În a şasea joi după Paşti, când e şi sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, în calendarul popular este consemnată sărbătoarea cabalină cu dată mobilă Paştele cailor sau Joia Iepelor.
(varianta audio a rubricii)
Pentru un ceas şi doar o dată în an caii se satură de păscut iarbă. Legendele amintesc de momentul în care caii au fost blestemaţi să se bucure de saţietate doar o dată-n an:
„Preacurata Fecioară Maria, după ce l-a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi apoi săturându-se se culcară şi prinseră a rumega. Caii însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul, cât era în iesle, ci ei ‚mâncară până chiar şi cel de pe pruncul Iisus Hristos, pe care-l pusese Maica sa acolo anume ca să nu-L afle Irod şi să-L taie”. (legendă din Banat)[1].
Maica s-a supărat şi i-a blestemat:
Fire-aţi cai voi blestemaţi
Să n-aveţi nicicând saţ
Până-n ziua de Nălţare
Dar şi-atunci ne-ndestulare.
sau:
Fire-aţi cai voi osândiţi
Şi de mine-afurisiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu,
Fiindcă nu m-ascultaţi,
Voi să nu mai aveţi saţ,
Numa-n ziua de Ispas
Şi şi-atunci vreme de-un ceas.
Când se satură, caii dau din cap. De aceea se spune că nu prea ştii când e Paştele lor, e atunci când se satură. În ziua de Ispas, de Paştele cailor pe vremuri era ziua soroacelor, când se încheiau, se definitivau înţelegerile, afacerile de mai apoi. Şi cum românul nu-şi prea ţine cuvântul, nu respectă învoiala, expresia La paştele cailor se foloseşte cu sens peiorativ, adică niciodată.
Cum întotdeauna există o speranţă pentru îndreptarea răului, Joia Iepelor poate însemna şi data la care se lichidau înţelegerile ce ar fi trebuit împlinite la Sfântul Gheorghe: plata datoriilor, chiria caselor. „Nu-ţi plătesc acu’ (de Sîngiorz), ci la Paştele cailor (adică de Ispas)”. Dar Sf. Gheorghe e o sărbătoare cu dată fixă, 23 aprilie, Paştele cailor e o sărbătoare cu dată mobilă, a şasea joi după Paşti.
Iată şi socoteala
De unde nu se face procopseala!
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1]Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 241.
Ispas nu se uită. El este cel ce se crede că a asistat la Înălţarea Domnului la cer şi la ridicarea sufletelor la cer. De la Paşti până în ajun de Ispas oamenii se salută: Hristos a înviat! Adevărat a-nviat! În ziua de Ispas îşi spun însă: Hristos s-a înălţat! Adevărat s-a-nălţat! De Ispas se roşesc ouă, ultima dată din an când se roşesc. În ziua de Ispas (la 40 de zile de la Paşte), oamenii trebuie să fie veseli, că şi Ispas a fost un om vesel.
(varianta audio a rubricii)
Se fac pomeni şi se dau în numele celor ce sau înălţat la cer. Pomana e alcătuită din pâine caldă, azimă, ceapă verde şi rachiu, iar ciobanilor în mod deosebit li se dă pomană caş şi chiar carne de miel.
Pomana este alcătuită din alimente ca pentru un drumeţ, să aibă de drum se spune.
Tot de Ispas se merge în frăsinet pentru a afla sănătatea bolnavilor. Este un ritual care se aseamănă mult cu pusul mesei de ursitori.
Miercurea din preziua Ispasului este Miercurea Bălţatelor, e bălţată pentru că se ţine sărbătoarea doar o jumătate de zi. Jumătate posteşti, jumătate munceşti. De-aceea i se spune Bălţată. Sunt şi Moşii de Ispas, când se dau pomenile pe nume. Sâmbătă, după Ispas este Nedeea de Ispas, rea de viscole. Trebuie sărbătorită cu bucurie.
De Ispas mai este o sărbătoare: Paştele cailor. Este singura zi în an când, spune legenda, caii reuşesc să se sature. Ca orice fapt, de se-ntâmplă doar o dată în an, este ca şi când nu s-a-ntâmplat. De aceea se şi spune: La Paştele cailor, adică niciodată.
În săptămâna Ispasului se culeg plante de leac, se bat vacile cu leuştean. În noaptea de Ispas se culeg flori de alun. Ele înfloresc şi se scutură în această noapte. Şi tot în noaptea de Ispas înfloreşte feriga. Plantele se culeg şi se sfinţesc. „Nici nu ştii, când o floare sfinţită îţi face soarta-noroc”.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Se crede că în zile însemnate de Sfântul Vasile, de Paşti, de Sfântul Gheorghe şi de Ispas comorile ard.
Ceea ce se vede arzând este para focului. Ea indică locul unde sunt ascunse comorile.
(varianta radiofonică a rubricii)
Ca toate lucrurile pe lumea asta comorile sunt şi ele „curate” şi „necurate”. Pot fi deosebite prin culoarea flăcării şi prin delimitarea timpului când ard. Comorile curate ard de la miezul nopţii (după cântatul cocoşilor) până în zori, iar flăcările sunt albăstrui sau verzui. Para focului curat arată că acele comori au fost îngropate cu gând bun şi pot fi descoperite de oricine. Vor aduce noroc şi prosperităţi.
Comorile necurate ard de la amiază până la miezul nopţii, iar flacăra este albă sau galbenă. Aceste comori nu pot fi dezgropate decât de cei care le-au îngropat. Oricine altcineva va fi întinat de blestemul comorii.
Oricine poate să vadă para comorilor, dar nu oricine are dreptul să le dezgroape. Iar dacă se-ncumetă să dezgroape, atunci trebuie să se asocieze; să fie trei sau cinci (număr impar), să aibă gând curat, să fie prieteni între ei (nu se dezgroapă comoara cu duşmani!).
Comoara necurată tentează la fel ca şi comoara curată. Cine se-ncumetă să o sape, trebuie să sacrifice înainte un animal, pentru că altfel viaţa i-ar fi pusă în pericol. Gestul sacrificării este compensatoriu pentru legea nescrisă a pământului tăinuitor şi de comori necurate. Groapa, care s-a săpat pentru a descoperi comoara, nu se acoperă, iar pe fundul ei se lasă un ban. E plata pământului şi însemn pentru luarea a ceea ce nu ai muncit, ci doar ai descoperit. Babele vrăjitoarele, se bucură nu atât la comoară, fie ea curată sau necurată, ci la piatra roşiatică pe care o găsesc pe locul unde se află comoara. Para comorii a ars piatra până i-a dat culoarea roşiatică şi a purificat-o, fiind bună pentru orice vrăji.
Cei ce caută comori umblă după potcoave de cai morţi.
Par a fi cu noroc, dar norocul nu-l vezi.
Se ştie doar că bogat e acela ce nu e dator şi că decât bogat şi bolnav, mai bine sărac şi sănătos. Da, da’ suta mărită sluta!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator emisiuni, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua de 1 mai este zi de sărbătoare deplină în Florarul aşteptat.
Etimologia cuvântului aminteşte de proorocul Ieremia, Ermin-den, adică ziua lui Ieremia.
Este şi sărbătoare populară cu semnificaţie apotropaică şi fertilizatoare.
(varianta radiofonică a rubricii)
Arminden este şi un zeu al vegetaţiei celebrat în această zi. Elementul esenţial, substrat ritual este ramura verde sub forma prăjinii. Maialul este confecţionat din brad curăţat de ramuri până spre vârf şi încrustat cu motive romboidale.
În partea de sud a ţării, ca semnificaţie agrară, în vârf se leagă spice de grâu.
În Gorj de Armindeni la poarta casei se pun ramuri de gorun şi leuştean.
Folcloristul Florea Marian preciza semnificaţia agrară a armindenului: se lăsă dinaintea casei până pica singur sau până la măcinarea primului bob de grâu nou. Din maial se făcea foc şi se cocea pâine, din care mâncau toţi membrii familiei pentru a fi sănătoşi şi norocoşi.
De Armindeni ramura verde şi pelinul sunt reperele esenţiale Nu orice pelin însă, ci acela care a fost descântat la Sfântul Gheorghe, împreună cu leuşteanul şi bozul.
În zona Olteniei pelinul nu lipseşte din ritualul descântecelor de deochi de pocitură. Textul descântecului este o dovadă:
Păsărică albă
Cu aripa dalbă,
Din piatră ai crescut,
Cu norii te-ai bătut,
Trei izvoare din tine au iscat:
Unul de lapte,
Unul de vin,
Şi altul de pelin.
Cel ce a băut laptele s-a săturat.
Cel ce a băut vinul s-a-mbătat.
Iar cel ce a băut pelinul a crăpat.
Aşa să piară pocitura.
Urâtura.
Într-un ritual reperabil şi azi în Oltenia descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită era însoţită de o altă femeie care juca rolul pelinului:
– Bună seara, Pelin Mare
Domn Mare!
– Mulţumim Dumitale!
Şezi!
– N-am să şed!
Şi-am venit să scot
Patruzeci şi patru de draci ai tăi!
Ziua de Armindeni este zi de mare sărbătoare în calendarul popular. Se fac petreceri la iarbă verde, se bea vin pelinat şi se mănâncă miel. Toate reprezintă semnificaţii ale primăverii, ale înnoirii timpului.
Vinul se bea cu bucurie, ca să fie oamenii veseli toată vara (când se munceşte), să fie sănătoşi (roşii în obraz ca vinul de Armindeni) şi să fie feriţi de rele.
Se mai crede că de Armindeni se bea mărţişorul, ţinut de la 1 martie la gât. Orice despărţire se-nsoţeşte cu bucurie.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Sfântul Gheorghe este celebrat de biserica ortodoxă ca personificare a binelui, iar calendarul popular îl consideră început de anotimp frumos. Se crede că Sân-Giorgiu şi Sân-Medru sunt cei ce le-au fost încredinţate de către Dumnezeu cheile vremii. „Când se aude croncănit de broaşte, Sân Giorgiu întinde mâna şi ia cheile din mâna lui Sân-Medru, şi mereu închide iarna cu o cheie, iar cu celelalte deschide primăvara, deschide vremile bune, căci prin glasul broaştei a primit veste şi poruncă de la Dumnezeu”[1].
(varianta audio a rubricii)
Sfântul Gheorghe este şi termenul la care se tocmeau ciobanii. Cele două soroace ale anului sunt la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru.
Ajunul lui Sf. Gheorghe ca hotar de timp este moment al confruntării forţelor malefice ce-şi doresc intruziunea în derularea vieţii pământene. De aceea, gestul ritual de spălare cu apă neîncepută sau cu stropii de rouă a dimineţii este considerat o necesitate, spălarea rituală consemnând astfel trecerea peste „prag”, peste „hotar”, este o purificare pentru restabilirea normalităţii. Şi tot în aceeaşi idee, orăşenii, pe vremuri se cântăreau (ca să nu se prindă farmecele), practică ştiută şi azi.
De Sf. Gheorghe se aprinde focul viu (Seara de ajun). Se freacă două lemne uscate până se aprind şi încep încet să ardă. Focul viu este păzit să nu se stingă, ferindu-se astfel casa de orice rău. Au şi rol augural, menindu-se astfel norocul. Focul este aprins numai de către bărbaţi. Aşa se şi spune: bărbatul e focul, iar femeia e cea care-l întreţine.
Focul, apa şi ramura verde sunt elementele esenţiale ale acestei sărbători populare.
În dimineaţa acestei sărbători e bine: să se ungă ferestrele, pragurile şi uşile cu usturoi şi leuştean; să nu se dea nimic cu împrumut din casă, ca să nu fugă norocul de casă; în dimineaţa de Sân-Georgiu era obiceiul ca să se iasă din casă cu spatele, nu cu faţa (se preîntâmpină astfel orice „formă” de rău până se trece pragul).
De Sfântul Gheorghe se seamănă busuiocul dragostei. El va aduce noroc şi căsătorie.
De aici şi zicala a trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.
Ramura verde este simbol pentru această sărbătoare. Se pune pe prag (e bună de junghi peste an), la uşă (ca să aibă rod şi spor în casă), pe masă (pentru a avea belşug). Şi pentru a fi sănătoşi, voioşi şi iuţi tot anul oamenii se urzică. Se ştie: Urzica răului e lenea.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] Simion, Florea, Marian, Sărbătorile la români, vol II, p. 254.
Ajunul sărbătorii Sf. Gheorghe, mare sărbătoare religioasă şi populară, reuneşte valenţele specifice timpului hotar, când sunt notabile practicile apotropaice, dar şi cele magice, cu greu stabilindu-se echilibrul instaurator al normalităţii vieţii.
(varianta audio a rubricii)
Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru sunt cei mai veneraţi sfinţi. Sân-giorgiu reprezintă capul de primăvară, „înverzitorul naturii” şi semănătorul tuturor seminţelor. Sân-Medru este cel ce închide vremea bună şi deschide iarna.
Sângiorzul este hotar de timp, ritologia specifică pentru sărbătorirea sa cuprinzând o perioadă de o săptămână (23 aprilie -1 mai).
În Oltenia, ajunul sărbătorii se numeşte Proor, iar obiceiul „împrooratul de Sf. Gherorghe”.La Piria-Argetoaia (jud. Dolj) s-a păstrat obiceiul ca dis-de-dimineaţă tinerii să meargă la pădure pentru a lua crengi cu frunze verzi de fag sau de răchită, cu care să împodobească porţile gospodăriilor, uşile şi ferestrele caselor, grajdurile animalelor.
Aceste crengi au funcţia de oprire a forţelor malefice, de purificare a spaţiului.
La Ţuglui (jud. Dolj) după ce merg „la proor”, tinerii duc la biserică ramurile verzi pentru a fi sfinţite. În alai se merge apoi la gospodării spre a asista la mulsul vacii.
Femeile sunt cele ce vor atinge ugerul vacii cu proorul spre a alunga duhurile rele. Astfel nu se va lua mana şi vaca va da lapte mult. Gestul va fi însoţit de un recitativ (care nu are formă fixă, se păstrează ideea, fiecare femeie evidenţiindu-se prin modul în care rosteşte şi prin accentele pe care le pune pe anumite cuvinte):
„Plecaţi vrăjitoare, fugiţi spirite rele, să nu furaţi laptele vacii mele. Laptele vacii mele să nu scadă. Ograda să-mi fie ferită de rele. Să avem an bogat de-acum în veac”. Cuvintele au valoare de apărare şi inoculează speranţa că în „timpul înverzit” rosturile vieţii sunt păzite de gândul pizmaş.
Tot în noaptea de Sf. Gheorghe, femeile duceau din pădure furnicari cu ouăle lor, le îngropau sub pragul uşii, astfel invocându-se sporul casei: „Cum e furnicarul ca frunza şi ca iarba, aşa să fie şi sporul casei”.
În Mehedinţi tot femeile puneau un drob de sare într-un furnicar, a doua zi îl aduceau acasă şi-l dădeau la vite pentru a avea spor tot anul „cum e furnicarul”.
Ajunul se petrece cu nesomn, pentru că se crede „că astfel vor fi vioi şi sănătoşi tot anul”.[1] Ajunul e ca viaţa tinereţilor, iar viaţa tinereţilor, ca umbra ce trece: n-apuci s-o vezi şi pe-ndată o pierzi.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Când viața deschide drum destinului, ceea ce se aude este vocea. Și tot vocea este cea care rămâne în amintirea celor ce au iubit acea învăluitoare zicere cu ecouri dintr-un alt timp.
Vocea Ionelei Prodan a avut o rezonanță aparte. Timbrul vocii aduna parcă tăriile lumii pentru a convinge de adevărurile ascunse și totuși de toată lumea știute transpuse în versuri simple, cu evidente trimiteri la o realitate cunoscută. Ionela Prodan a păstrat în adâncul sufletului acea sensibilitate măiestrit ascunsă a femeii de la țară învățată să ia viața în piept, să se simtă de folos celor din jur. Originară din Dăbulenii Doljului Ionela Prodan va învăța că viața are povești pe care, dacă Dumnezeu te iubește, te lasă să le descoperi spre a le spune celorlalți. Și pe ea Dumnezeu a iubit-o. A văzut dincolo de bucuria sau tristețea unei clipe povestea de viață. Și a transpus-o în versuri grefate pe acel bun simț al țărăncii creatoare, care lasă sentimentul să răzbată dincolo de trăirea imediată. A cântat de când se știe, ne mărturisea într-un interviu realizat la începutul anilor 2000 și transmis la Radio Oltenia Craiova. Venise pe acasă, participa la un festival de muzică populară la Drobeta Turnu-Severin. În acea perioadă coordona în cadrul Ministerului Culturii departamentul de promovare a culturii tradiţionale.
A iubit cântecele Mariei Tănase și le-a interpretat cu patos. Laureată a Festivalului concurs ” Maria Tănase”, și-a văzut destinul muzical amprentat de acel nimb al neuitării. Și atunci poveștile sale au prins contur în cântece pe placul tuturor. Poveștile au o morală, poveștile ascund învățături venite dintr-o lume a dragostei pentru bine și frumos. Un exemplu este celebrul cântec al Ionelei Prodan, considerat de interpretă ”cântecul vieții mele: „Din bucata mea de pâine”, piesa aceasta n-are moarte. Am creat-o într-o clipă de mare durere și deznădejde, în urma relației cu anumite persoane care m-au trădat. Așa a luat viață acest cântec: „Din bucata mea de pâine/ Am crescut un om şi-un câine (…)/ Când am bani și o duc bine/ Toată lumea e cu mine/ De n-am bani și o duc rău/ Nici cel neam nu-i neamul meu/ Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om și care-i câine?””, mărturisea Ionela Prodan într-un interviu pentru revista ”Taifasuri”.
Repertoriul său cuprinde multe asemenea povești de viață: ”Strânge omul ca furnica”, ”Nu e nimic al tău”, ”Of, pământ și iar pământ”, ”De-ar ști omul prin ce trece” sunt doar câteva din multele povești de viață topite în cântece, de care se vor bucura multe generații de acum încolo. Și toate au un izvor: satul său. ”Satule, mi-e dor de tine” pare a fi un ecou al permanenței obîrșiilor.
Oriunde a fost în lume, și a fost în calitate de Reprezentant Special pentru Românii de Pretutindeni și coordonator al programului Cunoaşte România prin cultura sa tradiţională, inițiat și derulat de Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Ionela Prodan a purtat în lume acea decență a interpretării melodiilor care liniștesc tumultul sufletesc, mai ales al celor aflați departe de țară. Concertul susținut în Portugalia, doar un exemplu, a înflăcărat inimile românilor originari de o parte și de alta a Prutului, consemna Ambasada României în Portugalia pe site-ul oficial.
Vocea Ionelei Prodan rămâne în fonoteca de aur a muzicii populare românești. Compact-discurile editate vor aduce în actualitate tocmai ceea ce timpul nu poate să șteargă: valoarea estetică și emoțională a unei prezențe muzicale. Iar artistul rămâne într-un timp numit simplu, prezentul istoric. Și poveștile fac parte din acest timp, care este chintesența frumosului estetic.
Neica cin te-a supărat, Să tot petreci, la masa noastră (1977), Satule, Mi-e Dor De Tine! (1980), Inima-mi Arde De Dor (1982), Astă seară-i seară mare (1999), Voinea-l meu, voinicule (2000), Ce e inima de mamă (2010), Asta-i viaţa, n-ai ce-i face (2012) sunt doar câteva dintre albumele muzicale lăsate spre neuitare de Ionela Prodan.
Viața e o poveste, cântecul e o poveste, uneori tristă, pentru că artistul nu are vârstă și nici moarte, dar părintele are dor nestins pentru copiii săi. De aceea melodia Nu plângeți, copiii mei este un post scriptum la povestea mamei care pleacă spre a cânta Tăriilor Cerului.
”Și de-o fi să mor curând/ Mor cu inima-n pământ”, ”Nu plângeți și nu oftați/ Inima mi-o secați”… Vorbele mamei, cu dor de viață și cu gândul la ceea ce a lăsat urmă pe pământ: copiii și cântecele, toate reunind dragostea cea fără de hotar. Drum lin, Ionela Prodan, pe cărarea neumblată cu rouă nescuturată!
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă invit să ascultaţi o ediţie specială a emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.
Spectacolul dedicat Zilei Olteniei (21 martie 2018) a avut ca generic „N-auzirăţi de-un oltean” şi a fost susţinut pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.
Un prim tablou, din care vă oferin prima parte, a pus în evidenţă specificitatea etnofolcorică a judeţelor Olteniei. Interpreţii, dansatorii şi chiar membrii orchestrei s-au dovedit a fi adevăraţi arişti, au intrat în atmosfera de clacă de altădată.
Alimentele specifice preparate special pentru clacă (gogoşi şi boabe de porumb fiert cu miere) au făcut bucuria celor mici şi celor mari. Radioul oltenesc are antena specifică, prazul, iar meşteşugurile tradiţionale au fost ilustrate de cele ce nu au uitat. Cântecele care au fost îndrăgite de generaţii au fost interpretate cu patos de soliştii Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”.
Scenariul şi regia spectacolului: Gabriela Rusu-Păsărin
Scenografia: Niculina Stoican.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Proiectul „10 Festivaluri Naţionale de Folclor” (I) – Festivalul Naţional de Interpretare vocală a cântecului popular românesc „Drăgan Muntean” – a VII-a ediţie
Consiliul Judeţean Hunedoara şi Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Hunedoara, în memoria marelui doinitor al hunedorenilor, vor organiza, în perioada 18 – 20 aprilie 2018, cea de a VII-a ediţie a Festivalului Naţional de Interpretare vocală a cântecului popular românesc „Drăgan Muntean”.
”Unul dintre locurile cele mai frumoase şi binecuvântate de Dumnezeu este Ţinutul Pădurenilor, situat pe valea râului Cerna, pe versantul estic al Munţilor Poiana Ruscăi. Ca zonă etnografică este una dintre cele mai bogate şi mai frumoase zone din ţară, unde se găsesc oameni minunaţi înzestraţi cu har de la Dumnezeu în a interpreta cântecul doinit. De aici a plecat spre lume pentru a o cuceri Drăgan Muntean. Modul de interpretare al cântecului doinit şi nu numai, l-a făcut cunoscut în rândul interpreţilor de marcă ai folclorului românesc. Deşi a plecat prea repede din lumea cu dor în cea fără de dor, a reuşit să lase în urma sa o bogăţie inestimabilă: cântecele sale –precizează Directorul festivalului, Managerul Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Hunedoara Ciprian Nicolae Roman.
Manifestarea a devenit de notorietate şi a pus în valoare tineri interpreţi de muzică populară din diverse zone etnofolclorice. Festivalul este destinat tinerilor dornici şi preocupaţi să culeagă şi să interpreteze cântece populare autentice româneşti. Acesta este şi scopul proiectului derulat de Departamentul Studiourilor Teritoriale din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, care are ca generic 10 Festivaluri Naţionale de Folclor. În cadrul Galei festivalului va fi acordat Premiul Tineri interpreţi de muzică populară din partea Departamentului Studiourilor Teritoriale, SRR, o oportunitate pentru promovarea tinerilor interpreţi în ţară şi străinătate.
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Paştele, marea sărbătoare a creştinităţii este un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii. Este de fapt reducţia simbolică anului, 12 zile, cât 12 luni, fiecare zi o sărbătoare. Duminica Tomii este ziua în care Iisus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, cel ce s-a îndoit de învierea sa, până ce nu i-a pus degetul pe semnul cuielor şi până nu i-a pus mâna pe coastă.
(varianta audio a rubricii)
Cei ce au fost în noaptea de Paşte să împartă pentru morţi, în Duminica Tomii se duc din nou la biserică tot cu coşuri ca să „sloboadă” Paştele. Apoi se aşază masa în curtea bisericii şi sunt chemaţi toţi trecătorii.
La Roşia de Amaradia în Gorj e o zi mare: se arată zestrea fetelor. Se pun pe culme covoarele, velinţele spre a se arăta măiestria şi bogăţia tinerelor. Se merge în peţit. Pe vremuri, se mergea. Chiar dacă ştia fata doar din auzite, băiatul mergea cu părinţii în peţit. Ce o fi să fie, în frunte ţi-e scris şi în Duminica Tomii promis. Din această zi se poartă în sân busuioc, ca să aducă noroc şi căsătorie. De unde şi zicala: A trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc.
Din Duminica Tomii este dezlegare la dragoste şi la nunţi în ploaia de flori a primăverii.
O mare sărbătoare, cu flori de primăvară, se organizează în spaţiul Olteniei la Ponoarele în Mehedinţi: sărbătoarea liliacului. Este o sărbătoare atestată la 1877, pentru că de aici din Ponoarele erau originari mulţi purtători de steaguri şi întorşi acasă se reuneau în pădurea liliacului pentru a povesti.
Este o sărbătoare care a rivalizat ca amplitudine şi atractivitate cu Tînjeaua din Ardeal sau Hora de la Prislop. 30-40000 de vizitatori se-ndreaptă spre Cornetul cu liliac din Valea Prislopului. Vestigiile naturale sunt minuni aureolate de legende ale locului. Podul lui Dumnezeu sau Pragul este unic în toată arhitectura naturală a Europei, Câmpurile de la Piezuri te duc la Peştera cu secretele munţilor.
Lacul castic Zaton întins pe şapte hectare poate fi cu apă sau sec, având imagine selenară, iar Stânca Dracului de la Piezuri, o stâncă scrijelată, spune legenda de unghiile diavolului este vestită în Europa. Am regăsit urmele Diavolului şi o legendă asemănătoare în Piazza dei Miracoli la Pisa. Dar frumuseţile de la Ponoare par să întreacă miracolele italiene, pentru că miracolele de la Ponoarele sunt create de natură, spun localnici, de Dumnezeu.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Săptămâna Luminată se caracterizează prin acte de purificare, menite să readucă echilibrul şi armonia. Este săptămâna în care fiecare zi este marcată de o sărbătoare susţinută de interdicţii de lucru şi generatoare de speranţă şi bucurie.
(varianta audio a rubricii)
Vineri este Izvorul Tămăduirii, ziua în care se slobod apele. Preoţii ies cu icoanele la câmp. La Amărăştii de Jos (în judeţul Dolj) apa cu puteri tămăduitoare se păstrează cu fir de busuioc la icoană. La Roşia de Amaradia mamele ştiu că în dimineaţa de Izvorul Tămăduirii trebuie să meargă la fântâna şi să ia apă. Va fi bună ca leac de soare sec (dureri de cap).
La Izverna în Mehedinţi există chiar un izvor de apă plată. E ca „iasma”, spun localnicii, îşi păstrează proprietăţile mai mult de un an. Vineri dimineaţa se adună femeile care au apă de dat pentru morţi şi slobod apa. Ritualul impresionează: se pregăteşte o troacă de dovleac, o cruce de ceară, fuior, ouă roşii, flori, un colac mare, o ulcică şi pânză albă. Toate se pun în troacă, se măsoară 40 de vedre trecute prin pânză. Este interzis să se treacă peste apă sau peste punte cât timp se fac aceste pregătiri. Se face slujbă şi apoi troaca este dată pe apă. Cât merge, atâta apă are mortul de băut.
Ce interdicţii sunt pentru această zi de sărbătoare?
Ziua de Izvorul Tămăduirii se respectă cu sfinţenie prin nelucru: nu se ţese, e rău de piatră, nu se deapănă, socotindu-se că aşa cum se învârte vârtelniţa, aşa se învârt vânturile aducătoare de futuni, nu se coase, să nu cadă grindina.
Se crede că în această zi apele sunt sfinţite. Şi cine se spală cu ele se vindecă.
Se aşteaptă Duminica Tomii sau Paştele Mic, zi în care se dă dezlegare la nunţi şi la dragoste. Şi nu întâmplător. După chin şi smerenie vine şi speranţa într-un timp al împlinirii, al dragostei împlinite prin căsătorie.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Săptămâna luminată, prima după Paşti este săptămâna bucuriei întru Învierea Domnului, fiecare zi fiind o sărbătoare şi culminând cu duminica, Duminica Tomii.
(varianta audio a rubricii)
Se crede că toată săptămâna, cerul este deschis. Se crede că-i deschis chiar până la Ispas. Cine moare e chiar fericit, merge „drept în Rai”, iar cine moare în ziua de luni după Paşti, zi numită şi Lunea Albă „se duce-n Rai nejudecat”.
Primele trei zile sunt zile de petreceri. Se face ghilişul, se merge la horă, cu goranţii, lăutarii care au fost tocmiţi dinainte şi plătiţi acum în bucate specifice sărbătorilor pascale. Se joacă hora de Paşti, se „urzică” tinerii şi se dau în scârciob şi se prind surate. Însurăţitul şi înfirtăţitul se fac în orice zi a săptămânii până la Izvorul Tămăduirii, vineri.
Marţi este Marţea Dracului sau Oloagele, una din Marţile oprite. Sunt trei, şapte sau nouă marţi după Paşti, când funcţionează interdicţii de muncă pentru a feri sămănăturile de furtuni şi brume şi pentru a invoca sănătatea turmelor şi înmulţirea lor. Bătrânii spun că o respectă pentru că „au pomenit-o ca ruptă din Înviere”.
Este ziua când se merge la biserică şi se fac pomeni pentru morţi.
Se crede că Marţea Albă e zi luminată (a treia de Paşti) şi cel ce va lucra va orbi.
Miercuri după Paşti se ţine pentru boli de picioare, „de dânsele”.
Joia verde sau Joia rea sau Joia Necurată este ziua de joi din Săptămâna Luminată. În Oltenia se ţine şi sărbătoarea dealului, se fac sfeştanii la vie, se sacrifică câte-un berbecel şi se aşteaptă ziua de vineri, Izvorul Tămăduirii. Atunci se slobod apele. Busuiocul, cu funcţie de apărare, trecut prin apa curgătoare se păstrează apoi la icoană. Înainte de răsăritul soarelui se ia apă neîncepută de la fântână spre a se spăla toţi membrii familiei, să le ia „soare-n sac”.
Sâmbătă, Sâmbăta Tomii deschide şirul sâmbetelor interzise, după Paşti, trei, şapte sau nouă. Se dau de pomană pască, ouă roşii şi o lumânare.
Iar duminică este Duminica Tomii. Cei care au împărţit în noaptea de Paşti pentru morţi merg la biserică tot cu coşurile pline de mâncare, ca să sloboade Paştele. Multe biserici din Oltenia au curţile cu masa-ntinsă în această zi, la care sunt chemaţi trecătorii.
Săptămâna Luminată – o săptămână a bucuriei şi împlinirii trăită alături de cei dragi la masa de sărbătoare, moment ce nu se uită tot anul.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Acestea sunt formulele de întâmpinare (bineţe) ale bunilor creştini, spuse din Noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului.
(varianta audio a rubricii)
În dimineaţa zilei de Duminica Paştelor, se face spălatul ritual cu apa în care s-au pus un ou roşu şi un ban de argint. Se invocă sănătatea şi norocul: cel ce s-a spălat sa fie roşu ca oul de Paşte şi bogat peste an!
Spălatul ritual se face pentru a se curăţa:
De toate făcăturile,
De toate aruncăturile,
De minciuni şi de urâciuni.
Cine va pune şi o crenguţă de busuioc, va putea spera ca tot anul să fie cinstit, ca busuiocul!
Al doilea gest al dimineţii este ciocnitul oului roşu, numai ou roşu: de va fi alb, zic bătrânele din Mehedinţi va avea bube tot anul, iar oul împistrit, încondeiat e păcat să-l ciocneşti. „Îţi râzi de trudă, de migală, chiar e păcat”.
Cum ciocnim ouăle? În prima zi, cap cu cap, în a doua zi, cap cu dos, în următoarele dos cu dos… Găocile nu-i bine să le arunci în prima zi, îţi arunci norocul!, dar de a doua zi e obligatoriu, pentru că, dacă sunt păstrate, se zice că se ascunde dracul în ele! Şi-apoi să-l ţii pe necuratul în casă! Ducă-se pe pustii! Se dau pe apă, ca să ajungă la Blajini, să fie anunţaţi astfel că a venit Paştele şi peste o săptămână va fi şi Paştele lor, al Blajinilor.
În Oltenia se dau de pomană în prima zi de Paşte ouă roşii, nu la capul mormântului, ci în curtea bisericii.
Ou roşu să fie păstrat în casă, păzeşte de farmece. Dacă până la Ispas face viermi e semn de noroc, dacă seacă e rost de noroc sec!
Este o legendă: diavolul tot întreba de ce se „scriu” ouăle şi de ce sunt colinde? Când ouă nu se vor mai încondeia şi colindele nu se vor cânta, atunci el va împărăţi.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Noapte-cumpănă între ani întristare şi bucurie, între restrişte şi speranţa reînvierii, sâmbăta Paştelui reuneşte practici şi ritualuri precreştine şi creştine care conferă atribut de noapte magică. Lumina este elementul esenţial al trecerii dintre noaptea Morţii spre Noaptea Mântuirii, iar aprinderea lumânărilor la ceasul-cumpănă, lumină luată de la lumânarea preotului care a slujit înseamnă trimiterea semnului de izbăvire dinspre Lumea Întunericului spre Lumea credincioşilor.
(varianta audio a rubricii)
În acel moment marcat prin sunetul clopotelor, prin cântarea specifică „Hristos a-nviat din morţi” şi prin luminile care risipesc tristeţea răstignirii pe cruce se dau lumânări aprinse în numele celor ce au murit fără lumânare. Sunt gesturi rituale care împacă lumile. Lumânarea aprinsă în Noaptea Învierii se aduce acasă, se stinge pe pragul de sus al uşii de la intrare şi se păstrează în casă pentru a fi folosită în momentele de furtună (tunete sau fulgere puternice) sau în cele de spaimă nejustificată.
Femeile duc la morminte coşuri cu alimente rituale din care nu lipsesc ouăle roşii şi cozonacul (în unele zone şi pasca). Ouăle roşii sunt simbolul sângelui Domnului iar forma cozonacului este similară cu cea a sicriului. Se evocă astfel elementele de rit funerar transformate însă după miezul nopţii în alimente specifice mesei de sărbătoare.
Oul este considerat simbol creştin al patimilor lui Iisus. Este însă şi un obiect învestit cu afecţiune, de aceea este dat în dar, iar ciocnitul ouălor este tot gest de afecţiune şi „pe luat”, pentru că bucuria şi sărbătoarea se-mplinesc în comuniune, nu în singurătate.
Oul este şi simbolul universului, simbol străvechi al credinţelor, despre fecunditate. Arhivele etnografice din prima jumătate a secolului XX atestă concepţia milenară a ţăranului român: „pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul; iar vârful este cerul; el stă pe ape”.
La bucurie excesivă sunt îngăduite şi credinţe cu atribut de singularitate: „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când”.[1]
Noaptea Învierii este prag între Săptămâna Patimilor şi Săptămâna Luminată, într-un drum imaginar către izbânda luminii.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Este ziua cea mai neagră din Săptămâna Patimilor. Este Vinerea Mare, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor şi întreaga zi stă sub semnul postului, chiar negru.
(varianta audio a rubricii)
Se crede că ouăle s-au roşit datorită sângelui curs din rănile lui Iisus Hristos. De aceea în această zi se „ruşesc”, se spune în Oltenia, şi se încondeiază ouăle.
A încondeia, pe lângă semnificaţia de a desena, a scrie ouăle are şi un alt înţeles păstrat în timp: a încondeia pe cineva, înseamnă a-i pune în seamă fapte, pe care nu le-a săvârşit, aşa cum i s-a întâmplat şi Domnului Iisus Hristos. De aceea roşitul ouălor şi încondeierea lor nu se face oricum. Femeile ştiu că trebuie să respecte postul întru totul, chiar post negru, pentru ca sufletul creatoarei să intre în rezonanţă cu sufletul chinuit de încercări al Mântuitorului. Tot în ziua de Vinerea Mare se face pasca. Ea va însoţi ouăle şi vinul roşu la masa de Înviere.
Bărbaţii nu seamănă nimic în această zi. Tot ce s-ar semăna, s-ar usca, aşa cum se usucă lacrimile de durere pe obrazul brăzdat de întristare.
Membrii familiei nu uită un obicei asemănător cu acela practicat în ziua de Alexii: înconjoară casa de trei ori, afumă acareturile cu tămâie ca să nu vină gângănii.
Slujba de Vinerea Mare este cu mare evlavie şi tristeţe. Se aprind lumânări şi sunt aduse şi acasă. Cu ele se face semnul crucii sub tocul uşii, ca să fie ferită casa de trăsnet. Gestul se va repeta în noaptea Învierii, dar cu lumânarea aprinsă ca semn al Învierii .
În Vinerea Seacă se fac şi pronosticuri meteorologice: dacă plouă, anul va fi mănos, dacă nu plouă, va fi neroditor.
Şi mai ales să nu se uite să se ducă la biserică flori pentru a împodobi epitaful. Astfel şi morţii vor afla de venirea zilelor mari ale Sărbătorilor Învierii Mântuitorului.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua de joi, cea de pe urmă din Păresimi este cunoscută sub diverse denumiri: Joia Mare, Joimari, Joia Patimilor, Joia Neagră. În Sudul ţării, se crede că în această zi vin în fiecare an spiritele celor morţi şi stau până sâmbăta dinainte de Rusalii.
(varianta audio a rubricii)
Elementul definitoriu este focul, foc ritual cu funcţie funerară. În Mehedinţi se face din lemne de alun, peste care se pune tămâie pentru afumat. Cununa Mântuitorului a fost făcută pe o nuia de alun.
În Gorj, se face până în zori, din boji, pentru ca să se încălzească picioarele morţilor. Lemnele din tufe de alun uscat nu se taie, ci se rup cu mâna, iar adunarea lor, ca şi a bojilor, din locurile nemuncite se face numai de către copii şi femei bătrâne, fără de păcat. Focul semnifică şi un liant între Lumea Albă şi Lumea Neagră, o cale luminată să-i ajute pe cei plecaţi în drumul dinspre Lumea Fără Dor să ajungă în Lumea cu Dor. Iar poveştile şi legendele spuse de cei ce veghează focul sfânt se referă la prigonirea Domnului Iisus Hristos, la pătimirile, moartea şi Învierea Sa.
În satele de pe Valea Jaleşului şi a Sohodolului odată cu Joimărelele se practică şi obiceiul numit Tocănelele. Obiceiul e însoţit de un cântec care se execută vocal, în acelaşi timp cu acompanierea ritmică realizată prin bătaia într-o scândură sau într-o toacă asemănătoare cu toaca de la biserică, sau chiar în acestea, de unde denumirea de tocanele sau tocănele.
În timp ce se cântă copii sar într-un picior în ritmul melodiei, manifestându-se şi bucuria pentru anotimp şi pentru încheierea postului:
Toca-tocănelele
Au dat viorelele
Şi fătară mielele.
Dă-le-n colo de urzici,
Că-s mai bune mere dulci.
Şi tot de Joimărica la Pleniţa Doljului copiii mergeau pe vremuri din casă în casă cu traista după ouă nevopsite.
Fetiţa în travesti „băbuţa”, spunea:
Uşuru, uşuru
Dă-mi şi mie ouşorul,
Că mă omoară uncheşul.
Li se dădeau ouă nevopsite şi colăcei. Dar găzdoiul nu oferă darul până când uncheşelul nu săruta băbuţa. Ouăle erau roşite pentru Noaptea de Înviere.
Este ziua de Joimari simbioză între bucuria vieţii din această lume şi gândul pentru cei ce au plecat în Marea Călătorie, într-o Lumea unde va fi fiind:
Multcălătoare
Preatrecătoare.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Miercurea Paştelor este ziua cu multe griji. Se strâng ciulini şi boji pentru a avea a doua zi, de Joia Mare, când trebuie să se facă focul pentru întâmpinarea spiritelor celor morţi. La Zătreni în judeţul Vâlcea, învăţătorul Sergiu Popescu povestea cum se pregătea din timp acest moment. Se aduceau resturi vegetale din locuri nemuncite. Focul nu se aprindea cu lemne, ci cu boji, simbol al „străinătăţii”, în accepţiunea de loc neumblat, nemuncit, aşa cum e lumea din care vin spiritele.
(varianta audio a rubricii)
Aceste focuri rituale au evidentă funcţie rituală. Ele încălzesc picioarele morţilor şi oalele cu apă şi mâncare puse pe lângă foc, pomană pentru sufletele lor. În casă se face foc pentru fiecare mort şi se dau de pomană colaci.
Lemnele se adună de miercuri dimineaţa din tufe de alun uscat. Nu se taie, ci se rup cu mâna. Sunt adunate de copii sau de femei bătrâne, iertate, simbol al curăţeniei, al nepăcatului.
În seara de miercuri spre joi se întâmpină Joimăriţa, ultima zi în care se mai torcea. Vremea lucrului în casă a trecut, a venit vremea lucrului la câmp. Se face chiar un colind pentru a satiriza torcătoarele: Cîlţii, mîţii. În Dolj, în ziua de miercurea Paştelor spre seară, copii se duc cu colindul.
Merg câte doi din casă în casă, fac gălăgie şi colindă şi cu clopoţei. Primiţi doar în faţa porţii, copii încep colindul:
Ziua de miercuri este zi de pregătiri şi de aşteptat: gând pentru cei plecaţi în Lumea Fără Dor, dar şi pregătirile casei (dereticatul prin casă şi ogradă) întru întâmpinarea Marii Sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului.
Text şilectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Este numită „a Patimilor”, pentru că fiecare zi reprezintă un episod din viaţa Mântuitorului în drumul spre moarte, coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii. Este simbolul izbăvirii lumii acesteia de păcatul originar. Este convingerea că se demonstrează astfel esenţa lui divină şi mai ales că viaţa de dincolo de viaţă, cea spirituală este viaţa adevărată.
(varianta audio a rubricii)
Întreaga săptămână este în fapt o sinteză între valorile precreştine şi cele creştine ale începutului de an cultic.
Suntem în fapt în anul mic de 12 zile, reprezentând cele 12 luni, prefaţat de Duminica Floriilor şi postfaţat de Duminica Tomii.
Întreaga săptămână neagră (prima din acest an mic) este marcată de degradarea timpului. Este momentul venirii spiritelor morţilor şi lumea de aici se pregăteşte pentru apariţia lor prin practici de pomenire. Nu există sentimentul de teamă. În Joia neagră se face foc pentru ca şi morţii să-şi încălzească picioarele, şi în jurul focului se pun scaune, ca să se aşeze, să nu „bântuie”, şi ulcioare cu apă şi mâncare, ca ofrande pentru îmbunarea lor.
Apogeul va fi în Duminica Paştelui[1], zi de victorie a vieţii asupra morţii. Atunci timpul şi spaţiul se purifică, se deschide cerul şi sunt ascultate dorinţele oamenilor, până şi animalele vorbesc. Chiar şi pământul îşi dezvăluie comorile.
Urmează Săptămâna Luminată, prima după Paşte, este cea de bucurie, marcată de sărbători (trei zile ale Paştelor), miercurea înfrăţirii, joia verde, vineri – izvorul tămăduirii, duminică – Duminica Tomii. Chiar şi luni, după duminica Tomii e sărbătoare: Paştele Blajinilor, anunţaţi prin aruncarea pe apă a cojilor de ouă că va fi sărbătoarea lor.
Ziua de marţi din Săptămâna Patimilor se numeşte marţea Seacă. Se ţine ca să nu sece grânele şi laptele vacilor. Cine n-o ţine, dureri de cap va avea.
Şi mai ales e rău de sărăcie… de şi mai mare sărăcie. Se spune că acela care moare în săptămâna Patimilor se duce direct în iad, că raiul e închis. Nu-i vremea nici de murit!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] Cf. DEX sunt valabile ambele variante: Paşti (s.n.), Paşte (s.m.).
Ministerul Afacerilor Interne, Jandarmeria Română prin Inspectoratul de Jandarmi Județean ”Mihail Bravul” Dolj și Gruparea de Jandarmi Mobilă ”Frații Buzești” Craiova și Ministerul Apărării Naționale prin Brigada Multinațională SE au organizat aniversarea celor două arme în ziua de 30 martie 2017 la Craiova printr-un complex de manifestări pentru a evidenția rolul celor două arme în istoria românilor.
Ziua de 3 aprilie 1850 reprezintă un reper în istoria militară modernă a României, care a pătruns deja în conştiinţa publică. La acea dată, semnând Ofisul domnesc prin care promulga Anaforaua Divanului obştesc al Moldovei, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a reaşezat pe baze noi Corpul slujitorilor dislocat la Iaşi, orientând juridic instituţia nou înfiinţată – Corpul Jandarmilor – spre asigurarea libertăţilor cetăţeneşti şi a ordinii de drept în stat.
Izvorâtă din vâltoarea spiritului european al vremii, reforma Jandarmeriei era doar un pas dintr-un context mai amplu al prefacerilor legislative care au precedat, rând pe rând, Unirea Principatelor, la 1859, obţinerea Independenţei de Stat, la 1877, şi realizarea Marii Uniri, la 01 decembrie 1918.
Astăzi, la 168 de ani de la fondare, putem afirma că Jandarmeria Română a devenit o componentă puternică şi stabilă a Sistemului de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, eficienţa serviciului public, tot mai bine prestat în folosul comunităţii, constituind piatra de temelie a prestigiului social al acestei Arme.
Brigada Multinațională SE are o istorie de peste 130 de ani, participările la recentele operațiuni în Angola (sub mandate ONU), Afganistan, Irak, Kosovo, adăugându-se emblematic la luptele purtate în Războiul de Independență, în Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial.
Inspectoratul de Jandarmi Județean ”Mihail Bravul” Dolj și Gruparea de Jandarmi Mobilă ”Frații Buzești” Craiova au organizat simpozionul științific ”Jandarmeria Română – tradiții, actualitate și perspective la Centenarul Marii Uniri”. Au participat specialiști în științele militare, cadre didactice universitare de la Academia Națională de Informații, Arhivele Naționale București, Universitatea din Craiova, Mitropolia Olteniei.
În același context a fost lansat volumul Comportamentul geopolitic (Ed. Sitech, 2016) realizat de Corneliu Sîrbu, Constantin Florea și Florin Raduslav. Autorii, reputați specialiști în domeniul științelor militare, aduc în prim plan un cadru amplu, globalizarea, și abordări din varii perspective ale geopoliticii. Motorul acestei necesare abordări – creșterea complexității și dinamismului vieții internaționale. De aceea, abordarea paradigmelor geopolitice este făcută din perspectiva praxisului, adică a vieții cotidiene sub imperiul necesității protecției securității. Aceasta este și prima, după opinia noastră, noutate a volumului, devenind astfel o lectură complementară, chiar obligatorie, pentru cercetările viitoare. Sunt cărți care devin ab initio mai mult decât o nouă contribuție în domeniu. Devin repere, atât pentru analize comparative, cât și exhaustive.
Volumul a fost prezentat de mai mulți specialiști, îi amintim în această succintă relatare pe gl. Mr (rz) prof.univ.dr. Ion Pâlșoiu (Academia Forțelor Terestre) și pe conf.univ.dr. Iulian Fota (Academia Națională de Informații). Concluzia intervențiilor a vizat reflecția interogativă asupra realității imediate: comportamentul geopolitic.
De la ora 15.00 pe scena Cercului Militar din Craiova a fost susținut un spectacol realizat de unitățile aniversate, cu participarea Ansamblului folcloric ”Maria Tănase”, a Colegiului Național Militar ”Tudor Vladimirescu” din Craiova și a Fanfarei Militare.
Au fost intonate Imnul României, Imnul NATO și Imnul UE
Au rostit scurte alocuțiuni comandanții:
Gen. Constantin FLOREA – General de Brigadă, Inspector Șef al Inspectoratului de jandarmi județean ”Mihai Bravul” Dolj, Col. Cristian DAN, Comandantul Brigăzii Multinaționale SE, Lt. Col. Cosmin MIREA, împuternicit comandant al grupării Mobile de Jandarmi ”Frații Buzești” Craiova.
Ansamblul ”Maria Tănase a prezentat un prin tablou istorico – folcloric, aducând în prim plan personalitatea unor mari eroi: Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Iancu Jianu.
Un moment special al spectacolului a fost cel dedicat memoriei eroilor jandarmi și militari morți în misiune. Familiile acestora au fost onorate de către comandanții unităților unde acești eroi și-au dedicat viața.
Finalul tabloului avea să demonstreze că dorința acestora a fost ca viitorul țării să fie continuat spre bunăstarea și siguranța românilor. Simbolic, un grup de copii îmbrăcați în haine militare reprezentând Poliția Română și Jandarmeria Română au purtat cele trei steaguri, al României, al NATO și al UE.
Sărbătoarea s-a încheia cu un tablou folcloric despre spiritul oltenesc, cu melodii de petrecere și cu texte umoristice, gazde fiind cunoscuții interpreți de muzică populară Constantin Enceanu și Niculina Stoican, alături de interpreți ai ansamblului și dansatorii care nu au uitat să aducă în scenă Călușul oltenesc.
Finalul aniversării a fost marcat de gestul de mulțumire al gazdelor, care au înmânat diplome și plachete celor ce au contribuit la realizarea spectacolului.
Distincțiile primate în calitate de scenarist, regizor și prezentator al spectacolului le-am acordat, în gest simbolic col. (r) Grigore Păsărin, Președintele de onoare al Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria” Filiala Dolj ”Frații Buzești”, care la cei peste 90 de ani poartă cu mândrie ținuta de ceremonie spre a onora profesia și cariera de militar.
Ziua Jandarmeriei Române și Ziua Brigăzii Multinaționale SE la Craiova au însemnat un moment de celebrare a celor ce au făurit unitatea națională și o aniversare a celor ce astăzi servesc patria. Sunt momente de sărbătoare ce se înscriu și în istoria afectivă a celor ce trăiesc intens clipa, alături de cei ce servesc patria, familiile militarilor, pentru care ziua aniversării este bucurie și încredere în viitor.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Sociatatea Română de Radiodifuziune
Ultima duminică din Postul Paştelui a fost numită „ziua florilor”, practicile de propiţiere fiind reper pentru această sărbătoare. În Dacia romană zeiţa Flora era celebrată prin mari sărbători de primăvară.
(varianta audio a rubricii)
Simbolul acestei sărbători prepascale este ramura de salcie, salcia fiind cea care a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă râul spre a ajunge la Poarta lui Pilat, unde era răstignit Iisus.
„Maica Domnului, vrând să vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.[1]
Salcia este investită astfel cu mai multe valori.
Este obiect cu funcţie de prevenire a bolilor: dureri de spate (de aceea se încing oamenii cu ea peste mijloc), dureri de urechi (cu mâţişorii de salcie se ating copiii peste urechi pentru a nu-i durea peste an). Are valoare apotropaică: previne grindinile şi furtunile de peste vară.
În această zi este bine ca oamenii să nu se spele pe cap, pentru a nu le albi părul, „cum sunt pomii înfloriţi”. Când se scutură florile pomilor să se spună: „Câte flori, atâtea mere Dumnezeu ne dă avere”.
Vacile sunt îmbiate să mănânce ramuri de salcie pentru a fi lăptoase şi a avea viţei „florii”.
Cum va fi vremea la Florii, aşa va fi la Paşte. Este sărbătoare şi bine e ca masa să stea toată ziua întinsă (cu bucate pe ea). Se invocă astfel belşugul casei.
Şi în Duminica Floriilor, ca în sâmbăta lui Lazăr, tinerele fete petrec. „Se strâng la o casă, îşi pun inelele sau cerceii într-o căldare cu apă şi inelul care este scos de trei ori, acea fată rămâne goghie (surata cea mare). A doua zi de Paşti fiecare fată se duce cu colaci la goghie şi ea le pune masa, făcută cu contribuţia tuturor fetelor”.[2]
Este Duminica floriilor sărbătoare care anunţă marea sărbătoare a creştinătăţii şi trebuie întâmpinată cu flori şi bucurie, aşa cum şi Iisus a intrat pentru ultima oară în Ierusalim, întâmpinat cu crengi de palmier. Simbolul rămâne salcia, ca plantă magică şi înflorirea ca act de propiţiere, fără de care destinul (plantei şi, simbolic, al omului) nu s-ar împlini.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
„A doua zi de Blagoveştenie nu se lucrează, că sunt părinţii Blagoveştenilor şi e rău de lingoare”.[1] Este a treia zi din ciclul sărbătorii Buna-Vestire ţinută îndeosebi pentru protejarea sănătăţii oamenilor şi animalelor şi pentru a nu fi ceartă în familie. „Nu se sfădeşte nimeni cu nimeni, nici chiar copii în casă nu se ocărăsc, nici nu se bat în acea zi, căci cine s-ar sfădi sau s-ar bate, peste tot anul se sfădeşte sau se bate”. Este şi Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, cel ce a adus Vestea cea mare Maicii Domnului: va avea un fiu şi „Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
(varianta audio a rubricii)
Blagoveşnicul se respecta cu nelucru pentru că Sfântul Gavriil, se crede, e cel ce ia sufletele oamenilor şi încălcarea interdicţiei ar aduce moarte. Este ziua când se cinsteşte Maica Domnului făcătoare de minuni. În cele trei zile cât este sărbătoarea Bunei Vestiri nu se macină făină, nici mălai, se crede că nici peştii nu o mănâncă, iar presărată pe lângă un pom acesta nu ar mai rodi. Nu se macină, se spune, ca să nu se macine viaţa, pentru că aşa cum Sfântul Arhanghel Gavriil a adus vestea unei vieţi fără prihană şi veşnică, încălcarea interdicţiei de a lucra ar putea atrage contrariul, moartea sau nerodirea (care e tot un fel de moarte, faci umbră pământului de pomană).Se pot însă activa resorturile nebănuite ale rodirii prin transferul energiei datorat puterii cuvântului. În judeţul Argeş este viabilă practica de a înconjura pomul, se tămâie (spre alungarea maleficului), se fac zgomote (pentru îndepărtarea insectelor dăunătoare sau a rozătoarelor) şi se spune: „Dacă nu rodeşti, te tai!”. De teama singurătăţii, pomul va rodi. În fapt „rodirea”, continuarea vieţii prin rod (sau naşterea pruncului) semnifică anularea singurătăţii. Un om singur este înstrăinat, „cu suflet pustiit”, iar pomul fără rod e sortit pieirii. Faci umbră pământului de pomană este reflexul singurătăţii şi al inutilităţii. În comuna Runcu, judeţul Gorj de Blagoveştenie se făcea praznic. Umbla preotul cu steagul pe deal şi se făcea nedeie. Fetele mergeau la gârlă şi acolo făceau horă, o horă a lor, numai a tinerelor întru întâmpinarea Bunei-Vestiri. Când începea cucul să cânte toată lumea se bucura şi nu uitau să spună:
Mulţi ani buni cu sănătate
Şi noroc să am la toate.
Să fiu orişicând voios,
Fericit şi bucuros.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1]Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1995, p. 21.
Bătrânii noştri cred că de existenţa cucului este legată însăşi viaţa şi chiar sporul de muncă al oamenilor. Cucul, prin cântatul său la date fixe, marchează succesiunea a două fenomene astronomice, echinoxul de primăvară şi solstiţiul de vară. Iar bunavestire, este o poveste.
(varianta audio a rubricii)
Fiind de genul masculin, el, cucul, a aflat ceea ce ştia tot satul: că soaţa îl înşală. Aşa că o părăseşte (scena nu e cinematografică iată, ci ancestrală) şi îi spune să-l caute, să-l strige, între Blagoveştenie şi Sânziene. Începe ea, Sava să strige la echinoxul de primăvară şi îi tace guriţa la solstiţiul de vară. Cucul este pretext de melancolie în cântecele de dor şi jale simbolizând nefericirea, despărţirea, singurătatea.
Să fii iubit şi să mai ai şi bani, asta da noroc! Norocul este invocat de Blagoveştenie astfel:
La auzul primului cântat al cocoşului bine e s-avem un ban în buzunar, se va-nmulţi!
Femeile pe vremuri căutau potcoave de cai morţi (nu-i o figură de stil, e un adevăr), sau un bănuţ de argint, pe care le puneau în pragul uşii, în credinţa că astfel vor avea o viaţă lungă şi belşug în casă.
Grijă şi pentru suflet, tot contra singurătăţii, pe vremuri pe pragul uşii se puneau pâine şi sare, hrană pentru îngeri.
Este ziua când se dezleagă limba păsărilor şi bine e când auzi primul cântat al cucului să-ţi pui o întrebare, în gând, în funcţie de vârstă:
Tinerii zic:
Cucule, Voinicule,
Câţi ani îmi vei da
Până mă voi însura?
Bătrânii, ca bătrânii, mai prevăzători cu anii, zic:
Cucule, Puicucule,
Câţi ani îmi vei dărui
Până ce eu voi muri?
Numărând glasurile, se află câţi ani sunt… de bine! Să nu se uite nici avertismentul bătrânilor, pentru a alunga singurătatea: cine se însoţeşte la tinereţe cu pupăza, ajunge la bătrâneţe cuc! Cucul prevesteşte şi norocul. Noroc ai dacă eşti sănătos, fericit şi cu bani în buzunar. Veselie, acesta-i cuvântul definitoriu pentru Bunavestire.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 martie 2018, 09:45 / actualizat: 24 martie 2018, 17:56
Președintele României Klaus Iohannis a promulgat la 13 aprilie 2017 Legea privind instituirea zilei de 21 martie – Ziua Olteniei. Proiectul a fost inițiat de 27 de deputați și senatori de la PSD, PNL, minorități, UDMR și parlamentari neafiliați.
La Craiova, întreaga săptămână a fost animată de evenimente culturale organizate de instituțiile culturale care au dorit să evidențieze valorile oltenești intrate în patrimoniul cultural național și universal.
Ziua de 21 martie 1821 este semnificativă pentru istoria românilor: este ziua când Tudor Vladimirescu, după elaborarea celui mai important document programatic al Revoluției de la 1821, Cererile norodului românesc, intră în București. În zilele de 16 și 20 martie ale aceluiași an se adresează prin două proclamații locuitorilor Capitalei. Pe 21 martie, Tudor Vladimirescu intră în București și coboară pe Podul Calicilor. Acesta este momentul care va consfinți rolul lui Tudor Vladimirescu și al pandurilor săi în formarea statului român modern.
Pentru a marca acest moment, Ansamblul folcloric ”Maria Tănase” a susținut pe scena Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova spectacolul N-auzirăți de-un oltean? (scenariul și regia: Gabriela Rusu-Păsărin, scenografia: Niculina Stoican). A fost un spectacol complex menit să evidențieze două componente esențiale: spiritul oltenesc și repere din istoria unității românilor. Membrii ansamblului s-au dovedit a fi adevărați artiști. Nu doar au interpretat sau dansat jocurile de altădată știute de bătrânii satului, dar au intrat în rolul scenei tematice și au produs emoția artistică atât de așteptată de publicul iubitor de folclor autentic.
Primul tablou a fost conceput ca o clacă, la care participă toate neamurile, argument pentru a ilustra specificitatea folclorului din toate cel 5 județe ale Olteniei: Dolj, Gorj, Olt, Mehedinți și Vâlcea. Ca la clacă, au fost nelipsiți copiii, bătrânele care le învață pe cele tinere rostul vieții (și mai ațipesc după miezul nopții), bătrânii care nu se lasă și intră în joc. Gazda clăcii a fost Niculina Stoican, reputată interpretă, om de televiziune (cu simțul intrării în rol) și managerul Ansamblului folcloric ”Maria Tănase”.
Al doilea tablou a marcat patru momente importante din istoria Olteniei, personaje istorice originare din această regiune sau din familii oltenești.
Mihai Viteazul este cel ce a înfăptuit prima unire a românilor. Scria George Coșbuc despre Craiova: ”Dacă nu ne-ar fi dat nimic alta decât pe Mihai Viteazul, ea tot ne-ar rămâne cuib sfânt dintru care ne-a ieșit viteazul cel cu șapte suflete”. Secvența cinematografică din filmul ”Mihai Viteazul” a adus un argument în plus: personajul istoric a fost interpretat de Amza Pellea, un alt oltean, iar regizorul filmului a fost Sergiu Nicolaescu, tot oltean. Doina lui Mihai Viteazul a fost interpretată de Liviu Dică.
Un al doilea moment al acestui tablou a creat emoția retrăirii unei istorii tragice: mazilirea lui Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianăchiță Văcărescu. Puțini sunt cei ce știu că la cumplita scenă a asistat chiar Doamna Marica, privind cu sufletul cernit cum pe rând sunt uciși sub ochii săi cei patru fii. Pe ea nu a întrebat-o nimeni dacă renunță la viața copiilor săi sau acceptă să-și schimbe credința. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie drept exemplul de unire prin cultură și credință până la jertfa supremă. Balada lui Brâncoveanu a fost interpretată de Lavinia Bârsoghe, iar ”Hora de pomană” (specifică acestei regiuni) a fost cântată de Petrică Mîțu Stoian.
Tudor Vladimirescu a fost personajul principal al tabloului. Pentru ilustrarea personalității sale au participat membrii fanfarei Militare a Garnizoanei Craiova, elevii Colegiului Național Militar ”Tudor Vladimirescu”, membrii Ansamblului folcloric ”Maria Tănase” în haine de epocă și Petrică Mâțu-Stoian în rolul lui Tudor Vladimirescu. Un rol dificil dus cu demnitate și profesionalism până la final. Doina lui Tudor a fost interpretată cu emoție de Niculina Stoican și pentru că piesa face parte din repertoriul mamei ei, Angelica Stoican.
Născut la Caracal, deci oltean get-beget, Iancu Jianu este craiovean prin mama sa, originară de aici, iar el a copilărit şi s-a format în Craiova. De aceea cântecul dedicat lui aminteşte că e “pui de craiovean”.
Cântecul lui Iancu Jianu a fost interpretat de Marius Măgureanu.
Puțini știu că ”M-a făcut mama oltean” este cântecul creat în cinstea haiducului Iancu Jianu, în 1809 de către vestitul lăutar al Craiovei, Niţă Băloi, din Işalnița ca un gest de apreciere pentru vestitul haiduc, după ce a învins oastea lui Paşa Pazvant Oglu la Vidin.
Viaţa e un rotund al împlinirii. O viaţă începe În Lumea cea Mare şi devine fără de vârstă în Lumea cea fără de Dor. Și totuși, cei ce împlinesc rotundul destinului nostru sunt de-a pururi Dincolo de uitare. Iar împlinirea este chiar unirea. Și poate de aceea unirea are imaginea emoționantă a unei hore, cât rotundul format din dorințele noastre a fi împreună. Ctitorii acestui rotund al unirii s-au aşezat de-a pururi în panteonul valorilor umanității. Iar noi, la răstimpuri, poate neîngăduit de rar, îi amintim spre bucuria de-o clipă a unei sărbători. Unirea, un rotund al horei cât o licărire de-un veac.
Cel de-al treilea tablou al spectacolului a creat buna dispoziție prin spiritul hâtru al olteanului și prin cântecele de neuitat. Unde îl cunoști mai bine pe oltean? La MAT. Cârciumar (actor în adevăratul sens al termenului) a fost Constantin Enceanu. Iar simbolurile oltenești nu au lipsit; cobilița, prazul, zaibărul, pâinea în țăst și bucatele tradiționale. Iar glumele s-au ținut lanț, intrând în rol nu numai interpreții și dansatorii, ci și membrii orchestrei.
Finalul spectacolului a fost marcat de aplauze la scenă deschisă. Binemeritate momente după un spectacol, în care membrii Ansamblului folcloric ”Maria Tănase” au trăit intens fiecare clipă, oferind publicului un spectacol complex.
Spectacolul a fost transmis în direct la TVR Craiova, va fi difuzat la TVR3 în Săptămâna Luminată. Iar noi vom transmite spectacolul la MTVA, Radiodifuziunea ungară, emisiunile în limba română, sperăm, spre bucuria românilor din jurul României.
A consemnat: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Şarpele este socotit un animal sacru. În mitologia românească apare în trei ipostaze: şarpe propriu-zis, balaur şi zmeu. Şarpele simbolizează două aspecte mitice: unul material (androginitatea) şi altul spiritual (simbolism sacru). Şarpele material este cel vizibil, cel spiritual este invizibil (animă invidia şi menţine orgoliul creator).
(varianta audio a rubricii)
Şarpele este socotit animal cosmic prin excelenţă. El este consubstanţial cu arborele cosmic. De aceea apare încolăcit pe arborele cosmic.
Şarpele mitic are trei înfăţişări: şarpele de casă, şarpele de câmpie şi de pădure şi şarpele de apă. Şarpele de casă, stima casei este geniul protector al casei la români. Nu trebuie omorât. Se crede că dacă va fi omorât, va muri şi cineva din familie. Este considerat „ceasornicul casei”. Când nu se va mai auzi ticăitul ceasornicului, semn că nu mai există şarpele casei, înseamnă că unul din membri familiei va muri. Este cel ce apără casa de duhurile rele. Cu sens apotropaic îl vom regăsi sculptat pe stâlpii casei sau pe grinda mare din camera „bună”, „din faţă”.
Se crede că atunci când visezi şarpe, vor fi fulgere şi vânt. Şi sigur ai un duşman. Cei ce vor să fie puternici să pună limba şarpelui în vârf de biciuşcă, atunci caii vor fi
feriţi, sănătoşi, iar stăpânul cu mare putere. Sunt cunoscute descântecele de şarpe. Se iau trei fire de iarbă de la pârâu şi se descântă în apă neîncepută, cu iarbă în cruciş.
Lestriţă albă,
Lestriţă neagră,
Lestriţă pestriţă,
Peliţa-i de carne,
Carnea de os,
Veninul să curgă jos
Cutare să rămâie sănătos.
Sau:
Sus în ceri tună,
Pe pământ fulgeră,
Istriţă, pestriţă,
Lipită de peliţă,
Carnea de os
Să fie de folos
Liliac, ţiriac,
Să fie de leac!
Dar, decât să ajungem să spunem descântece, mai bine nu spunem numele şarpelui în ziua de 17 martie, ziua şarpelui, îl numim: cureaua, cel ce se târăşte.
De el, şarpele sunt legate nu numai descântecele, ci şi blestemele:
Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Târâişul şarpelui…
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
14 martie 2018, 15:07 / actualizat: 14 martie 2018, 16:16
Bun regăsit la o nouă ediţie a emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional! Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi împreună cu Florin Bordeiaşu, regizorul de emisie, vă invităm să descoperiţi lumea satului oltenesc şi cântecele de altădată interpretate de Vasilica Dinu. Vasilica Dinu este o voce eminamente oltenească. Prin intonaţie, inflexiunile vocii şi repertoriu reuşeşte să te atragă într-o lume aproape uitată, dezvăluindu-ţi acel inefabil al specificului folclorului muzical oltenesc. A plecat din comuna Lipovu, judeţul Dolj, dar s-a întors de fiecare dată pentru a-şi îmbogăţi repertoriul de la lăutarii satului, adevărata matcă a cântecelor de neuitat.
În 1978 s-a numărat printre laureaţii Concursului şi festivalului interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase“. Reprezenta judeţul Dolj cu o nestăpânită mândrie a obârşiilor. A impresionat prin interpretarea amprentată de emoţia trăirii unui univers pe care îl cunoştea şi pe care îl venera: satul oltenesc. Doina haiducească şi cântecul Mariei Tănase „Marie şi Mărioară“ au convins juriul care i-a acordat Vasilicăi Dinu Premiul I şi titlul de Laureat al Festivalului concurs “Maria Tănase”.
„Privighetoarea cu glas de aur“ , aşa a fost numită, îndreptăţit, în cronicile vremii: „În ultimele patru decenii, nici unul dintre interpreţii de excepţie ai muzicii populare, solişti vocali şi instrumentişti, nu a cucerit laurii consacrării depline şi, mai apoi, ai apogeului, decât după ce a absolvit inconfundabila Academie de Artă Tradiţională Maria Tănase Craiova” afirma în „Lamura” din aprilie 2007 George Obrocea regizor şi consilier al Direcţiei pentru Cultură Dolj.
Invitată la Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional Vasilica Dinu a povestit despre datinile şi obiceiurile de altădată, neuitate vreodată şi care fac bucuria reiterării prin mărturisire a acelor vremuri, când nunta era un ceremonial irepetabil în viaţa unei femei, când sărbătorile de peste an reuneau comunitatea pentru a celebra schimbarea anotimpului sau obiceiuri specifice locului.
Melodiile din Fonoteca Radiodifuziunii Române interpretate altădată de Vasilica Dinu şi-au păstrat prospeţimea vocii şi patina timpului. Într-un asemenea univers rememorativ se derulează ediţia de acum a emisiunii, care găzduieşte profilul celor mai reprezentativi interpreţi de muzică populară românească, spre frumoasă aducere aminte.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Vremea lui Mărţişor este capricioasă; întâi babele, ursuze, apoi moşii… cei blânzi. După primele nouă zile din Martie, zilele Babelor urmează nouă zile, ale Moşilor. Babele, ca babele, mai rele, reflectă nestatornicia timpului în trecerea lui de la iarnă la primăvară şi posibilitatea ca această nestatornicie să prevestească norocul de peste an.
(varianta audio a rubricii)
Şi cei 9 moşi fac parte din cortegiul divin al unui zeu-moş, care este confundat uneori cu Sfântul Cer, alteori cu Dumnezeu sau Sîntilie. Sub raport meteorologic sunt mai blânzi, aduc vreme mai bună. În Oltenia se spune că „moşii bat cu maile în pământ să iasă căldura şi să încălzească seminţele”. Cum moşii încep pe 10 martie, după Mucenici, când se ştie că se mănâncă 40 de mucenici şi se beau 44 de pahare, nici nu-i de mirare că sunt… blânzi. Copiii băteau cu ciomegele în pământ zicând:
Intră frig şi ieşi căldură
Să se facă vremea bună
Pe la noi prin bătătură
Se aşteaptă însă ziua de 17 martie, ziua lui Alexie cel cald.
Se crede că atunci pământul se deschide şi ies gângăniile şi şerpii. Ce ne învaţă bătrânii, ce-i învaţă mai ales pe gospodarii tineri?
Este bine să se înconjoare de trei ori gospodăria, afumându-se cu tămâie, busuioc, sămânţă de cânepă atât casa, cât şi grajdurile, grădina, livada, în speranţa că astfel nici o gânganie nu se va mai apropia. În dimineaţa de Alexii cei mai curajoşi e bine să ia un clopoţel, o coasă şi o pereche de foarfeci şi să înconjoare casa de trei ori în credinţa că fierul are puterea de a ţine la distanţă duhurile necurate. E bine ca de Alexii gunoiul să fie dus departe de casă şi să fie ars, iar casele să se muruie. Ziua de 17 martie e cunoscută şi ca Ziua Şarpelui. În această zi nu trebuie să i se spună numele. De nu, peste an va fi muşcat de şarpe.
Ziua de Alexii e bună şi pentru pescari, dacă ţin post negru. Aşa vor avea noroc la peşte şi la poveşti!
Destinul e cum ţi-l rânduiesc ursitoarele, dar un strop de ajutor din partea omului nu strică. Aşa şi cu pescarii. Dacă merg la râu în dimineaţa de Alexii şi prind un peştişor, cât ar fi de mic, că tot o să spună că-i mare, şi îl mănâncă viu, vor avea noroc! Să nu uite însă vorbele, că vorbele leagă şi dezleagă:
Alexie, Omul lui Dumnezeu,
Eu am venit la pârâu,
Să prind un peşte,
Să-l mănânc
Cum este el din pârâu,
Iar tu să te rogi lui Dumnezeu
Totdeauna pentru mine,
Să pot prinde peşte bine!
Aşa-i norocul. Să nu uităm însă că norocul calcă în urma minţii! Câtă e!
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Originară din judeţul Alba, dint-un sat de lângă Blaj, Reta Rus este întruchiparea ideii de a rămâne locului pentru a sfinţi locul. Considerată una dintre cele mai bune voci de pe Valea Târnavelor, Reta Rus a rămas în Tiur pentru a simţi permanent acel sentiment de „acasă”. „Dorule ,gândeşti că ştii/ Unde-s eu acolo vii”- sunt versurile unui cântec ce denotă această statornicie generată de „dorul de-acasă”. Dialogul cu interpreta va dezvălui detalii despre datini şi obiceiuri de pe Valea Târnavelor. Prinderea postului este un obicei răspândit în Transilvania, este ziua când se fac plăcinte şi se confecţionează silita , ghemul din lână aprins şi învârtit deasupra capului, un gest de purificarea spaţiului. Silitatul este o variantă a „strigatului peste sat” din Oltenia, o sărbătoare care precede Lăsarea Postului. Multe alte detalii despre specificitatea obiceiurilor încă păstrate pe Valea Târnavelor aflaţi ascultând ediţia emisiunii Galeria interpreţilor de muzică populară marca Radio România Regional:
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiurilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Urâte sunt Babele! Da’ parcă s-a auzit vreodată de babă frumoasă şi copil cuminte? Aşa a lăsat Dumnezeu! E un fel de canon! Se spune că ursitoarele ursesc firea omului, năravul şi dragostea pentru lucruri. La astea n-ai cum să te împotriveşti. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus şi la Duminica Tomii promis! Tot bătrânele spun că Dumnezeu ne-a lăsat puterea de a ne alege cum ne va fi tot anul: alegem o babă, una din cele 9, de la 1 la 9 martie; cum va fi vremea în acea zi, aşa vor fi şi firea şi norocul omului tot anul. Da’ ce să alegi? Că toate babele sunt… frumoase de-ţi vine să te-ntorci din drum! Norocul e însă noroc. Se şi spune: Cum ţi-o fi norocul! Aşa că, alegi o babă, după pofta inimii şi vezi norocul de peste an.
(varianta audio a rubricii)
Babele sunt urâte, moşii sunt mai blânzi! Ca moşii, mai îngăduitori, inimă de bărbat, mai slabi de înger! Se şi spune despre ei: baba-i rea, moşu-i mai bun! Ea are gura mare, de se stârneşte viscolul şi lapoviţa, el mai blând, ţi se mai lumină-n faţa ochilor, ţi se încălzeşte inima de un cuvânt bun, spus mai rar, e drept… da’ e bun, că e sfătos. Sunt şi moşii de iarnă sau moşii de piftii. De moşi se vorbeşte peste an: moşi de iarnă, moşi de vară, moşi de toamnă…
Babele vin o dată cu Baba Dochia. Nimic n-ar da baba din casă, că e zgârcită.
Moşii, mai blânzi sunt mai darnici. De ziua lor se dă de pomană mâncare şi vasele în care se pune mâncarea. Să fie pe lumea cealaltă! Dar să nu se uite că babele tămâie şi poartă lumina! Moşii rânduiesc pomenile cele mari. Aşa a rânduit şi ţăranul în calendarul său popular!
Mucenicii
În calendarul creştin ortodox sunt consemnaţi Sfinţii 40 mucenici din Sevastia, o zi de ofrande alimentare specifice. Mucenicii sunt în prag de primăvară, început de marţ, iar curăţirea locurilor de uscăturile rămase din iarnă e o sarcină a fiecărui gospodar. Aprinderea focurilor are semnificaţii multiple: se curăţă locul, se purifică spaţiul, se alungă gerul şi se invocă venirea căldurii. Când e vâlvătaia mai mare, membrii familiei sar peste foc zicând:
Cum au trecut sfinţii
Prin foc şi prin apă,
Aşa să trecem şi noi.
În Oltenia copiii bat cu toiagele în pământ, în jurul focului zicând:
Intră frig şi ieşi căldură
Pe la noi prin bătătură.
Alimentele rituale specifice acestei sărbători sunt mucenicii, copturi sub formă de om, albină, pasăre sau colac. Sunt moşi de păresimi sau sfinţi.
În Gorj, în dimineaţa de Mucenici bătrânele fac din mălai un „pupoi”. Îl turtesc şi îl ia „cu ţeava” (ţeava de la suveica de la război) şi numără 44 de semne pe pupoi şi bani (câţi copii sunt în casă). Coace pupoiul în cuptor şi când îl scot îl ung cu miere de stup şi îl taie în atâtea părţi câţi copii sunt în casă. Bine-ar fi, zic bătrânele ca toţi copiii să găsească un ban, e semn de noroc. Sigur însă primul care găseşte banul este norocosul familiei. Acesta este pupoiul casei. Bătrânele fac încă unul, pe care-l dau de pomană, însoţit de fuior şi poame: simbol al vieţii care se toarce, fuiorul aminteşte tuturor că fiecare sărbătoare trebuie cinstită, fiecare zi frumos trăită.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Venirea primăverii, reînvierea naturii şi mai ales aflarea încă a unui motiv pentru a exterioriza sentimentul de dragoste sunt tot atâtea argumente pentru a consemna în calendarul afectiv şi în cel popular o sărbătoare cu multiple valenţe: Mărţişorul.
(varianta audio a rubricii)
Semnificaţiile termenului sunt multiple. Este denumirea populară a lunii Martie, lună dedicată zeului Mars şi planetei Marte. Este accepţiunea cunoscută în Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei (Ion Ghinoiu). Versurile populare atestă această accepţiune:
Mărţişor ne dă noroaie
Şi frigul începe să-nmoaie.
Se-ncepe primăvara,
Dar tot nu e încă vara.
Musca de-abia zbârnăieşte,
Ea ca vara nu ciupeşte.
Purecile stă, nu mişcă.
Lesne-l prinzi dacă te pişcă.
Este început de primăvară, simbol al vitalităţii şi purităţii ce trebuie să caracterizeze pe toţi membrii comunităţii. Este talismanul oferit cu toată dragostea şi purtat cu dragoste, valoarea apotropaică păstrându-se până astăzi.
Este un obicei, o secvenţă a unui scenariu de înnoire a anului, marcând naşterea şi moartea simbolică a Dochiei, zeiţa maternă, lunară şi echinocţială. Data la care se înmânează Mărţişorul, talismanul cu valenţe apotropaice şi de înfrumuseţare este cunoscută ca fiind prima zi a lunii martie. La sfârşitul secolului al XIX-lea era primit de tineri în dimineaţa zilei de 1 Martie. Informaţiile culese de Adrian Fochi oferă formulări inedite: „când apare luna nouă în martie”, „nu numai la 1 Martie, ci şi într-alte zile, ca să fie copilul curat ca argintul”. Potrivit altor informaţii, acesta se punea la Marţolea, în prima zi din săptămâna albă.
Câteva din vechile practici derulate în ziua de 1 Martie s-au păstrat în Oltenia, dovadă a perenităţii actului magic reprodus în circumstanţe care îl reclamă. La Vârtop (judeţul Dolj), la 1 Martie localnicii se roagă la Dumnezeu să le rodească ţarinile, să le sporească turmele. Mărţişorul se şi pune „la capul locului”, cu funcţie apotropaică. În Romanaţi, la Reşca (Olt) în această zi se fac sfeştanii la casă şi se merge la biserică, iar mărţişorul, după ce este purtat, se pune la icoană. Apa neîncepută de la 1 Martie este eficientă în momentele mai dificile. O informaţie din Comani (jud. Olt) precizează că apa din această zi, luată la răsăritul zorilor nu se strică dacă-i păstrată. Şi dacă trebuie să mergi la judecată, bine-i să te stropeşti cu ea. Vei izbândi, dacă gândul este cel bun.
Mărţişorul apare şi în ipostaza de apărător al dragostei. În judeţul Olt poate fi reperat un recitativ:
Eu poteca am călcat,
Eu roua am strecurat,
Eu dragoste am adunat.
Acestea sunt cuvintele magice rostite în dimineaţa de 1 Martie şi astfel norocul, călător în lume, ţi se opreşte în casă.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
O sărbătoare de primăvară ţinută cu sfinţenie în tot spaţiul românesc, dar mai ales în Oltenia este Sântoaderul. Sâmbăta Sântoaderului este momentul de apogeu, când se amestecă practicile ce ţin de cultul demonic (dansuri şi orgii, pe vremuri) şi cultul antidemonic, de curăţire a spaţiului.
(varianta audio a rubricii)
Caii lui Sântoader restabilesc ordinea în casa omului după Dragobete şi Cîşlegi, când s-au ţinut lanţ petrecerile şi când până şi nebunii s-au însurat, în săptămâna nebunilor, fireşte!
În Oltenia în sâmbăta Sântoaderului a rămas un obicei străvechi, îndrăgit de tineri: încurarea cailor (alergarea cailor). Se fac întreceri cu cai, astfel arătându-se comunităţii cei mai frumoşi şi îngrijiţi cai, lauda fiind a flăcăilor, care i-au ţinut aşa frumoşi. Este un semn al demnităţii şi hărniciei feciorilor, dar şi cu un rol ritual: să alunge spiritele rele. Tinerii se aleg cu fala, caii cu periatul şi cu privirea recunoscătoare, că doar se ştie: ochii stăpânului îngraşă vita!
Se spune că „Sântoader are şapte până la doisprezece cai, care sunt feciori frumoşi şi care şi-au părăsit drăguţele, doar că au cozi şi copite de cai şi fiecare dintre ei e încins cu lanţuri”.
Când se-ncură caii, se aruncă iarbă mare, feşile copiilor mici, brăcirile şi busuioc, ca să treacă peste ele caii: iarba, ca să crească părul, feşe, ca să nu mai plângă şi să nu mai tresară în somn copiii, iar betele ca să se folosească mai apoi pentru descântece de muma-pădurii[1].
Caii lui Sântoader stabileau un cod comportamental pentru întreaga comunitate:
fetele trebuiau să fie acasă la lăsatul serii (pe vremuri!, acum pleacă la lăsatul serii!);
cele care nu respectau interdicţia erau furate de caii lui Sântoader, iar pedeapsa era cunoscută sub numele de luatul din Sântoader sau lovitul din Sântoader;
babele vrăjitoare spuneau descântece în locuri „însemnate”, răscruci, case ruinate, numai pe timp de noapte, când luna aruncă lumina-i cu umbre peste umbrele invocate;
femeile făceau coliva lui Sântoader şi colăcei numiţi „brăduleţi” sau „cuci”, şi, pentru a nu le intra Caii lui Sântoader în casă, ţineau vasele întoarse cu gura în jos până cântau cocoşii, tot ele dădeau familiei să mănânce grâu fiert.
Se făcea şi Bâlciul Sântoaderului. Femeile măritate în perioada câşlegilor aveau voie să-şi ia rămas bun cu gesturi slobode, adică să sărute bărbaţii cunoscuţi întâlniţi pe drum în Sâmbăta Sântoaderului. Ele erau însoţite de soacre şi chiar de soţii lor, gătite în mirese şi cu un ulcior cu vinars din care se cinsteau bărbaţii întâlniţi.[2]
A nu se uita: Sântoaderul ţine pe dracul de păr şi tot el este păzitorul pe bolta cerească.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 februarie 2018, 18:02 / actualizat: 22 februarie 2018, 19:09
Ziua de vineri din Săptămâna Caii lui Sântoader este ziua Sântoaderului, dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau homan pentru a fi folosit, pus în apă, la spălatul părului fetelor.
(varianta audio a rubricii)
Culegerea platelor de leac se face, în întreaga perioadă de culegere a lor, după un ritual strict: locul trebuie să fie curat, când se ia şi se dă, aşa-i legea firii şi aşa se face chiar şi când e vorba de o buruiană. La locul de unde se ia homanul, se pune sare, boabe de grâu şi făină.
În alte zone homanul era înlocuit de popelnic. „Vineri dimineaţa mergeau fetele la pădure după frunza de popelnic; plecau nespălate pe ochi şi nemâncate”. Trebuia cules când noaptea încă nu se ridicase, să nu le vadă nimeni, nici găinile, de teamă că dacă le văd, fetele vor avea părul cât chica găinii, mai deloc.
Pe vremuri părul lung era o podoabă a femeii. Azi, rânduielile s-au mai schimbat. „Pe vremuri fetele se duceau în pădure pentru a afla locul cu iarba mare. Lăsau la locul, de unde luau iarbă mare, pâine şi sare. Sunt plata frunzei. Cum să tot iei şi să nu dai? Nu se mai face dacă nu dai!” – mărturiseşte bătrâna Lucia Apolzan din Gorj.
În nordul Olteniei Maria Berca (din Câmpofeni) ne spunea că plata se făcea cu pâine, sare şi zahăr. Se-nchinau şi ziceau:
Iarbă mare, iarbă mare
Eu îţi dau pâine şi sare,
Tu să-mi dai cosiţa mare.
Sâmbătă dimineaţa nu ieşeau din casă până nu se spălau cu apă mare pe păr şi corp. Să nu le vadă nici găinile. Şi puneau mâna pe cârpător (cel cu care „lăpădau turta în foc”), ca să le crească părul, cât vătraiul şi cât cârpătorul.
Bătrânele puneau homan şi în postavă la vaci. Cică aşa e bine! Nu spuneau de ce. După ce se spălau, apa o aruncau la rădăcina unor flori, în loc curat, ca să se prindă binele de fată, cum apa prinde bine la rădăcina florilor şi să înflorească frumoasă şi-atrăgătoare ca florile dorite de soare!
Şi mai ales să fie părul frumos, ca să nu se încurce caii lui Sântoader în capul lor.
În Oltenia se practică şi un recitativ, un fel de descântec:
Toadere, Sântoadere
Dă-mi cosiţa capului
Ca şi coada calului.
Şotiile se ţineau lanţ. Băieţii care voiau să necăjească fetele, când auzeau versurile băteau o toacă în timpul recitativului. Fetele credeau că le va pica părul şi le va rămâne capul descoperit ca toaca.
Tot în vinerea homanului se culege şi spânzul. E bun pentru descântec de izdat.
Text și lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua se numeşte Miercurea Strâmbă sau Miercurea Frumoasă. Legenda spune că era o babă care „strâmba” pe orice femeie care lucra în această zi. De-asta-i strâmbă! Dar frumoasă? Că babă frumoasă şi copil cuminte nu s-au prea văzut. Şi totuşi, cât de strâmbă ar fi, Sfânta Miercuri va ajuta orice creştin dacă a respectat ziua cu nelucru.
(varianta audio a rubricii)
Se spune că sunt 24 de vămi prin care trece sufletul în drumul său spre rai. Dacă „ai păzit Miercurea Strâmbă”, Sfânta Miercuri te ajută să treci cu uşurinţă prin toate vămile. Cazne nu sunt doar aici pe pământ, cazne sunt şi pe drumul Dalbului Călător până se aşază în locul de linişte şi cu verdeaţă. Fiecare vamă e o-ncercare. Bănuţii aruncaţi la răscruce în drumul spre „casa cu trei ferestruici” ajută la plata vămilor, iar Sfânta Miercuri, dacă a fost respectată Miercurea Strâmbă face trecerile mai uşoare!
Dar, spun bătrânele, când încalci regulile primeşti semn de Sus. Cine nu ţine Miercurea Strâmbă i se strâmbă gura. Se spune: I-a strâmbat gura, I-a luat gura! Şi ce poate fi mai frustrant pentru o femeie decât să i se ia gura!
E ziua când nu se spală rufe şi nu se descântă în nici un fel. Cine toarce, din uitare, spre seară bine e să facă o păpuşă din cârpe şi să o arunce în răscruci, să i se strâmbe ei gura.
Strâmbătura poate fi preîntâmpinată. Babele ştiu de iarba Sfintei Miercuri. Se fierbe iarba şi se bea. Nu se mai lipeşte strâmbarea-n veci! De-asta se şi zice ca mulţumire: Leac şi babii colac! – dar babă mulţumită n-o să pomenim!
Dar dacă Strâmbătura s-a lipit, gura s-a strâmbat şi femeia e ca şi pocită în viaţa de-aici? Tot babele ştiu practica magică: se strâng trei femei cu numele de Maria. Acestea o iau pe femeie şi se duc la un pârâu din apropiere. Iau cu ele şi un război, pe care îl aşază pe pârâu. Pe cea cu gura strâmbă o pun pe scaunul războiului. Fiecare dintre cele trei Marii intră în război şi zice de trei ori vorbele: „I înainte, i îndărăt, gura cutărei femei să vină la loc”. După fiecare zicere trage cu spata. După ce fiecare a zis vorbele de mai sus de câte trei ori, fărâmă războiul şi pleacă acasă, unde încetul cu încetul, gura bolnavei vine la loc.
Şi aşa Sfânta Miercuri e îmbunată. Miercurea Strâmbă e ştiută şi de Miercurea Frumoasă. Nu c-ar fi baba strâmbă frumoasă, ci pentru că e miercurea pe care o ţin fetele, făcându-se frumoase, în credinţa că aşa vor fi peste an. Dar, cât ar fi de frumuşele făr’ de cutia cu boiele? Se şi spune că dacă vrei să vezi cât de frumoasă e o femeie, s-o vezi dimineaţa, când se trezeşte. Şi dacă vrei să vezi cum va fi mai târziu, să te uiţi la soacră, nu neapărat dimineaţa, că uiţi de orice sărbătoare! Se spune: cum e mă-sa, aşa va fi şi fi-sa! Uneori se mai sare-n neam!, Asta-i toată speranţa ginerelui!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentului Studiourilor teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ziua de marţi din Săptămâna Sântoaderilor este prima marţi din Postul Mare şi de numele ei (că are mai multe) sunt legate interdicţii şi gesturi rituale care nerespectate atrag mânia Cailor lui Sântoader. Este Marţea Trăsnetului, Marţea Vaselor, Marţea Încuiată, Marţea Furnicilor, Marţea Ciorilor sau Marţea Sântoaderului (explicarea denumirilor se face pe rând, că altfel se încurcă minţile precum cozile cailor lui Sântoader când sunt furioşi că nu li s-a respectat sărbătoarea).
(varianta audio a rubricii)
Caii lui Sântoader, divinităţi cu valori demonice încep marţi la prânz şi ţin o săptămână sau poate mai mult, dacă e devălmăşie prin sat. Se mai pune puţină rânduială după Săptămâna Nebunilor şi strigarea peste sat care multă petrecere, dar şi pizmă a lăsat.
În Marţea Sântoaderului femeile nu ţes, nu torc şi o lasă mai încet şi cu meliţa (referirea este la obiect, că de dat din gură pe la vecine nu le lecuiesc nici Caii lui Sântoader). Dacă nu respectă, hainele ţesute, cusute în această zi vor atrage trăsnetul asupra persoanei care le poartă. De aceea Marţea se numeşte şi Marţea Trăsnetului. Nici pământul lucrat în Marţea Sântoaderului zi nu scapă de trăsnet.
Se mai numeşte şi Marţea Încuiată, nu pentru că ar fi de genul feminin, ci pentru că aceia care n-o respectă pot muri de încuietură, ce-o fi fiind şi aceea, că Doamne, câte bube şi belele toate-n capul babii mele!
Din ziua de marţi a primei săptămâni din ale Postului cel Sfânt vasele de dulce se spală, se urcă-n pod (sau în alt loc să nu fie văzute şi să te ispitească la mâncatul de dulce) şi se aşază cu gura-n jos, ca să nu se strecoare Necuratul, spiritele nechemate şi să stea ascunse în ele. De aceea Marţea aceasta se numeşte şi Marţea Vaselor.
Bine-ar fi ca în această zi să se mănânce urzică fiartă. Ar fi semn bun că Postul se ţine cu verdeţuri, urzicile aduc sănătate, te rumenesc la faţă de parcă a-i fi urzicat.
Şi cum se ştie că „dragostea oltenească” „te-aduce la primăvară / galbin ca turta de ceară”, un strop de sănătate în obraji de la înciudatele urzici prinde bine, că încep şi muncile câmpului şi geaba voinţă de nu-i putinţă.
Marţea Sântoaderului e ştiută şi ca Marţea Ciorilor. Fir-ai a ciorilor! – zice bătrâna cu năduf, adică, „du-te pe pustii!”, că ştiut e că pagubă şi vreme rea aduc ciorile strânse-n stol.
Se ştie:
Cioarei cât să-i cânţi măcar
Ea tot îţi va zice „gar”!
Noroc că românul ştie: „cioara în loc de privighetoare nu se poate vinde”. Că de-acolo-i şi vorba: ce-mi umbli cu cioara vopsită?
Artur Gorovei prezenta în veacul trecut o practică bună de făcut în Marţea Ciorilor, în zori de zi de marţi, care deschide săptămâna Sântoaderului: să te scoli de dimineaţă, să iei furca în brâu, să treci un fir cu ochii închişi, zicând: „Înnod gura ciorilor, a garoilor şi a toate lighioanele care scot porumbul”. Îl iei apoi şi îl legi, cu ochii închişi, de fiarele coşului. Îl laşi până se pune porumbul. Atunci îl iei, îl pui la coarnele plugului (când o începe întâi); după ce isprăveşti, îl arunci acolo într-un loc”. Clonţ de cioară n-o să vezi! Bine e însă să nu se uite:
Cioara e tot cioară.
Ia pruna şi zboară.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Dintre toate sărbătorile de primăvară mai aşteptată de către toate generaţiile este ziua de Dragobete, ziua dragostei. Se serbează chiar şi numai pentru a exprima ceea ce se crede că nutreşti tot anul. Pare o zi ca oricare alta, dar, spun bătrânii: Nimic nu e mai de temut decât că nu fii iubit. Un proverb românesc aminteşte: Ce folos de chip frumos, dacă nu e lipicios.
(varianta audio a rubricii)
De Dragobete se însoţesc şi femeile singure, văduvele, ca să nu rămână încă un an pustiite-n suflet. „O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin, şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”[1]. Nu că le-am învăţa pe femei la necuviinţă, dar poate aşa bărbatul va avea grijă să-şi sărute aleasa inimii măcar de Dragobete. Bine e şi-atât, că tot se spune: Raru’ umple carul. Pe vremuri în această zi tinerii petreceau., Obiceiul s-a păstrat. La Cloşani (judeţul Mehedinţi) este aşteptat de cei tineri să-l practice, de cei vârstnici să privească. Cu vârsta…!
Cu o zi înainte, la 23 februarie tinerii strâng flori de primăvară, le fac coroniţe. Femeile fac, după apusul soarelui pâine în cuptor, pe care o înflorează cu furculiţa şi spun cuvinte de dragoste, ca să se prindă. În dimineaţa de Dragobete tinerele merg în afara satului, într-un loc curat cu apă neîncepută (unde se întoarce apa) şi fac un fel de descântec, aruncând pâine în apă şi legându-se surate:
Foaie verde, foaie lată
Să ne-nsurăţim odată
Pentru viaţa noastră toată.
Toată viaţa cât trăim
Surate să ne numim.
După rostirea recitativului tinerii se sărută. Gestul este chiar legământul. Fata este cea care alege băiatul care o va săruta. Iar el, tânărul, se va tot întreba întreg anul: de unde vine dragostea?
De al ochi, de la sprâncene,
De la buze subţirele,
De la mersul legănat,
De la şoapte şi oftat,
De la du-te-n colo, vino-n-coace,
Lasă-mă şi nu-mi da pace!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
[1] Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 115.
Fiecare zi din săptămâna Brânzei (cu excepţia zilei de miercuri) este zi de sărbătoare care culminează cu ziua de duminică, Duminica Lăsatului de sec de Brânză, Lăsatul secului pentru Postul Mare, zi ce adună semnificaţiile tuturor sărbătorilor: şi de excese alimentare şi bahice, petreceri la care participă întreaga comunitate, dar şi acte rituale de pregătire pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători a creştinităţii, Învierea Mântuitorului.
(varianta audio a rubricii)
În zona Olteniei Strigarea peste sat e sfântă. Participă tot satul, tinerii (mai ales băieţii) se împart pe grupuri. Merg pe câte o colină şi strigă câte-n lună şi în stele despre fetele leneşe, fetele care nu se căsătoresc de rele ce sunt, ca şi despre holteii care nu se hotărăsc să se căsătorească.
Tot la Lăsatul Secului pentru Postul Mare se duce ploconul naşului şi se sărută mâna naşei, că ea a-nvelit-o şi dezvelit-o pe mireasă, statuându-i poziţia de nuntită, măritată.
În noaptea Lăsatului de Sec se petrece cu lăutari, asta pentru că după ce-ncepe Postul Mare, petrecerile şi nunţile sunt oprite. Noaptea se aprind focuri.
Tinerii sar peste flăcări, într-un gest de purificare a trupului, urmând ca alimentaţia restrictivă la dulce să ducă la deplina purificare a trupului, iar gândul bun, vorba cuviincioasă să cureţe sufletul. Se spune, degeaba ţii post de dulce dacă gura ţi-e spurcată de vorbe rele, iar gândul pizmuieşte.
Este şi obiceiul de a mânca un ou fiert sau copt, pentru a li se părea Postul uşor şi scurt, dar şi pentru a fi „tari” (adică sănătoşi) precum oul şi fecunzi ca bănuţul oului. Bine e când îl mănânci să zici:
Ou-ouşor
Să-mi fie postul uşor.
Şi tot acum tinerii nu uită vorba veche bătrânească:
Şapte săptămâni din Post
De când la mândra n-am fost.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator, Departamentului Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
O vorbă din bătrâni spune că nici nu dă bine firul ierbii şi dragobetele se-nghesuie la povestit.
(varianta audio a rubricii)
Şi cum luna februarie este şi luna Dragobetelui (la 24 ale lui făurar), nici nu-i de mirare că tineretul este nerăbdător.
Până la Dragobete însă, la 14 februarie este, după calendarul catolic Sfântul Valentin. Sărbătoarea a suferit mutaţii de înţeles şi în consecinţă de practică. Un preot catolic era consternat cum sărbătoarea martirului Valentin, ce ar trebui respectată cu evlavie, castitate şi pioşenie a fost transformată în sărbătoare cu petreceri şi cu declaraţii de dragoste.
Sfântul Valentin, sărbătoarea îndrăgostiţilor este o sărbătoare de „import”. Românii au fost receptivi la semnificaţia acesteia, o sărbătoare a iubirii. Şi cum aceasta precede sărbătoarea românească a Dragobetelui, o repetiţie în plus nu strică.
Ca să se-ntâmple întâlnirea tinerilor, fetele ştiu ştiute şi neştiute de la babele satului, de la cele ce fac şi desfac. Cum se apropie sărbătoarea Dragobetelui, fetele, când îşi fac patul seara, nu uită să zică:
Mie-mi aştern bumbac şi mătasă,
Flăcăilor (pe care-i gândesc) holeră ghimpoasă,
Foc şi urzică,
Ace şi furnici,
Să nu poată bea
Să nu poată mânca,
Să nu poată adormi,
Să nu poată-a s-odihni,
Pân-la mine n-or veni
Şi cu min’ s-or drăgosti!
Cu aşa descântece sigur sărbătoarea românească a dragostei, nu le va găsi pe fete singure. Sfântul Valentin e de petrecut, de Dragobete e de alergat după dragoste.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ştefania Rareş – povestea de viaţă, povestea cântecelor sale
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
9 februarie 2018, 12:47 / actualizat: 9 februarie 2018, 13:53
Bun regăsit stimaţi ascultători la emisiunea Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional! Sunt Gabriela Rusu-Păsărin şi vă propun o nouă întâlnire cu marea interpretă a folclorului bucovinean Ştefania Rareş.
Este interpreta care, timp de o viaţă, a rămas fidelă unor cuvinte devenite motto-ul carierei sale artistice. Vorbele memorabile i-au fost spuse cândva de Ionel Budişteanu: “Cine-i sloi de gheaţă, nu trece rampa”. Cu acest îndemn în subsidiar, Ştefania Rareş a slujit cântecul popular izvorât din Dumbrăvenii Moldovei şi nu a uitat niciodată că interpretul este expresia unităţii estetice valoroase dintre textul cântecului, interpretarea personalizată şi costumul popular care să-l reprezinte atât pe interpret, cât şi zona pe care o promovează.
Puţine ştim despre turneele întreprinse de Ştefania Rareş în Japonia, Mongolia, Vietnam, Mexic şi mult prea puţin despre horele rădăşenilor care au rămas în memoria iubitorilor de folclor românesc autentic. Aflăm detalii în cadrul emisiunii şi, mai ales, vă propunem să ascultaţi melodii care par a fi ale tuturor dintotdeauna.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Februarie este luna gerurilor, viscolelor, dar şi a încălzirii vremii pe ne-aşteptate.
Poveştile populare n-au uitat să amintească vorbele lui Făurar, frate mai mic al lui Ghenarie: „Dacă nu mi-ar fi ruşine de frate-meu cel mare, adică de Ianuarie, aş da o geruială de să îngheţe viţelul în burta vacii”.
(varianta audio a rubricii)
E aşa de frig în februarie că, se spune, crapă ouăle corbului, şi aşa ies puii lui mai devreme decât alţii.
A doua lună a anului se numeşte şi luna faurilor de fier „care pregătesc fiarele aratului”, pentru că acum gospodarii au timp să pună în bună ordine, să mai repare uneltele cele trebuincioase la venirea primăverii. Bună-i zăpada în luna lui făurar, acum e bine să se adune zăpada în jurul pomilor, să le ţină de cald. E bine şi pentru semănături, că Doamne, cât şi-au mai dorit o plapumă de nea să fie firul sănătos şi holdele mănoase. E bine să fie viforele în februarie, că de nu, se spune, se răzbună şi vin de Paşti. De aceea-i bine ca lucrul să fie făcut când îi e vremea. E frig în februarie, zice ţiganul:
Fie orişicât de rece
Numai făurar de-a trece.
Iar când îi lipseşte rima, zice mai pe scurt: să treacă şi femartie şi gata cu frigul!
Este şi zicala: „faur fereacă şi desfereacă”, adică e şi frig, e şi cald. În concluzie: „făurari cu gheţuri tari” ; ar mai fi şi „fluierar” (luna lui fluierar, care bagă omătul prin borta acului în casă . Tot acum este şi timpul pentru vorba bătrânelor: „anul şi cârlanul”. Aşa se spune despre femeile care nasc în fiecare an. Dar trimiterea e tot la vreme, ce să faci? Stai de vorbă!
Făurar cu frigu
Scoate din lăzi cîştigu.
Banii îi strângi câte unul
Şi-i risipeşti cu pumnul.
Nu-i laşi să ruginească,
Vrei ca toţi să lucească.
Te joci cu ei şi-i mâni,
Să umble din mâni în mâni.
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
4 februarie 2018, 08:00 / actualizat: 4 februarie 2018, 9:21
În ziua de 30 ianuarie celebrăm pe Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur).
(varianta audio a rubricii)
În calendarul popular sărbătoarea este ştiută drept Trisfetitele, zi de sărbătoare mare: este o sărbătoare ţinută de femei şi luată ca „zi” însemnată de la soacră. Asta, ca să nu se zică: „soacra nu-i dă răgaz nurorii nici o zi”. Îi dă una în an şi aceea când afară e iarna-n toi, de şi pisica e-ntoarsă cu spatele la uşă, simte alintata că vine viscolul! În ziua de Trisfetite bine e să dăm de pomană o lumânare, ca să avem viaţa luminată. Sărbătoare e şi pentru bărbaţi. Se spune că s-ar ţine pentru iertarea păcatelor, de parcă o zi ar fi de-ajuns! În judeţul Mehedinţi, în comuna Iloviţa este un obicei numit „balul izmenelor”, o paradă a costumelor populare. Taraful cu suflători este cel ce anima pe vremuri sărbătoarea. Se organiza un concurs pentru a se alege cea mai frumoasă pereche, nu doar pentru chip frumos, ci şi pentru cum jucau de frumos. Balul izmenelor mehedinţene s-o face, nu s-o mai face, dar sărbătoarea trebuie ţinută de fete. Vor să-şi vadă ursitul în somn? Atunci, în această zi de Sfinţii Trei Ierarhi să mănânce doar pâine şi sare şi de foame o să li s-arate! Se spune că nu e bine să numeşti în acea zi sărbătoarea. Se mai spune: „cine lucrează în această zi i se strâmbă minţile”. Trisfetitele schimbă vremea, pe dos: de-o găsesc bună o fac rea, de-i rea o fac… Dumnezeu ştie cum!
Text şi lectură: Gabriela Rusu – Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Steliana Sima – hora satului, loc al bucuriei pentru o viaţă
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 14:02 / actualizat: 2 februarie 2018, 15:04
Steliana Sima este o cunoscută şi apreciată interpretă de muzică populară originară din Cilienii Romanaţilor ,care a reuşit, după o viaţă dedicată culturii tradiţionale, să reprezinte stilul oltenesc, uşor recognoscibil.
Inflexiunile vocii, forţa transmiterii emoţiilor interpretării, relaţia afectivă pe care o stabileşte cu publicul au impus-o ca o prezenţă dorită la marile sărbători ale comunităţii. Chipul frumos este imaginea unei bonomii răsfrânte în gesturi caritabile (este o mare iubitoare de păsări şi animale), iar prezenţa publică este o bucurie a privirii.
Despre sincretismul muzică – text- costum popular ne convinge Steliana Sima în ediţia dedicată ei a Galeriei interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.
Două amănunte semnificative de regăsit în această emisiune: părinţii Stelianei s-au cunoscut la hora satului, tatăl, un bun dansator, mama, iubitoare de cântec popular oltenesc, cu o voce frumoasă, pe care o va moşteni Steliana. Al doilea detaliu de dialog este pledoaria pentru cum trebuie să preiei tradiţia şi să o transmiţi mai departe, o adevărată lecţie, pe care Steliana Sima o expune cu patos pentru tinerii interpreţi doritori să devină nume reprezentative ale folclorului românesc.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 13:42 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:54
A îngriji viţa de vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, Gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării. Trifănitul face trimitere la Trif şi este ştiut în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Dacă în cazul acestor trei denumiri practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii şi se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor.
În Plaiul Cloşani străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande.
A doua componentă definitorie a obiceiului ştiut de „gurban” sau „trifănit” era folosirea corzilor de vie ca element de podoabă şi cu funcţie apotropaică. Se făceau coroniţe de corzi de vie, se purtau în timpul mesei şi participanţii îşi încingeau mijlocul cu corzi de vie, în ideea de realizare a unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului.
Şi încă un detaliu semnificativ uneşte practica rituală a celebrării zeului vinului: târcolirea viei, înconjurarea ei. Este o tehnică magică pentru invocarea belşugului, preluată şi în alte momente calendaristice importante:Crăciun, Anul Nou. Gospodarul „ocoleşte via cu «bundăretele» (preparatul ritual de Crăciun, consumat apoi pe loc), turnând vin la butuci”, ca să fie strugurele cât „bundăretele”.
La Segarcea în judeţul Dolj sau în Mehedinţi la Balta, ori la Bălceşti în judeţul Vâlcea preotul înconjoară via, stropind-o cu aghiazmă.
O altă practică rituală, aproape uitată este „tratarea” corzii de viţă de vie: o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pun sare, înfig o bucată de slănină şi una de pâine. Ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi în această lume să-şi lase rodul spre îndestularea oamenilor.
Indiferent de complexitatea practicii rituale şi magice, la final via, şi, prin reducţie simbolică, corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează. Trifănitul şi târcolitul dau bucuria roadelor de mai târziu şi încă o sărbătoare în calendarul popular.
În comuna Peștișani din județul Gorj s-a desfășurat o nouă ediție a sărbătorii Trifonului „Conform obiceiului păstrat de decenii, asemeni părinților și bunicilor, proprietarii viilor din dealul Ieriți s-au adunat la început de Făurar la crucea din deal, unde preotul a sfințit viile, a blestemat gângăniile dăunătoare și i-a pomenit pe cei plecați în altă lume”, declară colegul nostru de la Studioul Teritorial de Radio Craiova Ludovic Vulea, cel care a şi imoitalizat momentele semnificative ale sărbătorii.
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifiziune
“100 de artişti pentru România 100” – expoziţia internatională de artă plastică la Palatul Parlamentului, Sala “C. Brâncuşi”
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
2 februarie 2018, 13:30 / actualizat: 2 februarie 2018, 14:40
La Palatul Parlamentului, la Sala “C. Brâncuşi”, a avut loc un eveniment cultural complex organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, eveniment care a reunit artişti plastici din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, dansatori şi interpreţi ai Ansamblului folcloric profesionist “Doina Gorjului”. Invitaţi speciali au fost ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Branko BRANCOVICI şi Mihai GRIBINCEA, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în România. Au rostit alocuţiuni şi reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Gorj şi ai Primăriei Municipiului Tg.-Jiu.
Cele 130 de lucrări sunt realizate de artişti plastici din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, iar expozanţii au vârste cuprinse între 7 şi 90 de ani.
Cel mai tânăr artist plastic prezent cu lucrări în această expoziţie internatională este Dragoş Constantin Bogdan.
În acest context au fost lansate următoarele volume:
Ion Cepoi, Catagrafia Gorjului (1918-2018). Oameni. Destine. Proiecte, Idei;
Album aniversar „CJCPCT Gorj `50”; Calendarul Gorjului 2018.
Catalogul expoziţiei internaţionale de artă plastică „100 de artişti pentru 100 România”.
Ansamblul folcloric profesionist “Doina Gorjului” a susţinut un spectacol, amprentând astfel muzical şi coregrafic spiritul gorjenesc.
Moderatorul manifestării a fost scriitorul Ion Cepoi, Directorul Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj.
Curatorul expoziţiei internaţionale este reputatul artist fotograf Teodor Dădălău.
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator, Departamentul Studiourilor Teritoriale, Societatea Română de Radiodifuziune
Diana-Silvia Solkotovic este o tânără româncă stabilită din 1990 în Serbia. Este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova. “Am devenit, din 2013, prima profesoară de limba română atestată de statul sârb pentru Serbia de Răsărit“ – ne-a declarant, motivând astfel pasiunea pentru cultivarea limbii şi culturii române. Soţul său, Boris, absolvent de TMC la Craiova, este timocean şi în familie vorbesc româneşte. Diana a continuat să studieze folclorul românilor din această zonă şi a susţinut teza de doctorat la Facultatea de Litere din Craiova cu o temă despre folclorul românilor din Serbia de Răsărit. Istoria predării limbii române în şcolile din Serbia este o poveste impresionantă din perspectiva profesorului de origine română, acreditat de statul sârb. Ne-a conturat într-o pagină memorialistică acest parcurs sinuos în păstrarea identităţii culturale: „Lecţiile de limba română au început în anul şcolar 2013-2014, după tentativa Ministerul Educaţiei şi Învăţământului care a primit sarcina de la Guvernul Serbiei de a corecta imaginea negativă în problema minorităţilor, şi care, necrezând că o să existe un interes deosebit, a aprobat în 2012 anchetarea părinţilor în vederea înscrierii copiilor la obiectul facultativ: limba maternă. Rezultatul a luat prin surprindere pe toată lumea: pe conducători şi pe minoritari: aproape 2 000 de înscrieri de la „bobocei” până la cei din anii terminali de liceu în Serbia de Răsărit. Iar cei mai mari proveneau de la liceele sanitare, tehnice, teoretice, economice până la şcolile profesionale şi şcoala de muzică. Nici Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, nici Consiliul Naţional al Minorităţii Române din Serbia şi Consiliul Naţional Vlah nu erau pregătiţi cu cadre specializate în regiune. A fost o surprindere pozitivă pentru organizaţiile care se ocupau de ani de zile cu problematica drepturilor minoritarilor. Surprindere pentru filologi şi oameni educaţi, pentru că poarta s-a deschis şi pentru ingeniozităţi politice, cum le numesc unii, sau pentru ignoranţă şi lipsă de interes în domeniul realităţii pe teren, cât şi de profesionalism, cum consideră alţii printre care mă număr şi eu. Mă refer la mult-discutata temă a noii limbi propuse, cea „vlahă”, pentru care Ministerul, în urma protestelor, a acceptat să denumească obiectul facultativ propus „Graiul vlah cu elemente ale culturii naţionale” care a apărut pe listă alături de „Limba română cu elemente ale culturii naţionale”, cât şi de limbile bulgară şi romă. În ceea ce priveşte alegerea profesorilor, Consiliul Naţional al Minorităţii Române a alcătuit o listă de propuneri, din care Ministerul a aprobat cinci cadre care să se ocupe cu predarea limbii române la Zajecar, Negotin şi Kladovo, cât şi în satele afiliate acestora pentru cei 1 670 de elevi care au optat pentru aceasta. În schimb, pentru graiul vlah, Consiliul Naţional Vlah a eliberat într-o după-amiază 60 de certificate pentru profesorii de limba vlahă în sala unei pizzerii pentru cei 280 de elevi înscrişi. Deşi Legea învăţământului precizează clar condiţiile necesare predării într-o şcoală, Ministerul a trebuit să o încalce, întrucât secţie de filologie în vlahă nu există nici la liceu, nici la facultate. Mai mult, graiul vlah există doar în forma orală, transmis exclusiv pe această cale nici de biserică, nici de şcoală, ci de familie. Şi în special prin intermediul obiceiurilor. Cu această ocazie, membrii Consiliului Naţional Vlah şi-au descoperit veleităţile filologice şi, în afară că au creat un sistem ortografic dublu, latin şi chirilic, adaptat încadrării fonetice (fiecare având câte 35 de caractere) au şi tipărit manuale şcolare şi o gramatică în limba vlahă, alături de un dicţionar vlah-sârb. Pentru limba română există manualele din Voivodina. Grele pentru cei mici care încep să înveţe la şcoală alfabetul latin în cel de-al doilea trimestru al clasei a doua, grele pentru cei mari, pentru că majoritatea textelor sunt preluate din opere clasice, care abundă în arhaisme şi regionalisme, altele decât cele ale graiului local.
Din 2013 până în momentul de faţă, grupele pentru limba română s-au făcut în funcţie de numărul de copii, nu de vârsta acestora. Astfel, pentru a fi 15 (minimul admis), am avut grupe la licee formate din combinaţii clasa a IX-a cu a XII-a, separat a X-a şi a XI-a, sau chiar din toţi anii, de la a IX-a la a XII-a, iar la şcolile generale, de obicei, de la clasa I la a IV-a şi de la a V-a la a VII-a, sau chiar de la clasa I la a VIII-a. Am fost întrebată dacă se poate preda limba română la un nivel academic în Serbia de Răsărit. Aşa cum spuneam, cu clasele I şi a II-a conform regulamentului nu se poate citi şi scrie cu folosirea alfabetului latin, iar când în grupă sunt copii de la 6 la 14 ani e greu să reuşeşti un nivel academic, mai ales când e vorba de un număr de 28 de elevi, cu care să se lucreze simultan. În plus, nivelul de cunoaştere a limbii române este diferit, unii folosind curent limba română acasă, alţii învăţând pentru prima oară să spună Bună ziua!
Deci, ce înseamnă o oră de limba română? Înseamnă construirea vocabularului. Înseamnă învăţarea literelor specifice alfabetului român şi uneori chiar a majorităţii celorlalte, întrucât alfabetul latin este folosit doar la limba engleză în afară de semestrul al doilea al clasei a II-a. Înseamnă cântece pentru cei mici, apoi poveşti. Înseamnă multe ore de pregătire a manualului. Când au început orele, directorii liceelor mi-au pus întrebarea: Ce înseamnă elemente de cultură naţională? În cadrul orelor destinate culturii naţionale le prezint sărbătorile cu specificul lor în România şi îi pun să-mi vorbească despre cum se desfăşoară ele în familia lor. În plus, există o oră în care prezint geografia României, iar la cei mari şi o oră de istorie. Lecţiile pe care le-am alcătuit pentru cei mari au structura cursurilor de limbi străine, care cuprind dialoguri desfăşurate la liceu, la facultate, pe timpul deplasărilor, la cumpărături, la masă, în vacanţe etc, iar pentru cei mici, care se desfăşoară preponderent oral, elementele de bază ale vocabularului: prezentare, saluturi, numere, culori, animale, mâncare etc.
Momentul în care am avut confirmarea că am realizat ceva prin predarea limbii române a fost când pe stradă au început să mă salute copiii în româneşte, uneori chiar şi cei care nu-mi sunt elevi, iar când pe holul liceului au început să şi vorbească cu mine în română, am fost încântată. Cu timpul a devenit un fapt obişnuit ca elevii să-mi povestească despre cât de bine s-au descurcat în week-end la cumpărături la Severin sau Craiova, în vacanţe sau ca studenţi în România. „
A consemnat Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 ianuarie 2018, 21:00 / actualizat: 24 ianuarie 2018, 22:05
Ziua de 25 ianuarie e zi de mare sărbătoare ţinută pentru cel numit „cuvântător de Dumnezeu”, autorul „Cuvântărilor teologice”. Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Vasile cel Mare au oferit lumii exemplul prieteniei nobile din care s-a născut prima „Filocalie”.
(varianta audio a rubricii)
Sfântul Grigore Teologul multe minuni a făcut, prin ştiinţa sa, prin înţelepciunea sa. Sănătatea este darul cel mai de preţ, de aceea minunile sfântului au fost preţuite, pentru că a făcut din oameni bolnavi, oameni sănătoşi. Este cel ce alungă frigul, se spune „dânsul blagosloveşte iarna, ducându-se de la noi” , dar şi frigul din suflet, risipind îndoielile prin rostirea cuvintelor înţelepte.
Sfântul Grigore Teologul este cel care păzeşte împotriva ologelii. Cine nu ţine sărbătoarea i se înmoaie picioarele pe neştiute. Îi face damblagii de picioare, cum e el, pentru că se crede că e olog. E rău de orbit, de tăieturi, de arsuri şi de înec.
Sf. Grigore Teologul este ocrotitorul văduvelor, ca o compensaţie că la acea casă lipseşte bărbatul, cel care, se spune, aleargă în toate părţile şi cu folos, şi după pui de pupăză. Şi femeile fără bărbat trebuie să ţină casa în rândul lumii.
Pentru a merge bine semănăturilor şi vitelor peste an în această zi nu se înjugă animalele şi nu se folosesc unelte agricole tăioase. Da’ ce să faci cu ele? Că pământu-i îngheţat bocnă, iar furajele animalelor sunt gata stivuite, doar să le dai, ca să aibă dobitoacele de lucru, că iarna-i la jumătate.
Ca să scăpăm de ologeală, ori de damblageală, să respectăm sărbătoarea şi să preţuim cuvântul întelept şi prietenia nobilă, aşa ne-a învăţat Sfântul Grigore Teologul.
Text şi lectură: Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
O nouă sesiune de depunere de proiecte „ACCES CENTENAR” cu susținere financiară din partea Guvernului României
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
24 ianuarie 2018, 10:28 / actualizat: 24 ianuarie 2018, 11:43
Ministerul Culturii și Identității Naționale a deschis o sesiune de depunere de proiecte, prin care s-au înscris peste 2300 de proiecte la Departamentul de Identitate Națională, departament care se ocupă special de marcarea momentului istoric ”Centenarul Marii Uniri”.
În exclusivitate pentru Radio România Regional domnul Alexandru Pugna, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, anunță deschiderea unei noi sesiuni de depunere de proiecte sub genericul ACCES CENTENAR începând cu mijlocul lunii februarie 2018. Proiectele, ce vor fi depuse de ONG-uri, Asociații Culturale, Fundații Culturale și care vor avea ca temă manifestări circumscrise Centenarului Marii Uniri, vor fi susținute financiar de Ministerul Culturii și Identității Naționale prin buget special din partea Guvernului României. Suma, ne informează domnul secretar de stat Alexandru Pugna, va fi substanțială, pentru ca acest moment istoric unic, aniversarea Centenarului Marii Uniri, să fie pe măsura importanței în plan național și internațional.
Alte informații despre configurarea culturală a României și despre impactul pe care îl va avea România în lume prin aniversarea Centenarului Marii Uniri vă oferim într-o ediție specială a emisiunii ”Ceas de taină” la Radio România Regional, avându-l ca invitat pe domnul Alexandru Pugna, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale.
Emisiunea va fi difuzată și la Radiodifuziunea Ungară MTVA, în cadrul emisiunilor în limba română.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Nina Bolboceanu şi „Evantai folcloric” românesc la Televiziunea Moldova 1
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:33 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 14:01
Nina Bolboceanu este un cunoscut jurnalist din Republica Moldova, producător-realizator la Televiziunea Moldova 1. Este pasionată de cultura tradiţională românească şi a iniţiat în 1988 un ciclu de emisiuni folclorice sub genericul “Evantai folcloric”, emisiuni pe care le realizează şi astăzi după după mai mult de trei decenii.
Nina Bolboceanu este autoare a unor filme muzicale, având cu mari personalităţi ale muzicii populare şi clasice româneşti: „Vai, sărmana turturică” (despre Maria Drăgan), „Maria Cebotari” („Telefilm-Chişinău”), „Balada viorii” (despre Serghei Lunchevici) ş.a. A realizat emisiuni, medalioane muzicale despre Nicolae Sulac, Zinaida Julea, Nicolae Botgros, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu etc.
A fost dinstinsă cu numeroase premii dintre care amintim: Premiul Centrului Naţional de Creaţie Populară „Dacia” (Chişinău, 1992), Premiul Fundaţiei Culturale „Ethnos” (Bucureşti, 1996), Premiul „Antena de Aur” pentru cel mai bun prezentator la Televiziunea Naţională (2000). În 2010, i s-a conferit titlul onorific „Maestru în Artă”. De asemenea, Nina Bolboceanu a fost distinsă cu diplome ale Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
În emisiunea dedicată Ninei Bolboceanu am dorit să aflăm detalii despre parcursul său jurnalistic, despre pasiunea pentru folclor, despre modelele tradiţionale care i-au jalonat destinul artistic şi jurnalistic.
Noutăţile emisiunii constau şi în promovarea cântecelor interpretate de Ansamblul “Tălăncuţa”, un ansamblu românesc de la Chişinău înfiinţat în urmă cu 30 de ani. Nina Bolboceanu este şi o pasionată culegătoare de folclor, întreaga sa activitate ilustrând acel sentiment nobil de românism.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:16 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 13:32
Mihailo Vasilievici este un scriitor român născut în localitatea Kladovo, Sebia. Este colaborator permanent la presa din Zajecar şi Voivodina. A fost redactor-şef al revistei „Vorba noastră” care apare la Zajecar (2001-2005).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, Mihailo Vasilievici, publică volume de poezie din 1986. Intrarea în tăcere este volumul de debut publicat şi la Drobeta Turnu-Severin în 2002. Regulile jocului (1990), Nu mai trăiesc şi nici poezii nu mai scriu (1992), Poetul creştin în faţa porţilor (1994), Călători în multe direcţii (2001) sau Nu, acesta nu sunt eu (2007) sunt doar câteva dintre titlurile volumelor pe care le-a publicat la Beograd, Nis sau Novi Sad. A obţinut Premiul Zlate strune la Festivalul „Toamna poetică a oraşului Smederevo”.
Volumul Maşina de scris (Editura Prier, 2014) a fost premiat de Centrul Cultural Mehedinţi la Festivalul Naţional de literatură „Sensul iubirii” (2007). Este o carte a „feţelor” poetului, un liric răzvrătit prin excelenţă, aparţinând deopotrivă celor două spaţii culturale, România şi Serbia, cu versuri exprimând sugestiv sentimentul singurătăţii şi cu un final intuit optimist.
Poemul „Către Dunăre” poate fi considerat poemul „obârşiilor” neuitate: „ Luminaţi (sau nu) de luceferi/ Când pornim pe drumul odiseei/ Lăsăm Dunării în moştenire/ Amintirile noastre să le adăpostească/ Să păstreze în cosmosul ei veşnic/ Toate rădăcinile şi speranţele noastre./ Sfintele noastre litere străbune/ Vor ieşi din adâncurile sale/ Şi vor scrie pe valuri şi pe maluri/ Sărbătorile noastre/ Şi urmele străbunilor munteni/ Fără iertare, fără căire.”
Salvarea de singurătate este chiar universul cuvintelor, ne asigură poetul, terapia prin cuvânt şi exteriorizarea sentimentelor prin denominarea lor însemnând a uita de singurătate sau a o domina: „Dacă auziţi pe cineva spunând/ „Mi-e frică de singurătate”/ iertaţi-l/ daţi-i mâna./ Dar dacă vă este singurătatea/ răsad de cuvinte şi sunete/ într-o zi va veţi trezi/ fără teamă, în împărăţia ei/ şi prizonieră va fi viaţa ei” (”Revers”).
Rămâne ca un ecou al trăirilor poetului un optimism dincolo de interdicţiile întâlnite la orice pas: „Strada interzisă paşilor mei/ este oglinda/ care mă vede ultima dată” („Strada interzisă”). Iar „Ultima stradă cu apus de soare/ este ca o presimţire/ a zorilor curioase” (Ultima stradă”).
Sensibilitatea poetului este acutizată de singurătatea „căutătorului” aflat la „răscruci”. Dar harul îl călăuzeşte în zona salvatoare a versurilor memorabile şi astfel „maşina de scris” devine instrumentul de defulare şi imortalizare a frânturilor de gând aureolate de harul poeziei.
Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Ştefan Cigu – vioara care vibrează în Dor românesc
Publicat de Gabriela Rusu-Păsărin,
22 ianuarie 2018, 12:00 / actualizat: 22 ianuarie 2018, 13:14
Ştefan Cigu este unul dintre cei mai virtuoşi instrumentişti şi un recunoscut animator cultural, coagulând în jurul ansamblului profesionist Dor Românesc valori interpretative cărora le coordonează un repertoriu valoros.
Sub bagheta maestrului Ştefan Cigu artiştii ansamblului performează în contexte concertistice de anvergură, aducând un plus de notorietate locului: Bistriţa Năsăud. În spaţiul public Ştefan Cigu reprezintă imaginea statorniciei şi a preţuirii familiei. De aproape un sfert de veac Ştefan Cigu este perechea în viaţă şi pe scenă a Matildei Pascal – Cojocăriţa.
O poveste de iubire şi de dăruire, pe care v-am prezentat-o în emisiunea portret dedicată Matildei Pascal – Cojocăriţa în cadrul proiectului Galeria interopreţilor de muzică populară la Radio România Regional. Mărturisiri despre ce înseamnă pasiunea pentru muzică, despre proiectele familiale şi comunitare le puteţi afla ascultând emisiunea radiofonică dedicate maestrului Ştefan Cigu. Un dialog cu domnia sa te convinge că viaţa are surprize plăcute la orice vârstă, că mai întâi trebuie să dăruieşti iubirea, apoi vei primi răspuns prin gesturi şi trăiri, că jumătatea ancestrală nu este doar o imagine filozofică, ea chiar există, trebuie numai să ai răbdare ca viaţa să împlinească tot ceea ce a fost scris în astre. Matilda Pascal Cojocăriţa şi Ştefan Cigu sunt cele două jumătăţi platoniciene care s-au reunit prin iubire şi prin pasiunea pentru muzică. Şi au cultivat dragostea pentru muzică în familie, aşa că toţi cei trei copii ai lor au continuat pasiunea părinţilor lor. O familie model, ei înşişi modele pentru folclorul muzical autentic românesc şi un ansamblu profesionist, în care cei doi şi-au găsit locul exemplar ca promotori ai muzicii româneşti, o muzică vibrantă în inima românilor. Vă invit să ascultaţi ediţia specială dedicată maestrului Ştefan Cigu în cadrul fluxului Galeria interpreţilor de muzică populară la Radio România Regional.
O emisiune de Gabriela Rusu-Păsărin, realizator în Grupul Operativ al Departamentului Studiourilor Regionale, Societatea Română de Radiodifuziune
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesare
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest site va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
