tudor Pamfile, op. cit., p. 256.

Sfânta Filofteia

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 7 decembrie 2019, 05:00

Sărbătorile mari ţin câteva zile. În panteonul popular Sfântul Nicolae este celebrat chiar şi o săptămână, numindu-se în celelalte zile fratele şi sora acestuia. Sacralitatea sfântului este argumentată prin importanţa care se acordă în aceste zile copiilor şi femeilor.

(varianta radiofonică a rubricii)

După zilele Bubatului respectate de femei pentru a avea copii sănătoşi, la 7 decembrie se respectă Sfânta Filofteia, protectoarea fetelor şi femeilor. În „Vieţile Sfinţilor” se povesteşte cum Sfânta Filofteia, cea care a dus viaţă după cuvântul Domnului, nu şi-a lăsat trupul fără suflet să fie ridicat pentru a fi depus într-un lăcaş de cult, până când nu s-a rostit: „biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş”. „Şi cum i-au pomenit această sfântă biserică, îndată s-a uşurat”[1] Aşa se explică prezenţa moaştelor Sfintei Filofteia la Curtea de Argeş. Sfânta Filofteia este protectoarea femeilor pentru a avea o căsnicie liniştită. Şi cum casa liniştită este casa cu copii, Sfânta Filofteia protejează femeile să se simtă împlinite. Ziua de 7 decembrie este şi a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, cel numit cu numele dulceţei, de unde şi grija cea mare pentru cuvintele cele tămăduitoare de suflet, căci se spune în scriptură: „Fagur de miere sunt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea sufletelor”[2]. Nu întâmplător în această zi sunt celebraţi Sfinţii care amintesc că fericirea unei vieţi sunt copiii, iar copiii trebuie crescuţi cu vorbe dulci, blânde pentru ca sufletul lor să fie departe de îndârjirile vieţii celei încercate de necazuri. Copilul nu creşte bine fără de „dulceaţa” vorbelor, cum nici „cucul, până nu vede mugur, nu cântă”. Dar, la vreme de cumpănă să nu-i strigi copilului că l-ai mângâiat cu dulceaţă, ca să nu se adeverească proverbul: „Cu lingura îţi dă dulceaţă şi cu  coada ei îţi scoate ochii”.

„Ce faci să faci de drag şi în credinţă” – zice bătrâna apostrofând astfel pe cel ce „când îi dai îi fată vaca şi când îi ceri îi moare boul”.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Vieţile Sfinţilor, IV, pp. 414-427; 432-433.

[2] Vieţile Sfinţilor, IV, pp. 367-368.

Sfântul Nicolae

Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin, 6 decembrie 2019, 09:17 / actualizat: 6 decembrie 2019, 10:26

Mic sau mare, trist sau fericit, fiecare aşteaptă momentul darului, al gestului dătător de speranţă şi pilduitor de sentiment. Iar darurile, atâtea câte sunt, încep să apară odată cu Sfântul Nicolae, având apogeu noaptea de Anul Nou.

(varianta sonoră a rubricii radiofonice)

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae dezvăluie câteva credinţe legate de acest moment de referinţă în calendarul popular.

Moş Nicolae, denumire populară, a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din calendarul creştin sinonim cu Sânicoară.

I se spune Moş lui Nicolae, pentru că nu e chiar un sfânt. Se crede că-i iscoadă a diavolului, dar apără corăbierii, soldaţii în război.

Copiii îl aşteaptă, pentru că le aduce daruri, dar se şi tem de el, pentru că-i pedepseşte, pe cei neastâmpăraţi. Curioşii îl pot vedea pe Moş Nicolae în noaptea de Anul Nou când cerul se deschide. El stă lângă Dumnezeu.

Fetele se gândesc la el cu speranţă şi chiar spun o rugăciune:

Sfinte Nicolae, chiabur mare

Pune munţilor hotare

Şi dă ruble ferecate

Fetelor nemăritate.

 Aşa se rugau fetele din Dolj, surprinse de folcloristul N. I. Dumitrescu. Cele ce vor să-şi vadă în vis ursitul pot în această zi să ducă la biserică un strop de colivă. Apoi să o aducă acasă şi să o pună la icoană. În seara de Sfântul Vasile să o ia, să o pună pe masă împreună cu două lumânări şi o sticlă cu vin sau cu apă. Să se roage să vadă în vis chipul viitorului bărbat. Dar nu trebuie să vorbească cu nimeni. Când se vor trezi, de vor merge la oglindă, vor vedea chipul ursitului.[1] De Sfântul Nicolae se crede că ziua începe să se mărească puţin. Se spune că se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace. Este dezlegare la peşte, ulei şi vin, iar în calendarul popular sărbătoarea este cunoscută sub numele Sân-Nicoară, Sf. Niculae sau Crăciunul Copiilor.

Text și lectură:  Gabriela Rusu-Păsărin, realizator emisiuni în structura centrală a  Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune

[1] Şezătoarea, XIII, p. 101.